LEON DANAILA, geniul neurochirurgiei mondiale care merge acasa cu metroul si cu autobuzul: “SUNT CEL MAI BOGAT OM DIN LUME. AM INIMA PLINA!”. Doctorul “facator de minuni” prin credinta, stiinta, munca si dragoste de oameni. POZA CARE I-A FACUT PE ROMANI SA-SI REDESCOPERE O URIASA VALOARE ASCUNSA IN MODESTIE

“România nu e formată numai din hoţi, numai din bandiţi, numai din oameni de nimic; sunt şi oameni care au importanţă. Eu asta vreau, să ridic ţara asta, să fac ceva pentru ea!”

***

FAMILIA ORTODOXA:

Povestea vieţii unui luptător – Acad. Prof. Dr. Leon Dănăilă

„Dacă nu ai har, totul este pierdut” (I)

–    Care este povestea medicului Leon Dănăilă? Cum a fost copilăria dumneavoastră?

–  Mare lucru nu am să vă spun… Părinţii mei au fost agricultori, de condiţie mai me­die. Neavând şansa de-a mă naşte într-o fami­lie de intelectuali – mama avea patru clase, iar tata nu ştia carte – am fost nevoit să lupt sin­gur, să iau singur hotărârea de a merge la fa­cultate. Când am reuşit la facultate, ţin minte, părinţii au început să plângă, dar nu de bucu­rie, ci de supărare: cine o să-i mai ajute pe ei la munca câmpului, la arat, la prăşit, la semănat?

Copilăria mea a fost frumoasă, chiar dacă am muncit foarte mult. Dar eram destul de puter­nic. Am mai avut doi fraţi: unul avea la ochi o albeaţă, aşa s-a născut, iar celălalt, mai mic, era mai slab, mai neputincios. Aşa că toată greutatea muncii câmpului cădea pe mine. Şi mi-am zis eu că o să fac tot posibilul să mă duc la şcoală, să scap de această muncă foarte dificilă. Am luat singur această hotărâre, neavând în familie pe ni­meni care să mă înveţe, să mă ajute.

Am făcut toată viaţa ce mi-a plăcut la şcoală, şi în liceu, şi în facultate. N-am învăţat la toate obiectele. Imi plăceau ştiinţele naturii, anatomia, medicina… Am citit nişte cărţi de la bibliotecă des­pre mari savanţi, Pasteur, Babeş şi alţii, tot ce era le­gat de medicină. Matematica nu-mi plăcea, mi se părea o ştiinţă foarte aridă. Mă gândeam: ce bine e când eşti medic, că faci bine oamenilor! Ce-i mai scump pe lumea asta decât sănătatea şi ajuto­rul pe care ii dai unui bolnav? Este ceva sfânt, este ceva divin să ajuţi un om, să-l salvezi de la moarte. Medicina a fost dorinţa mea dintotdeauna.

Părinţii nu m-au sfătuit să mă duc la fa­cultate, dar eu totuşi m-am dus. Mi-au dat 100 de lei; trenul mă costa vreo 70 de lei dus-întors. Mi-au rămas pentru zilele de examen puţini bani, vreo 20 de lei pe vremea respec­tivă. Ţin minte că mă duceam la piaţă şi mân­cam mai mult mere – erau mere de 2 lei, de 1 leu şi jumătate, dar erau şi de 75 de bani. Eu luam din cele de 75 de bani. [..]

„Cu gândul eram tot timpul la Dumnezeu”

– Aţi spus că atunci când eraţi copil munceaţi foarte mult. Cât de mult contează ca un copil să fie deprins de mic cu munca?

–   Este foarte important, într-adevăr… De muncit, am muncit tot timpul, că munca este şi fizică, şi intelectuală. Dacă eşti învăţat de mic să munceşti, ai germenul ăsta al muncii în tine, nu te poţi delăsa. Am muncit foarte mult şi fizic, şi intelectual.

Când eram mic, fiind foarte puternic, părinţii mă luau tot timpul la cărat, la semă­nat, la arat, la prăşit, la muncile câmpului. Ţin minte că mergeam primăvara la arat, ţineam coarnele plugului, şi în urmă brazdele erau un fel de noroi, jumate dezgheţat, jumate înghe­ţat. Şi eram desculţ, bineînţeles, că nu umblam încălţat decât Duminica, când mă duceam la biserică. Deşi eram mai mult desculţ, n-am ră­cit niciodată şi n-am păţit absolut nimic.

Era şi rezistenţa organismului, dar şi credinţa mea, probabil – că, dintre fraţii mei, eu mă du­ceam la biserică tot timpul. Şi a continuat această credinţă. Nu eram exagerat, dar cu gândul eram tot timpul la Dumnezeu, să mă ajute în îndepli­nirea dorinţelor mele. Nu am făcut niciodată uz de gesturi teatrale, să fac cruce până la pământ; nu asta contează. După mine, asta este ceva foarte pu­ţin important. Crucea, când o faci, aşa, mai mic, şi mai mult cu gândul să fii tot timpul la Dumnezeu – fără să te arăţi înaintea oamenilor şi pe urmă să uiţi că există Dumnezeu. Eu mă gândeam la Dumnezeu tot timpul, şi când am fost la liceu, la fel, am continuat să mă duc la biserică, la Dorohoi.

Apoi, după ce am terminat facultatea la laşi, am făcut trei ani de zile la ţară, şi la ţară am învăţat foarte multe lucruri, fiindcă erai obligat să dai consultaţii la toată patologia, indiferent că erau boli infecţioase, neurochirurgicale, chi­rurgicale, cardiologice. Am învăţat foarte multe din punct de vedere practic în anii respectivi.

M-am dus la un spital rural – un an de zile aveai dreptul. Cei de acolo au văzut că-mi plac bolnavii şi-i ajut, şi cunosc medicină. Când a plecat internistul în concediu, mă lăsa pe mine; când a plecat chirurgul, mă lăsa pe mine; când a plecat ginecologul, mă lăsa pe mine. Cel mai greu a fost când a plecat pediatrul — pediatria nu prea mi-a plăcut nici în facultate, că, drept să spun, cu copiii mai greu te înţelegi. Eu am spus: „Domnule, nu mă pricep…” „Lasă, că o să înveţi!”. A plecat pediatrul şi tot pe mine m-a lă­sat! Am învăţat, că nu e mare lucru. Totuşi, este o specialitate. Dar am făcut faţă foarte bine.

După ce s-a terminat anul respectiv, direc­torul spitalului a făcut adresă la raion să mă mai lase încă un an, fiindcă au nevoie — asta pentru că ei au sesizat că pot să-i înlocuiesc pe toţi. Şi m-au mai lăsat încă un an, dar l-am făcut la Dărmăneşti, lângă Comăneşti. Am căutat să mă duc cât mai departe de locurile natale. Nu ştiu de ce, nu mi-a plăcut munca la câmp şi am vrut să mă îndepărtez cât mai mult.

Am terminat şi al treilea an şi am zis: „Domnule, eu totuşi vreau la Bucureşti, că am auzit că e foarte bine”. Puteai să te înscrii la rezidenţiat atunci în orice judeţ, şi eu am zis că mă înscriu la Bucureşti. „Ce, or fi ăia mai deştepţi decât mine?”. Şi aşa am ajuns la Bucureşti.

Şi în Bucureşti (ştiam eu, în mintea mea) poţi să te ridici – vii în contact cu intelectuali, vii în contact cu oameni de înaltă clasă, şi lucrul ăsta mi-a plăcut. Şi am venit să dau examen la Bucureşti şi am reuşit. Când am reuşit, m-am dus înapoi la dispensar înainte să plec, şi cei de la re­giune au venit la mine şi mi-au spus: „Domnule, te luăm la Bacău, iti dăm orice post vrei tu!” – de chirurgie, bineînţeles, că mie-mi plăcea chirur­gia, nu-mi plăceau internele, că am zis că oricine poate să le facă. Le-am zis că mă mai gândesc, dar nici gând nu aveam să mă duc acolo! Şi aşa am ajus la Bucureşti, la Neurochirurgie.

„Picioare am primit de la toţi, dar vorbe bune n-am primit de la nimeni”

Când am ajuns aici, in Bucureşti, am ieşit în evi­denţă faţă de ceilalţi colegi. Pe atunci, pe lângă media de examen, se puneau şi note sociale. Care era membru de Partid, ii puneau nota 20 (că erau note până la 20); care nu era membru de Partid, îi puneau mai puţin. Mie, de la Bacău, mi-au pus 15: „Nu eşti membru de Partid, nu putem să-ţi dăm mai mult!”. In sfârşit, am luat 20 la teză, 20 de la oral, astea se adunau şi se făcea media cu nota socială. Şi, pentru că tata a fost arestat – a fost pe la Jilava, la Gherla, in multe locuri -, din ca­uza asta nu m-au făcut membru de Partid şi nu m-au primit in organizatii politice. Nici nu mi-a plăcut politica, nici nu am intrat, şi eram cam ex­clus din rândul colegilor politici. Dar pe oamenii care au venit cu note sociale mari aici, la Bucureşti, Profesorul Arseni¹ i-a dat afară ca incapabili. Aveau note sociale mari, dar profesional erau foarte limi­taţi şi nici nu aveau putere de muncă.

Mie însă mi-a plăcut tot timpul să progre­sez, să nu rămân pe loc. Ţin minte că m-am dus la Profesorul Arseni şi i-am zis: „Domnule, vreau şi eu să dau doctoratul”. El ştia că operez foarte bine. Şi a zis: „Ce? Tu să dai doctoratul?!” – că îi primea doar pe cei care se duceau cu ca­douri. Pe mine nu m-a primit. Am insistat, am insistat, şi după vreo doi-trei ani m-a primit şi pe mine la doctorat. Teza trebuia să o dai în pa­tru ani de zile. Eu în trei ani de zile am şi dat-o, şi am terminat cu doctoratul.

După ce am terminat cu doctoratul, am zis: „Domnule, vreau şi pe UMF²! Vreau să ajung profesor şi eu!”. Iar m-am dus la profesor şi mi-a spus nici să nu mă gândesc la aşa ceva. Şi atunci am spus: “Atunci eu mă duc la Cluj!”. Când au înţeles că sunt hotărât să plec la Cluj, Arseni şi cu directorul spitalului au făcut o şedinţă, şi Profesorul Arseni a spus atunci: „Să ştii că dacă o să pleci la Cluj, eu, când o să am bolnavi grav, de operat, la tine o să-i trimit!“. A fost singura dată când mi-a recunoscut meritele.

Ţin minte că în timpul rezidenţialului am fă­cut un stagiu la Neurologie. La neurologie era Profesorul Kreindler, era academician. La dis­tanţă treceam pe lângă uşă când auzeam: „Ai, academicianul!”. Şi erau la vizită Profesorul Vlad Voiculescu, Kreindler, şi toată suita lor. Era un bolnav care nu vorbea, stătea cu capul aşa, aple­cat, nu răspundea la întrebări. După ce discută ei, mă văd şi pe mine şi: „Ei, tu ce părere ai?”. „Domnule profesor, cred că are mutism akinetic, cred că are tumoră de corp calos”. „Ce vorbeşti, domnule?! Păi să-l mutăm la Arseni, să-l opereze, dacă are aşa ceva”. L-a operat şi: tumoră de corp calos! Şi atunci Kreindler m-a chemat la el în ca­binet. Eram foarte bucuros că mă cheamă. Şi zice: „Domnule, hai să scriem o lucrare despre mutis­mul akinetic”. Am făcut o lucrare, am publicat-o în „Studii şi Cercetări de Neurologie”. Şi Arseni a spus: “A, te-ai dus la Neurologie? Să vii să faci lucrări şi aici!”. Şi am început să fac şi cu el. In fie­care lună prezentam câte o lucrare la Societatea de Neurologie, fără să-mi spună el. Pe urmă am scris şi o carte cu Profesorul Arseni, şi apoi şi alte cărţi, cu alţii. Mi le-au primit la Editura Academiei.

După Revoluţie a apărut un post de profe­sor la UMF. Am făcut repede o cerere, m-am dus la rector, s-a uitat la mine: „Dar cine eşti dumneata, domnule?”. „Păi, ştiţi, eu lu­crez la Neurochirurgie…” „Vezi-ţi de treabă, domnule! Ce vii cu hârtiile astea la mine?!“. Că el pentru altul scosese postul. Şi când să ies pe uşă, mă opreşte: „Să vii mâine cu căr­ţile pe care le-ai scris”. A doua zi am venit aşa, cu un teanc de cărţi, şi, când a văzut, a spus: „Domnule, te rog să mă scuzi. Iartă-mă, dar îmi dai voie să scot două posturi, unul pentru dumneata şi unul pentru…?” „Da, domnule, poţi sa scoţi”. Aşa am ajuns profesor.

Am auzit apoi de Academia de Ştiinţe Medicale şi, la fel, m-am dus acolo, unde era secretar Profesorul Zamfirescu, şi am spus: „Domnule, vreau să devin şi eu membru co­respondent la Academia de Ştiinţe Medicale“. Tot aşa, m-a întrebat: „Dar cine eşti dumneata? Nu te cunosc, habar n-am de dumneata!”. Şi, la fel, când să ies, zice: „Mâine să-mi aduci lu­crările pe care le ai”. M-am dus a doua zi cu cărţile. Când a văzut teancul de cărţi, s-a uitat aşa şi şi-a cerut scuze: „Domnule, te rog să mă scuzi. Uite, dumneata ai scris în cerere membru corespondent. Taie, că nu e bine: te facem direct membru plin”. Şi aşa am ajuns membru plin al Academiei de Ştiinţe Medicale.

Pe urmă am ajuns şi la Academia Română. Am muncit mult, şi nu m-a susţinut nimeni, ab­solut cu nici un cuvânt. Picioare am primit de la toţi, dar vorbe bune n-am primit de la nimeni.

„Doamne, ajută-mă!”

–  Credeţi că a fost şi mâna lui Dumnezeu in aceste “întâmplări?

–  Categoric, categoric că da. Eu din familie eram credincios, părinţii mei erau foarte cre­dincioşi. La un moment dat, nici nu mai ştii cum ai ajuns acolo unde eşti, că prin atâtea evenimente bune – şi majoritatea rele! – am trecut, încât mă mir şi eu cum am ajuns aici. Sau, cum spune Eminescu: „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / încet repoves­tită de o străină gură”. Aşa e, parcă nu-mi vine a crede că am fost în stare să fac atâtea lucruri fără niciun sprijin din partea nimănui. Nu numai că nu am avut nici un sprijin, dar nu­mai obstacole, fiindcă aici, în Bucureşti, e o lume foarte pestriţă, care nu mi-a plăcut – eu fiind din nordul Moldovei, unde oamenii sunt mult mai loiali, mai drăguţi, mai amabili…

Sigur, nu vreau să fac paradă de cuvinte acum, dar e real că Dumnezeu m-a îndemnat să urmez calea aceasta şi m-a ajutat de fiecare dată atunci când operam. Dumnezeu îţi în­drumă mâinile unde să te duci şi ce trebuie să faci, cum trebuie să procedezi.

Neurochirurgia este o meserie foarte grea, este regina artelor chirurgicale. Această speciali­tate uneori te aduce la limită in timpul opera­ţiei, când anestezistul spune: „Mai e un litru de sânge, restul am pierdut…”, „Mai avem jumătate de litru…”, „Mai avem 300 de grame… “. Sub stresul ăsta – sigur, în timp ce operez, nu pot să-mi fac cruce, dar mă gândeam Ia Dumnezeu, şi cu limba îmi făceam semnul crucii şi ziceam: „Doamne, ajută-mă!”. Şi m-a ajutat tot timpul când am avut cazuri din acestea limită, m-a aju­tat şi am simţit că există Dumnezeu – dar tre­buie să şi munceşti. Fiindcă Dumnezeu lucrează asupra bolnavului prin intermediul mâinilor chirurgului. Dar şi chirurgul trebuie să-şi dea in­teresul, nu numai să laşi pe seama lui Dumnezeu totul. Trebuie să ai talent, trebuie să exersezi, tre­buie să ai nişte calităţi deosebite, trebuie să ai simţ estetic, trebuie să ai spirit inventiv, spirit inovativ – dar, înainte de toate, trebuie să ai har. Dacă nu ai har, totul este pierdut.

Note:

1. Constantin N. Arseni, neurochirurg român, profesor universitar si direc­tor al clinicii de Neurochirurgie a Facultăţii de Medicina din Bucureşti, discipol şi continuator al lui Dimitrie Bagdasar, întemeietorul Neuro­chirurgiei româneşti.

2. Universitatea de Medicină şi Farmacie.

***

„Dacă nu ai har, totul este pierdut” (II)

– Domnule doctor, dacă se poate, relataţi-ne câteva minuni din sala de operaţii.

– O, am sute de bolnavi! E așa de greu să vă spun una! Am făcut peste 40.000 de operaţii, cred că am cele mai multe din toată lumea, nu numai de aici, de la noi din ţară. Faptul că după operaţie au ieșit bolnavi din comă, faptul că au venit paralizaţi şi au putut pleca pe picioarele lor, toate astea le consider minuni. Din cele 40.000 de operaţii, am avut sute pe care pot să le consider adevărate minuni. Am intervenit uneori fiindcă bolnavii respectivi au fost plimbaţi prin diferite servicii care i-au refuzat, le-au spus că sunt cazuri inoperabile. Eu le-am spus familiilor că încercăm – dacă bolnavul are 1% şansă, trebuie încercat. Și am avut succes.

Îmi aduc aminte că, atunci când am venit eu la Neurochirurgie, era o tehnică chirurgicală: doctorul băga degetul în creier şi scotea tumorile. Pacienţii aveau hemoragii, majoritatea rămâneau paralizaţi sau mureau – cam 50-60% dintre bolnavii operaţi mureau. M-am dus fraudulos odată în arhivă, am vrut să văd ce mortalitate există la noi, în secţia de Neurochirurgie. Cheia de la arhivă, profesorul o lăsa ziua la secretară, iar noaptea, când pleca, o lua cu el. Eu eram mai tânăr şi, ştiţi cum e, când eşti tânăr, parcă mai ai succes, așa că i-am cerut secretarei cheia şi mi-a dat-o pe ascuns, zicând: „Daʼ nu spui la nimeni!”.

M-am dus în arhivă şi am făcut o statistică, pe care o am şi acum – eu nu vorbesc din amintiri că mortalitatea era atât de mare, eu am documente, ţin foile acasă, că poate cineva să mă tragă la răspundere: „De unde ştiţi?”. Și am comparat statistica asta cu ce citeam în revistele care veneau din străinătate, majoritatea reviste ruseşti la vremea respectivă, și am văzut că mortalitatea la ei este de 4%, iar la noi de 50%! Aşa de mare! Oare cum procedează ei? Şi atunci mi-a intrat în cap să lupt și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mă duc în străinătate, să văd cum operează ei. Dar asta în anii ʼ80, când era comunismul şi nu puteai ieşi.

Să te duci în străinătate era ceva iluzoriu la vremea respectivă. Am făcut demersuri şi, în sfârşit, am obţinut o bursă Fullbright cu semnătura Elenei Ceauşescu, că fără ea nu puteai să pleci. Și de ce am obţinut bursa asta? Pentru că eu înainte, având talent chirurgical, l-am operat pe primul ministru al Coreei de Nord. Ceauşescu era foarte bun prieten cu Kim Ir-sen, şi primul ministru nord-coreean s-a îmbolnăvit de o tumoră cerebrală în 1974. Ceauşescu i-a spus: „Adu-l aici, în ţară, şi îl operăm!”. L-am operat împreună cu Profesorul Arseni, a ieşit foarte bine, şi a căpătat Securitatea încredere în mine. Ei, și din acest motiv mi-au dat aviz pentru plecare.

„Iubesc atât de mult oamenii…”

Când am fost în Uniunea Sovietică, am învăţat cum se operează. Se opera cu microscopul operator, nu cu degetul! Se lua milimetru cu milimetru şi se coagulau vasele de sânge. M-am lămurit atunci de ce obţin ei rezultate. Am venit în ţară, am făcut rost de microscop operator şi am obţinut şi eu aceleaşi rezultate. Toţi din Securitate de-acum mă ştiau. Am reuşit să scad rata mortalităţii. Eu pentru ţara asta am făcut foarte mult. Scăzând de la 50% la 4%, mi-am făcut datoria faţă de ţară numai cu atât – dar nu numai cu atât: uitaţi-vă, am publicaţii pe care mi le-au cerut şi în străinătate, în America, am cărţi, lucrări ştiinţifice publicate peste tot.

Vreau să subliniez că România nu e formată numai din hoţi, numai din bandiţi, numai din oameni de nimic; sunt şi oameni care au importanţă. Eu asta vreau, să ridic ţara asta, să fac ceva pentru ea. Şi am făcut mult.

M-a întrebat o ziaristă: „Dar ţara ce a făcut pentru dumneavoastră?” „Păi, ţara n-a făcut nimic, n-a făcut nimic…”. Eu mi-am vândut şi apartamentul în care stau ca să am nişte bani pentru cercetare, cu condiția să rămân în el până mor, așa că nu mai am nici o avere. Din punct de vedere material, la ora actuală sunt cel mai sărac medic din lume – nu din ţară, din lume. Nu mai am nimic, nici locuinţa, nu mai am nimic. Dar din punct de vedere sufletesc sunt cel mai bogat din lume. Am inima plină, sunt foarte mulţumit, am făcut totul pentru oameni, iubesc atât de mult oamenii, să le fac bine oamenilor şi să îi fac pe oameni bine! Această iubire faţă de oameni pe mine mă mulţumeşte cel mai mult.

Ieri, stând într-o staţie de autobuz – că am vândut și maşina, și merg o parte pe jos, o parte cu metroul, iar pe jos, iar cu autobuzul, iar pe jos; până ajung acasă fac aproape o oră – se uită unul la mine şi zice: „Dumneata, Excelenţă, aşa călătoreşti?”. Zic: „Excelenţă e pe hârtie!”.

„Doamnă, cum te simţi?”

– Aţi spus că iubiţi oamenii. Cât de important e ca un medic să-şi iubească pacientul?

– Eu am făcut și Facultatea de Psihologie, pentru că am vrut să ştiu, în afară de partea neurologică, și cunoaşterea hărţii creierului. Trebuie să cunoşti ce emană creierul, cum se formează legătura dintre oameni, empatia – adică ceea ce actorul, de exemplu, pe scenă, transmite auditoriului, îl face să plângă sau îl face să râdă.

E un italian, Giacomo Rizzolatti, care a descoperit neuronii „în oglindă”. Adică, de exemplu, el mişcă mâna stângă, şi persoanei care stă în faţa lui (e înregistrată electroencefalografic) i se activează neuronii corespunzători în cortexul motor. Deci există o legătură. Afecţiunea dintre oameni tot aşa se stabileşte. Uneori nu-ţi place de cineva și nu știi de ce, sau sunt oameni care n-au un comportament corespunzător, fiindcă nu există o concordanţă între neuronii aceştia „în oglindă”, sau între ceea ce face el şi ceea ce vrei tu să realizezi.

Așa că am făcut Psihologia la zi, cu studenţii la un loc. Fugeam de la Neurochirurgie la Psihologie. Voiam să văd ce emană creierul, ce legături există între om şi medic. Dacă medicul nu se comportă frumos faţă de pacient, atunci se creează o disfuncţionalitate.

Vreau să vă spun că orice boală este compusă din două părţi: o parte psihică şi o parte organică; partea psihică are 50%, partea organică 50%. Dacă medicul, sau preotul – că și preotul are un rol foarte important! – caută să-i înlăture partea psihică, 50% din boală este înlăturată. Iată ce importanţă mare are comportamentul! Eu le-am spus la ai mei, că ei trec pe la bolnavi și spun: „A, aici e tumoră…”, și pleacă mai departe la vizită. Nu, domnule! Pune mâna pe bolnav, întreabă-l, vorbeşte cu el, transmite-i o afecţiune, o siguranţă că va fi bine! Nu trebuie să minţi totuși, dar trebuie să-i faci un fel de psihoterapie de la început, ca să aibă încredere. La mine vin din toată lumea asta la consultaţie, vin şi din Mexic, şi din Canada, şi din America, şi din Germania, de peste tot, nu mai zic din ţară. Comportamentul medicului faţă de bolnav are valoare de aproape 50% rezolvare din boală – adică partea psihică. Dacă treci pe lângă el şi-l întrebi: „Mamaie, ce te doare?”… Nu se vorbeşte aşa! „Doamnă, cum te simţi?”. Trebuie să ai și o dulceaţă în glas, să ai dragoste, bolnavul trebuie să aibă în tine încredere.

Un comportament corespunzător şi crearea unei stări de bine – s-a dovedit și experimental – măreşte imunitatea organismului, şi organismul poate să lupte mai uşor cu diferite boli. La cei depresivi, de exemplu, cei care sunt la Psihiatrie, s-au făcut studii și, din cauză că ei văd totul „în negru”, sistemul lor imunitar este la pământ şi capătă diferite boli – la început sunt fiziologice, dar după aceea devin organice. Se îmbolnăvesc pentru că imunitatea scade şi favorizează dezvoltarea şi a cancerelor, a tuturor patologiilor, şi cardiace şi tot.

„Dacă urmăreşti latura materială, nu ajungi la nici un rezultat”

– Dar de unde dragoste, domnule doctor? Se pare că a dispărut dragostea în ziua de azi…

– Dragostea faţă de bolnav e un sentiment, poate, înnăscut. Fiindcă sunt, am văzut şi în străinătate, şi la noi, oameni mai repeziţi, care nu au răbdare. Trebuie să ai foarte multă răbdare şi trebuie să ai un talent, un har anume faţă de actul acesta medical şi de comportament faţă de bolnav.

Eu, având Facultatea de Psihologie, am făcut un test pentru chirurgi. Că unii fac această meserie, chirurgia în special, din considerente materiale, pentru că aud că e bănoasă, ceea ce nu-i duce la rezultate foarte bune. Dacă urmăreşti latura materială, nu ajungi la nici un rezultat. Trebuie să urmăreşti latura spirituală, harul, inteligenţa, inovaţia, simţul estetic – în chirurgie, dar şi în îngrijirea celorlalţi bolnavi, îţi trebuie şi acest simţ estetic. E un har, aş zice eu, pe care unii – nu toţi – îl au. La mine vin și revin bolnavii pentru că: „Domnuʼ doctor, când mă duc în altă parte, mă tratează ca pe un om de joasă calitate. Dacă sunt bolnav acuma și nu pot munci, nu înseamnă că în viața mea nu am făcut lucruri bune pentru societate…”. Mulți se plâng, chiar dacă au avut funcții mari, că, fiind bolnavi, sunt în situația de a fi tratați necorespunzător. Deci trebuie să ai un comportament uman. Și spuneam că am făcut acest test psihologic, mai ales pentru cei care vor să facă chirurgie, în care am arătat calităţile pe care trebuie să le îndeplinească un absolvent al Facultăţii de Medicină pentru a deveni chirurg. Și spuneam acolo că nu trebuie să urmărească latura materială. Dacă pentru carnet auto dai examen psihologic, pentru un medic care vrea să devină chirurg, unde viaţa omului e în mâinile lui tot timpul, de ce să nu existe un test psihologic?

Și am dat lucrarea cu testul psihologic la o revistă de chirurgie, dar mi-au refuzat-o, fiindcă redactorul-şef al revistei era chirurg, și văzând acolo că am scris că un chirurg nu trebuie să urmărească latura materială, nu a mai vrut s-o publice.

[…]

Material realizat de Raluca Tănăseanu

Continuarea interviului in numarul 82 al Revistei Familia Ortodoxa (martie 2016)

***

Oana D. Botezatu/ Republica:

Jurnalul suferinței. Bunicul cu halat alb care i-a dat de cap durerii mele

[…]

Geta îl sunase pe Domnul Profesor. Am ajuns la spital, la Spitalul Bagdasar Arseni, într-o dimineață, pe la 9.00. Îmi amintesc totul ca prin vis, dar unul visat demult, în altă viață. Știam de la Geta la ce ușă să merg. Am ajuns la ușă, dar era închisă. „Îl caut pe Domnul Profesor”, i-am zis unei asistențe. „Așteptați aici”, mi-a spus.

Și am așteptat. Câteva ore. Stăteam pe hol cu capul sprijinit de perete. Peretele rece îmi mai atenua durerea sau așa mi se părea mie – că mă doare mai puțin. Eram singură și nu mă gândeam decât că omul pe care îl așteptam avea să îmi spună că sfârșitul e foarte aproape. Dacă mă gândeam mai mult la asta, mă bușea plânsul.

La un moment dat, înspre mine a venit cineva. Era un bărbat ca un bunic (socotesc acum și îmi dau seama că atunci avea 77 de ani). Eu nu mi-am cunoscut bunicii, ambii au murit când eram eu foarte mică. Venea deci, spre mine, un bunic cu părul alb și cu perciuni. Când m-a văzut, mi-a zâmbit.

„Pe cine căutați?”

„Pe Domnul Profesor.”

„Haideți înăutru!” Și mi-a zâmbit cum numai un bunic o poate face.

Domnul Profesor a intrat primul în cabinet, eu – după el. Cabinetul era, de fapt, o cameră prea mică pentru munții de cărți adunați acolo. Domnul Profesor s-a așezat pe un scaun și, stând cu palmele că la rugăciune, m-a întrebat ce mă doare.

„Mă doare capul.”

„Cum?”

„Foarte tare. În frunte, dar și la ceafă…” și i-am povestit totul. Știam că e persoană importantă și, ca să nu îi pierd timpul, am încercat să mai scurtez, dar el mereu mă aducea acolo unde simțea că nu îi spun tot și îmi cerea detalii. Din când în când, în ușa cabinetului-bibliotecă mai bătea câte cineva, dar Domnul Profesor le spunea să aștepte.

Am stat în cabinet vreo oră, cred. După o oră, multe întrebări și o poveste întreagă, Domnul Profesor mi-a zis așa:

„Vă duceți la serviciu, vă faceți hârtie de concediu și apoi mergeți la Grădina Botanică. Vă luați liber o săptămână. Timp de o săptămână, vă observați durerea. Doare dimineața, doare la prânz, doare noaptea? Încercați să vă amintiți când v-a durut cel mai tare: când ați fost supărată, iritată, când ați plâns, când ați râs, când ați mers la ședință, când ați lucrat prea mult. Notați toate amintirile legate de durere și veniți aici după o săptămână. Nu mai luați pastilele. Nicio pastilă timp de o săptămână. Îi dăm noi de cap.”

Am plecat din cabinet liniștită, deși încă mă durea capul. Am ținut apoi un „jurnal al durerii” și m-am întors cu temele făcute după o săptămâna și un pic. I-am citit din agendă Domnului Profesor tot ce am notat.

„Sunt două soluții: ori sunteți mai puțin implicată la serviciu, ori vă dați demisia. Durerea este pe fond de stres și oboseală foarte mare. Vă garantez că dacă vă liniștiți veți fi bine.”

„Ziceți că nu e cazul să fac un control mai amănunțit?”, am întrebat sceptică.

„Da, asta zic”, mi-a spus zâmbind.

M-am ridicat de pe scaun și am dat să plec. Domnul Profesor mi-a întins mâna și mi-a zis: „Veți fi bine”. Am scos din geantă o cutie cu bomboane și am pus-o pe birou, deasupra unei cărți groase. Bunicul a zâmbit.

Am mers de la Bagdasar Arseni direct la redacție și câteva săptămâni mai târziu mi-am dat demisia. Mi-am luat un an sabatic ca să mă vindec de oboseală, dar durerea mi-a trecut – fără pastile – din prima lună de odihnă.

În seara asta l-am revăzut pe Domnul Profesor. Dar nu la Bagdasar Arseni, ci într-o poză pe Facebook. Bunicul cu perciuni era în metrou, cu o pungă în mâini. Și mi-am dat seama, după 6 ani, că eu nu i-am zis nici până astăzi „Mulțumesc” acestui om.

Domnul Profesor – academician profesor doctor – este Leon Dănăilă, unul dintre cei mai mari neurochirurgi români, recunoscut la nivel mondial, cu 40.000 de operații la activ, unele dintre ele remarcabile. Potrivit Digi24, Leon Dănăilă este cel mai bun neurochirurg din Europa și figurează alături de Einstein printre cele 500 de genii ale secolului 21. Domnul Profesor a scăzut rata mortalității în operațiile pe creier de la 50-60% la doar 3-4%, a introdus microscopul operator și a fost primul în România care a făcut operații pe creier cu laser.

Fotografia de pe Facebook (via Marilena Stancu) despre care scriam mai sus este o fotografie despre un OM. Și, cum bine scria o prietenă pe Facebook, despre smerenie. Dau poza mai departe cu un singur gând: ca oamenii să îl recunoască atunci când stau lângă el în metrou și să îi mulțumească pentru tot ce a făcut și face încă.

[…]
INTEGRAL pe blogul autoarei – Happytude.ro

 [foto: Marilena Stancu]

 

• DCNews:

Mihai Morar, după fotografia cu Leon Dănăilă: Reacționăm la eroi desculți

Jurnalistul Mihai Morar critică faptul că internauții au distribuit o fotografie în care “sculptorul de creiere” Leon Dănăilă călătorește cu metroul, cu o pungă în mână. Realizatorul de emisiuni la radio și la TV este de părere că românii reacționează doar la milă, la eroi desculți, nu la respect, când eroii sunt demni. 

Iată ce a scris Mihai Morar, pe Facebook:

foto: Facebook Mihai Morar

“Această fotografie nu va face 50.000 de share-uri în 12 ore. Deși e vorba despre același erou. Acel bătrân cu părul alb pe care Facebook-ul românesc l-a share-uit masiv în această dimineață văzându-l într-o poză în care, modest, cu o pungă în mână, circula cu metroul.

Leon Dănăilă e numele lui. Sculptorul de creiere. Alături de Einstein, se află în lista celor 500 de oameni geniali ai Istoriei. Neurochirurgul român care a redus mortalitatea în cazul operațiilor pe creier de la 60 la sută la 3 la sută. Fiul de țărani care și-a donat casa natală statului pentru a fi transformată în muzeu. Genialul care la 82 de ani a vrut să își vândă apartamentul pentru a publica o carte de neurochirurgie.

A fost invitatul meu la Răi, da’ buni anul trecut, în Vinerea Mare. Românii nu s-au dat în vânt să îl vadă la televizor. Pentru că la televizor a venit îmbrăcat asemeni unui boier, cu redingotă și lavalieră. Demn. Nu era revoltat pe faptul că operează în România și câștigă 2500 lei pe lună. I se părea decent salariul lui pentru sistemul sanitar din țara noastră. Modest absolut. Mi-a spus atunci că banii și averile nu înseamnă nimic pentru el. “Pentru mine viața înseambă ceilalți…” a fost răspunsul lui Leon Dănăilă.

Zeci de mii de români au share-uit azi fotografia acestui geniu, în metrou, cu o pungă în mână. Pentru că reacționăm doar la milă. Când ne vedem eroii “desculți”. Curată ipocrizie.

Această fotografie, cu Leon Dănăilă în rol de Boier al minții, nu va face 50.000 de share-uri în 12 ore. Pentru că noi nu reacționăm la “respect”. Când ne vedem eroii demni. Curată decență.

Cu drag și respect,

Mihai Morar”.

Răspuns-cheie al lui Leon Dănăilă: “Aceasta este realitatea, de ce să n-o spun?”

<blockquoteJurnalistul Radu Buzăianu a stat de vorbă cu Prof. Dr. Leon Dănăilă.

