AL DOILEA CUVANT CATRE TINERI – acum 30 de ani, un singur glas al Bisericii s-a ridicat impotriva daramarii bisericilor: Parintele Gheorghe Calciu
Al doilea cuvânt către tineri rostit în Biserica Radu-Vodă, în prima miercuri din Postul Mare, la 15 martie 1978.
Despre contextul si consecintele celor “7 cuvinte catre tineri” rostite de parintele Calciu, in anul 1978, la Biserica de la Seminarul Radu-Voda, a se vedea:
Să zidim biserici!
… că tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui. (Mt. 16:18) “Iţi aduci aminte, tinere, când ţi-am spus că un glas nou te cheamă şi că este glasul lui Iisus? Dar unde şi la ce te cheamă? Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea ta de cunoaştere şi de adevăr îţi face Mântuitorul? Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui.
Trăieşti într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poţi renega şi care se răzbună prin suferinţa ta, atunci când îl trădezi. Trăieşti în mijlocul neamului tău, pe care îl simţi ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolaţi ci ca pe un suflet imens şi unic, în care tu eşti totul şi totul trăieşte prin tine. Exişti într-o lume cu bucuriile şi durerile ei şi vibrezi la aceste bucurii şi dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă şi te unifică inextricabil cu toţi semenii tăi.
Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care eşti chemat? Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti ba mai mult: şi toate fiinţele cereşti căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual. Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiţie, cronologia nefericirii şi drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, eşti chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veşnicie în Dumnezeu şi care poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă.
Societatea te socoteşte un simplu element constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată. Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o foloseşti atunci când, în sfârşit, vei fi descoperit-o. Ţi s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înţelegerea necesităţii, iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie, ca într-o construcţie moartă.
Biserica lui Hristos este vie şi liberă. In ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (In. 8:32). Când surâzi unui întristat; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav; când rosteşti: „Doamne, ajută-mă!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea; când zici: „Doamne, iarta-l!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit, dar cu zambetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină calda şi plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire – eşti în Biserica lui Hristos.
Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti „piatra” Bisericii Lui, pe care nimeni şi nimic nu o va clinti, pentru că eşti o „piatră” liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire.
Să zidim biserici, prietene al meu! Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgera soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos.
Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: „Cine este omul aceasta?“, ci să-ţi spui: „Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine“.
Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor.
Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mântuire. Această interogaţie este dovada libertăţii tale faţă de orice constrângere, faţă de materia însăşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea.
Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii, fără să ştii. De atâţia ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ţi „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară“. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primeşte, te mângâie şi te redă ţie însuti. Vino să construieşti biserici alături de noi!
Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca nişte] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu.
Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos“.
(dupa: Parintele Gheorghe Calciu, “Marturisitorul prigonit“, Editura Crigarux, Piatra Neamt, 2007 si: Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, “Razboiul intru Cuvant. Cuvintele catre tineri si alte marturii“, Editura Nemira, 2001)
In fata vorbelor Pr.Calciu nu poti decat sa te minunezi!
Ma uitam cu luare-aminte la fata sfintiei sale si, m-a dus gandul la cartile pentru copii: chipul bunicutului din povesti ce arata blandete, bunatate si intelepciune fara margini!
Vorbeste deschis, cald si pe intelesul (sufletesc) al tuturor! Inima de leu a avut Pr.Calciu! Nu s-a temut nici in regimul trecut dar nici in America! A vorbit, a mentionat, a atentionat…chiar impotriva Masoneriei, fara frica!
Iar pe patul suferintei, a vorbit, alinat in continuare in ciuda suferintei proprii! Nu s-a formalizat fata de ierarhia spitaliceasca: a preferat iconita sa fie data nu asistentei ci uneia dintre infirmiere; a realizat cine ‘pune osul’ la treaba, la ce-i mai greu si a apreciat cu ochi duhonvicesti, nu lumesti!
Insusi a fost piatra tare, dandu-ne model de caramida trainica pentru temelia Bisericii lui Hristos pornind de la lucrurile in aparenta mici, insignifiante…fiindca trebuie sa lasi amagirea ‘crestinismului’ tau datorat autosuficientei prin faptul ca postesti, te spovedesti, frecventezi Biserica inchizandu-te intr-un ritual pe care-l aplici consecvent daca nu te schimbi in esenta prin buna-vointa fata de ceilalti, marime si marinimine de suflet (cum spune Pr.Paisie Aghioritul), atentie si bunatate fata de cei pe care-i cunosti si pe cei pe care nu-i cunosti; pogoramant – adica intelegere fata de nervii, supararile, iesirile celor din jur cautandu-le justificari pentru asta, iar nu judecati aspre!
Iar Dumnezeu vazand la noi intelegerea corecta a ceea ce suntem chemati sa fim/devenim si aplecarea noastra spre aceasta (caramizi solide, trainice in sustinerea Bisericii Lui) ne va ajuta nemijlocit; avem deja sadita in noi puterea asta data de EL fiindca Imparatia Cerului este in noi de la Botez prin energiile Sale necreate lasand – potrivit vointei, liberului arbitru al fiecaruia – sa lucram pentru sufletul nostru si-al aproapelui deoarece nimeni nu se poate mantui de unul singur ci, numai impreuna! Important este, sa nu deznadajduiesti din pricina impotrivirilor si a rasplatirii binelui cu raul! Pentru asta, sa inveti a face binele (de orice fel) dezinteresat! Si, mai ales cum bine zice: “Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos”.