SFANTA CHINOTITA A SFANTULUI MUNTE ATHOS IMPOTRIVA ACORDULUI DE LA BALAMAND SI A EREZIEI “BISERICILOR SURORI”

Am primit la comentariile de la postarea IPS Serafim Joanta la Radio Vatican: TOTUL ESTE APROAPE COMUN INTRE ORTODOCSI SI CATOLICI… urmatoarele observatii de la fratele M.M.:

Iata, mai jos (lamurit de par. prof. dr. Ioannis Romanidis, care a luat pozitie, alaturi de Sf. Munte, fata de Acordul de la Balamand), de unde vine erezia (pentru cine are ochi de vazut si urechi de auzit)! Cum ne luptam cu ea? (Parerea mea este ca, desi s-a condamnat, dupa scandalul mitrop. Corneanu, intercomuniunea, nu s-a condamnat si erezia conform careia romano-catolicismul ar fi Biserică alaturi de Biserica Ortodoxa [erezia Bisericilor surori, impreuna pastratoarea a unei unitati/unicitati pierdute dupa 1054; Biserici surori nu pot fi numite decat Bisericile Ortodoxe] si ar avea si ea continuitate apostolica, preotie si „Taine” lucratoare!!!

Faptul ca cineva crede intr-o invatatura vadit eretica nu este de trecut cu vederea doar pentru ca nu se si impartaseste cu oarece eretici [asa cum spun cei care sustin ca daca inca nu s-a ajuns la intercomuniune nu este o problema]. Mai precis, daca un episcop care face parte canonica din Biserica Ortodoxa marturiseste ca Filioque nu este erezie [asa cum gasim la stiti dumneavoastra cine in interviul smintitor cu Doru Braia] sau ca, de-a dreptul, crede in Filioque [slava Domnului, pe aceasta nu am auzit-o spusa si sper sa nici nu o spuna vreodata cineva], nu cred ca este nevoie neaparat sa se si roage sau sa se si impartaseasca cu filioquistii pentru ca sa consideram ca exista o problema. Cu atat mai mult cu cat erezia nivelatoare ecumenista zice ca nu conteaza din ce confesiune esti si ca nu este neparat nevoie sa te imparasesti cu catolicii sau protestantii, de vreme ce, oricum, si tainele/sacramentele lor si Tainele noastre sunt lucratoare/valide in mod egal. Este, undeva [nicio analogie nu este perfecta si sunt constient de lipsurile celei de fata], ca o casatorie in ascuns, neconsumata fizic [prin intercomuniune euharistica], dar de care cei doi sunt constienti, chiar daca inca nu au voie sa recunoasca in public semnarea actului casatoriei sau sa traiasca impreuna. Intrucat conslujirea, slava Domnului a fost abolita – desi inca nu se vad roade in cazul arhim. Ieronim Cretu [conslujirea din insula Patmos savarsita de acesta DUPA condamnarea data de Sinodul BOR cu ocazia scandalului mitrop. Corneanu]-, este mare nevoie ca in scolile teologice sa se lamureasca problema Acordului de la Balamand cu romano-catolicii. Acest acord este fantoma care bantuie, inca, mintile unor teologi si clerici, ba chiar, iata, ierarhi!

Cred ca trebuie sa cerem Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane sa lamureasca pozitia sa fata de semnarea acum aproape 20 de ani a acestui „acord” in care ortodocsii au fost in mod vadit pacaliti de iezuiti cu bomboana descurajarii uniatismului [greco-catolicismului]. Va rog sa cercetati si sa confirmati si ce teologie propovaduiesc/traiesc anumite persoane din clerul important de pe langa Mitrop. Serafim! Am aflat mai demult de la un alt cleric din Germania ca o astfel de persoana, mai’nainte apropiata si de par. Teofil Paraianu [care stiti ce invatatura gresita avea in acest sens], persoana pe care inca nu o numesc, se spovedea la preotul-calugar catolic Gabriel Bunge de multi ani, de dinainte de convertirea lui Gabriel Bunge, si ca se impartasea la catolici. Iertati-ma, dar cred ca este profund necesara rejectarea oficiala a Acordului Balamand – daca dorim ca lucrurile acestea sa fie lamurite cu adevarat si sa se inceteze cu aceste practici si declaratii si, desigur, cu sminteala provocata de ele!)

Acelasi frate – cu studii teologice, dupa cum se vede – ne-a adus aminte de pozitiile clare ale Sfintei Chinotite asupra acordului de la Balamand si a teoriei eretice a “bisericilor surori”:

Pentru cei inca nelamuriti, vedeti si protestul Sfintei Chinotite a Sf. Munte Athos la adresa Acordului de la Balamand, protest in care sunt adunate si o serie de citate lamuritoare din parintele Dumitru Staniloae (!) – care tocmai trecuse la Domnul la acea vreme:
http://ortodox0.tripod.com/id3.html

Scrisoarea catre Patriarhul ecumenic

8 decembrie 1993

Dumnezeiestii Sale Prea Fericiri, Patriarhul Ecumenic, Parintele si Stapanul nostru, Chirio Chir Vartolomeu,

Prea Sfinţite Parinte si Stapane:

Unirea Bisericilor sau, mai precis, unirea heterodocsilor cu Biserica noastra cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca este de dorit si de către noi, ca sa se poate implini rugaciunea Domnului, … ca toti una sa fie (Ioan 17:21). În orice caz, intelegem si asteptam potrivit intelegerii Ortodoxe. Precum ne aduce aminte Profesorul Ioannis Romanides, „Hristos se roaga aici ca ucenicii Sai si ucenicii acestora sa poata deveni, in aceasta viata, una in vederea slavei Sale (pe care El o are prin fire de la Tatal) atunci cand vor deveni madulare ale Trupului Sau, Biserica…” Pentru aceasta, de fiecare data cand crestinii heterodocsi ne viziteaza, în vreme ce le oferim dragoste si ospitalitate intru Hristos, suntem constienti cu durere ca suntem despartiti in credinta si, din această pricină, nu putem avea o comuniune ecleziastica.

Schisma, despartirea dintre ortodocsi si ne-calcedonieni, mai intai, si intre ortodocsi si apuseni, mai apoi, reprezinta o drama asupra careia nu trebuie sa pastram tacerea sau nepasarea. In acest context, apreciem, prin urmare, eforturile facute cu frica lui Dumnezeu si potrivit Traditiei Ortodoxe, ce urmăresc o unire ce nu poate avea loc prin tinerea sub tacere sau deprecierea invataturilor Ortodoxe, sau prin ingaduirea invataturilor false ale heterodocsilor, deoarece nu ar fi o unire in Adevar. Si apoi, in cele din urma, nu va fi primita de catre Biserica, nici binecuvantata de Dumnezeu, intrucat, potrivit zicerii patristice, „Un lucru bun nu este bun daca nu este dobandit pe o cale buna.”Dimpotriva, va aduce noi schisme si noi diviziuni si nenorociri asupra deja dezbinatului trup al Ortodoxiei.

Ajunsi aici, am dori sa spunem ca in fata marilor schimbari ce au loc in tinuturile cu o prezenta Ortodoxa, si inaintea atator împrejurări schimbătoare la scara mondiala, Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, cu alte cuvinte cea Ortodoxa, ar trebui sa intareasca unitatea Bisericilor locale si sa se daruiasca ingrijirii madularelor ei îngrozite si intaririi lor duhovnicesti – pe de o parte, si in constiinta ei [ca Una Sfântă Biserică], ar trebui sa sune din trambita puterii şi Harului ei răscumpărător unic, vădindu-l omenirii celei cazute – pe de altă parte.

In acest duh, dupa masura ingaduită de poziţia noastra monahicească, urmarim indeaproape evolutiile in miscarea si dialogurile asa-zis ecumenice. Luam nota ca uneori cuvantul Adevarului este impartit cu dreptate iar, alteori, se fac compromisuri si concesii privind chestiuni importante ale Credintei.

I

Prin urmare, ne-au pricinuit o adanca intristare declaratiile şi actiunile in care s-au angajat reprezentantii Bisericilor Ortodoxe, de nemaiauzit pana astazi si cu totul impotriva sfintei noastre Credinte.

Vom mentiona mai intai cazul Prea-Fericirii Sale [Parthenie], Patriarhul Alexandriei, care, in cel putin doua dăţi, a afirmat ca noi, crestinii, s-ar cuveni sa-l recunoastem pe Mohamed ca proroc. Pana in ziua aceasta, insa, nimeni nu i-a cerut sa coboare [din Tron], si acest teribil de nechibzuit Patriarh continua sa prezideze in Biserica Alexandriei ca si cum nu ar fi nimic in neregula.

In al doilea rand, mentionam cazul Patriarhiei Antiohiei, care, fara o hotarare Pan-Ortodoxa, a purces la comuniunea ecleziastica cu ne-calcedonienii [monofizitii]. Aceasta s-a facut in pofida faptului ca o problema extrem de serioasa nu a fost inca solutionata. Este vorba de neacceptarea de catre cei din urma a Sinoadelor Ecumenice de dupa cel de-al Treilea si, in particular, a celui de-al Patrulea, Sinodul de la Calcedon, care de fapt se constituie într-o temelie de neclintit a Ortodoxiei. Din nefericire, si in acest caz, nu am vazut nici macar un singur protest al celorlalte Biserici Ortodoxe.

Chestiunea de cea mai mare gravitate, insa, este schimbarea inacceptabila a pozitiei Ortodoxe în declaratia comuna din iunie 1993, la Conferinta de la Balamand, a comisiei mixte de dialog intre Romano-catolici si Ortodocsi. Aceasta a adoptat pozitii anti-Ortodoxe, si indeosebi asupra acestui lucru vrem să atragem atentia Prea-Fericirii Voastre. Mai intai, trebuie sa marturisim ca declaratiile pe care Prea Fericirea Voastra le-a facut din vreme in vreme, cum că miscarea Uniata este un obstacol de netrecut in calea continuarii dialogului dintre Ortodocsi si Romano-catolici, ne-au linistit pana acum.

Dar documentul de mai sus [de la Balamand] da impresia ca declaratiile voastre sunt eludate. Mai mult, Unia este amnistiata si este invitata la masa dialogului teologic, in pofida deciziei contrare a celei de Treia Conferinte Pan-Ortodoxe din Rhodos, care cere: „retragerea deplina din tarile Ortodoxe a agentilor Uniati si propagandistilor Vaticanului; incorporarea asa-ziselor Biserici Unite si supunerea lor Bisericii Romei inainte de inceperea dialogului, deoarece Unia si dialogul, in acelasi timp, sunt incompatibile”.

II

Prea Fericirea Voastra, cel mai mare scandal, insa, este pricinuit de pozitiile ecleziologice din document. Ne vom referi aici numai la abaterile fundamentale.

La Paragraful 10 citim:

Biserica Catolica… (care a condus lucrari misionare impotriva Ortodocsilor si) s-a infatisat ca singura careia i s-a incredintat mantuirea. Drept raspuns, Biserica Ortodoxa, la rândul ei, a ajuns sa accepte aceeasi concepţie potrivit careia numai înăuntrul ei poate fi gasita mantuirea. Pentru a asigura mantuirea „fratilor despartiti” s-a ajuns chiar la rebotezarea unor creştini si să se dea uitării anumite cerinte ale libertatii religioase a persoanelor si ale actelor lor de credinta. Acestei perspective i s-a acordat puţină atenţie in acea perioadă.

Ca ortodocsi, nu putem accepta acest punct de vedere. Faptul că Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a inceput sa creada ca detine in mod exclusiv mantuirea nu a fost o reacţie impotriva Uniatismului, ci a crezut aceasta inainte ca Unia sa existe, de pe vremea Schismei, ce a avut loc din pricina dogmelor. Biserica Ortodoxa nu a asteptat venirea Uniei pentru a dobandi constiinta ca este continuatoarea neprihanita a Uneia, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti Biserici a lui Hristos, intrucat a avut dintotdeauna aceasta constiinta de sine, aşa cum a avut si constiinta ca Papalitatea se afla in erezie. Daca nu a folosit termenul de erezie mai des, a fost pentru ca, potrivit Sfantului Marcu al Efesului, „Latinii nu sunt doar schismatici ci si eretici. Insa Biserica a tacut despre aceasta, căci neamul lor este mare si mai puternic decat al nostru… si nu am dorit sa cadem in triumfalism asupra Latinilor ca eretici ci sa primim intoarcerea lor si sa cultivam fratietatea”.

Dar cand Uniatii si agentii Romei s-au dezlantuit asupra noastra, in Rasarit, pentru a face prozelitism printre Ortodocsii aflati in suferinta, indeosebi prin mijloace ilegale, aşa cum fac pana si astazi, Ortodoxia a fost silită sa declare acel adevar, nu cu scopul prozelitismului, ci spre a ocroti turma. Sfantul Fotie a înfăţişat adesea Filioque ca fiind o erezie, si pe cei ce cred in ea ca fiind cacodocsi [rau-credinciosi]. Sfantul Grigorie Palama spunea de apuseanul Varlaam, că atunci cand acesta a venit la Ortodoxie „nu a primit apa sfintitoare de la Biserica noastra… ca sa spele intinaciunea [sa] apuseană”. Sfantul Grigorie il consideră în chip vădit un eretic ce are nevoie de har sfintitor, pentru a veni in Biserica Ortodoxa.

Declaratia din paragraful in discutie aseaza in mod nedrept responsabilitatea asupra Bisericii Ortodoxe, pentru a reduce responsabilitatile Papistasilor. Cand au incalcat Ortodocsii libertatea religioasa a Uniatilor si a Romano-Catolicilor, botezandu-i impotriva vointei lor? Si, daca au existat unele exceptii, Ortodocsii care au semnat documentul de la Balamand uita ca cei care au fost rebotezati impotriva voii erau urmasi ai Ortodocsilor care au fost facuti cu forta Uniati, asa cum s-a petrecut in Polonia, Ucraina si Transilvania. (Vezi Paragraful 11)

In Paragraful 13 citim:
De fapt, indeosebi de cand au inceput Conferintele Pan-Ortodoxe si de la al Doilea Conciliu Vatican, redescoperirea si acordarea valorii cuvenite Bisericii ca comuniune, atat din partea Ortodocsilor cat si a Catolicilor, a schimbat profund perspectivele si, prin urmare, atitudinile. De fiecare parte se recunoaste ca ceea ce Hristos a incredintat Bisericii Sale – profesarea credintei apostolice, participarea in aceleasi sacramente, deasupra tuturor preotia unica celebrand unica jertfa a lui Hristos, succesiunea apostolica a episcopilor – nu poate fi proprietatea exclusiva a uneia dintre Bisericile noastre. In acest context, este clar ca orice forma de rebotezare trebuie evitata.

Noua descoperire a Bisericii drept comuniune de catre Romano-Catolici are, bineinteles, o anume importanta pentru ei, care nu gasesc iesire din dilema ecleziologiei lor totalitare, si, astfel, trebuie sa isi intoarca sistemul de gandire inspre caracterul comun al Bisericii. Astfel, opus unei extreme, cea a totalitarismului, ei asaza o alta, cea a colegialitatii, motivata intotdeauna la acelasi nivel centrat pe om. Biserica Ortodoxa, insa, a avut pururi constiinta ca nu se gaseste intr-o comuniune simpla, ci intr-una teantropica sau o „comuniune de indumnezeire [theosis]”, precum spune Sfantul Grigorie Palama in omilia sa asupra purcederii Duhului Sfant. Mai mult, comuniunea de indumnezeire nu este doar necunoscuta, ci si ireconciliabila cu teologia Romano-Catolica, care respinge [invatatura despre] energiile necreate ale lui Dumnezeu care alcatuiesc si sustin aceasta comuniune.

Date fiind aceste adevaruri, cu mare tristete a trebuit sa confirmam ca aceste paragraf [13] face Biserica Ortodoxa egala celei Romano-Catolice care zace in cacodoxie [credinta gresita]. Grave deosebiri teologice, precum Filioque, primatul si infailibilitatea papala, harul creat etc. primesc amnistie, si este nascocita o unire fara nici un acord in dogma. Astfel sunt dovedite presimtirile ca unirea planuita de Vatican, in care, precum spunea Sfantul Marcu al Efesului,„vointa este manipulata fara de voie” (adica, ortodocsii, care astazi traiesc si sub circumstante ostile etnic si politic si sunt robiti catre neamuri de alte religii), este silita a se petrece fara sa existe o intelegere privind deosebirile de doctrina. Planul este ca unirea sa aibă loc, in pofida deosebirilor, prin recunoasterea reciproca a Tainelor si a succesiunii apostolice a fiecarei Biserici, si aplicarea intercomuniunii, limitata la inceput, iar apoi extinsa. Dupa aceasta, diferentele de doctrina pot fi discutate doar ca pareri teologice.

Dar o data ce unirea are loc, ce rost mai are discutarea deosebirilor teologice? Roma stie ca Ortodocsii nu vor primi niciodata invataturile ei straine. Experienta a dovedit aceasta, in diferitele incercari de unire de pana in prezent. Prin urmare, in pofida deosebirilor, Roma mestesugeste o unire si nadajduieste, dintr-un punct de vedere umanist (asa cum a fost intotdeauna perspectiva ei), ca, fiind elementul mai puternic, cu vremea il va absorbi pe cel mai slab, si anume, Ortodoxia. Parintele Ioannis Romanidis a expus aceasta in articolul sau „Miscarea uniata si ecumenismul popular”, din Marturia Ortodoxa, februarie 1966.

Am dori sa punem urmatoarele intrebari Ortodocsilor care au semnat acest document:

Constituie filioque, primatul si infailibilitatea [papala], purgatoriul, imaculata conceptiune si harul creat, o marturisire apostolica? In pofida tuturor acestora, este cu putinta pentru noi Ortodocsii sa recunoastem drept apostolica credinta si marturisirea Romano-Catolicilor?

Aceste grave abateri teologice ale Romei sunt erezii sau nu?

Daca sunt, asa cum au fost numite de catre Sinoadele si parintii Ortodocsi, nu implica aceasta invaliditatea Tainelor si a succesiunii apostolice a heterodocsilor si a cacodocsilor de acest soi?

Este cu putinta ca plinatatea harului sa existe acolo unde nu se gaseste plinatatea adevarului?

Este cu putinta a-L diferentia pe Hristosul adevarului de Hristosul Tainelor si al succesiunii apostolice?

Succesiunea apostolica a fost mai intai asezata de catre Biserica ca o intarire istorica a pastrarii neintrerupte a adevarului ei. Dar atunci cand adevarul insusi este deformat, ce inteles poate avea o pastrare formala a succesiunii apostolice? Nu au avut adesea marii ereziarhi acest fel de succesiune exterioara? Cum este cu putinta ca si ei sa fie priviti ca purtatori ai Harului?

Si cum este cu putinta ca doua Biserici sa fie socotite „Biserici Surori” nu pentru obarsia lor comuna pre-Schisma, ci pentru asa-zisa lor marturisire, Har sfintitor si preotie comune in pofida marilor lor deosebiri in dogme?

Cine dintre Ortodocsi poate accepta ca adevarat urmas al Apostolilor pe cel infailibil, pe cel cu primatul de autoritate de a stapani asupra intregii Biserici si de a fi conducatorul religios si lumesc al Statului Vatican?

Nu ar fi aceasta o negare a Credintei si a Traditiei Apostolice?

Ori semnatarii acestui document nu stiu ca multi dintre Romano-Catolicii de astazi gem sub piciorul Papei (si sub sistemul sau ecleziologic scolastic si centrat pe om) si doresc sa vina la Ortodoxie?

Cum se poate ca acesti oameni ce sunt chinuiti spiritual si doresc sfantul Botez sa nu fie primiti in Ortodoxie deoarece se presupune ca acelasi Har se gaseste si aici si acolo? Nu ni se cuvine, in acest moment, sa le respectam libertatea religioasa, asa cum cere declaratia de la Balamand cu alta ocazie, si sa le acordam Botezul Ortodox? Ce aparare vom infatisa Domnului daca tinem deoparte plinatatea Harului de la cei ce, dupa ani de chin si de cautare personala, doresc sfantul Botez al Bisericii noastre Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca?

Paragraful 14 al documentului il citeaza pe Papa Ioan Paul II:

„Efortul ecumenic al Bisericilor Surori ale Rasaritului si Apusului, asezat in dialog si rugaciune, este cautarea pentru comuniunea desavarsita si totala, ce nu este nici absorbtie, nici fuziune, ci o intalnire in adevar si dragoste.”

Dar cum este posibila o unire in adevar, cand deosebirile in dogme sunt lasate deoparte si ambele Biserici sunt numite surori in pofida deosebirilor? Adevarul Bisericii este nedespartit intrucat este Insusi Hristos. Dar cand exista deosebiri in dogme, nu poate exista unitate intru Hristos. Din ceea ce stim despre Istoria Bisericii, Bisericile au fost numite Biserici Surori atunci cand tineau aceeasi credinta. Niciodata nu a fost numita Biserica Ortodoxa o sora a oricarei dintre bisericile heterodoxe, indiferent de gradul acestora de heterodoxie sau de cacodoxie.

Ne punem o intrebare fundamentala: este cu putinta ca sincretismul religios si minimalismul doctrinal – produsele secularizarii si umanismului – sa-i fi influentat pe semnatarii ortodocsi ai documentului? Se pare ca documentul adopta, poate intaia data din partea Ortodocsilor, pozitia ca doua Biserici, cea Ortodoxa si cea romano-catolica, formeaza impreuna Biserica cea Una Sfanta sau sunt doua expresii legitime ale ei. Din nefericire, este intaia oara cand Ortodocsii au primit oficial o forma a teoriei ramificatiilor.

Ingaduiti-ne sa ne exprimam adanca intristare, pe masura ce aceasta teorie vine intr-un conflict strigator cu Traditia si Constiinta Ortodoxa, de pana acum. Avem nenumarate marturii catre Constiinta Ortodoxa ca singura Biserica noastra alcatuieste Una Sfanta Biserica, ce sunt recunoscute ca pan-Ortodoxe in autoritate. Ele sunt:

1. Sinodul de la Constantinopol, 1722;
2. Sinodul de la Constantinopol, 1727;
3. Sinodul de la Constantinopol, 1838;
4. Enciclica de la 1848 a celor patru Patriarhi ai Rasaritului, dimpreuna cu sinoadele lor;
5. Sinodul de la Constantinopol, 1895.

Acestea au hotarat ca doar Sfanta noastra Biserica Ortodoxa constituie Una Sfanta Biserica. Sinodul de la Constantinopol din 1895 rezuma toate Sinoadele de mai dinainte:
Ortodoxia, adica, Biserica Rasaritului, cu dreptate se lauda intru Hristos ca este Biserica celor Sapte Soboare Ecumenice si a intaielor noua veacuri de crestinatate si este prin urmare Biserica lui Hristos cea Una, Sfanta, Soborniceasca [Catolica] si Apostoleasca, „stalp si temelie a adevarului”. Si actuala Biserica Romana este biserica inovationismului si a masluirii scrierilor Parintilor Bisericii si a deformarii Sfintelor Scripturi si a hotararilor Sfintelor Sinoade. Cu dreptate si pentru buna pricina a fost denuntata si este denuntata atata vreme cat staruie in inselarea ei. „Mai bine un razboi demn de lauda”, graieste Sfantul Grigorie de Nazianz, „decat o pace despartita de Dumnezeu”.

Reprezentatii Bisericilor Ortodoxe au declarat aceleasi lucruri la conferintele Consiliului Mondial al Bisericilor. Printre ei se gaseau teologi ortodocsi remarcabili, precum Parintele George Florovski. Astfel, la Conferinta de la Lund din 1952, s-a declarat: Am venit aici nu pentru a judeca alte Biserici ci pentru a le ajuta sa vada adevarul, sa luminam gandirea lor intr-un mod fratesc, informandu-le asupra invataturilor Uneia, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti Biserici, adica a Bisericii Ortodoxe, care este neschimbata din vremea apostolica.

La Evanston in 1954:
In concluzie, suntem siliti a marturisi convingerea noastra profunda ca singura Sfanta Biserica Ortodoxa a pastrat „credinta data sfintilor, odata pentru totdeauna” in toata deplinatatea si puritatea ei. Si aceasta nu din pricina vreunui merit omenesc al nostru, ci intrucat Dumnezeu este multumit sa pastreze comoara Sa in vase pamantesti…

Si la New Delhi in 1961:
Unitatea a fost rupta si este necesar sa fie redobandita. Caci Biserica Ortodoxa nu este o confesiune, nu una dintre celelalte sau una printre multe altele. Pentru ortodocsi, Biserica Ortodoxa este Biserica. Biserica Ortodoxa percepe si constientizeaza ca structura ei interioara si invatatura ei coincide cu kerygma apostolica si cu traditia stravechii Biserici nedespartite. Biserica Ortodoxa se afla in succesiunea neintrerupta si permanenta a preotiei sacramentale, a vietii sacramentale, si a credintei. Succesiunea apostolica a institutiei episcopale si a preotiei sacramentale, pentru ortodocsi, este cu adevarat o componenta esentiala si, din aceasta cauza, un element necesar in existenta intregii Biserici. Potrivit convingerii ei launtrice si unei constientizari a circumstantelor, Biserica Ortodoxa ocupa o pozitie deosebita si extraordinara in crestinatatea divizata, ca purtatoare si martora a traditiei stravechii Biserici nedespartite, din care provin actualele denominatiuni crestine, prin reductie si separare.

Am putea, de asemenea, prezenta aici marturiile teologilor ortodocsi cei mai remarcabili si de larga recunoastere. Ne vom limita la unul, raposatul Parinte Dumitru Staniloae, un teolog remarcabil nu doar pentru intelepciunea sa, ci si pentru amploarea si cugetul ortodox al perspectivei ecumenice. In multe locuri din remarcabila sa carte, Catre un ecumenism ortodox, el abordeaza teme ce sunt relevante declaratiei in comun [care este pusa aici in discutie] si poarta marturia Ortodoxa. Prin aceasta, deci, vor fi infatisate dezacordul intre pozitiile luate in document si credinta Ortodoxa:

„Fara o unitate in credinta si fara de comuniune in acelasi Trup si Sange al Cuvantului Intrupat, o astfel de Biserica nu ar putea exista, nici nu ar putea fi o Biserica in deplinul inteles al cuvantului.”

„In cazul celui ce intra in comuniune deplina de credinta cu membrii Bisericii Ortodoxe si devine un madular, iconomia [pogoramantul] este inteleasa ca dand validitate unei Taine savarsite anterior in afara Bisericii.”

„In viziunea romano-catolica, Biserica nu este atat un organism spiritual ce este condus de catre Hristos cat o organizatie nomocanonica care, chiar si in cazurile cele mai bune, vietuieste nu in nivelul divin ci in cel supranatural al harului creat.”

„In pastrarea acestei unitati, un rol indispensabil este jucat de unitatea credintei, deoarece aceasta din urma inlantuieste madularele cu Hristos si unele intre altele.”

„Acei ce nu marturisesc un Hristos intreg si deplin, ci doar anumite parti ale Sale, nu pot dobandi o comuniune deplina nici cu Biserica nici cu altcineva.”

„Cum este cu putinta ca romano-catolicii sa se uneasca cu Ortodocsii intr-o euharistie comuna, cand ei cred ca unitatea provine mai mult de la Papa, decat din Sfanta Euharistie? Poate sa izvorasca dinspre Papa dragostea pentru lume, adica, dragostea ce izvoraste de la Hristosul Sfintei Euharistii?

„Exista o recunoastere crescanda a faptului ca Ortodoxia, ca trupul complet al lui Hristos, cauta intr-un mod concret sa primeasca partile ce au fost despartite.”

Este de la sine inteles ca doua trupuri depline ale lui Hristos nu pot exista.

III

Prea Fericirea Voastra, cineva s-ar putea intreba de ce Ortodocsii au purces sa faca aceste concesii de vreme de romano-catolicii nu numai ca staruie, dar si intaresc eclesiologia lor centrata pe papa.

Este un fapt cunoscut ca cel de-al Doilea Conciliu Vatican [1963] nu numai ca nu a neglijat sa diminueze primatul si infailibilitatea [Papei], ci chiar le-a marit. Potrivit raposatului Profesor Ioan Karmiris, „In ciuda faptului ca al Doilea Conciliu Vatican a acoperit obisnuitele pretentii Latine privind conducerea monarhica absolutista a Papalitatii cu mantia colegialitatii episcopilor, aceste pretentii nu numai ca nu au fost diminuate; din contra, ele au fost reintarite de catre acest Conciliu. Actualul Papa [Ioan XXIII] nu ezita sa le promoveze, chiar si in perioade nepotrivite, cu multa emfaza.”

Si Enciclica Papei, „Catre Episcopii Bisericii Catolice” (28 mai 1992), recunoaste doar Roma drept biserica „catolica” si pe Papa drept singurul episcop „catolic”. Biserica Romei si episcopul ei alcatuiesc „esenta” tuturor celorlalte biserici. Mai mult, fiecare biserica locala si episcopul ei constituie doar expresii ale „prezentei” si „autoritatii” directe a episcopului Romei si a bisericii sale, care „hotaraste din interiorul identitatii ecleziale a fiecarei biserici locale.”

Potrivit acestui document papal, de vreme ce Bisericile Ortodoxe refuza sa se supuna Papei, ele nu poarta deloc caracterul Bisericii si sunt vazute doar ca „biserici partiale” („Verdienen der titer teilkirchen.”) Aceeasi ecleziologie este exprimata in Ghidul ecumenic („un ghid pentru aplicarea principiilor si a agendei privind ecumenismul”) al Bisericii Romano-Catolice, prezentat de catre Cardinalul Cassidy la intalnirea episcopilor Romano-Catolici (10-15 mai 1993, o luna inainte de Balamand), privind ne-Catolicii si, intr-adevar, Ortodocsii. Ghidul ecumenic accentueaza faptul ca romano-catolicii isi „pastreaza convingerea ferma ca unica Biserica a lui Hristos subzista in Biserica Catolica, care este condusa de urmasul lui Petru si de catre episcopii ce sunt in comuniune cu el”, precum si ca ”Colegiul Episcopilor il are drept cap al sau pe Episcopul Romei, urmasul lui Petru”. In acelasi document, se spun numeroase lucruri placute auzului, despre nevoia de a dezvolta un dialog ecumenic si o educatie ecumenica – evident, pentru a tulbura apele si a atrage pe Ortodocsii naivi spre acel mijloc eficace de unire, conceput de Vatican, adica supunerea catre Roma.

Mijlocul, potrivit Ghidului ecumenic, este urmatorul:
Criteriile care au fost stabilite pentru colaborarea ecumenica, pe de o parte, sunt recunoasterea mutuala a botezului si asezarea simbolurilor comune ale credintei in viata liturgica empirica; si pe de alta parte, sunt colaborarea in educatia ecumenica, rugaciunea in comun si cooperarea pastorala, cu scopul de a trece de la conflict la coexistenta, de la coexistenta la colaborare, de la colaborare la partasie, de la partasie la comuniune.Asemenea documente pline de ipocrizie sunt, insa, in general, primite pozitiv de catre Ortodocsi.

Suntem intristati sa constatam ca declaratia comuna este asezata pe rationamentul romano-catolic de mai sus. Din pricina celor rezultate recent in astfel de termeni, insa, incepem sa ne intrebam daca nu cumva cei ce pretind ca diferitele dialoguri sunt in defavoarea Ortodoxiei ar putea avea dreptate in cele din urma.

Prea Sfinte Parinte si Stapane, in termeni omenesti, prin intermediul declaratiei comune, romano-catolicii au reusit sa dobandeasca din partea anumitor Ortodocsi recunoasterea lor ca urmasi legitimi ai Uneia Sfinte Biserici, cu deplinatatea Adevarului, Harului, Preotiei, Tainelor si a Succesiunii Apostolice. Dar aceasta izbanda este in propria lor dauna, caci inlatura de la ei putinta de a constientiza si de a se pocai de grava lor boala ecleziologica si doctrinala. Din aceasta pricina, concesiunile facute de Ortodocsi nu sunt filantropice. Ele nu sunt spre binele nici al romano-catolicilor, nici al Ortodocsilor. Ele sar de la nadejdea Evangheliei (Col. 1:23) lui Hristos, singurul Dumnezeu-Om, la Papa, omul-dumnezeu si idolul umanismului Apusean.

De dragul romano-catolicilor si al intregii lumi, a caror singura nadejde este Ortodoxia neprihanita, suntem siliti sa nu primim niciodata unirea sau infatisarea Bisericii Romano-Catolice drept o „Biserica Sora”, sau pe Papa drept episcopul canonic al Romei, sau „Biserica” Romei ca avand Succesiune Apostolica, Preotie si Taine canonice, fara ca ei [Papistasii] sa isi declare renuntarea la Filioque, infailibilitatea si primatul papal, harul creat, si restul cacodoxiilor lor. Caci nu vom privi nicicand acestea ca fiind niste deosebiri neinsemnate sau doar niste pareri teologice, ci drept deosebiri care altereaza in mod irevocabil caracterul teantropic al Bisericii si aduc hula.

Urmatoarele hotarari de la Vatican II sunt caracteristice:

Pontiful Roman, succesorul lui Petru, este sursa permanenta si vazuta si temelia unitatii episcopilor si a multimii credinciosilor. Aceasta supunere religioasa a voii si mintii trebuie exprimata intr-un fel deosebit inaintea adevaratei autoritati de invatatura a Pontifului Roman, chiar si atunci cand el nu vorbeste ex cathedra.

Pontiful Roman, capul colegiului episcopilor, in virtutea oficiului sau, poseda infailibilitate atunci cand, intarindu-si fratii (Luca 23:32) ca pastorul si cel mai inalt invatator al tuturor credinciosilor, declara o invatatura printr-un act de definire, privind credinta sau morala. Din aceasta cauza este drept a spune ca decretele Papei sunt ireversibile in natura si nu sunt subiectul dispensei de catre Biserica, intrucat ele au fost pronuntate cu colaborarea Duhului Sfant… In consecinta, decretele Papei nu sunt subiectul unei alte aprobari, unui alt apel, unei alte judecati. Caci Pontiful Roman nu isi exprima pozitia ca persoana particulara, ci ca cel mai inalt invatator al Bisericii universale, asupra caruia se odihneste in persoana darul infailibilitatii a chiar insasi Bisericii si care stabileste si protejeaza invatatura de Credinta Catolica.

In cursul responsabilitatii sale ca vicar al lui Hristos si pastor al intregii Biserici, Pontiful Roman are autoritatea deplina, cea mai inalta si universala, in Biserica, pe care este intotdeauna imputernicit sa si-o exercite liber… Nu poate exista un Sinod Ecumenic daca nu este validat sau cel putin acceptat de catre urmasul lui Petru. Convocarea, prezidarea si aprobarea hotararilor Sinoadelor sunt prerogativele Pontifului Roman.

Toate aceste invataturi, Prea Fericirea Voastra, nu cad asupra urechilor Ortodocsilor ca hula impotriva Duhului Sfant si impotriva Ziditorului Dumnezeiesc al Bisericii, Iisus Hristos, singurul Cap al Bisericii vesnic si infailibil, singurul de la Care izvoraste unitatea Bisericii?Nu contrazic acestea Ecleziologia Ortodoxa centrata pe Evanghelie si pe Dumnezeu-Omul, inspirata de Sfantul Duh? Nu subordoneaza acestea pe Dumnezeu-omul, omului?

Cum putem face concesii sau coexista cu un asemenea duh, fara a ne pierde credinta si mantuirea?

Ramanand credinciosi tuturor celor ce le-am primit de la Sfintii nostri Parinti, nu vom accepta nicicand actuala „Biserica” Romana ca impreuna-reprezentanta cu a noastra a Uneia, Sfinte, Sobornicesti [Catolice] si Apostolesti Biserici a lui Hristos. Credem de trebuinta ca printre deosebirile teologice sa fie notata distinctia intre esenta si energia lui Dumnezeu, si nezidirea energiilor dumnezeiesti, caci daca harul este creat, asa cum pretind romano-catolicii, mantuirea si indumnezeirea omului este anulata, iar Biserica inceteaza a fi o comuniune de indumnezeire [theosis] si degenereaza intr-o institutie nomocanonica.

Adanc indurerati in suflet din pricina celor de mai sus, apelam la voi Parintele nostru Duhovnicesc. Si cu cel mai adanc respect, va chemam si va imploram, cu intelegerea si sensibilitatea voastra pastorala caracteristica, sa luati aceasta chestiune extrem de grava in mana si sa nu acceptati documentul [de la Balamand], si in general sa actionati in toate caile cu putinta spre a impiedica urmarile nedorite pe care le va avea asupra unitatii pan-Ortodoxe, daca cumva unele Biserici il vor adopta.

Mai mult, cerem rugaciunile voastre sfinte si ascultatoare de Dumnezeu ca si noi, smeritii locuitori si monahi ai Sfantului Munte, in vremea aceasta de confuzie duhovniceasca, compromis, secularizare si scadere a acuitatii noastre doctrinare, sa ramanem credinciosi pana la moarte catre ceea ce ne-a fost inmanat de Sfintii nostri Parinti ca un dreptar al invataturii (Rom. 6:17), indiferent care va fi pretul.

Cu cel mai adanc respect, ne închinăm sfintei voastre mâini drepte.
Semnat de: Toti reprezentantii si conducatorii celor douazeci de Sfinte Manastiri ale Sfantului Munte al Atonului

P.S. Aceasta scrisoare a fost trimisa si Bisericilor care au luat parte la dialogul teologic si sunt, prin urmare, interesate in mod direct, precum si celorlalte Biserici spre a le informa.

Si inca o scrisoare de protest a Sfintei Chinotite:

Scrisoarea catre Patriarhul ecumenic 1999

SFANTA COMUNITATE A SFANTULUI MUNTE AL ATONULUI
Nr.ref.: F.2/7/639

Kareia, 11/24 mai 1999
Venerabilului si Prea-Fericitului
Patriarh Ecumenic
Bartolomeu
Fanar

Prea-Sfintite Parinte si Stapane,
Pentru inceput, va transmitem, cu adanc respect si evlavie, urarile noastre de fii, pentru Sfanta si Fericita Inviere a Dumnezeului celui Mare si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, sporind astfel cinstea care este cuvenita si potrivita Prea-Fericirii Voastre.

Ne bucuram intru Domnul de bucuria invierii, impreuna cu toti cei ai Prea-Sfintei Biserici Ortodoxe, in pofida faptului ca aceasta bucurie este amestecata cu multa tristete datorata necazurilor nedrepte aduse asupra Serbiei de catre puterile Apusene cat si suferintei refugiatilor din Kosovo. Ne rugam ca Domnul nostru Inviat Iisus, Dumnezeul pacii si parinte al celor ce se roaga, sa daruiasca pace acestor oameni in suferinta.

Purcedem, prin urmare, cu tot respectul cuvenit, sa ne exprimam, de asemenea, nelinistea asupra anumitor chestiuni ce privesc sfanta si curata Credinta Ortodoxa, si care, in consecinta, influenteaza mantuirea noastra si mantuirea tuturor parintilor Sfantului Munte. Fiind pe deplin constienti de responsabilitatea noastra asupra oilor cugetatoare ale Domnului nostru, ce cauta spre Republica Atonita, suntem profund indurerati de urmatoarele:

A

Prima neliniste este legata de discursul Vostru catre Delegatia Romano-Catolica, cu ocazia praznicului Sfantului Andrei, pe 30 noiembrie 1998. Cu siguranta ca nu este intaia data cand sunt rostite astfel de cuvinte, cu prilejul unor asemenea praznuiri ale Constantinopolului si Romei; am dori sa stiti ca in astfel de prilejuri am fost intotdeauna profund intristati, ca de exemplu, in luna iunie a lui 1998, cand, la Roma, Inalt Prea-Sfintitul Mitropolit al Pergamului a vorbit de cei asa-zisi „doi plamani” prin care respira Biserica Soborniceasca a lui Hristos.

Totusi, in discursul Vostru catre delegatia papala din noiembrie, au fost exprimate anumite puncte de vedere, ce au fost cu desavarsire neasteptate de catre trupul credinciosilor Ortodocsi. Am fost extrem de mahniti si constiinta ni s-a cutremurat. Tulburarea noastra a sporit si mai tare in urma intrebarilor ce ni s-au ridicat in fiecare zi de catre copiii nostri duhovnicesti si, in general, de catre Crestinii evlaviosi ce ne viziteaza si intreaba daca, intr-adevar, textul discursului Vostru exprima cugetul (phronema) Sfintei noastre Biserici. Faptul tinde sa ia dimensiuni tragice insa, cand vedem pe cei mai evlaviosi dintre credinciosii Ortodocsi plecand la grupari schismatice si facand astfel sa sangereze sfantul trup al Bisericii.

Stiti prea bine, Prea-Fericirea Voastra, ca nu este nimic mai dureros pentru un pastor decat risipirea acestora, oile lui Hristos. Cum ar trebui sa le raspundem? Cum sa justificam ceva ce este de nejustificat? Cum se ne convingem pe noi insine si pe copiii nostri duhovnicesti ca cuvintele discursului Vostru sunt consecvente Credintei si Traditiei Ortodoxe, cand este vadit ca ele rastoarna Traditia Bisericii si supara constiinta Ortodocsilor?

Cum putem considera urmatoarele declaratii ca fiind consecvente Traditiei Ortodoxe? „Suntem obligati pentru aceasta… sa ne reconsideram politica, sa inlaturam fermentul invechit, sa devenim plamada noua…” si in alt loc, „Pocainta noastra asupra trecutului este absolut necesara.”

Suntem deci obligati, Prea Fericirea Voastra, sa reconsideram Traditia Sfintilor nostri, de la Fotie, Grigorie Palama si Marcu al Efesului, pana la Nicodim Aghioritul si Atanasie de Paros, ale caror lupte impotriva invataturilor heterodoxe ale Romei si a caror ramanere netagaduita in sfintele dogme si ethosul Ortodoxiei constituie mostenirea pe care ne-au lasat-o? Putem trece cu vederea cuvintele lui Grigorie Palama ca: „Marturisirea noastra (de credinta) este intarita in toate si este pentru noi o cununa de marire si nadejdea noastra care nu poate fi rusinata?” [1]

Este, deci, sfanta noastra Traditie „plamada veche” si trebuie ca acum se reconsideram acest cuget (phronema) si sa primim „noua plamada” a unei uniri false cu Roma, de vreme ce ea continua sa ramana heterodoxa? Si nu este descrierea aceluiasi Sfant Grigorie, a dogmelor eretice apusene, inca potrivita vremilor noastre: „Acestea sunt secretele adanci ale Satanei, tainele Celui Rau”? [2] – si cuvintele sale catre Apuseni: „Nu va vom primi nicicand in comuniune atata vreme cat marturisiti pe Duhul a fi si de la Fiul.”? [3]

Mai mult, cum putem indrepta pe potriva constiintei noastre urmatoarea declaratie din discursul vostru: „Acei dintre parintii nostri de la care am mostenit despartirea aceasta au fost victimele nefericite ale sarpelui care este capul tuturor relelor; ei se gasesc deja in mainile lui Dumnezeu, dreptul judecator.”?

Potrivit Sfintilor Parinti, Papii Romei si reprezentantii lor sunt adevarata cauza a schismei Apusului de la Biserica Soborniceasca (Katholike) Ortodoxa. Prea-Fericirea Voastra, cunoasteti ca Sfantul Marcu a spus literal: „Caci ei au dat pricina schismei, in mod vadit purtand adaugirea… Ne-am rupt mai inainte de ei, sau mai degraba i-am taiat si i-am despartit de trupul comun al Bisericii, ca avand un cuget (phronema) nepotrivit si necuvios si ca facand adaugirea, in mod irational. Prin urmare, ne-am intors de la ei, de vreme ce erau eretici si din cauza aceasta ne-am despartit de ei.” [4]. Si in secolul nostru, Sfantul Nectarie scria: „De acum inainte despartirea Bisericilor a inceput, si s-a indeplinit pe de-a-ntregul sub Fotie, de vreme ce Biserica era in primejdie sa se departeze de la Una, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica spre a deveni o Biserica a Romei, sau mai degraba o Biserica papistasa, ne mai profesand dogmele sfintilor Apostoli, ci cele ale papilor.” [5]

Si acesti oameni, fiind pricinile schismei, sunt acum in mainile lui Dumnezeu, dreptul judecator. Dar este cu putinta ca sfintii Parinti, care cu dreptate au taiat Roma eretica de la trupul Bisericii, asa precum o persoana si-ar amputa o parte incurabila a trupului, si au prins la loc camasa fara de cusatura a lui Hristos – este cu putinta ca ei sa fie „victime nefericite ale sarpelui, capul tuturor relelor”? Ce Crestin Ortodox nu poate decat sa se mahneasca doar auzind vorbele acestea?

Si cum putem atunci primi urmatoarea declaratie din discursul vostru: „Intrucat fiecare dintre Biserici o recunoaste pe cealalta ca fiind depozitara a harului divin, capabila de a darui mantuire, … incercarea de a rupe credinciosi de la una si a-i adauga la cealalta este cu neputinta”?Am incetat deci sa credem ca doar Biserica Ortodoxa constituie Una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca Biserica? Ne intoarcem la eclesiologia neortodoxa a documentului de la Balamand, de care Voi insiva ati recunoscut in fata ziaristilor austrieci, ca nu a fost acceptat de nici o Biserica Ortodoxa, mai putin Biserica Romaniei, si care, precum stiti, a fost condamnat sinodal de catre Biserica Greciei si respins de catre Sfanta noastra Comunitate si de catre multi episcopi si teologi ca fiind neortodox? Dar chiar daca cineva ar interpreta declaratia de mai sus ca fiind impotriva prozelitismului Romei prin Uniatism, formularea sa neaga Bisericii Ortodoxe dreptul de a se considera pe sine singura Biserica adevarata.

Condamnam atunci Unia doar pentru ca actiunile ei submina teoria „bisericilor surori” si recunoasterea Romei ca Biserica deplina a lui Hristos care se ridica din aceasta teorie? Nu condamnam Unia pentru ca a fost vrajmasul perfid al Ortodocsilor vreme de secole si pentru ca este cu neputinta, potrivit eclesiologiei Ortodoxe, ca insasi existenta gruparilor Uniate sa fie acceptata?

Cum putem accepta ca fiind consecventa eclesiologiei Ortodoxe declaratia ca „fiecare Biserica locala nu este o competitoare a celorlalte Biserici locale, ci de un trup ce ele…” cand este cu desavarsire imposibil a considera Roma heterodoxa ca fiind una din prea-sfintele Biserici Ortodoxe Locale si acelasi trup cu ele?

In cele din urma, cum putem fi altcumva decat adanc raniti de incheierea cuvantarii: „Fie ca Domnul sa ne invredniceasca a vedea invierea unitatii Bisericii Sale celei Una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca” cand prin aceasta declaratie se da impresia ca din vremea schismei cu Roma, Biserica Una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca a incetat sa existe, incat noi trebuie sa ne rugam astazi pentru „invierea” sa? Cu alte cuvinte, nu am fost nascuti intru, botezati, si savarsiti in imbratisarea Uneia Sfinte Sobornicesti Biserici, ci asteptand invierea sa? Este atunci credinta noastra in desert? Ne stingem intru inexistenta?Am vrea sa credem ca nu ati scris Voi insiva acest discurs, si ca nu exprima gandurile Voastre prezente. Ne mangaiem cu ideea ca din condeiul vreunui campion al gandirii ecumeniste a fost pus laolalta discursul Vostru si ca din cauza multelor si diferitelor indatoriri, de inteles, pe care le aveti, nu ati putut aprecia semnificatia sa pentru Credinta Ortodoxa si constiinta poporului evlavios al Bisericii.

Totusi, in fata unor oameni ca acestia va avea loc vizita Voastra din Grecia. Cei mai evlaviosi dintre clerici si mireni cunosc deja continutul discursului Vostru, fiind publicat intr-un articol de pe prima pagina a ziarului “Ekklestiastike Aletheia” (15-12-1998); nu este deloc usor pentru ei sa-si impace constiinta Ortodoxa cu cuvintele discursului Vostru.
Consideram imperativ, Prea Fericirea Voastra, ca sa faceti anumite lamuriri ce sunt necesare: sa imprastie parerea ca aceste cuvinte, cel mai probabil rostite fara a le acorda atentia potrivita, exprima cugetul (phronema) Vostru; sa-i linisteasca pe cei a caror constiinta a fost scandalizata; sa bucure oamenii evlaviosi, ce considera profesarea Credintei Ortodoxe drept o chezasie sigura a mantuirii si cel mai mare dintre darurile Sfantului Dumnezeului nostru. Este o Credinta pe care Biserica a pastrat-o cu multe jertfe ale Sfintilor Parinti, impotriva fiecarui atac eretic, pentru a fi calea catre adevarata cunoastere a lui Dumnezeu [6]. Este o Credinta pe care ei simt ca sunt in primejdie sa o piarda din cauza unor tendinte teologice neintelepte, precum sunt cele exprimate in cuvantarea de mai sus, adresata delegatiei papale. Nadajduim, Prea Fericirea Voastra, in sosirea unui suflu de mangaiere pe cat de curand dinspre dealurile Marii Maici Biserica lui Hristos catre vaile plangerii, care au ajuns inimile noastre, precum am spus si scris mai sus, si primejdia pe care o reprezinta pentru unitatea prea sfintei noastre Biserici.

B

Suntem de asemenea indurerati si suferim din cauza existentei rugaciunilor comune pan-religioase, a caror natura sincretista este vadita. Incepand cu intaia dintre aceste rugaciuni in comun, ce s-a tinut in Assisi (1986), aceste spectacole pan-religioase nu au incetat sa fie celebrate anual, atingand dimensiuni dureroase pentru Ortodocsi in timpul celei de 12-a rugaciuni comune pan-religioase, din 30 august 1998, in Romania. De ce trebuie noi Ortodocsii sa fim tarati in astfel de rugaciuni in comun de catre agentii Romano-Catolici ce le planuiesc, de vreme ce scopurile lor sunt sa slujeasca pretentiilor papale pentru, cel putin, conducerea spirituala a Europei?

Pe langa aceasta, rugaciunile in comun, asa cum se practica ele, stau in mod limpede impotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii. Cu siguranta ca nu ati participat personal in astfel de rugaciuni in comun, dar Ierarhi Ortodocsi si, intr-adevar, Capi ai Bisericilor au facut-o. In Romania, nuntiul (cardinalul) papal impreuna cu Patriarhul au binecuvantat o adunare mixta de credinciosi Romano-Catolici, Uniati si Ortodocsi. Rugaciunea in comun din Romania deschide Kerkoporta [7] prin care Biserica Ortodoxa se va gasi in primejdia captivitatii spirituale. Prea Fericitul Intai Statator al Bisericii Romaniei este prea slab, se pare, pentru a se opune politicii conducatorilor natiei sale ce se pregatesc spre a se deschide catre Apus; in acest context, a avut loc de curand o vizita oficiala a Papei la un popor ortodox, pentru prima oara in istorie. Sufera ei de uitare cand este vorba de crimele comise de Uniati impotriva Ortodocsilor, vreme de secole? Vom accepta acum de facto existenta si activitatile gruparilor Uniate?

De altfel, de vreme ce se pare ca nu exista vreo sansa ca Crestinii heterodocsi sa isi paraseasca dogmele eretice si invataturile nebiblice, carui scop ii slujesc rugaciunile in comun, in afara de erodarea sensibilitatii Ortodocsilor si crearea unei convergente sincretiste? In cele din urma, cum putem justifica rugaciunea in comun cu heterodocsii? Oare reprezentantii Ortodocsi care iau parte la aceste rugaciuni in comun recunosc faptul ca restul heterodocsilor precum si cei de alte religii Il slavesc si se inchina lui Dumnezeu asa cum se cuvine? Nu este o astfel de pozitie opusa sfintei Evanghelii si, astfel, huleste impotriva Duhului Sfant?

Am dori sa recomandam cu respect atentiei Voastre interdictia rugaciunilor in comun cu heterodocsii si, desigur, cu religiile ne-Crestine printr-o hotarare pan-ortodoxa, intrucat aceasta rugaciune in comun sta impotriva poruncilor Vechiului si Noului Testament, precum si a Sfintelor Canoane, de vreme ce ei pregatesc calea pentru religia universala numita “New Age” care tagaduieste unicitatea mantuirii prin Domnul Nostru Iisus Hristos.

C

Publicarea periodicului „Dumnezeu & Religie”, al carui cuprins slujeste sincretismul pan-religios, ne-a provocat mare intristare. In pofida asigurarilor primite din partea editorilor periodicului ca telurile sale nu sunt sincretismul, sunt promovate puncte de vedere ce ignora unicitatea mantuirii omului intru Hristos si in Biserica Ortodoxa, sub masca unei abordari religioase a subiectelor la zi. Daca nu ar fi fost indeajuns, periodicul promoveaza descrieri ce sunt jignitoare si injurioase pentru Atot-sfanta persoana a Domnului Iisus Hristos. Cand este considerata din aceasta perspectiva, sustinerea unui astfel de periodic, asa cum este exprimata in scrisorile de salutare scrise de anumite figuri ecleziastice, creeaza primejdia extrem de mare ca Ortodocsii sa fie inselati in a crede ca acesta este un periodic de cuget (phronema) Ortodox.

Am fost indeosebi indurerati de acordarea unei binecuvantari a Voastre acestei publicatii, precum si de publicarea unui interviu special, care a fost folosit drept un semn puternic ca sunteti de acord cu politica editoriala a periodicului. Dorim sa cunoasteti, Prea Fericirea Voastra, ca nutrim evlavie fata de prea venerabila Voastra persoana si de institutia Patriarhiei Ecumenice, asa cum a fost stabilita de traditia Bisericii Ortodoxe si de istoria poporului nostru mucenic. Pentru aceasta, durerea noastra devine si mai mare cand vedem, in acest periodic, langa fotografia Voastra, reclame cu imaginile unor femei semi-dezbracate si alte scene ce sunt nepotrivite cu sfintenia preotiei si a arhieriei Voastre. Parerea noastra este ca editorii acestui periodic, in vreme ce simuleaza obiectivitatea, tintesc sa deprecieze Credinta Ortodoxa asezand-o printre alte religii, false, asa cum reiese din articolele alaturate. Mesaje precum, de exemplu: „Religia: jertfa pe altarul zeilor” – cu juxtapunerea a diverse simboluri religioase langa Crucea Crestina; „Dumnezeu e pretutindeni” – insemnand, in toate religiile; „Eu nu gandesc, EU CRED” – evident, in cartile asupra Islamului, Iudaismului, Budismului, la care li se face publicitate – dovedesc adevarul afirmatiei noastre.

Pe langa acestea, prezentarea „obiectiva” a unor probleme morale si sociale grave slabeste pozitia predominanta a autenticei invataturi etice crestine ortodoxe. Spre exemplu, fraza pe care o propun: „stabilirea unor standarde ar fi un act rational de caritate” – e vorba de eutanasie – este echivalenta cel putin cu un mesaj subconstient in favoarea eutanasiei. Dupa parerea noastra, chiar si unii dintre acei ce pretind a profesa o perspectiva Ortodoxa dau gres in a exprima pe deplin adevarate pozitii Ortodoxe. Pentru aceasta subminare a sfintei Credinte Ortodoxe, nu doar plangem, ci si ne simtim plini de o dreapta manie.

Prea-Fericirea Voastra, cu durere am alcatuit aceste randuri. Vedem ca duh insidios de delasare predomina in lume, ale carui roade sunt tulburatoarele fapte mai inainte mentionate. Sensibilitatea Ortodocsilor in ceea ce priveste adevarata Credinta se erodeaza pe zi ce trece, urmand aceeasi cale cu declinul moralei Evangheliei si sporirea in dragostea de sine si aroganta omeneasca.

Care va fi iesirea?

Noi, Ortodocsii, avem nevoie de o trezire duhovniceasca in vederea conditiilor vitrege actuale, ca sa putem intelege „care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si acceptabil si desavarsit.” [8] Navalirea inspaimantatoare a barbarilor zilelor noastre asupra fratilor nostri intru credinta, poporul sarb, este poate legata de aceste lucruri. O a Cincea Cruciada se dezvaluie chiar in fata ochilor nostri, al carei tel este o noua cucerire a neamurilor Ortodoxe. Poate este un semn pentru a ne trezi si intelege ca Domnul ne cere sa ne pastram curati de neleguirea care este sincretismul? Avem altceva mai sigur decat cuvantul Apostolului: „caci ce insotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce impartasire are lumina cu intunericul? De aceea: Iesiti din mijlocul lor si va osebiti, zice Domnul” [9], incat prea-sfanta Credinta Ortodoxa sa poata rezista fara inovatii drept marturie lor si neamurilor, ca o chemare mantuitoare tuturor?

Ca niste fii inaintem aceste nelinisti ale noastre, increzandu-ne ca nu Veti trece cu vederea glasul rugamintilor noastre, ci veti pleca o ureche intelegatoare catre ele si veti darui mare mangaiere inimilor noastre si intregii Biserici, care este zugravita potrivit in Sfanta Carte a Apocalipsei ca o femeie ce zboara in pustie, urmarita de Balaurul ce cauta sa o inece si face razboi cu ceilalti din semintia ei, asupra celor ce tin poruncile lui Dumnezeu si poarta marturia lui Iisus. [10]

Avand acestea in minte, sarutam sfanta Mana Dreapta a Inalt Prea-Fericirii Voastre si cerem binecuvantarea Voastra Patriarhala si Parinteasca, ramanand ai Vostri cu adanca consideratie si tot respectul cuvenit.
[Semneaza]

—Toti Reprezentantii Sinaxei comune si Egumenii celor douazeci Sfinte Manastiri ale Sfantului Munte al Atonului.

———————————————————————
1. Sf. Grigorie Palama, Peri tes ekporeuseos tou Agiou Pneumatos [Despre purcederea Sfantului Duh], E.P.E. [Parinti Greci ai Bisericii], Volumul I, p. 180
2. ibid., p. 74
3. ibid., p. 74
4. Sf. Marcu al Efesului, Enciclica catre Crestinii Ortodocsi de pe tot Pamantul si Insulele
5. Sf. Nectarie al Pentapolei, Studiu istoric al cauzelor Schismei
6. ref. Ioan 17:3
7. nota traducatorului: poarta lasata deschisa la 29 mai 1453, prin care turcii au capatat acces spre pradarea Constantinopolului
8. Romani 12:2
9. II Corinteni 6:14-17
10. Apocalipsa 12:13-17