Ziaristul Radio Gold FM Romania a făcut o remarcă văzând, în timpul discuției lor, un corp plin de cărți în spatele marelui profesor, cărți scrise de Leon Dănăilă: “Ce mă surprinde cumva, după toată cariera dumneavoastră, încă mai aveţi lucruri de citit şi de aflat”.

Profesorul a continuat: “Este infinită ştiinţa asta. Cheltuiesc o grămadă de bani pe cărţi. Şi nu-mi ajung. Banii sunt foarte puţini, am vândut şi maşină şi lucruri din casă ca să fac cercetare. Unu mi-a spus acum câteva săptămâni la o reuniune să nu mai povestesc lucrurile astea. I-am răspuns că aceasta e realitatea, de ce să n-o spun? Că poate e cineva care vrea să-mi urmeze exemplul acesta”.

Sursa: Facebook Radu Buzăianu

Profesorul Leon Dănăila versus Stephen Hawking: „Omul de știință veritabil”

„Boala îl face pe omul bun mai bun, pe omul rău, mai rău”, susține părintele George Istodor.

Părintele profesor George Istodor, invitat miercuri la interviurile DC News, a explicat diferența dintre omul de știință veritabil, cel cu credință în Dumnezeu, și cel fără de credință, ateu.

„Marele nostru profesor, neurochirurgul Leon Dănăila, eu l-am auzit de nu știu câte ori la televizor, spunând, «Dumnezeu mi-a dat minte, mi-a dat brațe, mâini, ca să fac binele pe pământ». Deci nu a spus: «eu, fac aceste lucruri pentru că sunt eu marele profesor neurochirurg», ci a spus «Dumnezeu mi-a dat». Vedeți, asta e distincția între omul de știință veritabil și adevărat, autentic și cel care consideră că totul este un produs al hazardului, al întâmplării și dacă are niște capacități de felul acesta, este meritul lui. Și aici, ca și un contraexemplu mi-aș permite, chiar dacă suntem în Săptămâna Patimilor, pe Stephen Hawking. Știți foarte bine că de 30 de ani este într-un scaun cu rotile. Vedeți, boala și suferința pe omul bun îl face mai bun, pe omul rău, îl face mai rău. Deci, în mod normal, suferința ar trebui să te conducă la smerenie. Pe omul rău, ateu, îl conduce la o încrâncenare și mai mare. Cum poți să spui că nu există Dumnezeu și că gravitația explică totul? Mie mi se pare un tip de reducționism care anulează însăși noțiunea de cercetare științifică”, a spus părintele profesor George Istodor.

• Adevarul: Leon Dănăilă, geniul neurochirurgiei româneşti: „Când operezi pe creier, dacă nu te gândeşti la Dumnezeu să-ţi trimită o mână de ajutor, bolnavul este pierdut“

Acad. prof. dr. Leon Dănăilă este considerat în mediile academice internaţionale cel mai bun neurochirurg din Europa şi figurează alături de Einstein printre cele 500 de genii ale secolului 21. După 30 de ani de studii şi cercetări a descoperit o nouă celulă în creier. „Mi-am ales cariera de medic pentru a dărui cu generozitate şi dragoste şanse de viaţă tuturor oamenilor suferinzi. Profesia medicală are o dublă origine: cerească şi pământeană. Ţara care nu are medici suficienţi trebuie să-şi dubleze cimitirele“, spune academicianul. A scăzut rata mortalităţii în operaţiile pe creier de la 50-60% la doar 3-4%, a introdus microscopul operator şi a fost primul în România care a făcut operaţii pe creier cu laser.

„Weekend Adevărul“: Cum era copilul Leon Dănăilă, cum vă jucaţi şi cum a fost copilăria dumneavoastră?

Acad. prof. Dr. Leon Dănăilă: Părinţii mei au fost de condiţie foarte modestă, mama avea patru clase elementare, iar tata nu ştia carte, dar era un om foarte activ. El dorea să devină primarul Dărăbanului, dar a venit războiul  şi nu a mai reuşit. Mă jucam cu toţi copiii de pe uliţă şi de prin alte părţi şi eram prieten cu toată lumea, nu exista duşmănie între noi, a fost o perioadă care sigur că nu se va mai întoarce niciodată, dar pe care eu o regret prin faptul că ne-am simţit foarte bine. Deşi în mediul acesta întotdeauna am simţit foamea, frigul, lipsurile, eu nu le-am dat mare importanţă. Când eşti copil mai puţin îţi dai seama, dar părinţii mei au fost foarte muncitori şi totdeauna m-au învăţat nişte lucruri foarte importante. În primul rând m-au învăţat că este foarte importantă pentru om credinţa, biserica.

Eu mergeam tot timpul la biserică, credeam foarte mult în Dumnezeu şi mă rugam tot timpul înainte şi după masă şi spuneam „Tatăl nostru“. Am realizat că te ajută credinţa şi că Dumnezeu nu lasă cu mâna goală pe cel ce i se roagă. Sigur că această credinţă este importantă nu numai în perioada copilăriei, dar şi în perioada ulterioară. Chiar şi în prezent sunt foarte credincios şi mă rog uneori în momente care sunt mai puţin prielnice pentru aşa ceva. Dar în gând îmi spun ruga şi mă gândesc la Dumnezeu şi el mă ajută.

SCULPTORUL DE CREIERE

Este un lucru fabulos faptul că dvs., încă de copil, v-aţi conectat prin intermediul rugăciunii cu Dumnezeu şi v-aţi păstrat toată viaţa această seninătate care vă face să fiţi atât de iubit. Am auzit oameni care spun „Dănăilă este un sfânt în viaţă“, aveţi această aură a unui călugăr, care este senin, binevoitor, este plin de dragoste pentru semenii lui. Oare de ce lumea aceasta încrâncenată şi rea nu reuşeşte să se conecteze cu Dumnezeu? V-aţi gândit, când umblaţi cu mâinile prin creier, oare ce piesă lipseşte de nu se poate conecta cu Dumnezeu acest creier al oamenilor?

După mine, totuşi, majoritatea sunt credincioşi, au conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, fiecare individ e conectat la conştiinţa universală şi această conştiinţă îi ajută să depăşească anumite obstacole pe care le întâlnesc în viaţă. Când operez şi am momente foarte dificile în timpul operaţiei, mai ales că noi (n. r. – neurochirurgii) lucrăm pe creier, un organ atât de nobil, cea mai complexă materie din Univers, ajungi în anumite puncte în care dacă nu te gândeşti la Dumnezeu să-ţi trimită o mână de ajutor, bolnavul este pierdut. Noi lucrăm cu vieţile oamenilor, nu urmărim doar tratarea unui bolnav, ci şi calitatea vieţii după tratament. El trebuie să devină un om apt pentru muncă, un om neparalizat, care să poată vorbi, să poată judeca, să poată lua decizii.

Toată viaţa dvs. se învârte în jurul acestui organ, creierul. Când v-aţi intersectat prima oară în viaţă cu creierul unui om, când aţi luat contact fizic cu creierul unui om? Cum vă amintiţi momentele de început?

Când eram student am făcut stagiul la Bicaz, acolo erau foarte multe accidente şi acolo am văzut primele operaţii pe creier, care m-au mirat foarte mult fiindcă în facultate nu prea am participat la astfel de intervenţii chirurgicale. Mi-a plăcut atunci răbdarea cu care trebuie să operezi acest organ şi nu numai. Chirurgul trebuie să fie foarte răbdător, să aibă simţ estetic, să aibă talent şi, mai înainte de toate, trebuie să aibă har. Trebuie să fie inovativ şi inventiv, pentru ca atunci când în operaţie se iveşte vreo complicaţie să ştie să o rezolve în condiţii optime.

TEST PENTRU VIITORII CHIRURGI

Sunt foarte multe cazuri de malpraxis, chirurgi care fac greşeli. Dvs. aţi propus Ministerului Sănătăţii un fel de test-chestionar pentru chirurgi.

Împreună cu profesorul Golu, care este psiholog, am propus ca cei care doresc să facă chirurgia să fie testaţi. De ce atunci când lucrezi pe om şi viaţa omului este în pericol să nu fie testat chirurgul, dacă are aptitudini? Unii fac chirugie pentru că aud că e bănoasă, interesantă, spectaculoasă. Acest test l-am trimis la o revistă de chirurgie, dar mi l-au respins, au spus că nu pot să-l publice. Apoi, eu am publicat o carte despre tumorile cerebrale şi acolo este inserat. Nici pe plan internaţional nu există astfel de teste care se aplică unuia care termină o facultate de medicină şi care vrea să urmeze chirurgia.

Aţi ajuns din întâmplare neurochirurg, în condiţiile în care toţi fugeau de neurochirugie din multe motive. Această întâmplare a fost de bun augur pentru cariera dumneavoastră. Cum aţi făcut să schimbaţi la 180 de grade rata de mortalitate uriaşă şi să o aduceţi la un nivel atât de scăzut?

Profesorul Arseni (n. r. – Constantin Arseni, unul din fondatorii şcolii româneşti de neurochirugie) nu dădea la nimeni voie să intre în arhivă, noaptea lua cheia cu el, iar în timpul zilei dădea cheia la o secretară. Într-o zi, am rugat-o pe domnişoara respectivă să-mi dea şi mie cheia de la arhive. Şi atunci am făcut o statistică, pe care o am şi acum, fiindcă atunci când faci o afirmaţie trebuie să fii foarte precis în date. Am găsit o mortalitate de circa 50-60 la sută, o mortalitate foarte mare, aşa era situaţia în toată ţara.

Profesorul Arseni a fost o personalitate, a făcut mult pentru neurochirugie, dar în domeniul tehnicii operatorii era puţin depăşit. În afară de revistele ruseşti, mai veneau şi reviste din America şi citeam că cele mai complicate operaţii ajung la o mortalitate de 3 ori 4 la sută. Şi atunci mi-am pus problema că vreau să mă duc şi eu să văd cum fac ei, cum operează. Am obţinut o bursă şi am ajuns în America, la New York. Am văzut o altă tehnică operatorie, tumorile nu se scoteau cu degetul, ci cu microscopul operator, care măreşte, luminează câmpul operator şi te ajută să păstrezi zonele importante şi vasele de sânge, care sunt extrem de importante.

„Eu, când mă întorc în România, vreau să operez bolnavi“

Aţi ajuns la New York şi există un moment fabulos când v-aţi dus la şeful acelui spital, care vă trimisese într-un laborator cu nişte borcane cu creier de şobolan, şi i-aţi spus „Domnule, eu am venit să operez pe creier“.

Eu acum mă mir ce curaj am avut, nu atunci. Când am văzut că mă duce în laboratorul respectiv, am stat o zi, am stat două, după care i-am spus profesorului de acolo că am venit aici să învăţ neurochirurgie deoarece eu, când mă întorc în România, vreau să operez bolnavi. S-a supărat pe mine, a vorbit şi cu secretara lui să nu mă ajute la primirea banilor de bursă, să-i depună la o bancă, dar m-am descurcat până la urmă. Apoi am vorbit cu un profesor, care era un neurochirurg foarte bun, care a dat un telefon la Washington, a cerut permisiunea şi au fost de acord.

Sunt momente istorice

Eu mă mir şi acum când mă gândesc că eram pentru prima oară în America şi să contrazici un profesor…Aveam deja o experienţă neurochirurgicală şi voiam doar să văd tehnica, scriam totul pe caiet.

Aţi povestit cum medicii americani aruncau mănuşile, iar dvs. aici le peticiţi.

A fost o perioadă foarte dificilă, nu doar la Bucureşti, ci în toată ţara, bani erau puţini, ca întotdeauna. Bani nici nu o să fie mai mulţi vreodată ca să dotezi secţiile de chirurgie susţinute de stat fiindcă bugetul este mic, aşa a fost acum 40 de ani, aşa este şi acum fiindcă noi nu avem industrie, baza bugetului unei ţări constă în producţie, în industrie. Aşa că nu ai de unde plăti pe medici, să achiziţionezi aparatură modernă, nu ai nimic. […]

Legaturi: