Am văzut că oamenii nu mai ştiu să discute. Ori se închid în tăcerea lor, ori se ceartă. Suferinţele îl fac pe om necomunicativ. Eu nu spun că toate acestea vor dispărea; dar dacă ai o credinţă vie în Dumnezeu, poţi să le iei altfel, să le stăpâneşti. Prin credinţă chiar datoria faţă de patrie ţi-o îndeplineşti mai tare. Eu ştiu că de nimic nu s-au temut comuniştii mai mult decât de credinţa oamenilor în Hristos. Ei înţelegeau mai bine decât toţi că un om credincios este un rob mai puţin. Dacă ei au propovăduit ateismul, a fost pentru că numai aşa puteau să scoată pe oameni de sub cea mai puternică protecţie.
Nici naziştii, nici comuniştii nu-i iubesc pe cei care se apropie de Dumnezeu cu toată puterea lor de credinţă. Pentru că aceştia nu se mai lasă minţiţi. Un creştin adevărat este o fiinţă lucidă, nu se lasă ademenită pe căi potrivnice naturii lui. El aparţine adevărului, iar adevărul ne eliberează.
Noi am considerat că trebuie să trăim în aşa fel încât, fie şi numai în faţa conştiinţei noastre, să reiasă că suntem în doliu pentru ţară. Noi nu puteam să umblăm oricum în lume, să ne îngăduim libertăţi în nici un nivel al existenţei noastre. Amuzamente, frivolităţi – acestea erau pentru alţii, nu pentru noi, care veneam din mijlocul unui popor suferind. Acest gând ne-a dictat comportamentul.
