Flagelarea si rastignirea lui Hristos sau CUM ESTE JUDECAT DUMNEZEU CAND INCAPE PE MANA OMULUI/ Pastile in inchisoare (MINA BAIA-SPRIE, 1954): PILDELE OAMENILOR VII

29-04-2011 22 minute Sublinieri

(…)

Lovirile peste faţă şi flagelarea

Dintru început, analizând textul sfânt, se poate observa că Sfântul Luca are tendinţa de a atenua puţin gravitatea acestei situaţii. În schimb, ceilalţi trei evanghelişti folosesc verbul “rapizo” (“a lovi” cu un baston, “a lovi faţa cuiva”) sau substantivul “rapisma” (lovitură de baston), de la care verbul derivă. Latinescul “alapa”, “palmă”, este în acest context o traducere inexactă. Nu este vorba, probabil, doar de o simplă palmă, de un simplu afront, ci, mai exact, de lovituri multe şi violente, care puteau concura cu duritatea unui obiect contondent. Şi aici Sfântul Luca face notă discordantă de ceilalţi trei sfinţi evanghelişti, el vorbeşte despre lovituri ca despre o corecţie. Matei şi Marcu folosesc verbul grecesc “fragelo”, împrumutat din limba latină, în timp ce Ioan foloseşte “mastizo”, “flagelare”, “biciuire”, verb din care provine “mastiz”, bici pentru animale. La Traduction oecumenique de la Bible înţelege prin grecescul “mastizo”, “a biciui”, la fel ca multe alte traduceri moderne ale Sfintei Scripturi, pe când Louis Segond traduce “bătut cu nuiele”, iar în Biblia de la Ierusalim întâlnim verbul “a flagela”. Acest din urmă sens este cel mai apropiat de textul recept, semn că şi Vulgata lui Ieronim foloseşte “flagellare”.

Este adevărat că un condamnat la moarte era condus până la locul supliciului în lovituri de bici, dar acest bici nu era faimosul flagrum, ci un simplu instrument de intimidare. Acest tratament era mai degrabă dezonorant decât dur, pentru că biciuirea trebuia făcută cu un bici obişnuit, format dintr-o singură bandă de piele. Fiind un ordin al lui Pilat însă, în cazul lui Hristos instrumentul de tortură folosit trebuie să fi fost acel flagrum, bici cu mâner scurt, echipat cu fâşii de piele tăbăcită, două sau trei, numite lora, care aveau la capete fie bile mici din plumb în formă de haltere, fie bucăţele de os de oaie. Flagrumul, adeseori reprezentat pe monedele romane din dorinţa de a inspira frica şi a stimula obedienţa maselor, era un instrument coercitiv tipic roman, nefolosit de evrei. Poate tocmai aceasta a fost intenţia romanilor în cazul flagelării lui Hristos: de a tempera prin duritatea bine cunoscută a acestui supliciu răutatea evreilor prezenţi la calvar.

Legea iudaică propunea pedeapsa bătăii cu vergi, limitată la patruzeci de lovituri (Deut. 25, 3). În timp, vergile au fost înlocuite de bici, însă nu se aplicau decât treizeci şi nouă de lovituri, pentru a fi siguri că nu se încalcă Legea. Sfântul Pavel povesteşte că de cinci ori a primit “patruzeci de lovituri fără una” (II Cor. 11, 25). În schimb, flagelarea romană era chinuitoare: victima era bătută cu flagrum până agoniza. Loviturile erau administrate pe întreg corpul celui condamnat, evitându-se zona pieptului, a inimii, din dorinţa de a nu cauza prin bătăi repetate o moarte rapidă prin infarct. Uneori, pentru a tempera duritatea flagelării, conform mărturiei lui Iosif Flavius (Antichităţi iudaice, IV, 8:21), se dădeau doar treisprezece lovituri dintr-un bici cu trei benzi.

Legea romană, cunoscută pentru stricteţea ei, dar şi pentru respectarea drepturilor omului acuzat, specifica: “Non bis in idem”. Prin urmare, nu puteau fi administrate două sancţiuni pentru o singură greşeală. Pe de o parte, la sfârşitul executării flagelării condamnatul trebuia eliberat. Pe de altă parte, condamnarea la moarte prin crucificare excludea flagelarea. Flagelarea urmată de crucificarea lui Hristos este, evident, o anomalie juridică în raport cu cutumele romane ale epocii.

Cununa cu spini

Cuvântul “stefanos” este folosit în Noul Testament îndeosebi cu referire la cununa de spini a lui Hristos. În Vechiul Testament, coroana (atarah) era un semn al regalităţii, dobândind în perioada postmonarhică o conotaţie teologică, metaforă a protecţiei, puterii şi slavei. Fără discuţie, coroana de spini a lui Hristos a fost o ironizare a regalităţii şi, poate, a divinităţii pe care El le proclama.

Este dificil să identificăm planta din care era făcută coroana, cuvântul grec “acanta” fiind prea vag, putând desemna orice arbust spinos. Tradiţia susţine că este vorba de o specie de ziziphus jujuba, numită chiar zizyphus spina Christi, din familia rhaminaceelor, varietate tipică bazinului mediteranean şi Africii de Nord. Despre acest arbust, Coranul spune că exista în Paradis, dar fără să aibă spini (Sura 56, 28).

Prin faptul că istoria nu ne relatează un alt caz de om condamnat la crucificare care să fi fost încoronat cu spini, se dovedeşte că această încoronare batjocoritoare este în cazul Mântuitorului ceva cu totul excepţional, o invenţie de ultim minut. (…)

Lipsă de profesionalism, interese oculte sau dezinteres total? : Copiii de azi află falsuri istorice din filmele despre comunism

Dan Cârlea

Cine n-a iubit puştiul cu pistrui pe faţă, şmecher şi patriot, care îi ajuta pe ilegaliştii comunişti şi făcea fără voia lui o propagandă mai puternică decât un stadion de marionete care creau din trupurile lor chipul lui Nicolae Ceauşescu, de 23 august? La momentul când am văzut aceste filme am fost şi eu vrăjit, identificându-mă cu eroii lor şi totodată, fără să realizez, cu idealurile care îi făceau atât de inventivi şi curajoşi. Îmi doream să merg împreună cu Pistruiatul şi câinele Calu să ducem manifestele ilegaliştilor comunişti, păcălind împreună Siguranţa, l-aş fi ajutat pe Comisarul Moldovan să cârpească nişte bestii legionare, în special pe Dinică, cel care a jucat magistral.

Din unele filme istorice am rămas cu patriotismul unor domnitori români, dar acelaşi patriotism oarecum rece pe care îl simţeam din emisiunile televiziunii, patriotism destul de fad şi de paradă, fără aroma şi duhul pe care i le dă credinţa – cea care cu adevărat era motivaţia supremă a domnitorilor.

Auzeai de ţară, de pământ, de onoare şi demnitate, dar de credinţă mai deloc.

Doar de dragul actorilor?

Toate acele filme mi-au băgat în cap lucruri de care m-am lovit mult mai târziu, când am înţeles cum e cu istoria şi cine o scrie. De o vreme încoace, aproape că nu e săptămână să nu văd pe câte un canal românesc ori pe mai multe un film dintre cele la care am făcut referire.

Departe de mine dorinţa de a face vreun proces de intenţie regizorului Sergiu Nicolaescu sau de a încerca recenzii cinematografice pe genunchi. Şi nu atât stilul regizoral ori actoricesc este acum în discuţie, cât conţinutul, mesajul. Să tot vedem aceste filme numai de dragul actorilor care au jucat în ele?

Îmi pun doar probleme de ordin etic: după atâţia ani de libertate, nu ar fi cazul să se analizeze serios acele filme orientate vizibil numai într-o anumită direcţie şi, fără a se apela cumva la vreun soi de cenzură, ci numai prin informarea populaţiei şi crearea de alternative, să se mai echilibreze lucrurile?

Spus mai pe şleau, chiar este nevoie să li se bage în cap şi copiilor din ziua de astăzi viziunea comunistă asupra perioadei interbelice şi asupra războiului?

Când legionarii erau, vezi Doamne, numai răi şi criminali, iar comuniştii, nişte eroi, patrioţi, care luptau în clandestinitate contra hitleriştilor, pentru neatârnare?

Nu spun să se interzică filmele respective, dar ar fi ceva dacă oamenii care alcătuiesc programele televiziunilor ar avea o minimă spoială de cunoştinţe istorice şi dorinţa de difuzare a lucrurilor valoroase din toate punctele de vedere. Ce să înţelegem când aceste filme de propagandă comunistă şi care distorsionează celelalte realităţi istorice sunt rulate de câteva zeci de ori anual?

Nu ştiu cum de nu-i doare sufletul pe cei care fac grilele de programe să bage mereu aceleaşi filme din care te izbeşte acea abordare comunistoidă care ne-a furat şi păcălit copilăria şi tinereţea.

Singura explicaţie valabilă mi se pare că ţine de neştiinţa adevăratei istorii, combinată cu nostalgia pentru vremea când erai tânăr şi-l iubeai pe Pistruiatul. Altfel, ar trebui să acuzăm de rea-credinţă.

O şi mai sănătoasă soluţie, dar se pare că nedorită cu adevărat de nimeni, ţine de oferirea alternativei. Pe principiul “spune-i copilului ce e bine să facă, decât să-i zici mereu ce să nu facă”. Aici lucrurile ar trebui să se urnească la nivel mai larg, să se creeze filme care să pună în lumină adevărurile istorice, fenomenul legionar şi perioada celui de-al Doilea Război Mondial, şi începuturile comunismului la noi, nimic trucat şi măsluit.

Dacă am inventat nişte eroi simpatici care lucrau pentru comuniştii în ilegalitate (despre care acum ştim că erau o mână de oameni dirijaţi de Moscova), nu putem să le dăm respectul nostru miilor de oameni care s-au opus, de multe ori cu preţul vieţii, instaurării comunismului în România? Desigur, cu prezentarea şi a petelor negre ale perioadei, cu bunele şi relele ei.

Avem libertate, nu ştim cum s-o folosim

Comisarul Moldovan merge mai departe prin imaginarul nostru colectiv, croindu-şi drum şi prin minţile copiilor noştri, la fel de sănătos în democraţie şi libertate pe cât era în comunism. Pistruiatul duce necontenit manifestele ilegaliştilor, în timp ce puştii care au acum 16 ani n-au auzit în viaţa lor de Valeriu Gafencu. Avem o sumedenie de subiecte excepţionale pentru filme (Fenomenul Piteşti, rezistenţa spirituală a preoţilor ortodocşi închişi pe temei politic, luptătorii din munţi, vieţuitorii din mănăstiri obligaţi să-şi părăsească locurile de rugăciune şi să vină la oraş să se angajeze şi multe altele), însă lipsesc mecanismele financiare şi decizionale care să ducă la nişte proiecte viabile. Şi nu ştiu de ce, de vreme ce ministerele au fonduri, cum aveau şi pe vremuri, fonduri care, în parte, ar putea fi alocate pentru producerea câtorva filme bune din punct de vedere artistic şi corecte din perspectiva istoriei, pe an. Din păcate, dacă în comunism interesele propagandei partidului au creat şi posibilităţile financiare de susţinere a producerii de filme, în democraţie se vede treaba că nu se mai poate face nimic. Am luat sau am primit libertatea, însă fără instrucţiuni de folosire.

Memoria Bisericii : Mărturia de credinţă a lui Constantin Oprişan în temniţa comunistă

Într-un interviu acordat de părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, în noiembrie 1996, rememora despre Constantin Oprişan:“Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent – uimitor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă şpenitenciarul Jilava, n.n.ţ tot timpul cu aceiaşi oameni. Când se stârnea vreun conflict între noi, el se ruga. Şi rugăciunea sa era foarte eficientă. Ne simţeam ruşinaţi doar pentru faptul că el se ruga. Nu se ruga cu voce tare, dar faţa îi era complet schimbată. Înţelegeam că se ruga pentru noi şi încetam cearta.

Ajunsese într-o stare fizică îngrozitoare, fiindcă fusese torturat la Piteşti timp de trei ani. Îl bătuseră peste piept şi peste spate, distrugându-i plămânii. Dar toată ziua se ruga. Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea despre Iisus Hristos. El era punctul de susţinere al vieţii noastre în acea celulă”.

  • Fericiti cei prigoniti:

Sfintele Paști în inima pământului – mina Baia Sprie, anul 1954

Scris de Pr. Nicolae Grebenea

Se apropiau Sfintele Pasti, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Cugetam la acest mare si sfânt praznic. În iconomia mântuirii, Domnul a rânduit să-i premeargă Patima, chinurile, jertfa cea izbăvitoare Învierii. Trebuia si noi să trecem prin focul suferintei ca să ne curătim si apoi să asteptăm Învierea.

Detinutii nostri lăgăristi erau văzuti tot mai des în atitudini de meditatie si rugăciune. Cu fumul lămpilor de carbid, în abataje sau pe stâncile de pe galerie, făceau pe pereti cruci, unele mai mari până la o jumătate de metru, altele mai mici.

– E semnul izbăvirii, părinte, si noi vrem să-l vedem peste tot, spuneau. Noi suntem crestini si credem că si de la Crucea Domnului putem primi un ajutor.

În săptămâna Patimilor, unii detinuti au zis:

– Ce-ar fi, părinte, ca la Sfintele Pasti să facem o slujbă în mină? Să serbăm si noi Învierea!

– Nu e permis, dar, dacă doriti, să încercăm să o facem. Păstrati discretia, ca să nu audă agentii turnători.

De la om la om au fost anuntati cei ce trebuiau să participe la slujbă, căci de unii ne temeam să-i anuntăm. Cu o bucurie ascunsă se astepta Ziua Învierii.

Veni Vinerea – ziua marii si Sfintei Patimi – si administratia ne-a dat după ciorbă cea mai bună mâncare. Dar detinutii au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească friptura. Eu am primit-o si am păstrat-o pentru ziua Învierii. Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da si în viitor în Vinerea Patimilor la detinuti să se „spurce” cu mâncări de dulce.

La orizontul 12 unde lucram eu, la 560 de metri adâncime, mai lucra si preotul Valeriu Antal si diaconul Teodor Bej. Ne-am înteles împreună cu bucurie si entuziasm. Am intrat seara în mină, în noaptea Pastilor. Cei anuntati stiau ce va fi. Mai înainte de ora 12:00 noaptea s-au tras „clopotele”. Cum?

Niste sfredele legate unul de altul în pozitie verticală erau ciocănite cu un alt sfredel si sunetul trecea de la unul la altul încât aveai impresia că sunt chiar niste clopote adevărate. Tragerea „clopotelor” era anuntul ca oamenii să coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire. Din toate părtile coborau oamenii cu lămpile de carbid aprinse si luau loc.

Noi preotii nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete si opinci. Asa am început slujirea.

Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat:

„Veniti de luati lumină!” toti si-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim.

Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!” Slujba era ascultată în genunchi. Memoria exceptională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale utreniei Învierii.

Pe la mijlocul slujbei, veni spre noi seful informatorilor,căpitanul de jandarmi Petrescu, detinut ca si noi. El fusese prins de camarazii lui de cameră că făcea marea „crimă” că se roagă cu pătura trasă peste cap. A fost putină tresărire când a fost văzut că vine. Colegii de slujire m-au întrebat:

– Ce facem?

– Continuăm, am răspuns.

Şi Petrescu văzând linistea noastră nu a îndrăznit să zică nimic si s-a asezat în liniste printre ceilalti ascultând până la capăt sfânta slujbă. Apoi toti s-au retras la locurile lor de muncă.

A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat sfintei slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă si de măreată încât toti am fost foarte miscati. Misterul credintei le-a trezit tuturor o înfiorare sfântă si o multumire negrăită care le-au zguduit sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de conditia lor de detinuti. Efectul slujbei a fost cuceritor. Condor, maistru ungur care era cu noi în mină, fost sef comunist peste întreg Ardealul în timpul când comunistii erau în prigoană si luptau subversiv, am aflat mai târziu că s-a retras la mică distantă să nu fie văzut si a ascultat slujba în genunchi.

La iesirea din mină, în lift toti cântau „Hristos a Înviat”, desi ofiterii lagărului si paznicii ne asteptau afară si erau văzuti.

Bucuria era pe fetele lor si nimic nu i-a putut opri. Nu au avut neplăceri după aceea pentru slujba aceasta.

Un om de mare calitate si de mare omenie, Cojocaru, fost inspector al Sigurantei din Bucovina, care datorită greutătii temnitei a devenit schizofrenic cu manifestări când de bucurie când de tristete si tăcere, mi-a imputat cu durere că nu l-am anuntat de această slujbă. Mi-a părut foarte rău. Aveam multă stimă pentru dânsul dar m-am temut să-l anunt. Ascultarea slujbei îi aducea multă mângâiere si poate chiar însănătosirea.

Păcătuim uneori fată de fratii nostri din lipsă de îndrăzneală si asta din prea putină credintă, uitând că mai poate veni si Dumnezeu cu ajutorul său.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Sfintele Paști în catacombele minei Baia Sprie, anul 1954 – mărturisirea părintelui Justin Pârvu

În 1954, noi am sărbătorit învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de plumb. Personal am fost unul din cei care făceau curse cu acele vagoane joase pe care le foloseau în mină să care minereu; aşa că slujba mea era în principal să merg mult. Mulţi dintre noi munceam împreună.

Cum puteam să sărbătorim Paştele? Din freze am făcut clopote. Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Lovite toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii făceau un zgomot minunat. Acela a fost momentul când anunţam începerea slujbei.

Atunci am intrat în ascensor şi am coborât în locul unde se aranjase un altar şi cruci din bârne. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, religioasă tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră, nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată; cu toţii eram într-un gând.

Când am intrat în ascensor, am intrat cântând „Hristos a înviat!“. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă. Am intrat la duşuri cântând. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toţi în faţa comandantului lagărului.

„Ştiţi de ce aţi fost încuiaţi, nu-i aşa? Când vă va intra în minte că sunteţi aici pentru reeducare? Când o să vă vină mintea la cap? Priviţi aici, băieţi! (şi au îndreptat ameninţător puştile lor spre noi). Toate vieţile voastre sunt în mâinile noastre: suntem cei care decidem ce se va întâmpla cu voi. Şi am decis că voi nu sunteţi buni de nimic. Vă vom împuşca pe toţi. Acum, toţi preoţii în dreapta mea!”

Acolo am fost 20 de preoţi atât ortodocşi cât şi greco-catolici. Eu personal n-am ieşit, am stat împreună cu laicii. Apoi, comandantul a început din nou: „Acum, uitaţi-vă bine la ei! Vedeţi! Aceştia sunt cei care vă învaţă ideile lor politice. Aceştia sunt criminalii care vă bagă în cap ideea de Dumnezeu. Eu nu ştiu de unde au luat preoţii ideea de Dumnezeu. Hei, voi! îndrăzniţi să spuneţi că voi credeţi în Dumnezeu?! Oricine spune că mai crede în Dumnezeu să facă un pas în faţa mea, chiar acum!“

Ce puteam să fac? Nu am făcut pasul prima dată, dar acum trebuia să-l fac. Nu am avut curajul în primul moment, dar de data asta mi-am spus mie că trebuia să recunosc ceea ce aşa şi era: credeam în Dumnezeu.

Am păşit în faţă. Comandantul mă cunoştea foarte bine. „Hai, spune, de unde eşti?”

I-am spus de unde sunt şi m-a întrebat:

– „Crezi cu adevărat că există Dumnezeu, nu-i aşa?”

– „Da!”

– „Nu sunt mai mulţi decât tine? Hai să-i chemam pe toţi aici”.

Şi au adunat toţi preoţii. Curtea lagărului era plină de gropi adânci şi pline cu apă. Superiorii ne-au alergat prin acele gropi timp de 2 ore. După aceea nici una din acele gropi nu mai era plină de apă, curtea a devenit ca o mlaştină murdară.

(Pr. Justin Pârvu – “Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos – vol I”)

Emil Sebeşan (1926-2011)

Anul acesta continuă să fie anul marilor despărţiri de foştii deţinuţi politic. Cu mare întârziere am primit vestea tristă de care ne era teamă de multă vreme: a trecut la Domnul în luna martie, chiar în preajma lansării proiectului „Fenomenul Piteşti” la Timişoara, şi Emil Sebeşan, unul dintre protagoniştii filmului „Demascarea”. Din păcate, domnia sa nu a apucat să vadă nici filmul, nici cartea, întrucât starea de sănătate i s-a înrăutăţit sensibil exact în momentul în care ele au fost gata.

Originar din Simeria, unde s-a născut pe 15 martie 1926, Emil Sebeşan a urmat prestigiosul liceu „C. D. Loga” din Timişoara şi a fost unul dintre fruntaşii tineretului care s-a opus regimului comunist încă din primele săptămâni ale instaurării sale treptate. Membru al PNŢ de la 19 ani (partid pe care nu l-a părăsit până la final), a fost arestat de nu mai puţin de 37 de ori pentru acţiunile sale. Cea mai importantă dintre acestea a fost apartenenţa la Organizaţia Naţional Creştină, una dintre cele mai mari grupări anticomuniste din ţară la acea dată. Sebeşan a fost arestat pe 18 martie 1949 şi condamnat la 5 ani de închisoare corecţională. Ca student la Facultatea de Agronomie, a fost repartizat în închisoarea Piteşti, unde a intrat în conflict cu gardienii, pentru că a refuzat să se oprească din colindat de sărbătoarea Naşterii Domnului. Violenţa declanşată în camera 4-spital pe 30 decembrie l-a avut în prim plan, fiind unul dintre primii studenţi torturaţi din lotul său. După cum ne-a mărturisit în numeroase rânduri, torturile sălbatice l-au „potolit” şi a cedat treptat cerinţelor agresorilor, ceea ce nu i-a oprit pe aceştia să îi aplice corecţii fizice şi în Gherla, unde a fost transferat în iunie 1950. Conform unei declaraţii de anchetă, aceasta a fost determinată de faptul că le-a spus agresorilor că bătaia nu este cea mai bună metodă de convingere. În 1951 a făcut parte din comitetul camerei 102, iar ulterior a fost pontator la una din brigăzile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Eliberat în 1964, a fost permanent urmărit şi chemat la Securitate pentru declaraţii, perioadă pe care a considerat-o mult mai grea, întrucât a fost nevoit să-şi cântărească fiecare cuvânt. Efectul a fost atât de puternic, încât nu şi-a mărturisit trecutul nici măcar soţiei sale. Şi-a terminat studiile universitare abia în 1989, cu puţină vreme înainte de a ieşi la pensie. După 1990 a activat în PNŢ-CD şi a vorbit despre experienţa de detenţie în mai multe interviuri şi articole.

Deşi suferind de numeroase şi grele boli în ultimii ani, nu a încetat să facă eforturi deosebit de mari pentru a mărturisi despre Piteşti celor interesaţi. Emil Sebeşan era genul de om care se urca în trenul de Bucureşti fără nicio reţinere dacă prezenţa lui era cerută. Mai jos găsiţi câteva articole şi fragmente de interviu cu domnia sa. Nădăjduim că suferinţa îndelungată de pe acest pământ (atât cea din închisoare, cât şi cea pricinuită de boli) i-au răscumpărat păcatele pe care, ca orice om, le-a săvârşit. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

*

“Dumnezeu mi-a arătat că nu-s centrul Universului”

(…) Am vrut să aflu dacă Liana a fost dintotdeauna credincioasă ori s-a apropiat de Dumnezeu după boala Teodorei. “Înainte de a o avea pe Teodora, “relaţia” mea cu Dumnezeu era una de “prietenie” bazată pe respect. Aşa cum suni la cineva de două ori pe an şi-i spui “La mulţi ani!”, aşa mă duceam şi eu la biserică, tot de două ori pe an. Numai că Dumnezeu a avut grijă să-mi spună că nu sunt centrul Universului. (…) Eram exact prototipul credinciosului de astăzi: 97% dintre români au încredere în Biserică şi speră în ajutorul lui Dumnezeu, dar au impresia că ei au inventat apa caldă şi mersul pe jos. Eu eram una dintre ei. Atunci am înţeles nişte lucruri!”

Tot zbuciumul trăit până la vindecarea Teodorei, toate gândurile şi nopţile de nesomn, toată disperarea mamei care-şi simţea puiul în primejdie de moarte au avut darul de a-i deschide ochii Lianei. “…Am fost mult prea “mică”, mult prea naivă şi mult prea oarbă. Am avut noroc cu Mihai, care a fost de-a dreptul spectaculos şi a avut grijă să înţeleg lucrurile fără să mă forţeze să le înţeleg. Mihai a crescut în curtea Mănăstirii Ţigăneşti, la Maica Eufrosina, şi are o “relaţie” mult mai apropiată cu Dumnezeu. Mihai mi-a fost un fel de ghid în povestea asta. Mihai este o minune de om! Pe de altă parte, Dumnezeu are grijă să demonstreze ceea ce spune cu o fineţe şi o exactitate care te lasă fără vorbe! Aşa că am avut tot ce mi-a trebuit: pe Dumnezeu deasupra şi pe Mihai călăuză. A fost extraordinar!”

Liana Stanciu e convinsă că abia acum este pe calea cea bună. “Cred cu tărie că am fost pe lângă cărare o lungă perioadă, că mergeam în direcţia cea bună, dar pe un drum foarte ocolit. Eram “chiaună”, aşa cum este toată societatea românească. (…) Românul nu se întoarce la Dumnezeu decât dacă “şi-o fură”, dacă păţeşte ceva. E clar.” (…)

(…) Despre credinţă şi prietenie

Un aspect mai puţin cunoscut despre Vasile Muraru este acela că, pentru îndrăgitul actor şi actualul director artistic al Teatrului de Revistă “Constantin Tănase”, relaţia cu Dumnezeu ocupă un loc foarte important în viaţa sa. “Am fost crescut în acest spirit. Am avut o copilărie frumoasă, binecuvântată. Chiar dacă era comunism, am mers la biserică şi la mănăstiri de mic. Se mai încerca într-un fel sau altul să ne împiedice, dar nu ţinea. Îmi amintesc cum, în zilele de secetă, ieşeau sate întregi, mii de oameni pe câmp şi ne rugam pentru ploaie. Cât despre obiceiurile şi tradiţiile creştine din lumea satului de odinioară, mă doare sufletul când văd cât de mult sunt date uitării acum. Îmi amintesc cum se schimba satul meu de Paşti, cum se curăţea, cum se înfrumuseţa şi cât de fericiţi eram noi, copiii – care ne înnoiam cu te miri ce, o pereche de tenişi sau o cămăşuţă -, să fim împreună cu întreaga obşte la biserică. Amintirile acestea le-am păstrat, le port în suflet, iar preţuirea ţăranului pentru muncă, gândirea lui aşezată şi relaţia simplă şi profundă cu Dumnezeu sunt lucruri pentru care am un respect deosebit”, spune Vasile Muraru.

În afara vieţii de actor, Vasile Muraru, tată a doi copii, o fată şi un băiat, este un “familist convins şi un om de nădejde”, aşa cum îl dezvăluie bunul său prieten, Nae Lăzărescu. “Vasile m-a şi salvat de vreo două ori. Eu am o frică de medici de nu vă pot spune şi numai datorită insistenţelor lui sunt astăzi aici”, subliniază Nae Lăzărescu.

De Biserică m-am apropiat, la început, cu sufletul şi cu mintea mea de copil. Mai târziu, am realizat că nimic nu se poate fără Dumnezeu şi că drumul spre mântuire nu e un drum gratuit. Dacă îl înţelegi, totul e mai uşor. Pe drumul meu, simplu, şi pe drumul pe care îl parcurg alături de Nae, au fost şi bune şi rele, dar Dumnezeu niciodată nu ne-a lăsat”, crede Vasile Muraru.

“Creştinismul e ca o mâncare şi băutură

Sărbătoarea Învierii în familia părintelui Stăniloae (VIDEO – cu Lidia Staniloae)

NOTELE PARINTELUI STANILOAE: “Hristos ne ajută să creștem în virtuți prin puterea Lui personală”

***

Arhiepiscopia Craiovei organizează, în perioada 29 aprilie – 3 mai, o serie de evenimente de mare importanţă pentru istoria Bisericii noastre. Este vorba de proclamarea canonizării Sfântului Irodion, stareţul Mănăstirii Lainici, şi sfinţirea Bisericii “Izvorul Tămăduirii” din aşezământul monahal.

La eveniment sunt aşteptaţi mai mulţi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care vor participa duminică, 1 mai, la Sfânta Liturghie, precum şi la proclamarea canonizării. Autorităţile estimează că la eveniment vor participa peste 20.000 de credincioşi.

“Luceafărul de la Lainici”

Sfântul Cuvios Irodion a fost stareţ al Mănăstirii Lainici timp de 41 de ani, între anii 1854 şi 1900, cu mici intermitenţe. Datorită vieţii sale pline de sfinţenie, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica venea adesea la el şi l-a ales să-i fie duhovnic. Îl numea “Luceafărul de la Lainici“. Atât în timpul existenţei sale pământeşti, cât şi după mutarea la ceruri (3 mai 1900), cuviosul părinte a fost făcător de minuni şi văzător cu duhul. Foarte mulţi credincioşi îl credeau sfânt încă din timpul vieţii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat trecerea Cuviosului Irodion de la Mănăstirea Lainici, duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, în rândul sfinţilor, în cadrul şedinţei de lucru din 29 octombrie 2010. Ziua de prăznuire a sfântului a fost stabilită pe data de 3 mai, ziua adormirii sale în Domnul. (…)

(…) Asta se întâmpla deci prin 1854. Dar din câte ştiu eu, părinte, Cuviosul Irodion a renunţat destul de repede la stăreţie…Da. O dată ajuns egumen, Cuviosul Irodion, cu multă responsabilitate şi râvnă duhovnicească a trecut la nevoinţe şi mai mari. Socotea că monahul, cu cât are răspunderi mai mari înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu atât mai mare trebuie să îi fie şi nevoinţa. Cu cât se nevoia mai mult, cu atât Dumnezeu îl înţelepţea şi îl lumina, însă şi nelipsitele ispite erau pe măsură. Nu a fost cruţat de răutatea unor fraţi care i‑au provocat multă amărăciune, făcandu‑l să‑şi dea demisia din stăreţie. Era aceasta şi consecinţa faptului că în prima jumătate a secolului al XIX‑lea ctitorii mireni ai Schitului Lainici căutau, prin orice mijloace, să‑şi impună voinţa lor în treburile bisericeşti ale schitului. S‑au dovedit deosebit de dăunătoare aceste imixtiuni ale laicilor în viaţa monahală. Fiind un om de rugăciune, trăitor isihast, protosinghelul Irodion a considerat că e mai înţelept lucru să renunţe la egumenie decât să se producă dezbinare. Este dincolo de orice îndoială că episcopul Calinic îl adusese în Lainici în vederea revigorării duhovniceşti a schitului situat intr‑o deplină sihăstrie pe Valea Jiului, dar în care se strecurau inerente ispite. Însă toate aceste încercări îl maturizau şi‑l întăreau. Precum aurul şi metalul se călesc în foc, tot astfel şi Cuviosul Irodion se călea în necazuri şi supărări. Socotea încercările acestea ca binecuvântări trimise de Dumnezeu. Exemplu îl avea pe Hristos şi sfinţii Lui, care se îndumnezeiau răbdând suferinţe inimaginabile. Altfel spus, socotea chiar de trebuinţă suferinţa şi necazurile în calea spre sfinţenie şi desăvârşire.

Totuşi nu se poate să nu fi remarcat şi alţi monahi sfinţenia vieţii sale…

Cuviosul Irodion a adunat destul de mulţi ucenici în jurul său, deprinzandu‑i cu rugăciunea lui Iisus. Schitul Lainici, în timpul păstoririi sale, după unele documente istorice, avea cea mai numeroasă obşte din Oltenia, depăşind chiar şi renumitele mânăstiri Tismana şi Cozia. Or, acest lucru spune foarte mult despre înălţimea duhovnicească a stareţului Irodion. Şi, lucrul cel mai evident al curăţiei şi sfinţeniei sale, Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului, se hotărăşte a‑i încredinţa gândurile şi trările sale, alegandu‑l drept duhovnic pe cuviosul Irodion, cu toate că acesta era mult mai tânăr şi îi fusese ucenic, ba chiar el îl formase la Mânăstirea Cernica. Avva devine ucenicul, iar ucenicul avvă! Lumina Cuviosului Irodion se făcea din ce în ce mai vizibilă. Nu se putea ascunde sub obroc, pentru că lumina mai puternic şi‑i copleşea pe toţi. Foarte des, Sfântul Calinic venea de la Vâlcea în Lainici pentru a se mărturisi şi a cere sfat, pentru că doar Cuviosul Irodion îl odihnea. Un mare dar s‑a revărsat peste acest loc şi peste acest om. O dată cu scurgerea timpului, era tot mai limpede acest lucru. Mulţi oameni cu probleme veneau aici şi îşi găseau liniştea, vestea minunilor sale răspandindu‑se foarte repede şi foarte departe.

Ştiu că se dusese vestea că alunga duhurile necurate, nu?

Este foarte adevărat. Ajunsese după un timp Cuviosul Irodion la măsura Sfântului Calinic, să fie văzător cu duhul şi să alunge diavolii. Avva Calinic îl numea „Luceafărul de la Lainici” pe bună dreptate, deoarece era un permanent călăuzitor şi îndrumător, aşa cum un far luminează şi călăuzeşte călătorii pe mare.

Şi totuşi, care era adevărul din spatele acelor demisii din funcţia de egumen?

Din 1854 până în 1900, cât a fost stareţ la Lainici, Cuviosul Irodion şi‑a cerut eliberarea din funcţie de cinci ori episcopilor ce s‑au succedat în această perioadă la Râmnic. Cauza o reprezentau invidiile şi orgoliile unor monahi dornici de putere. Şi pe deasupra, în prima jumătate a secolului al XIX‑lea, în Lainici, de foarte multe ori se amestecau în problemele schitului ctitorii ce donaseră pământuri şi alte daruri. Aceştia interveneau insistent pe lângă episcopi, influenţandu‑i să schimbe stareţii după bunul lor plac, cauzând astfel tulburări de foarte multe ori. Fireşte că nici Cuviosul Irodion nu a fost lipsit de aceste ispite, mai ales că el venise de la Cernica şi nu cunoscuse acolo implicarea laicului în monahism. Pe de altă parte, unii părinţi de aici nu erau formaţi în duhul isihast, aducandu‑i Cuviosului Irodion, de multe ori, durere şi amărăciune. El nu venise aici pentru putere, ranguri sau demnităţi, ci din ascultare. Se poate observa în vieţile sfinţilor că atunci când cineva avea ambiţii de mărire, aceasta nu era de la Dumnezeu. De la Domnul era doar atunci când cel în cauză era propus fără ştirea lui şi acesta accepta după multe insistenţe, fără ca el să fi dorit acel lucru. Duhul poftei de mărire a fost şi va fi permanent în lume. Însă oamenii iniţiaţi duhovniceşte şi atenţi la mişcările inimii îşi dau seama de această ispită şi nu cad în ea. Spunea Sfântul Nichita Stithatul despre dorinţa de putere: Nu te grăbi niciodată să ajungi în scaun de întâistătător prin om sau prin ajutorul oamenilor şi prin rugăminţi, fără chemare de sus, chiar dacă te ştii în stare să foloseşti sufletele. Căci aceste trei te vor urmări şi una din ele te va ajunge: sau îţi va veni asupra nemulţumirea lui Dumnezeu prin felurite greutăţi şi necazuri, căci nu vor lupta împotriva ta numai oameni, ci şi aproape toată zidirea şiţi va fi viaţa plină de suspin; sau vei fi scos de acolo cu multă necinste de cei mai tari decât tine; sau vei muri înainte de vreme, fiind tăiat de la viaţa aceasta(Filocalia, vol. VI, pag. 280).

Adevărat este că, în cei 40 de ani de stăreţie, Cuviosul Irodion a fost silit să demisioneze de cinci ori, dar tot atât de adevărat este şi faptul că, după scurt timp, episcopul îl repunea în funcţie. A fost o dureroasă şi permanentă suferinţă a stareţului acest lucru, dar Dumnezeu mai mult îl întărea în tainele vieţii duhovniceşti. Mai tare se smerea el şi se retrăgea lăuntric. Nu voia să aibă dispute cu asemenea vrăjmaşi nici măcar cu gândul. Aşa cum Sfântul Paisie Velicikovski a avut foarte mult de luptat cu concepţia unor monahi din Moldova privitoare la rugăciunea lui Iisus, tot aşa şi Cuviosul Irodion cu greu îi forma duhovniceşte pe părinţii din Lainici în acest duh isihast. Dar aşa a fost viaţa tuturor sfinţilor: o permanentă suferinţă, provocată de oameni, de diavoli sau de slăbiciunile trupeşti. I‑au trebuit Cuviosului Irodion zeci de ani ca să‑şi formeze discipoli şi ca să fie înţeles. Dragostea şi simţirea lui adâncă s‑au văzut şi atunci când episcopii şi autorităţile române au cerut ajutorul tuturor mânăstirilor în Războiul de Independenţă din 1877. Cu mare promptitudine, trimite din Lainici la Târgu Jiu 12 părinţi pentru a fi recrutaţi ca sanitari şi trimişi pe front, să îngrijească răniţii patriei.


Aveţi mai multe date şi mărturii despre Cuviosul Irodion? Pentru că Patericul românesc este destul de sărac în informaţii despre fostul stareţ de la Lainici.

Unul dintre discipolii săi, la care a ţinut foarte mult, a fost ieromonahul Iulian Drăghicioiu din Bumbeşti, judeţul Gorj. Acesta, locuind foarte aproape de mânăstire şi auzind de numele bun al Cuviosului Irodion, venea foarte des la el şi se spovedea. După ani de zile de ucenicie în lume, se hotărăşte să intre în mânăstire, pentru a se face monah. Astfel, în 1892, intră ca frate în Lainici, având numele de botez Ioan. Peste patru ani este tuns în monahism cu numele de Iulian. În 1898, cuviosul Irodion îi cere episcopului ca Iulian să fie hirotonit, invocând şi motivul lipsei de preoţi. Datorită faptului că în ultimii ani ai vieţii ieromonahul Iulian a fost o persoană foarte apropiată de egumenul Irodion, lui i‑au fost dezvăluite multe din tainele cuviosului. Una dintre proorocirile lui a fost aceea că, la scurt timp de la mutarea întru cele veşnice, Mânăstirea Lainici se va pustii, fapt care s‑a şi întâmplat: Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce leaţi dat lui Hristos. La 3 mai 1900, Cuviosul Irodion se mută la Domnul, iar în 1916 începe Primul Război Mondial. Valea Jiului a fost cuprinsă integral în acest război. Armatele germane au distrus toată mânăstirea, arhiva a fost arsă, clopotele au fost topite, iar biserica a fost transformată în grajd. Unii călugări au fost deportaţi în Germania, iar alţii au fugit pe unde au putut, ca să se salveze. Între 1916 şi 1919, mânăstirea a fost pustiită complet. Printre călugării deportaţi în Germania se afla şi Iulian Drăghicioiu, care de altfel va muri intr‑un lagăr aidoma unui martir pentru Hristos. (…)

Dialog între egumenul Mânăstirii Lainici, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, şi George Crasnean, despre aflarea moaştelor Sfântului Cuvios Irodion Ionescu
Notă: Textul redat mai jos este extras din cartea “Aflarea moaştelor Cuviosului Irodion de la Lainici”, scrisă de George Crăsnean la Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2009, pp.3-49

SFÂNTA MITROPOLIE A KIFISIEI, AMAROUSI-ULUI ŞI OROPOS-ULUI

Nr. Prot. 256, Kifisia, 5 aprilie 2011

ENCICLICA cu nr. 10

Către evlaviosul sfinţit cler,către frăţiile monahale şi către poporul numit sfânt din Sfânta noastră Mitropolie

„Trecerea în rândul Sfinţilor a Cuviosului Mucenic Efrem cel Nou, Făcătorul de Minuni”

Iubiţi fii ai Bisericii,

„vieţile fericiţilor bărbaţi, predate nouă în scris, ca nişte icoane însufleţite … spre imitarea faptelor bune ne sunt puse înainte” (Sfântul Vasilie cel Mare)

Cercetarea vieţii sfinţilor, ale cuvioşilor şi martirilor credinţei noastre atot-neprihănite este o datorie sfântă a tuturor. Îndeletnicirea credincioşilor cu cercetarea acestei mulţimi nesfârşite a aleşilor lui Dumnezeu constituie o posibilitate prielnică şi de Dumnezeu hărăzită de a dobândi puteri duhovniceşti, de a ne întări credinţa şi de a ne îmbărbăta, aşa încât călcând pe urmele paşilor Sfinţilor şi imitând viaţa şi luptele lor şi ţinând poruncile Domnului să devenim împreună-cetăţeni cu Sfinţii, aşa cum literal întăreşte Pavel, Apostolul Neamurilor.

Sfinţenia nu se limitează, desigur, la o anumită perioadă a vieţii Bisericii noastre, nici nu este un fruct oprit pentru cei mai mulţi. Este o aspiraţie comună şi o poruncă, o invitaţie a Domnului adresată tuturor. Sfinţi întâlnim neîntrerupt din primele veacuri creştine – uneori mai mulţi, alteori mai puţini – până în zilele noastre. Printr-o credinţă profundă şi prin faptele noastre bineplăcute lui Dumnezeu, prin ţinerea cu credincioşie a poruncilor Domnului şi prin viaţa noastră în Hristos să ne înălţăm treptat la sfere mai înalte de duhovnicie, să ne sfinţim, să ne desăvârşim, aşa încât la sfârşitul nostru să ni se dăruiască cununa sfinţeniei ca preţioasă biruinţă, ca preafrumos câştig al vieţii noastre în Hristos.

Această înaintare către desăvârşire şi sfinţenie nu este lesnicioasă. Lupta este dură şi războiul nevăzut necruţător. De aceea mulţi dintre noi ne vlăguim, ne descurajăm, abandonăm efortul. Cu toţii însă suntem „chemaţi” la lăcaşurile raiului.

Sfinţii sunt locuitori ai raiului, aproape de tronul Domnului. Nu s-au rupt însă de om şi nu sunt nepăsători faţă de el, de nevoile şi de problemele lui. Sunt foarte multe mesajele pe care ni le trimit şi foarte clare mărturiile lor de dragoste faţă de cei care apelează la ei. Ţin mereu urechea deschisă, aleargă înainte spre a ajuta, sunt împreună-pătimitori şi îmbărbătează, scapă din nevoii şi vindecă de boli.

Un asemenea locuitor al raiului, martir al credinţei şi cuvios, este şi cel de curând trecut în rândul Sfinţilor Bisericii noastre, Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou, Făcătorul de Minuni, cel din Sfânta Mănăstire a Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu de pe muntele Neprihăniţilor, de lângă Nea Makri, din Sfânta noastră Mitropolie.

Socotim că este binecuvântarea lui Dumnezeu să ni se rânduiască nouă, celui mai mic între episcopi, să pornim demersurile de recunoaştere şi trecere a acestuia în rândul Sfinţilor Bisericii Ortodoxe, spre folosul tuturor.

De aceea, cu deosebită bucurie şi veselie duhovnicească, prin prezenta noastră enciclică vă anunţăm că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, prin enciclica cu nr. de protocol 1664/958/22-3-2011, a adus la cunoştinţă cu bună-plăcere că „potrivit scrisorii cu numărul de protocol 217, din ziua a 11 a lunii martie, a.c., a Prea Fericitului Patriarh Ecumenic Bartolomeu al Sfintei şi Marii Biserici a lui Hristos din Constantinopol, urmând practica şi rânduiala în vigoare a Sfintei noastre Biserici, a fost înscris de curând în dipticele Sfinţilor Bisericii noastre Sfântul şi Slăvitul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou, cel din muntele Neprihăniţilor, care s-a săvârşit în chip martiric şi a cărui pomenire se săvârşeşte pe 5 mai a fiecărui an, iar găsirea moaştelor sale se sărbătoreşte pe 3 ianuarie a fiecărui an”, după cum consemnează actul patriarhal şi sinodal emis cu privire la aceasta.

Prin urmare, părinteşte vă îndemn ca la Dumnezeieştile Liturghii să cinstiţi şi cu imne de laudă să prăznuiţi pe Sfântul şi Slăvitul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou, Făcătorul de Minuni, în zilele de pomenire ale acestuia, ca totdeauna să avem mijlocirea lui către Dumnezeu.

Potrivit celor de mai sus şi în concluzie ne rugăm ca Domnul şi Dumnezeul nostru, Cel minunat întru Sfinţii Săi, pentru rugăciunile Sfântului şi Slăvitului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou, Făcătorul de minuni, să ne acopere şi să ne păzească pe noi pe toţi, care cu evlavie îl cinstim pe Sfântul Făcător de minuni şi să ne călăuzească la păşunile mântuitoare.

Al Vostru rugător înflăcărat către Domnul şi către Sfântul Efrem,

Mitropolitul Vostru,

† Chiril al Kifisiei, Amarousi-ului şi Oropos-ului

Sărbătoarea canonizării Sfântului Efrem cel Nou va avea loc în data de 5 mai 2011

Traducere Anna Theodorou


Categorii

Fenomenul Pitesti, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Lidia Staniloae, Pagini laice, Pagini Ortodoxe, Parintele Calciu, Parintele Iustin, Parintele Staniloae, Pastile/ Invierea, Saptamana Patimilor, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

16 Commentarii la “Flagelarea si rastignirea lui Hristos sau CUM ESTE JUDECAT DUMNEZEU CAND INCAPE PE MANA OMULUI/ Pastile in inchisoare (MINA BAIA-SPRIE, 1954): PILDELE OAMENILOR VII

  1. Patimile Domnului Dumnezeu sunt, prin Ingerul lui Dumnezeu, aratate celui dintru sfinti, Parintelui nostru Dimitrie Mitropolitul Rostovului, in care arata si plangerea Nascatoarei de Dumnezeu. Pentru ca sa inteleaga tot crestinul cat a suferit Mantuitorul pentru noi si cum ca noi Il rastignim iarasi si pe Maica Domnului o intristam pana la plangere cu fiecare pacat pe care il facem.

    http://www.razboiulnevazut.org/articol/92/Povestire-dureroasa-despre-toata-multa-multimea-patimilor-Domnului-Dumnezeu-si-Mantuitorul-nostru-Iisus-Hristos

  2. Numararea loviturilor nu stim cat de importanta poate fi si cat ajuta, cat ni se pare de maxima importanta constientizarea cu toata fiinta noastra a ceea ce s-a savarsit atunci pentru noi, si ceea ce savarseste de atunci, duhovniceste dar REAL, zi de zi in manastiri si Sarbatoare de Sarbatoare (incluzand aici Duminica) in lume, pe sfintele altare. Lucruri de care majoritatii se pare ca nu ne mai pasa… Sau, oricum, inca ne permitem sa le dam cu piciorul si sa le hulim PRIN VIATA NOASTRA, cu maxima inconstienta.

    In primul rand ca nici nu ne gandim la Hristos. Nu ne intereseaza, nu ne atrage Persoana Sa. E plictisitor, e impovarator, de El cautam sa scapam cat mai repede. Da, sigur, e bun asa, ca referinta formala, de pus ca “steag” sau ca “medalion” cu care sa ne afisam, in numele Caruia sa ne legitimam, dar mai departe… ne vedem, in general, de treaba noastra, mult mai importanta. Si asta e adevarul: Daca astazi S-ar intoarce printre noi, tot astazi L-am mai schingiui si L-ar mai omori o data, ba inca si cu tehnicile perfectionate de la Pitesti, Gherla si Aiud…. Ah, asta dupa ce am mai alege in locul Lui tot vreun om de 2 bani, am gasi noi un alt infractor galagios si razvratit, ca Baraba…

    Refuzam sa stam macar o clipa linistiti, cu toate butoanele distragerii de sine intoarse pe turn-off pentru a cugeta la ce a facut Hristos pentru noi. Multi nu renuntam nici macar in zilele cele mai sfinte la TV, chit ca stim cat de nociv este, nici la distractiile lumesti, nici la discutiile lumesti, nici la consultarea minutioasa a mizeriilor presei intunericului, care, pentru noi, a ajuns mult mai fascinant decat Lumina. Nu doar ca nu mai stim, dar nici nu dorim sa mai stim despre cum se petrece crestineste Saptamana Mare, Vinerea cea infricosatoare si sfanta, Invierea, Saptamana Luminata, Duminicile si sarbatorile…. Cu ce trebuie sa se indeletniceasca un crestin acum, la ce sa priveasca si ce sa graiasca sau ce sa auda gura lui? La ce folos patimile lui Hristos, daca noi ne batem joc de Sangele Sau? La ce folos de Invierea Sa, daca noi tot in moarte zacem, fara macar sa stim? 🙁 Unde e Hristos in viata noastra?

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/04/23/asteptand-invierea-sa-luam-aminte-eu-stiu-cum-crestinii-care-acum-plang-patimile-asteapta-sa-invieze-cel-rastignit-ca-sa-l-puna-iarasi-pe-cruce/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/04/27/parintele-martir-constantin-sarbu-ne-invata-o-lectie-fundamentala-cum-sunt-adevaratii-ucenici-ai-lui-hristos-si-fii-ai-invierii-lumea-s-a-saturat-de-predici-ea-are-nevoie-de-hristos-nu-vorbe-ci/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/04/19/putina-vreme-mai-sunt-cu-voi-cuvinte-rascolitoare-ca-niste-denii-ale-parintelui-mucenic-constantin-sarbu-si-o-meditatie-la-evanghelia-primei-denii-smochinul-neroditor-lucratorii-cei-rai-darul/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/04/18/hristos-a-inviat-iar-noi-murim-un-cuvant-pastoral-bubuitor-si-trezitor-al-ps-sebastian-al-slatinei/

  3. Grav este ca nu constientizam faptul ca Jertfa aceasta suprema se repeta la fiecare Sfanta Liturghie, nici macar in timpul cat dureaza slujba. Daca am fi constienti de ceea ce traim atunci, am avea putere sa traim intreaga saptamana care urmeaza cu adevarat crestineste – si cum spuneati intr-o postare din zilele acestea, nu ar mai fi nevoie de cuvinte/predici caci lumea L-ar simti pe Hristos prin prezenta noastra.

  4. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe prietenul nostru Emil Sebesan!

  5. @ ioana

    Foarte bine zis ! Dar de ce nu constientizam ce se intampla la fiecare Sfanta Liturghie la care participam ? Pentru ca ramanem imprastiati in ganduri, si in loc sa ne plangem pacatele si sa ne rugam fara sa ne uitam in stanga si in dreapta, multi dintre noi stam sa judecam pe altii (cu ce sunt imbracati, cand au venit, ce gesturi fac, etc), chiar si in Biserica, ceea ce ne impiedica sa fim atenti la sfanta slujba si sa ne pocaim pentru propriile pacate.
    Pentru multi ortodocsi mersul la Biserica se face doar asa, ca sa fie acolo…E bine si atat, desigur, dar daca nu avem constiinta ca suntem la nivelul de “si atat”, nu vom putea progresa pe Cale !
    Cred ca va fi o mare “revolutie/revelatie” in mintea crestinilor ortodocsi, cand ne vom da seama ca nu mergem la Biserica ca sa cerem cele ale lumii de aici, stapanita de aghiuta, ci mergem la Biserica ca sa ne plangem neputinta firii pacatoase si sa cerem, in rugaciune, iertarea si viata vesnica alaturi de Hristos in Imparatia Lui !
    Cat timp ramanem cu ideea ca Dumnezeu trebuie sa ne ajute sa reusim ceva aici, in aceasta lume, suntem impotriva lui Hristos si de partea celor care L-au rastignit, fiindca nu i-a ajutat sa stapaneasca lumea de aici.

  6. @ Hrisanti:

    Dar de ce nu constientizam ce se intampla la fiecare Sfanta Liturghie la care participam ? Pentru ca ramanem imprastiati in ganduri, si in loc sa ne plangem pacatele si sa ne rugam fara sa ne uitam in stanga si in dreapta, multi dintre noi stam sa judecam pe altii (cu ce sunt imbracati, cand au venit, ce gesturi fac, etc), chiar si in Biserica, ceea ce ne impiedica sa fim atenti la sfanta slujba si sa ne pocaim pentru propriile pacate.

    Stii de ce? Fiindca unora nu ne place cuvantul: TOATA GRIJA CEA LUMEASCA SA O LEPADAM! Cum? Tocmai aceea care ne este cea mai draga, cea mai lipita de suflet si cea mai mare comoara? Acolo unde este inima noastra? Adica sa ne lepadam de insasi inima noastra? Niciodata! Si pentru ce? Pentru o chestie plicticoasa si adormitoare, care se repeta la fel in fiecare duminica si nu-mi aduce niciun beneficiu concret, palpabil? Nici macar o placere mai acatarii, ceva de genul “hai sa ne adunam la lupta cea mare” sau “hai sa ne tinem de maini si sa intonam cu totii in cor ceva sau sa vorbim in limbi….” Normal ca stau cu ochii pe ceas sa se termine o data, sa ma bag la o barfa mica sau sa ma intorc la adevaratele si mult mai importantele mele treburi… Alea sunt esenta, ce e aia “Noi care pre heruvimi cu taina inchipuim?” Da ce sunt io, bre? Inger, sfant, calugar? Ma lasi…

  7. Hrisanti, admin,
    “TOATA GRIJA CEA LUMEASCA SA O LEPADAM”.
    Asa sa va/ne ajute Dumnezeu tuturor!

  8. Prin tot ce a facut si face, Dumnezeu incearca sa ne faca constienti de slava pentru vesnicie cu care a inzestrat sufletele noastre, sa ne faca responsabili pentru aceasta maretie!
    A facut-o si o face cu o deosebita blandete si gingasie, ca sa nu violenteze, sau sa constranga libertatea noastra.
    Toata Evanghelia este plina de exemple despre redarea demnitatii omului, fie el oricat de umil sau lepros.
    Dar noi alegem: fie ” binele ” lumii asteia care sfarseste in moarte, fie lupta plina de stramtorari pentru recastigarea sufletului pierdut in balariile lumii.
    Depinde cata recunostinta – cel putin atat – avem pentru El.
    Daca am incepe cu asta, poate ne ingaduie Dumnezeu sa ajungem sa-l si iubim.

  9. Hristos a inviat!
    Un bun prieten de-al meu a facut urmatorul material (in doua parti) in legatura cu patimirile din inchisorile comuniste:
    http://www.youtube.com/watch?v=ZMYQnFXZo5w
    http://www.youtube.com/watch?v=Rd8H2XsYZ6k

  10. Pingback: Război întru Cuvânt » 3 mai – Ziua sfantului roman cel mai recent canonizat, IRODION DE LA LAINICI, ucenicul, dar si duhovnicul Sfantului Calinic de Cernica. Aspecte din viata sa
  11. Pingback: PILAT DIN PONT sau cand slabiciunea si oportunismul devin criminale si INDELUNGA RABDARE A LUI HRISTOS, biciuit salbatic si batjocorit de ostasi -
  12. Pingback: SARBATOAREA DE PASTI IN PUSCARIILE COMUNISTE ALE ANILOR `50 (I), la Pitesti, Jilava, Gherla. STRIGATUL GOLGOTEI IN NOAPTEA DE INVIERE. Care era pretul intonarii unui simplu “Hristos a inviat” de catre martirii temnitelor? - Recomandari
  13. Pingback: RASTIGNIRE dincolo de orice margini ale inchipuirii umane SI INVIERE IN INCHISORILE COMUNISTE (II). “Lumea credintei”: Povestile zguduitoare a doi martiri de la Pitesti si Gherla: TACHE RODAS si PREOTUL PETRE FOCSANEANU - Recomandari
  14. Pingback: 16 iunie – MARTURIE DESPRE PARINTELE IUSTIN, de la un tovaras de patimire in INCHISORILE COMUNISTE: “Să ai grijă să nu te pierzi în tumultul de blăstămății și ticăloșii de afară” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare