Tapul ispasitor? (Noutati pagini ortodoxe 7 mai 2009)

8 Commentarii la “Tapul ispasitor? (Noutati pagini ortodoxe 7 mai 2009)”

Agnes

07-05-2009 13:59

Luciditatea binecunoscuta a parintelui Savatie Bastovoi , amara , trista …se mai remarca iarasi in articolul sau :” In sfarsit , mi se pare ca traim apusul presei. Oamenii sunt miscati doar de barfa si mojicie.”… si finalul , sarcastic :”Dogmele si credinta mai pot fi trecute cu vederea , dar cand e vorba de bani treaba se ingroasa.” – defineste limpede situatia creata , in ansamblul ei …

Cele 3 Cugetari ale domnului Laurentiu Dumitru { o fi preot ? ] dau
de gandit …dar finalul celei de-a 3-a , Cugetare de noapte –
m-a luat cu frig , ba chiar sunt putin inspaimantata:”O, Doamne,
ce raspuns voi da pentru faptele mele ?”

Si articolul domnului Gigel Chiazna mai arata , inca o data , ca
“diavolul ramane diavol , chiar daca e dotat cu camera ascunsa ” … Nu numai cei de la R.L. , dar multi din presa abia
asteapta sa le pice de-alde de-astea , ca , la cata ” gargara
energica” au astia … Autorul se adreseaza mai multor categorii
din Romania noastra ortodoxa 80% , aratand si ipocrizia caracteristica :”…cel mai mare soc va fi sa constientizam cat de putini suntem si cat de putina credinta avem” … dar mai indulceste putin situatia asta haotica , sumbra … cu povata
sfintilor din veac , care si-au insusit-o de la Mantuitorul
Nostru , Iisus Hristos :” …sa nu judecam nici pe cei care au cazut fiind filmati , nici pe cei care au cazut “filmand” …

Admin , Admin … mi-e putin frica , dar ma voi curata …stiu de unde vine frica … dar mai stiu si : “Cu noi este Dumnezeu ” … “…si EU voi fi cu voi pana la sfarsitul veacului !” … Admin , Hristos a Inviat ! si acum incep sa ma spal de toata spaima de adineauri …

COCA

07-05-2009 14:29

Nu stiu de ce dar mi se pare ca biserica ortodoxa este din ce in ce mai atacata
si nimeni n-o apara,de cine trebue aparata de lupii care vor s-o sfisie.Toata lumea greseste si in loc sa ne vedem pacatele noastre noi tot timpul stam cu lupa pe aproapele nostru.Vor sa distruga monahismul,pentru-ca rugaciunea lor le arde
cel mai tare (ciorile din carpati).Cine sunt acesti ziaristi si de cine au fost trimisi,pentru ce stau cu ochii numai pe biserica ortodoxa,oare numai la noi se intampla greseli,eu n-am auzit ca cineva sa spuna ce se intampla la baptisti iehovisti etc..mereu imi pun aceasta intrebare de ce?..

cititor

07-05-2009 15:52

@ Coca

Raspunsul la intrebare il afli citind cartea pr. Savatie “Audienta la un demon mut”

Mircea

07-05-2009 16:07

Da…Cat de oribil din partea ziaristilor ca s-au apucat sa filmeze pe ascuns ce sa mai intampla prin BOR. Rusine ziaristilor ca au abuzat de bunatatea si intelegerea clerului. Ce presa jalnica avem. S-au apucat sa loveasca in BOR. Are Soljenitin o vorba: cand iubesti pe cineva nu ii sprijini pretentiile absurde, nu-i ascunzi greselile considerandu-le virtuti si nici nu ii iei apararea cand nu are dreptate,ci ai mereu in vedere indreptatea. Sau din Pateric: acest popor se arata cu virtuti pe care nu le are si isi ascunde pacatele pe care le are.

ciprian

07-05-2009 21:08

Fiecare are dreptul la opinie de aceea, va spun ca unul ce lupt cu un sistem corupt pt a obtine o parohie, va spun cu toata credinta mea putina ca acest lucru s a intamplat pt ca altfel nu se mai putea.
oameni buni ,preotia se transforma in casta si nepotism. sprijiniti acest demers de curatire a ierarhiei la fel de mult cum sustineti campania anticip. nimeni nu loveste ortodoxia. noi o lovim.

gideon

07-05-2009 23:15

Mare sminteala!
Cine ati vrea sa apere Biserica? Oamenii?
Mai bine am cauta sa nu o murdarim cu istetimea si smecheriile de tot felul.
Mai bine va abtineti de la comentarii (in acest caz).
Tare as vrea sa va vad inaintea altarului, in fata credinciosilor care va intreaba: “parinte, de ce imi cere episcopul X atatia bani ca sa ma hirotoneasca?”, sau: “parinte, Y a trebuit sa dea atatia bani pentru parohie”, sau:”parinte, este adevarat ca se cumpara parohii cu bani multi?”, “parinte, pr. X, Y, Z, iau bani pentru spovedanie, impartasanie etc etc etc”,”parinte, de ce este atata coruptie in Biserica?”, “parinte, de ce se plimba episcopii nostri in masini de lux?” Si cate asemenea. Si stiti si raspunsul dat de Sfantul Petru lui Simon Magul. Stiti si ce spun Sfintele canoane.
Atunci sa va vad pentru ce va doare sufletul mai tare. Sau pentru cine.
A nu judeca inseamna a te retine si a nu acoperi nedreptatile punand in balanta faptele si calitatile oamenilor. Invatati-va sa vedeti propriile greseli inainte de a le descoperi altii si sa fiti gata sa le platiti cu varf, ca Zaheu. Ca ispasirea cu pocainta vindeca pe om.
Nu este de mirare ca traim intr-o societate atat de bolnava.
Totul a devenit o afacere.
“Dormiti de acum si va odihniti! Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului va fi dat in mainile pacatosilor”.

ellaina

07-05-2009 23:42

Sensul apocaliptic al istoriei (din manuscrisele lui Ioan Ianolide)

De ce are istoria sens apocaliptic?
Se află el în raţiunea divină?
Se află el în natură?
Se află el în om?
Cum a apărut răul în lume?
Cum lucrează răul în lume?
În duh, în trup, în natură?
Cum lucrează răul în lume:
La modul individual?
La modul organizat?
La modul politic?
La nivelul elitelor şi al maselor populare?

Se poate nega răul din lume?
Se poate trăi la întâmplare?
Se poate trăi legic şi mecanic?

Răul spiritual nu antrenează
Morala lumii, gândirea lumii?
Cultura lumii, societatea?
Economia, pacea şi războiul?

Cine este fiara apocaliptică?
Şi toate forţele apocaliptice?
Cine este hristosul mincinos?
Cine este Antihristul?
E posibil să se nege sensul apocaliptic al istoriei?

Nu se repetă forme locale apocaliptice în istorie care vor forma apocalipsa supremă?
Nu există o apocalipsă personală?

Cine face parte din oştirile apocaliptice?
Care este rolul evreilor?
Care este rolul falşilor creştini?
Care este rolul ateilor?
Ce alte forţe apocaliptice mai sunt?

Care sunt modalităţile luptei apocaliptice:
Cele politice? Cele economice?
Cele culturale? Cele artistice?
Cele ştiinţifice? Cele ideologice?
Cele militare?

Care e raportul dintre diversele forţe apocaliptice?
Nu-şi transmit puteri una celeilalte?
Care e atitudinea creştinilor faţă de ele?
Tinde fiara spre stăpânirea universală?
Va avea fiara stăpânirea eternă?
Cine şi când va stăpâni fiara?
Nu şi-a asumat Hristos misiunea să învingă fiara apocaliptică?
Nu au datoria creştinii să lupte şi să învingă fiara apocaliptică?

Nu se poate ca înşişi creştinii să fie vrăjmaşii lui Hristos?
Prin ignoranţă, prin lene, prin indiferenţă?
Prin ipocrizie, prin laşitate?

Pot deveni creştinii robi ai răului?
Nu se mânie Dumnezeu împotriva falsului creştin?
Nu trebuie sfărâmat falsul creştinism?

Puterea răului în lume este opera forţelor răului?
Este opera incapacităţii creştinilor?

Există agresivitate pe căi paşnice?
Există tiranie pe căi paşnice?
Există o apocalipsă instituţionalizată?
Prin false ideologii?
Prin rele orânduiri?
Prin nedrepte legiuiri?
Prin criminale abuzuri?
Prin tiranii locale şi universale?
Prin greşite idealuri?
Printr-un mod degradant de viaţă?
Prin decăderea morală a oamenilor?
Prin cult satanic?
Prin prigonirea şi uciderea creştinilor?

Originile Apocalipsei nu sunt în păcatul originar?
Nu e Cain o forţă apocaliptică?
Nu e viţelul de aur un zeu apocaliptic?
Nu e uciderea profeţilor un semn apocaliptic?
N-a venit Hristos să întrerupă Apocalipsa în lume?
Nu e uciderea lui Hristos noul sens apocaliptic al istoriei?
Nu e lupta împotriva Duhului Sfânt, apocalipsa contra adevărului evident?

Nu este o creştere-evoluţie apocaliptică în istorie?
De ce se mânie Dumnezeu pe oameni?
De ce sunt vaiete în lume?
De ce sunt trâmbiţe şi cai apocaliptici?
De ce se desfac peceţile în Apocalipsă?
De ce apar îngerii şi cartea pecetluită?
Ce e femeia, ce e balaurul?
De ce apare mielul?
Ce este fiara care face război sfinţilor?
Ce sunt prorocii mincinoşi?
Ce este Fiara 666?
Cine a biruit Fiara?

Nu se pregăteşte poporul credincios să-L primească pe Hristos?
Care e rolul creştinătăţii în raport cu acţiunile apocaliptice?
Nu pregăteşte Duhul Sfânt lumea pentru desăvârşirea veşnică?
Nu se desăvârşeşte lumea în confruntare cu vrăjmaşul apocaliptic?
Biruinţele creştinătăţii nu sunt trepte spre desăvârşire?

Biruinţa din urmă nu va coincide cu desăvârşirea lumii?
Cu viaţa ei veşnică?

Este posibilă pacea în condiţiile apocaliptice?
Există o acumulare a forţelor apocaliptice?
Există o creştere a puterilor creştine?

Dacă Hristos e cu noi, de cine ne vom teme?

Nimic nu e mai real decât sensul apocaliptic al istoriei. Mântuitorul Însuşi a vorbit despre Apocalipsă, iar Duhul Sfânt a inspirat pe Sfântul Ioan să scrie acea tainică şi minunată carte a Apocalipsei. N-ar fi de înţeles lumea fără Apocalipsă, oricât de puternice ar fi dovezile credinţei ori argumentele raţiunii.
Lupta este inevitabilă şi necruţătoare între puterile binelui şi ale răului. Puterile binelui îl invocă pe Dumnezeu, iar puterile răului lucrează cu Satana. Duhul Sfânt acţionează prin puterile binelui, iar duhul necurat acţionează prin puterile răului. În arena istoriei stau faţă în faţă două oştiri antrenate de două duhuri. Oamenii împătimiţi au devenit ei înşişi duh necurat şi nu mai au nevoie de invocarea satanei. Oamenii orgoliului, oamenii ateismului fac, prin voia lor, voia Satanei. Aşa se explică apariţia apocalipsei în istorie.
Sunt nesfârşite mijloace cu care se organizează răul în lume, el tinzând să cucerească sufletele, vieţile şi veşnicia oamenilor. Răul are o mare putere de seducţie şi multe argumente, încât este greu să i se reziste de către oameni slabi la minte, slabi de inimă şi slabi în credinţă.
Răul în lume vine din inima oamenilor, trece prin mintea lor şi ajunge să stăpânească voia lor. Robiţi răului, oamenii gustă satisfacţia răului. Robind conştiinţele, răul devine spiritualitate neagră a lumii, care-i conduce destinele pe calea pierzării. Răul devine principiu, criteriu şi mod de viaţă şi de ordine istorică. Răul se organizează şi devine putere, putere peste conştiinţe, putere peste lume.
Răul nu se declară ca rău, ci se justifică drept bine, dar după rezultatele lui nefaste el se demască. Răul nu spune că vine de la diavol, dar refuză să se închine lui Dumnezeu şi prin asta îşi dezvăluie reaua credinţă.
Răul minte vorbind adevăr, răul face rău justificându-l ca bine, răul urâţeşte lumea, deşi se prezintă ca un estet.
Răul este ipocrit cu risipă de inteligenţă, dar vine o vreme când el se vădeşte gol-goluţ, respingător şi înspăimântător.
Lumea nu poate fi minţită la infinit. Seducţia răului poate fi dejucată de dorul după sfinţenie, de mintea clarvăzătoare şi de nostalgia veşniciei.
Oamenii pot transforma lumea fie în rai, fie în iad. Aceste două forţe tind să guverneze lumea şi bătălia este totală. În mod nevăzut, la bătălia istorică participă Hristos, dar şi satana, iar în chip văzut oamenii, folosind toată capacitatea lor, se organizează în forţe ale lui Hristos şi ale lui Antihrist. Tot binele şi tot răul din lume se categorisesc fie în forţe creştine, fie în forţe anticreştine.
Confruntarea apocaliptică nu trebuie văzută ca un război propriu zis, deşi are acest aspect, ci ca tentativă de a stăpâni lumea din toate punctele de vedere: spiritual, politic, economic, cultural, social, ştiinţific şi militar. Fiara vrea integral omul şi omenirea, cu toate cele spirituale ale ei, cât şi cu cele materiale, pentru toată viaţa şi pentru eternitate.
Există deci o încleştare apocaliptică pe plan politic, pe plan economic, pe plan artistic, în gândirea filozofică, în formele ştiinţifice, în orânduirile sociale, cât şi în conflictele militare.
Biruinţa lui Hristos şi deci a creştinătăţii trebuie să fie deplină în toate laturile şi domeniile vieţii omeneşti.
Dintre forţele antihristice se distinge atitudinea evreilor, care poartă pe conştiinţă vărsarea sângelui nevinovat şi care în mod evident, printr-o îndrăcită patimă, luptă împotriva lui Hristos. Istoria ultimilor două mii de ani ai poporului evreu este o concentrare antihristică.
Poporul evreu trăieşte în Hristos printr-o rămăşiţă. Apostolul Pavel crede că se va mântui întreg poporul evreu. Acesta e un eveniment pe care omenirea îl aşteaptă, dar care nu se poate produce decât prin sinceră pocăinţă şi prin smerită slujire.
Dacă atitudinea antihristică a evreilor este atât de gravă prin lupta ei contra evidenţei, tot atât de gravă, tot atât de împotriva evidenţei este şi creştinătatea care-L minte şi-L maimuţăreşte pe Hristos. De la Nunta Fiului de Împărat sunt alungaţi şi evreii, dar şi creştinii nevrednici. Există deci o stranie oştire apocaliptică din rândurile creştinătăţii, care, după cum remarcam, nu foloseşte întotdeauna sabia, ci adesea aurul, ideile, cuvintele, legile, artele, ştiinţele şi falsele idealuri ale omenirii.
O altă forţă apocaliptică antihristică ar fi ateismul, care are multiple tentacule: materialism, pozitivism, evoluţionism, raţionalism, umanism, antropocentrism, ideologism. Oamenii se închină din nou la alţi zei făuriţi de ei înşişi, chiar dacă-i numesc ideologie, ştiinţă, artă ori politică.
Forţele apocaliptice antrenează omenirea în totalitatea existenţei ei.
Cele mai de temut forţe apocaliptice se află în sânul creştinătăţii şi s-au născut în conflict cu Hristos, conştiente de anticreştinismul lor.
Sunt forţe apocaliptice şi din afara creştinătăţii, adică toate forţele ce prigonesc creştinismul. Creştinismul nu se răspândeşte prin sabie, dar multe forţe din lume, de n-am aminti decât islamismul, au aplicat sabia împotriva creştinismului. Modalitatea specific apocaliptică este războiul, nimicirea, moartea.
Cu cât omenirea s-a civilizat, cu atât au crescut şi formele ei apocaliptice. Răul e tot mai adânc în omenire, omenirea e tot mai numeroasă, civilizaţia e tot mai impunătoare, dar şi dezastrul apocaliptic e mai categoric. O iconomie supremă, neprevăzută şi nedorită de oameni, se manifestă în istorie.
Pentru creştini, sensul suferinţelor şi al dezastrelor este acela al curăţirii şi mântuirii. Pentru anticreştini, sensul suferinţelor şi al dezastrelor este o împătimire şi mai mare, un efort superior de revoltă şi orgoliu.
Adesea asistăm la un conflict între diverse forţe apocaliptice (desfrânata, şarpele, fiara), pornite toate spre dominarea lumii, şi în acest mod cele învinse măresc puterea celor triumfătoare. Creştinii să nu se amăgească însă cu lupta dintre fiare, căci fiara care se va sătura va fi mai puternică şi va fi un duşman mai de temut.
Creştinii să se sprijine pe Hristos şi pe ei înşişi. Creştinii să mobilizeze toate resursele lor sufleteşti şi materiale pentru a realiza o forţă care să distrugă fiara apocaliptică.
Hristos este Cel ce biruie prin creştini. Hristos este Biruitorul, Mielul.
Să luăm aminte la vrednicia noastră în Hristos, căci Hristos vine şi trebuie să-L întâmpinăm în marea bătălie cu fiara apocaliptică.

Epilogul autorului!

“În acest secol eroismul a fost învins de laşitate, calitatea copleşită de cantitate, omul dominat de tehnică; duhul a fost subordonat materiei, adevărul răstălmăcit dialectic, binele uitat de atâta răutate, iar creştinii prigoniţi de anticreştini.
Lumea actuală este în plină învălmăşeală, căci coordonatele ei principale fac viaţa insuportabilă. Bogaţii nu se mai satură de bogăţii şi vor să stăpânească pământul, iar puternicii nu mai au limită în putere şi retează orice opoziţie din lume. Tehnica ne copleşeşte şi pe noi şi natura, devenind un coşmar. Nu vrem să mai murim, din care cauză ucidem pruncii ce-şi anunţă apariţia la porţile vieţii. Ne urâm între noi, încât am devenit insensibili la suferinţa reciprocă ce ne-o cauzăm. Simţurile declanşate, epuizate, denaturate au pus stăpânire pe mintea oamenilor. Valorile acestei lumi izvorăsc din egoism, materialism şi ateism.
O lume fără Dumnezeu şi fără suflet.
*
Creştinătatea îşi împarte istoria în două epoci, caracterizate prin două căi: apostolatul şi rugăciunea. Biserica noastră se cheamă apostolică, şi totuşi ea a înlocuit calea apostolică prin calea rugăciunii.
Când, unde şi de ce s-a produs această schimbare?
Fără îndoială că apostolii au reprezentat cel mai autentic creştinism istoric. În capitolul al doilea din Faptele Apostolilor se sintetizează coordonatele creştinismului apostolic: în primul rând era învăţătura apostolică, semănată în comunitatea dragostei dintre fraţi, integrată în obştea creştină şi sprijinită pe rugăciune. În acest chip ne găsim în miezul Evangheliei. Ar mai trebui poate adăugat spiritul mesianic al creştinilor primari, care se simţeau investiţi de Dumnezeu să lumineze lumea şi acţionau cu înţelepciune şi putere de jertfă în acest sens.
Pe aceste coordonate de acţiune a ajuns creştinismul la victoria din vremea Sfântului Constantin cel Mare.
Dar lumea atunci s-a încreştinat şi totuşi nu s-a încreştinat. Semn al neîncreştinării lumii încreştinate de atunci stau viaţa, învăţătura şi moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur. El nu s-a despărţit de linia trăirii integrale şi organizate în duh creştin şi a cerut puternicilor şi bogaţilor acelei vremi să treacă la o reală viaţă creştinească, iar aceia l-au ucis.
Aici este nodul gordian al istoriei creştinătăţii.
De aici s-a renunţat la calea apostolică şi s-a intrat pe calea rugăciunii. Departe de noi gândul de a prezenta rugăciunea ca pe o abatere de la calea apostolică, ci sesizăm numai că rugăciunea nu e o alternativă a căii apostolice şi nici un pas înainte faţă de calea apostolică.
Creştinii, în loc să lupte cu cuvântul şi cu organizarea lor obştească pentru a da o structură creştină orânduirilor lumii, au redus intervenţia lor la rugăciune.
Astfel a apărut în creştinătate un alt tip de samarinean, în timp ce alţi preoţi şi alţi leviţi sunt prea ocupaţi în sacristia lor şi nu mai coboară să-l îngrijească pe omul sărac, bolnav, prigonit, întemniţat, nedreptăţit şi batjocorit.
Lumea e lăsată să-şi depene viaţa în patimi şi ambiţii, umplând istoria de nedreptate, de robie şi de sânge, creştinii neputând să facă pentru ea decât rugăciuni.
Un vlădică sincer a concretizat această realitate, zicând: „Nu am stofă de martir în mine!”. Dacă este de înţeles un om laş, fie el şi vlădică, nu se poate însă să se admită o conduită de compromis a Bisericii. Această conduită a dizolvat însăşi forţa spirituală a creştinătăţii, încât ea a părăsit lumea, lăsând-o în mâinile vrăjmaşului.
Discuţii aprige se poartă privind folosirea unor prepoziţii – “pe”, “din” sau “la” – în diverse definiţii teologice, în timp ce oamenii nu mai au un ideal, nu mai au nădejde în lumea asta şi o pierd şi pe cea veşnică, fiindcă lumea e cotropită de egoism, tiranie, exploatare, robie, sărăcie şi mizerie. Facem rugăciune pentru săraci, bolnavi, întemniţaţi, slabi, dar practic nu întreprindem nimic pentru ei.
Oare aşa a procedat Mântuitorul? Oare asta e învăţătura creştină? Oare aşa se ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu? Nu cumva ni se poate spune şi nouă cum li s-a spus iudeilor: Pe acestea să le faceţi, iar pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute?
Rugăciunea are locul ei în cadrul vieţii, dar nu e calea exclusivă a acestei vieţi. Treburile lumii nu se împlinesc numai prin rugăciune, deşi ele toate o necesită.
Clerul ar putea da explicaţia cum că le-a revenit împăraţilor creştini datoria faptei creştine. Argumentul este doar parţial valabil. Biserica trebuie să se asigure că, într-o formă sau alta, în lume se zideşte Împărăţia lui Dumnezeu. Ea nu poate binecuvânta la întâmplare orice formulă socială, orice lege, orice instituţie, orice doctrină, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care aparţin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi.
Biserica a lăsat împăraţilor grija guvernărilor, dar nu se poate identifica şi nici nu poate colabora cu orice formă socio-politico-culturală. Biserica a lăsat guvernarea în seama împăraţilor din motivul înţelept al distribuirii atribuţiilor, care i-a îndemnat şi pe apostoli să lase în seama diaconilor problemele economice ale obştii; dar lor le-a rămas cuvântul în toată aria lui de acţiune şi influenţă şi cu toate răspunderile.
În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut din Biserică ierarhizarea valorilor laice, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică.
Poporul trebuie organizat şi dinamizat de Biserică. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligaţia Bisericii.
E necesar ca Biserica să rămână liberă, independentă şi autonomă faţă de stat, tocmai pentru a putea încreştina statele.
Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie să fie puternică, fiindcă altfel va fi obligată să se adapteze ea la nişte realităţi necreştine, în loc să încreştineze ea lumea.
Istoria ultimelor două milenii este impregnată de spiritualitatea creştină, dar nu putem să nu constatăm semnele negative ale vremurilor, unele apărute în interiorul creştinătăţii, iar altele din afara ei. Capacitatea de afirmare a neo-protestantismului a proliferat prin spiritul ei dinamic, dar a dezbinat creştinătatea. Sunt forţe fals mesianice, necreştine şi anticreştine, care în ultimele secole au ajuns să domine lumea, şi asta datorită golului creat de creştini în istorie.
Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii şi tradiţii este inaptă să ducă lumea mai departe. Creştinismul formal, oricât este el justificat tradiţional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală şi dinamică. Fiindcă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteşte lumii zările noi, formulând idealurile şi modalităţile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează şi viitorul istoric, nu e numai morală, ci şi socială, nu e numai religioasă, ci e şi politică. La fel, darul facerii de minuni, care este o practică uitată în creştinism. Rugăciunile ajută la minune, dar elementul activ, lucrător este Duhul Sfânt. Prin urmare, toate darurile duhovniceşti formează un tot unitar şi înnoitor.
Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor. De câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt.
Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea să biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.
Aceste gânduri ne vin ca buni creştini ortodocşi, iubindu-ne Biserica, dar în condiţiile calvarului şi Golgotei. De zeci de ani agonizează Hristos în lume, şi am fost atât de jecmăniţi de orice drept şi libertate, încât numai rugăciunea tainică din adâncul inimilor ne-a rămas. Cunoaştem puterea rugăciunii din lucrarea ei în adâncile suferinţe ale celei mai aprige şi inteligente prigoniri. Ne-am dăruit cu totul lui Hristos. Nici o clipă nu ne situăm în afara Bisericii.
Viziunea creştină asupra lumii, elaborată de martiri şi sfinţi, merită să fie luată în considerare de forurile cele mai înalte ale Bisericii şi ale lumii, căci oamenii aceia au trăit şi s-au jertfit pentru mântuirea în Hristos.”

Din mauscrisele lui Ioan Ianolide, 1985 (preluate din noua carte, ingrijita de sf, manastire Diaconesti).

iris

08-05-2009 00:34

Asa cum scris este ca: La sfarsitul veacurilor si “cei alesi vor fi inselati” deci sa ne ne mai miram pt ceea ce se intampla ci sa PLECAM GENUNCHII LA RUGACINE PT A NU CADEA IN ISPITA DE TOT FELUL …. DOAMNE MILUIESTE-NE PRE NOI PACATOSII, CARE CEL DINTAI SUNT EU. AMIN