Radu Preda si o lectie de ziua nationala: NU AVEM NEVOIE DE UN SALVATOR, DE UN OM PROVIDENTIAL

1-12-2012 2 minute Sublinieri

Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României. Aceasta este „titulatura” completă, cum este precizată în calendarul bisericesc, a celui care, în urmă cu două milenii, va fi trecut prin Pontul Euxin, a înfipt ţăruşul credinţei în nisipul coloniilor greceşti şi a anticipat astfel încreştinarea de mai târziu a românilor.

Faptul că ziua legată de numele lui a devenit între timp sărbătoare naţională secundă ne oferă ocazia să reflectăm asupra unor aspecte legate de destinul nostru ca neam.

Am putea începe cu o interogaţie dezarmant de simplă: ne simţim sub oblăduirea cuiva? Simetric, ocrotim la rândul nostru pe cineva sau ceva? Întrebarea nu este fără rost. A fi protejat sau apărat trimite la faptul că viaţa ta contează nemijlocit pentru altcineva. Părinţii îşi supraveghează şi cresc copiii având permanent gândul la viitorul acestora, la ceea vor face, studia, realiza. Grija părintească, în ciuda faptului că se îmbracă de multe ori în glazura rutinei, traduce speranţa profundă în cadrele căreia cel mic devine mare, copilul neajutorat de azi ajungând la un moment dat el însuşi de ajutor. Nu întâmplător, în termeni antropologici universali, iubirea lui Dumnezeu pentru creaţie se exprimă părinteşte, aşa cum Maria este numită cu tandreţe Maica Domnului şi, prin lărgirea sensului, a întregii Biserici, ocrotitoarea prin excelenţă.
Opusul ocrotirii nu este abandonul, aşa cum am fi înclinaţi să credem, ci ocupaţia manifestată prin control total şi teroare cotidiană. Toţi dictatorii vor să fie iubiţi, se autointitulează „părinţi ai Patriei” sau sunt cadorisiţi cu formule hiperbolice de felul „geniul Carpaţilor”. Ceea ce face ocrotitorul prin iubire doreşte să obţină autocratul prin violenţă. La scară istorică, am avut destui „ocrotitori”, fie dintre ai noştri, fie din afară. De la Înalta Poartă la tancurile sovietice şi de la dictatura regală la cea comunistă, România a cunoscut din plin formele pervertite ale „grijii”. Oricum este bine!” vor fi spus toţi cei care ne-au vrut şi ne vor în continuare fericirea cu forţa. În ciuda acestor traume sau tocmai din cauza lor, reflexul paternalist este larg răspândit în societatea românească post-comunistă. Aşa se explică de ce nu doar populiştii de ieri, dar şi cei de azi au la noi trecere.
 
Personalizarea excesivă a reacţiilor de pe scena politică a ultimelor luni întreţine şi amplifică senzaţia apăsătoare că asistăm la un litigiu patrimonial: moştenitorii îşi dispută România. Oricine ar câştiga, cei care nu sunt de acord urmează să părăsească o casă considerată până de curând comună. Obsesiile şi exclusivismele reduc pe zi ce trece şansele unei diversităţi reconciliate în unitate. Nimeni nu mai este ocupat de adevăratele probleme. De aici înclinaţia autodistructivă spre provocarea de crize care să ţină locul soluţiilor. Boala nu este, din nefericire, nouă. Să ne uităm doar la deceniile interbelice măcinate de conflicte dure la capătul cărora democraţia însăşi a fost sugrumată. Lecţia de atunci este valabilă şi azi: nu avem nevoie de un salvator, de un om providenţial. Ceea ce României îi este necesar nu poate fi redus la un singur om. Nu proiectul unui lider poate opri degradarea, ci conştiinţa celor 22 de milioane. Pe aceea însă, deja de aproape un secol, nu mai vrea cu adevărat să o trezească nimeni.
Un posibil imbold în regăsirea locului propriu în lupta pentru binele comun al României îl dă însăşi tipologia andreiană. Ucenic al lui Hristos, vorbitor de greacă, latină şi aramaică, fratele mai mic al Apostolului Petru, primul care confirmă rolul mesianic al lui Dumnezeu întrupat, apropiat de cercul lui Ioan Botezătorul, Sfântul Andrei întruchipează deschiderea culturală şi geografică, adică lipsa de complexe, capacitatea de a converti vechile convingeri într-o credinţă nouă şi de a face astfel diferenţa dintre închipuire şi realitate. Asumarea acestor calităţi ar fi mai mult decât binevenită. Ţară aflată la intersecţia dintre Orient şi Occident, suportând riscurile de a sta mereu în calea cuiva, rezistând cu o tenacitate uimitoare, păstrându-şi religia, limba şi datinile, îngenuncheată şi mereu ridicându-se, bogată şi frumoasă în ciuda sărăciei şi a urâtului, România merită să fie ocrotită. De Sfântul Apostol Andrei şi de noi deopotrivă.

Legaturi:


Categorii

Articolele saptamanii, Radu Preda, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “Radu Preda si o lectie de ziua nationala: NU AVEM NEVOIE DE UN SALVATOR, DE UN OM PROVIDENTIAL

  1. mi se pare foarte bun articolul lui Radu Preda…interesanta comparatia dintre ocrotire si uzurparea libertatii omului. Urmand poruncile lui Dumnezeu ramanem in paza Sa si devenim oameni liberi intr-un mod autentic. Problema este ca, asa cum remarca si parintele Nicolae Steinhardt, asumarea libertatii este un act de curaj si implica riscuri, de aceea multi oameni prefera sa renunte la riscuri si sa se lase controlati. De altfel este si mult mai comod sa lasi pe altii sa decida/gandeasca in locul tau, atata timp cat iti dau impresia ca le pasa de tine…

  2. Parerea mea este ca popoarele care ajung sa se simta “dominate” de o dictatura interna, sau de una externa, trebuie sa se puna in cauza. Pentru ca orice dictatura, interna sau externa, se bazeaza pe niste oameni ai acelui popor care sunt dispusi sa-si vanda onoarea pentru putere si onoruri !

    Niciodata o dictatura nu poate invinge decat cu un suport intern puternic.
    Si de obicei acest “suport” est format din cei mai rai, necinstiti si lenesi oameni din acel popor.

    Bunica mea imi povestea ca atunci cand au ocupat bolsevicii Romania si au impus comunismul, din satul ei cei mai lenesi si betivi au ajuns in frunte, cu functii de raspundere in institutiile locale (Primarie, CAP, etc). Si bineinteles ca acesti oameni ajunsi peste noapte din pleava societatii in “fruntea” ei, au slujit in mod libidinos pe cei care i-au instalat in acele functii.

    Din pacate in Romania se gasesc mereu astfel de oameni dispusi sa calce pe grumazul demnitatii pentru a se face slugi unor interese straine celor nationale.

    Azi e ziua Romaniei si este dureros sa vorbim despre astfel de lucruri, si totusi trebuie sa o facem pentru ca acest fel de oameni, care fac rau propriei tari si propriului popor pentru a prospera personal si in gasca, pot fi opriti ! Sunt sigura ca pot fi opriti, desi multi imi vor spune ca sunt naiva.
    Nu, ei pot fi opriti sigur, insa pentru asta trebuie ca noi toti sa fim uniti si sa luptam contra lor fara frica !
    Daca insa ramanem numai la stadiul de “comentarii” pe internet, si nu facem nimic fiecare acolo unde suntem, nu ne manifestam, nu ne organizam, atunci ei vor castiga mereu.

  3. Eu cred, totuşi, că până nu va apărea un patriot ca sfinţii noştri voievozi, nicio schimbare in bine nu se va mai face.

  4. “Un patriot” este prea putin…din pacate !
    Toti trebuie sa fim patrioti, dar nu asa numai declarativi, ci sa actionam, sa ne manifestam.
    Chiar si sfintii voievozi s-au sprijinit pe ostile lor, pe popor, adica pe oamenii simpli, ca sa castige bataliile.
    Caci oricat ar fi fost ei de sfinti si de voievozi, fara lupta poporului alaturi de ei, nu reuseau nimic !
    Poporul roman trebuie sa-si aduca aminte ca este /era un popor luptator si curajos, sa nu se mai lase prada fricii si intimidarii securistilor, si sa iasa la actiune !

    Doamne ajuta !

  5. @Hrisanti
    Cum sa ne manifestam? Mai este ceva de facut inaintea pocaintei LAUNTRICE?
    Ce anume din mine sa mai poata sa recunoasca raul, daca eu traiesc doar urmarindu-mi interesul material, calcand pe alte capete ca sa-l ridic pe-al meu, existand doar EU, pe “felia mea”, izolat de ceilalti, fara sa ma intereseze ca cel de langa mine moare de foame in timp ce eu “imi permit” (aproape) orice?
    Cum sa ne manifestam?
    Suntem atat de rai, incat pentru o idee ce ne-a fost lezata suntem in stare sa-l calcam in picioare pe cel care a avut indrazneala sa faca asta? Cand nu recunoastem nici raul din noi, de unde puterea de a striga tare impotriva adevaratului rau?

  6. Pingback: Teologul Radu Preda – noul sef al IICCMR. “Problema este să arătăm foarte clar că vinovăţia în istorie nu este doar generica sistemelor, ci şi a unor oameni foarte concreţi, cu nume şi prenume” - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare