PARINTELE GHEORGHE CALCIU – viata si slujirea in America. MARTURII CALDE DE LA FIII DUHOVNICESTI DESPRE UN PARINTE ADEVARAT SI SFANT: “Avea puterea de a schimba sufletele oa­menilor, era omul cu cea mai mare dragoste…”

20-11-2012 Sublinieri

21 noiembrie – SFINTITUL MARTURISITOR AL IUBIRII – de 6 ani cu sfintii

23 noiembrie 1925 – 21 noiembrie 2006

***

“Asa era felul parintelui de a fi, il inalta intot­deauna pe aproapele sau cu dragoste, aratandu-i cat de pretios poate sa fie un suflet in fata Domnului, dar si a celorlalti oameni…”

***

Va recomandam si:

***

 „Esti bine? Nu mai plange! Eu te iubesc… Acum esti fiul meu!

Păstor de suflete pe pamant american

Cand Domnul a voit sa trimita pe alesii sai la neamuri, a zis Apostolilor prin Duhul Sfant: “Osebiti mie pre Varnava si pre Saul la lucrul la care i-am chemat pre ei”. (Faptele Apostolilor 13, 2). Si pe parintele Gheorghe Calciu l-a “osebit” Dumnezeu pentru o lucrare a Sa in pamantul american, lucrare ce nu i s-a descoperit, asa cum spunea chiar sfintia sa, “decat partial si putin cate putin“.

Parintele Calciu a fost expatriat in Statele Unite in 1985, la un an dupa eliberare. Impreuna cu sotia si fiul sau Andrei, au ajuns in America la inceputul lunii august, fiind intampinati cu emotie la aeroport de comunitatea romaneasca, alaturi de o delegatie de preoti din partea Episcopiei romane din Statele Unite si de diverse oficialitati americane.

Pentru inceput, familia a locuit in Pensilvania, mai intai la niste prieteni din oraselul Erwinna, apoi la manastirea Schimbarea la Fata. La sfarsitul anului 1985 s-au mutat in Cleveland, in casa parohiala pe care le-a inchiriat-o comunitatea romaneasca din acest oras, unde au ramas timp de patru ani.

In toata aceasta perioada familia a avut de intampinat destule greutati, mai ales de ordin material. Doamna preoteasa isi aminteste ca era acolo o comunitate de romi care vorbeau limba romana. Acesti oameni l-au iubit enorm pe parintele Calciu si familia sa, si i-au ajutat foarte mult cu cele necesare, inclusiv alimente.

In primul an, parintele Calciu a lucrat ca preot misionar in cadrul Episcopiei “Vatra Romaneasca“, slujind si predicand in numeroase biserici din America. Ulterior a calatorit si in Europa, conferentiind, acordand interviuri si scriind numeroase articole in presa occidentala.

Insa in afara acestei activitati misionare, parintele, in ciuda a ceea ce eronat s-a crezut despre sfintia sa, a dus o viata in osteneala si smerenie, lucrand ca zidar sau tamplar si locuind adesea pe unde gasea, pe la cei care ii ofereau de lucru. Uneori venea acasa sa-si vada familia la doua saptamani si chiar la o luna. A lucrat din greu in constructii, carand cu spatele pe schele zeci de kilograme de ciment. Surazator dupa trecerea anilor, fiul Andrei isi aminteste cum odata a lucrat impreuna cu parintele vreo noua ore la zidirea unui ghiveci mare de caramida, lucru care unui zidar obisnuit i-ar fi luat o ora. Insa cu siguranta parintele nu era un zidar obisnuit…

Aceasta situatie a durat patru ani.

In 1988 intreaga familie s-a mutat la Washington, unde parintele si-a continuat activitatea misionara, dar si munca in constructii. Una din persoanele la care parintele lucra in acea perioada s-a oferit sa-l ajute sa preia parohia romaneasca “Sfanta Cruce” din Washington.

La acea vreme, biserica “Sfanta Cruce” era inchisa din cauza datoriilor foarte mari catre statul american si a neintelegerilor dintre enoriasi. Din pricina acestor neintelegeri, preotul paroh parasise comunitatea, luand cu dansul o mare parte din credinciosi, asa incat in parohie nu mai ramasesera decat vreo opt enoriasi activi.

Data fiind aceasta situatie, episcopul roman de atunci a ezitat initial sa-l trimita pe parintele Calciu la biserica “Sfanta Cruce“. Insa Dumnezeu hotarase sa lege soarta acestei biserici de viata parintelui, incat chiar in acest context dificil, sfintia sa a fost numit paroh acolo.

Mai intai, cu banii stransi in parohie parintele s-a ingrijit sa plateasca datoria de cateva mii de dolari a bisericii, pentru a o putea redeschide, iar apoi marea sa bunatate a intins punti de dragoste catre toata lumea, reusind sa aduca pacea in biserica si in comunitatea din Virginia, ca un pastor adevarat al carui glas a fost recunoscut de oi. De altfel, oriunde auzea ca vreo parohie sau comunitate sufera din pricina dezbinarii, parintele se straduia din rasputeri sa aduca pacea si iertarea.

Greutatile vietii nu s-au oprit insa aici. Parintele era platit cu o suta de dolari pe saptamana, pe care adesea ii dona inapoi bisericii, ca sa fie sigur ca sunt bani destui pentru platit cheltuielile curente (apa, gazele, curentul electric). Prin urmare, salariul parintelui – spune cu delicatete doamna preoteasa – “a fost de ajutor, insa tot a trebuit ca parintele sa mai lucreze o vreme ca zidar“…

E bine sa stim ca, in afara de cetatenia de onoare, Statul american nu i-a acordat parintelui si familiei sale nici un ajutor. De aceea parintele Iustin Pîrvu, cu adevarat insuflat, a asemanat exilul parintelui Calciu cu robia evreilor din Babilon, cei pusi sa munceasca la egipteni. Desigur, peste timp vedem aici lucrarea lui Dumnezeu cu cei placuti ai Sai, pe care ii acopera in timpul vietii cu greutati si incercari aducatoare de smerenie, ca astfel virtutile lor sa straluceasca mai mult la marele cules.

Deci trei-patru zile pe saptamana parintele muncea in constructii, iar cand nu lucra, cerceta pe enoriasii bolnavi sau batrani, ori aduna macare si o impartea la saraci. Sfarsitul de saptamana era dedicat in totalitate bisericii. In doi-trei ani parohia si-a lichidat toate datoriile catre stat, iar numarul enoriasilor a crescut la cincizeci de familii.

Dupa acesti ani de truda, parintele a reusit sa cumpere o casa in Burke, VA (actuala casa a familiei), la 20-30 de Km de biserica “Sfanta Cruce” si a renuntat sa mai lucreze ca zidar, ocupandu-se exclusiv de parohie. De acum si biserica devenise neincapatoare, incat de marile sarbatori, rauri de credinciosi se revarsau in strada.

Parintele Calciu a fost iubit de toata lumea, desi diaspora romana includea grupuri diferite de romani, mai mult sau mai putin intelegatori. Pe toti i-a cucerit cu dragostea si cu blandetea sfintiei sale, straduindu-se sa le castige sufletele pentru Imparatia lui Dumnezeu si indrumandu-i catre izvoarele autentice ale Ortodoxiei.

Unul din aceste izvoare curate ale credintei a socotit parintele intotdeauna a fi manastirile. Chiar si in spatiul arid spiritual al Americii, el a cautat si a gasit surse duhovnicesti de apa vie, fiind un cunoscut pelerin al manastirilor ortodoxe de acolo. De multe ori, singur sau insotit de enoriasi, poposea in acele sihastrii, pentru a se ruga impreuna cu calugarii si a-si ostoi setea de sfintenie si rugaciune.

Doamna preoteasa isi aminteste ca prima manastire vizitata de ei in America a fostSchimbarea la Fata” din Ellwood City, PA, unde era stareta maica Alexandra – Principesa Ileana a Romaniei.

“Eu si parintele am iubit-o foarte mult pe printesa. Era trecuta de optzeci de ani cand am intalnit-o. O femeie atat de buna si de sfanta, iar din gura ei ieseau numai cuvinte de aur! “Spuneti-mi maica si nu printesa!“, ne ruga mereu“.

Tot doamna preoteasă ne-a mărturisit o dorinţă de taină a părin­telui, pe care a purtat-o permanent in suflet: aceea de a se călugări. De multe ori îi spunea soţiei:

Adriana, eu când am fost arestat, m-am rugat lui Dumnezeu să mă scoată din închisoare şi mă voi călugări. Dar nu mă pot călugări fără tine. Dacă vrei, eu pot merge la o mănăstire de călugări, iar tu la o mănăstire de maici. Copilul nostru (care pe atunci avea vreo trei-patru anişori) poate să fie crescut de călugării din mănăstire“.

Şi spunea doamna preoteasă că părintele chiar a încercat lucrul acesta, pe când era încă în România, dar nu a fost primit nicăieri.

Acelaşi sfat l-a dat şi altor credincioşi, chiar căsătoriţi, care îl mai însoţeau în pelerinaje la mănăstirile ortodoxe din America şi care erau atraşi de viaţa monahală. Unei credincioase căsătorite şi cu un băieţel de cinci ani, i-a spus: „De ce nu mergi tu la o mănăstire de maici şi soţul tău la o mănăstire de călugări? Iar copilul vostru va fi crescut în mănăstire“.

Părintele excela în sfinţenie nu numai în relaţiile cu credincioşii, dar şi cu colegii săi de breaslă, preoţii, incluzându-i pe toţi aceia ce slu­jeau în aceeaşi credinţă ortodoxă: greci, antiohieni, sârbi, ruşi, etiopieni, americani. A fost foarte supus şi smerit faţă de amândoi episcopii româno-americani de la Vatra Românească. In predicile sfinţiei sale vorbea mereu cu iubire şi smerenie despre rolul episcopului în Biserica Orto­doxă:

Fraţilor, episcopul este de bine, iar prin episcopi curge harul di­vin in Biserica Ortodoxă de 2000 de ani, începând de la primii Apostoli şi până la mine, nevrednicul şi ultimul preot. Iar de la mine către dum­neavoastră!“.

Mai spun ucenicii de acolo că biserica „Sfânta Cruce” a devenit, prin dragostea părintelui Calciu, un cămin cald, un locaş foarte drag pentru mulţi creştini ortodocşi, dar şi neortodocşi, convertiţi mai apoi la Ortodoxie. Era un colţişor din raiul ceresc în care multe suflete şi-au gă­sit alinare. Iubirea părintelui faţă de fiecare dintre fiii săi duhovniceşti convertea conştiinţele, răscolind cele mai adânci tainiţe sufleteşti.

Măsura duhovnicească a părintelui s-a vădit, de altfel, din plin prin aceşti ucenici americani convertiţi la Ortodoxie. Astfel, la priveghiul dinaintea înmormântării de la mănăstirea Petru Vodă, s-a făcut remarcat un tânăr ce a stăruit o noapte întreagă, împreună cu călugării, în citirea Psaltirii lângă racla părintelui. Spre ziuă, cineva dintre noi i-a pus, în­tâmplător, o întrebare, şi nu mică ne-a fost mirarea când ne-am dat seama că acest tînăr era un american care nu vorbea româneşte, dar care totuşi „citise” o noapte întreagă dintr-o Psaltire în limba română, dând foaie după foaie. Mai pe urmă, taina s-a dezlegat: tânărul american James (Iacob, după Botez), era atât de familiarizat de la părintele Calciu cu rugăciunile şi cu citirea psalmilor în româneşte (părintele slujea aproape numai în limba română), încât chiar a putut să se roage folosindu-se de acea Psaltire românească.

Se poate spune pe bună dreptate că prin exilarea părintelui, după eliberare, în America, vrăjmaşul a urzit asupra sfinţiei sale încă o ispită, una mult mai fină decât toate celelalte, măiestrie demonică de care vor­bea părintele Serafim Rose când constata că în capitalism „reeducarea” poartă numele civilizaţiei Disneyland, adică libertinaj, materie, distracţii.

Or, rezultatul acestei experienţe a fost zdrobitor. Părintele nu doar că nu s-a pierdut pe sine în această Americă materialistă, ci dim­potrivă, prin simpla sa prezenţă a adus la Hristos mulţime de suflete crescute în acel vid duhovnicesc şi care nici nu ştiau până atunci că există o altă certitudine decât cea imanentă. Imaginea lui James, americanul citind în genunchi, dintr-o Psaltire românească, până în zori de zi, lângă racla celui care îi arătase „Lumina lumii” dovedeşte aceasta.

Aceşti ucenici i-au rămas veşnic recunoscători părintelui pentru că le-a mijlocit în acest veac o naştere din nou, pentru că le-a arătat Calea cea nerătăcitoare, pe Hristos Cel ce trăia în sufletul sfinţiei sale. De aceea, la înmormântare au şi scris, în modul cel mai firesc, pe panglica unei coroane de flori:

Dintre Sfinţi, luminează-ne calea mântuirii, bunule Păstor de suflete!

El venea să împartă iubirea

La începutul anilor ’80, părintele Serafim Rose deja scria şi predica în America despre părintele Calciu, publicându-i cele Șapte Cuvinte către tineri, astfel că părintele Gheorghe era cunoscut lumii ordodoxe americane încă din închisoare.

De aceea, când părintele s-a stabilit în Statele Unite, grupul nos­tru de convertiţi la Ortodoxie ne-am grăbit să-l întâlnim, nerăbdători să-i ascultăm cuvântul. La vremea aceea, noi eram sub tutela unui episcop nerecunoscut de nicio Biserică Ordodoxă din America. Venind să ne cunoască, părintele ne-a vorbit cu dragoste şi cu multă deschidere, dar a fost foarte ferm în a nu călca dreptarul Ortodoxiei printr-o conslujire ne­canonică. El venea mai ales ca să împartă iubirea lui Hristos. Şi ascultându-i cuvintele, noi singuri am început să înţelegem necesitatea comuniunii cu întreaga Biserică Ortodoxă legitimă, comuniune pe care am şi reluat-o în scurt timp. Şi-i multumim Domnului pentru că, prin părintele, această unire s-a împlinit.

Ascultându-l vorbind în acele împrejurări pe părintele Calciu, am fost şocat de atitudinea sfinţiei sale faţă de experienţa închisorii, ex­perienţă care i-a consumat un sfert din viaţă şi a distrus atâtea suflete. Atunci mi-a venit în minte contrastul izbitor dintre părintele Calciu şi Elie Wiesel, unul din cei mai cunoscuţi supravieţuitori ai Holocaustului, scriitor şi laureat al premiului Nobel. In acel moment nici nu am realizat că Wiesel se născuse tot în România.

Dacă citeşti Noaptea” lui Wiesel, observi cum credinţa în Dum­nezeu a autorului a fost profund cutremurată de suferinţa închisorii. Te încearcă sentimente de compătimire şi ţi se face milă de Wiesel şi de toţi cei închişi cu el, care n-au reuşit să găsească vreun sens suferinţei. Dar ascultând cuvintele părintelui Gheorghe despre experienţa hidoasă şi crudă a închisorii – experienţă care nu a fost cu nimic mai prejos decât a lui Wiesel – erai uimit să vezi cum acest om, părintele Calciu, nu mai purta nimic din traumatismul ei. Sfinţia sa nu vorbea cu resentimentele nerăbdătoare ale unei adânci dureri, cu mânie adică, dar nici într-un fel nesimţitor sau mecanic, ci vorbea simplu, cu o strălucire aparte în ochi şi un zâmbet de o expresie naturală şi firească. Şi nu făcea aceasta în dorinţa de a-şi crea un nume, sau ca să-şi atragă respectul altora, ci pur şi simplu ne împărtăşea un miracol al sufletului uman insuflat de Duhul lui Dumnezeu. In faţa acestui miracol te compătimeai, de astă dată, pe tine însuţi, fiindcă nu aveai nici măcar un crâmpei din credinţa acestui om.

Mai târziu, în 1999, aveam să fac un perelinaj la biserica la care părintele Gheorghe slujea. Parohia sfinţiei sale era situată nu într-o sub­urbie liniştită şi elegantă – ca a unor biserici de alte confesiuni, care se iau la întrecere prin splendoarea artistică a arhitecturii sau a grădinilor lor, ci de-a lungul unei autostrăzi aglomerate, fiind cea mai veche clă­dire din acea zonă comercială. O biserică de aproape o sută de ani, albă şi modestă, stătea înconjurată de un complex comercial de „zgârie-nori”, hoteluri şi magazine noi. Un adevărat anacronism! Pentru mine, această imagine reprezenta simbolic locul Bisericii lui Hristos într-o societate comercială şi globalizată rapid, chemându-ne a trăi un ritm diferit şi o altfel de viaţă.

Intrând în biserică, această impresie devenea şi mai puternică, pe măsură ce zgomotul maşinilor de pe autostradă dispărea. Dintr-o dată parcă te aflai într-o altă lume, străjuită de hotarul unor pereţi cu fresce minunate, pictate după canoanele ortodoxe şi cu specific românesc. Doi tineri cântau la strană imnuri bizantine. In altar, părintele Calciu slujea Sfânta Liturghie, mişcându-se cu energia unui om aflat la jumătate din vârsta sfinţiei sale. Liturghia parcă se oprea în litania de după Evanghe­lie, când părintele pomenea cu voce tare pomelnice lungi cu numele ce­lor adormiţi. Biserica era plină, iar oamenii stăteau în picioare pe tot timpul slujbei şi cu evlavie încercau să se atingă de veşmintele părintelui atunci când ieşea cu Sfintele Daruri.

Deşi nu înţelegeam româneşte, niciodată n-am să uit acea slujbă. Să creezi o astfel de atmosferă duhovnicească în mijlocul atâtor distracţii ale unei metropole americane, era într-adevăr nemaipomenit!

Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta, Doamne, în vecii vecilor Te vor lăuda!

Mănăstirea Sf. Herman, Platina, S.U.A.

O săptămână cu părintele Calciu

Părintele Calciu a slujit lui Dumnezeu şi oamenilor cu neobosită dăruire, după porunca Apostolului, care zice: „Nu fii nebăgător de seamă de darul ce este întru tine, carele ţi s-a dat prin prorocie cu pune­rea mâinilor preoţiei” (7 Timotei 4,14). Drept aceea, cu vreme şi fără vreme s-a ostenit în via Domnului, cu râvnă şi cu multă dragoste pentru fiecare suflet pe care i l-a încredinţat Dumnezeu.

Fiecare zi a săptămânii era pentru părintele prilej de a face bine şi a sluji semenilor săi. In zilele de luni şi marţi mergea să facă sfeştanii la casele credincioşilor sau să citească rugăciuni la căpătâiul celor bolnavi, al mamelor care abia născuseră, ori al celor în vârstă, care nu se mai pu­teau deplasa. Apoi venea la biserică şi îngrijea florile şi iarba din curte. Dacă duminică nu avusese destul timp să aranjeze totul, mai deretica puţin în Sfântul Altar şi făcea aprovizionarea cu cărbuni, fitile şi tămâie de la magazinele din apropiere.

Tot luni si marti lua alimente pentru saraci si le ducea la biserica, unde pregatea pachetele. Multi ucenici si-l amintesc pe parintele: neobosit, la cei optzeci de ani ai sai, ducand pe strazile Washingtonului plasute si cutii de alimente si medicamente saracilor si batranilor bolanvi, pilda tacuta de mila si jertfire. De cele mai multe ori parintele cara si descarca aceste alimente singur, desi avea varsta pe care o avea, caci Domnul ii dadea puteri peste fire sa faca binele spre slava Lui.

Miercuri si joi era iarasi la biserica, udand florile si lucrand la articolele pentru buletinul parohial. Totodata se mai ocupa de cele ale casei, facand cumparaturile si alte treburi necesare, pentru ca doamna preoteasa nu se putea deplasa. Seara era din nou la biserica, unde il ajutam la buletin sau mergeam la sfestanii in casele unor credinciosi. Tot seara raspundea scrisorilor primite de la ucenici, povatuindu-i cum sa-si chiverniseasca viata dupa voia lui Dumnezeu.

Vineri era ziua in care multi dintre noi mergeam si ingenuncheam sub epitrahilul parintelui, la spovedanie si apoi ramaneam la slujba vecerniei si a Acatistului. Dupa slujba parintele ne tinea un cuvant de zidire sufleteasca, sau lucram impreuna la impaturirea buletinului parohial. Si pentru ca se facea destul de tarziu, inainte de inceperea lucrului parintele binecuvanta o masa simpla, pregatita in sala sociala de la subsolul bisericii pentru fiii duhovnicesti care ramaneau sa-l ajute. Serile acestea petrecute impreuna ne-au apropiat foarte mult sufleteste. Cateodata parintele ramanea cu noi la masa, dar de cele mai multe ori doar dadea binecuvantarea si apoi continua sa spovedeasca pana noaptea tarziu.

Aceasta zi de vineri era o mare binecuvantare pentru noi, fiindca spre sfarsitul saptamanii toti aveam sufletul impovarat de pacate si simteam nevoia sa ne marturisim, ca sa petrecem duminica in pace. Spovedania si rugaciunile din acea zi iti dadeau putere sa continui viata in lumina Bisericii. Insa parintele nu spovedea doar vinerea, ci oricand era solicitat, fiind foarte intelegator cu toti. Sfintia sa stia bine ca oamenii aveau nevoie mai intai de hrana duhovniceasca pentru ca apoi si viata cea de toate zilele sa poata curge linistit.

Sambata era ziua in care, cel putin in ultimii doi ani, parintele avea multe botezuri si nunti. Erau oameni care strabateau aproape intreg continentul american numai pentru a fi cununati de catre sfintia sa. Altii, pe care parintele ii ajutase duhovniceste, veneau, tot de la mari distante, sa-i ceara binecuvantarea sau sa faca un dar parohiei. Acest lucru se intampla de obicei in jurul marilor duhovnici din tarile ortodoxe, pe care oamenii vin sa ii caute din toate colturile lumii. Acum insa acest fenomen se petrecea in mijlocul zgarie-norilor americani, la o bisericuta ascunsa nu in desisul unei paduri, sau in linistea unei sihastrii adanci, ci in forfota civilizatiei moderne a Washingtonului…

Dupa aceste slujbe, Parintele mergea acasa si se odihnea putin. Se intorcea insa repede la biserica si relua activitatea la buletinul parohial. Veneam si eu sa il ajut. Stateam impreuna pana la unu-doua noaptea, uneori chiar mai tarziu si, avand bun prilej, il intrebam despre toate nedumeririle mele. Dupa ce terminam lucrul, faceam impreuna rugaciunile pentru Sfanta Impartasanie, Canonul si cele douasprezece rugaciuni. Mult m-am folosit de acest timp petrecut cu sfintia sa! Azi Ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste clipe care m-au ajutat nespus si m-au intarit.

Cand eram gata cu toate, plecam impreuna. Stateam la cinci minute de parintele, astfel incat sfintia sa ma ducea cu masina pana acasa. Eu, care eram mai tanar cu vreo saizeci de ani, ma simteam obosit, ce sa mai fi zis de parintele… De altfel, in nici una din zile nu ajungea acasa inainte de miezul noptii, iar uneori si mai tarziu.

Duminica dimineata parintele savarsea slujba Utreniei si Sfanta Liturghie, urmata de un parastas pentru cei adormiti. Apoi ramanea sa stea de vorba cu cei care aveau nevoie si sa spovedeasca pe cei care doreau. Abia cand termina cobora in sala sociala sa manace ceva. Asa se face ca duminica nu ajungea decat mult dupa amiaza. Ma intrebam mereu de unde are atata tarie, pentru ca eu unul ma simteam sfarsit de oboseala pana la acea ora. Raspunsul era: “Domnul“. Harul lui Dumnezeu care l-a intarit pe parintele in patimirile marturisirii, acelasi har il sprijinea si astazi in ostenelile slujirii preotesti.

Parintele Calciu avea drag de jertfire pentru Dumnezeu si oameni. Slujea cu multa evlavie, luptandu-se sa simta si sa traiasca fiecare rugaciune. Altfel nu ar fi avut pace. De fapt, parintele era tot timpul in Domnul. Acest lucru se vedea din pacea care se revarsa in inimile fiilor duhovnicesti. Pacea parintelui ajungea si la noi, dandu-ne aripi duhovnicesti, facandu-ne sa ne simtim mai usor si mai vioi, gata sa punem iarasi inceput bun vietii noastre in Hristos.

Aşa a fost printre noi părintele Gheorghe Calciu: o icoană vie a preotului dăruit în întregime lui Dumnezeu şi oamenilor. Veşnică să-ti fie pomenirea, prea iubite Părinte!

Adrian Ulmer, cântăreţ la biserica „Sfânta Cruce”

[…]

Să fii curajoasă!

De multe ori l-am găsit pe părintele Calciu îngrijind simplu flo­rile din faţa bisericuţei sfinţiei sale, udându-le liniştit şi zâmbindu-le de parcă ar fi fost copiii lui. Intr-o zi l-am auzit chiar vorbind florilor, cu o voce caldă şi mângâietoare, în contrast izbitor cu zgomotul asurzitor al maşinilor care treceau în viteză pe autostrada de alături.Părinte, sun­teţi aşa de prietenos cu florile...”, i-am spus. Părintele mi-a răspuns zâmbind: „Da, dar să ştii că si ele sunt prietenoase cu mine!“.

Omul acesta – care trăia atât de simplu în mijlocul civilizaţiei americane, purtând încă pe trupul său urmele torturilor din închisoare – mi-a salvat viaţa, m-a slobozit din robia din care nimeni nu izbutise să mă elibereze ani de-a rândul. Avea puterea de a schimba sufletele oa­menilor. Câteodată o făcea numai prin simpla-i prezenţă, alteori prin rugăciunile sfinţiei sale, sau numai cu mângâierea, inundându-mi su­fletul mai gol decât o prăpastie cu torentul iubirii sale părinteşti.

Analiza multe aspecte ale vieţii mele şi-mi arăta, fără a face psi­hanaliză, cum acestea mi-au afectat mişcările sufletului şi modul de vi­aţă. Uneori îmi amintea câte o întâmplare din copilăria mea cu o precizie care îmi oprea respiraţia. Cum de ştiţi toate aceste secrete ale mele?“, l-am întrebat odată. „Duhul Sfânt mi le-a descoperit“, mi-a răspuns sim­plu… Altădată mi-a spus că îmi vede îngerul păzitor în chip de lumină, acest înger pe care eu îl ţinusem departe cu păcatele mele.

Pentru părintele, viaţa era o măsură a curajului. De multe ori când ne despărţeam îmi spunea: „Să fii curajoasă!“. Işi petrecuse două­zeci şi doi de ani din viaţă în închisoare, suferind pentru credinţă. Pe lângă suferinţa sfinţiei sale, problemele mele mărunte nu însemnau ni­mic, şi cu toate acestea părintele, în marea sa smerenie şi dragoste, era îngrijorat pentru ele, încurajându-mă mereu.

Astăzi părintele nu mai este printre noi, şi totuşi adesea mă tre­zesc întrebându-l:

Părinte, cum să merg înainte în această lume haotică fără prezenţa sfinţiei voastre, fără înţelepciunea şi iubirea ce mi-o pur­taţi?“.

Şi stareţul care vorbea cu florile şi care i-a iertat pe torţionarii săi îmi şopteşte tainic în minte:

Fii dârză şi foarte, foarte curajoasă!“.

O fiică duhovnicească

Biserica „Sfanta Cruce” — casa noastra

Desi „mica si modesta”, cum o socotesc unii, biserica „Sfanta Cruce” era casa noastra, a tuturor.

Parintele avea un fel anume de a te face sa devii parte integranta a micii familii pe care dansul, cu ajutorul lui Dumnezeu, o intemeiase acolo. Ii cucerea mai ales pe cei tineri si tuturor le dadea, daca voiau, ceva de facut dintre maruntele sau mai serioasele treburi ale bisericii.

Parintele ne iubea ca pe niste fii adevarati. Imi amintesc cum, atunci cand i-am spus ca vom avea un copil, s-a bucurat foarte tare si a inceput imediat sa se roage pentru noi si pentru pruncul nostru. Ne po­menea la toate slujbele fara sa apucam sa-i cerem. Daca ceva nu era asa cum trebuie, ne cunostea imediat si ne intreba el singur ce se intampla. Dupa ce vorbeam cu sfintia sa, tot raul si toata incertitudinea dispareau. Avea timp pentru cele mai marunte lucruri care se intamplau in viata noastra, voia sa ne vada fericiti si aproape de Dumnezeu.

De cate ori eram la o rascruce de drumuri, Parintele nu ne sfatuia imediat ce sa facem, ci se ruga ca Duhul Sfant sa ne puna in minte gan­dul cel bun, spre a face ceea ce Dumnezeu voia de la noi.

Parintele ne-a lasat tuturor fiilor duhovnicesti o experienta care ne-a facut mai buni si mai jerfelnici. Unde mergem acum, nu stim… Poate calea este sa fim uniti si sa avem grija in continuare unii de altii, asa cum Parintele avea grija de noi toti si are si acum, de acolo de unde Dumnezeu i-a randuit loc de odihna vesnica…

Doi fii duhovnicesti

Cine l-a cunoscut, intelege de ce…

Nu pot vorbi la trecut despre parintele. Il simt langa mine si de cate ori ma gandesc la sfintia sa, am aceeasi senzatie de bine, echilibru si sens pe care am avut-o de cand l-am cunoscut. In mare contrast cu multe persoane si lucruri de care ne inconjuram, parintele inspira o liniste in­terioara pe care am mai simtit-o numai la cateva manastiri vechi din tara. Si asta intr-o lume despiritualizata si alienata ca aceea din America.

Nu mai stiu alt parinte care sa stea in genunchi atunci cand ve­neam sa ne spovedim… Cu cata seriozitate, seninatate si intelegere ne as­culta si ne ierta… Simteai ca poti sa-i marturisesti orice. Cu tot spiritul sau patrunzator si erudit, parintele stia sa faca sa se simta bine pe oricine venea la sfintia sa. Primea si asculta oameni de orice conditie si varsta. Nu stiu cum, dar isi gasea mereu timp pentru toti si pentru toate.

Parintele nu vorbea despre el insusi decat tangential, fara a-si aroga vreun merit, si aceasta dupa o viata intreaga de aspre incercari pentru credinta. Desi era un exemplu prin tot ce facea, avea un duh adanc al smereniei si al firescului. Cunoscandu-l, lectia smereniei deve­nea infinit mai usoara. Nu stiu, de pilda, cati dintre noi s-ar urca fara „mofturi” intr-un Trabant, cum a facut-o cu bucurie parintele in 2006 in Romania, desi o sumedenie de masini confortabile i-ar fi fost puse la dispozitie daca ar fi spus o singura vorba…

Cel mai important este insa faptul ca truda, suferintele si fap­tele parintelui n-au fost in zadar. Nici lectia pe care ne-a dat-o pana la sfarsit, de rugaciune si grija permanenta pentru ceilalti si nu pentru sine. Cine l-a cunoscut, intelege de ce. Ramane un model, o icoana, dar si un parinte nespus de drag sufletelor noastre!

Cipriana Mihaescu-Pintia

Acum esti fiul meu!

Am fost trimis de Dumnezeu la parintele Calciu cand eram in iadul disperarii. Am ajuns la bisericuta sfintiei sale intr-o vineri dupa-amiaza, la vecernie si-mi amintesc cum, vazandu-l prima oara, am gandit: cat de obisnuit pare! In timpul slujbei insa impresia mea s-a schimbat. Fata parintelui devenea parca mai luminoasa cu fiecare rugaciune pe care o facea. Acelasi chip minunat si aprins ca un cuptor in flacari aveam sa-l vad de nenumarate ori dupa aceea, pana cand parintele a fost chemat la Domnul.

Dupa slujba am mers la miruit si l-am intrebat daca as putea veni intr-o zi sa ma spovedesc. Parintele m-a privit cu caldura si a ince­put sa-mi repete cu o bucurie dulce: „Domnul sa te binecuvinteze, Domnul sa te binecuvinteze, Domnul sa te binecuvinteze!“. Mi-a dat chiar si adresa sfintiei sale de e-mail, ca sa-i pot scrie la nevoie. „Sunt la pas cu tehnologia!“, a glumit, referindu-se la faptul ca stia sa foloseasca internetul. Am fost asa de fericit si multumit, ca nu ma puteam stapani! Am plecat de la biserica slavindu-L pe Dumnezeu pentru acea zi.

Nu stiam atunci ca acesta era numai inceputul uneia dintre cele mai frumoase legaturi sufletesti ce am avut-o cu un om, legatura care mi-a impartit viata in doua: cu parintele si fara parintele.

In duminica urmatoare am venit la Sfanta Liturghie. La sfarsi­tul slujbei, parintele mi-a spus sa-l astept. Dupa ce a terminat de pus totul in randuiala, m-a luat de mana ca pe un copil si m-a dus in trapeza amenajata la subsolul bisericii, unde in fata tuturor m-a prezentat cu co­respondentul numelui meu in limba romana. Cine eram eu, ca sa fiu prezentat astfel…?! Dar asa era felul parintelui de a fi, il inalta intot­deauna pe aproapele sau cu dragoste, aratandu-i cat de pretios poate sa fie un suflet in fata Domnului, dar si a celorlalti oameni.

Dupa aceea m-a luat de o parte si m-a intrebat daca vreau sa ma spovedesc. Timp de o ora si jumatate mi-am deschis sufletul inaintea parintelui, in toata uratenia si intunecimea lui. Din cand in cand ma simteam atat de coplesit de pacatele mele, incat nu-mi puteam stapani plansul si tremurul trupului. Atunci parintele mi-a luat capul in palmele lui si m-a imbratisat cu caldura, intrebandu-ma: „Esti bine? Nu mai plange! Eu te iubesc“. A stat asa pana m-am putut opri din plans si am fost in stare sa-mi continui spovedania.

Cand am terminat, m-a luat din nou de mana si m-a condus pana la sfantul altar. A intrat, a luat ceva de acolo si mi-a spus sa inge­nunchez in fata lui. Mi-a pus epitrahilul pe cap si a inceput sa se roage pentru mine in limba romana. Nu intelegeam nimic din ce spune. Dupa ce a terminat, m-a luat din nou de mana si m-a ajutat sa ma ridic, spunandu-mi cu iubire parinteasca:Acum esti fiul meu!“.

Si intr-adevar sunt, pana la a doua venire a Mantuitorului! Nu ma simt vrednic de aceasta, asa cum nu m-am simtit vrednic nici atunci cand l-am intalnit pentru prima oara. Ma rog Domnului sa ma invredni­ceasca, prin mila Sa, ca parintele Calciu sa stea langa mine in ziua infri­cosata a Judecatii, pentru a putea fi si eu izbavit.

Pentru rugaciunile parintelui si pentru dragostea sa catre noi, ajuta-ne, Doamne, sa ne mantuim sufletele!

Un fiu duhovnicesc 

De ce!

Stiu ca parintele Calciu e cunoscut mai ales pentru suferinta si lupta dusa impotriva comunismului, insa noi in America am primit ma­rele dar de a-l avea printre noi bun, bland, intelept, facandu-ne sa sim­tim real, prin persoana sfintiei sale, prezenta lui Dumnezeu.

Am multe amintiri despre parintele, ca niste bucurii pe care as vrea sa le impart cu toata lumea…

Intr-o zi am mers la spovedanie. Parintele ne marturisea intr-o camaruta langa sfantul altar. Acolo avea vesmintele preotesti, frumos aliniate pe o bara si un scrin vechi cu multe sertare, de care-si rezema geanta plina cu carti de rugaciuni. Imi era nespus de drag sa merg acolo la spovedit.

Primul se aseza in genunchi parintele si spunea: „Hai, zi ce ai mai facut de cand nu te-ai mai spovedit!“. Eu, de data aceea, am inceput: „Parinte, iar am facut pacatul acela…“, pacat pe care parintele stia ca il tot repetam. Asteptam sa vad ce-mi spune. M-a privit in ochi si mi-a zis: „De ce, Claudia!“. Nu am pus semnul intrebarii pentru ca nu m-a intrebat, ci s-a intristat adanc de pacatul meu. Mi-a fost dat atunci mie, pacatoasei, sa-L simt si sa-L vad in ochii parintelui, ca intr-un ocean adanc, pe insusi Dumnezeu Cel nemarginit, Care se intrista pentru pacatele mele. In timp natural asta a durat o secunda, poate, dar astfel de clipe au ceva din puterea vesniciei, ca un dar venit de Sus.

Imi amintesc cu cata bunatate se purta parintele cu noi toti, asa plini de rautati si pacate cum suntem. Totdeauna avea un zambet cald si o vorba de folos pentru fiecare. Cand ii ceream sfatul in probleme du­hovnicesti, ori in situatiile marunte ale vietii de zi cu zi, parintele ras­pundea fara sa se lungeasca in explicatii. Cateva vorbe erau de ajuns pentru ca linistea sa se coboare din nou peste sufletele noastre tulburate. Apoi ne binecuvanta cu evlavie si tot raul se risipea.

Mi s-a intiparit in suflet o seara de vineri din ultima vara in care parintele a mai slujit la biserica. Se terminase vecernia si ne stransesem, ca de obicei, in trapeza de la subsol, pentru o masa simpla si un cuvant de folos. Parintele terminase de mancat si s-a ridicat in picioare. Era la cativa pasi de noi si il aud spunand: „Cand voi muri, de mesele acestea de vineri seara o sa-mi para rau!“. L-am intrebat atunci: „Chiar, Pa­rinte?“. Si mi-a raspuns simplu si clar, cu ochi zambitori: „Da!“.

Citind o carte cu marturii despre Cuviosul Paisie Aghioritul, am gasit acolo o intamplare care s-a petrecut si cu mine cu catva timp in urma. Treceam atunci printr-un moment mai greu. Eram deznadajduita si nimic nu mai avea sens pentru mine, totul mi se parea strain si de­parte. Am plecat in fuga la biserica, rugandu-ma sa-l gasesc pe parintele acolo. Am ajuns prea tarziu, usile erau deja incuiate. M-am asezat pe trepte si am inceput sa plang. Si cu toate ca parintele nu mai era acolo, pentru rugaciunile cu care ma acoperea am inceput incet-incet sa ma li­nistesc, de parca l-as fi gasit si era cu mine. De atunci mi s-a umplut su­fletul de ceva bun ca in copilarie, o bucurie de a trai pe care nu o mai avusesem de cand eram mica. Citind experienta pelerinului de la coliba parintelui Paisie, am inteles ca oamenii placuti lui Dumnezeu primesc darul de a ne face si pe noi, pacatosii, prin rugaciunile lor, „sa gustam“, cum zice psalmistul, din bunatatea cea negraita a Domnului.

Mai am inca multe de tamaduit in sufletul meu, iar parintele nu mai este cu noi, si e tare greu! Caut sa-mi aduc aminte cele ce m-a inva­tat, dar pentru neputinta noastra omeneasca, nu mai este la fel.

Sa ma ierte Dumnezeu ca eu, un muritor de rand, indraznesc sa spun lucruri asa mari: cred ca parintele a fost un sfant, daruit noua ca sa ni-L arate pe Dumnezeu! Care fie sa ne miluiasca pe toti, pentru rugaci­unile lui!

Claudia, profesoara, Fairfax

Parintele…

Acum zece ani am primit o bursa de studii in America si cautand un loc unde sa pot merge duminica la slujba, un prieten m-a indrumat spre biserica „Sfanta Cruce” din Virginia, al carei paroh era parintele Gheorghe Calciu. Atunci mi s-a parut o „intamplare fericita” sa gasesc o biserica romaneasca aproape de mine. Acum insa stiu ca Dumnezeu a randuit sa ajung in America tocmai pentru a-l cunoaste pe parintele Cal­ciu si a ma intari intru dreapta credinta.

Cand am intrat in bisericuta inconjurata de zgarie-nori, am avut instataneu sentimentul de acasa: liniste, pace, miros de mir si tamaie, tri­colorul nostru intr-un colt si vitraliile vopsite in culorile nationale.

Pe parintele Calciu l-am gasit inconjurat de tineri, cei mai multi nou veniti in parohie, asemenea mie. Nu dupa mult timp aveam insa sa constat ca sfintia sa avea cel mai tanar suflet dintre noi toti. Ne cucerise spiritul sau cald si sprinten, sugubat si sever in acelasi timp, credinta de neclintit in Dumnezeu si in puterea rugaciunii, profunzimea slujbelor si dragostea cu care ne inconjura si ne asculta pe toti. Pentru toate acestea, pe nesimtite, i-am spus din suflet Parintele, si atat… Pentru noi era cu si­guranta unic.

Zilele au trecut si noi am invatat doua lucruri, care se transmi­teau prin viu grai, asemenea folclorului romanesc: primul era ca atunci cand vrei sa ajungi la bisericuta parintelui Calciu, cu siguranta Dumne­zeu iti ajuta (mai intotdeauna se ivea „ca din senin” un autobuz in afara orarului, sau un enorias din parohie care „intamplator” mai avea un loc in masina); al doilea lucru invatat si verificat era acela ca atunci cand pa­rintele se roaga, Dumnezeu ii asculta rugaciunea. De aceea noi toti ne invatasem sa mergem la sfintia sa pana si cu cele mai neinsemnate do­rinte si nevoi si de fiecare data parintele ne aducea aminte ca trebuie sa ne rugam si noi, pentru ca Dumnezeu sa ne implineasca rugaciunea.

Cu timpul ne-am obisnuit ca, pe langa Sfanta Liturghie, sa parti­cipam si la slujba vecerniei de vineri seara. Era surprinzator de liniste in bisericuta noastra, desi bulevardul din fata ei era foarte circulat. Slujba se facea doar la lumina lumanarilor. Pe nesimtite, serile de vineri au devenit niste seri cu totul deosebite, in care il aveam pe parintele mai aproape si numai pentru noi. Sorbeam din fiecare cuvant de invatatura si din fiecare amintire depanata cu glas incet, dupa ce slujba se termina. Si n-am mai fi plecat acasa…

De fapt, treaba era destula. Invatasem sa facem lumanari, il mai ajutam pe parinte la curatenia in biserica sau la pliatul buletinelor paro­hiale, pentru ca, in lipsa de ajutor, parintele era cel care facea toate aceste treburi. Imi amintesc cum, spunandu-i ca m-am decis sa ma intorc defi­nitiv in tara, parintele m-a intrebat amarat: „Si cine-o sa ma mai ajute acum sa dau cu aspiratorul in biserica?“…

Parintele ducea mai departe o frumoasa traditie crestina – colin­dele. Era o perioada foarte draga noua. Pe 10 decembrie incepeam repe­titiile, la care parintele canta cel mai mult si mai cu inima. Nu ne lasa nici o masura de capul nostru, iar daca nu era multumit o luam de la ca­pat. Insista mereu sa interpretam melodia in functie de mesajul versului, mai vioi sau mai liric, dupa cum era cazul.

Parintele ruga familiile din parohie sa se grupeze pe zone, ca sa putem ajunge cu vestea Nasterii la toti. Porneam la colindat direct dupa serviciu si conduceam zeci de kilometri pana la prima gazda. Insa nici nu ne gandeam sa lipsim, nici sa ne plangem, mai ales ca parintele era in general primul din coloana de masini… Era ca si cum nimic nu il putea opri sa vesteasca Nasterea Domnului. Rasplata era insa pe masura oste­nelii, pentru ca gazdele ne asteptau cu mare dragoste si emotie, cu bra­dul facut si cu masa intinsa. Si cu toate ca, in mod sigur, nu eram cei mai grozavi cantareti, parintele reusea sa ne faca pe toti – colindatori si gazde – sa primim infiorati vestea ca Domnul Iisus se naste.

Intr-un an ne-a trimis Dumnezeu zapada, o adevarata furtuna, lucru rar in zona Washington DC, zapada care crea mari probleme pe sosele. Drept urmare, in loc de ora 19, am ajuns la prima casa la ora 21 si mai aveam alte doua gazde de colindat. Am fost convinsi ca parintele va suna la celelalte gazde sa le anunte ca nu mai putem ajunge in seara aceea. Insa sfintia sa i-a sunat si i-a intrebat daca ne mai primesc cu co­lindul… Acea noapte plina de nameti, cand am ajuns la cea din urma gazda la ora unu dupa miezul noptii, ne-a ramas tuturor una dintre cele mai dragi amintiri. Iar gazdele erau asa de bucuroase ca am ajuns totusi sa le colindam…

Pentru multi, numele parintelui Gheorghe Calciu se leaga de cu­rajul marturisirii credintei si de lupta fatisa impotriva comunismului ateist. Pentru mine, fiica pacatoasa si nevrednica, parintele va reprezenta mereu omul cu cea mai mare dragoste pentru cei din jurul sau, exemplu viu de ascultare a poruncii „sa iubesti pe aproapele tau”.

Din locul cel linistit pe care i l-a randuit Bunul Dumnezeu, stiu ca parintele se foaga pentru noi si ne iubeste. Iar noi, asemeni, ii pastram aceeasi dragoste mare si ne rugam pentru sufletul sfintiei sale.

Malina Iancovici, Bucuresti

Sa stii sa te faci iertat

Dumnezeu a randuit sa ma aflu o vreme in America, langa pa­rintele Calciu, omul care mi-a marcat definitiv modul de a gandi, de a privi oamenii si relatia mea cu Dumnezeu.

Parintele a fost unul dintre cei mai „bogati” duhovnici pe care Biserica noastra i-a avut. Un suflet tanar, cald si foarte deschis. Un om cu adevarat frumos, cu o minte sclipitoare si o privire adanca, cu care te coplesea inca de la inceput. Smerit, dar si aspru la nevoie. Orice mustrare era insa o binefacere si un prilej de imediata si serioasa cercetare de sine.

Parintele a avut darul de a aduna oamenii in jurul sfintiei sale. Mai cu seama tinerii l-am iubit ca pe un duhovnic, dar si ca pe un frate mai mare. A fost deasupra tuturor. Era sufletul micii noastre comunitati de la „Sfanta Cruce“. Se daruia cu toata fiinta pentru tot ceea ce insemna viata parohiei: slujea; alina suferintele sufletesti si trupesti; aduna oamenii in trapeza de la demisolul bisericii, pentru masa si pentru dis­cutii de folos sufletesc; avea grija de saraci; facea curat in biserica; ingri­jea gradina. Era cu totul si cu totul iesit din comun!

Dupa ce m-am intors in tara, i-am cerut de multe ori sfatul si ni­ciodata nu a intarziat sa imi raspunda adanc. Redau aici un cuvant de folos despre viata de familie, adresat de parintele mie si sotiei mele, dar ziditor, cu siguranta, pentru multi care-l vor citi:

Nu trageti prea tare la juguri indepartate. Bucurati-va mai mult unul de altul, grabiti-va, rugandu-L pe Dumnezeu sa va binecuvanteze cu nastere de prunci, dati vietii ceea ce este al ei si lui Dumnezeu ceea ce este al Lui.

Incercati sa fiti fericiti impreuna, caci viata este un strigoi, ceea ce este real tine numai de Dumnezeu si de prezenta Lui in lume. Anii trec repede, veti imbatrani curand si macar sufleteste incercati sa va mentineti tineri.

Va spun un cuvant de folos care vi se potriveste: Viata in comun (ma­nastire si familie) este dura. Trebuie sa stii sa te faci iertat. Auziti, sa te faci ier­tat. Nu a ierta este greu, ci a obtine iertarea. Si nu printr-o fraza stearpa si ero­data de uzura conventionala, ci printr-o adanca implicare a sufletului si printr-o umilinta nejucata, care sa izbeasca in cel pe care l-ai ranit (sau l-ai facut sa te raneasca, printr-un joc perfid al inteligentei tale), cu o dragoste umila, care sa-i intoarca sufletul spre o iertare adevarata”.

Parintele Calciu a fost omul celei mai inalte masuri duhovnicesti din cati mi-a fost dat sa cunosc. Imi este foarte dor de sfintia sa, dar stiu ca ne vom intalni din nou.

Robul lui Dumnezeu Mihail, Bucuresti

(Din: Viata Parintelui Gheorghe Calciu dupa marturiile sale si ale altora, Editura Christiana, Bucuresti, 2007)

De si despre Parintele Gheorghe Calciu va mai recomandam:


Categorii

1. SPECIAL, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Minuni si convertiri, Parintele Gheorghe Calciu, Preotie (pentru preoti), Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

28 Commentarii la “PARINTELE GHEORGHE CALCIU – viata si slujirea in America. MARTURII CALDE DE LA FIII DUHOVNICESTI DESPRE UN PARINTE ADEVARAT SI SFANT: “Avea puterea de a schimba sufletele oa­menilor, era omul cu cea mai mare dragoste…”

  1. Citind si recitind viata Parintelui nu stiu de ce sa ma minunez mai tare. Cred totusi ca cel mai mult la sfintia sa am apreciat faptul ca a format o PAROHIE, chiar daca intre fiii sai duhovnicesti erau in multe cazuri distante de zeci de kilometri.

  2. Intradevar cuvantul lui Dumnezeu poate fi trait oriunde ai fi si indiferent de statut, ca esti mirean (pr Gheorghe C) sau monah (pr Ioanichie B), te poti sfinti intr-o sihastrie dar si intr-o citadela, si asta ne obliga mult; nu cred ca vom gasi circumstante atenuante la judecata. O “coincidenta” divina ca cei doi sa fi plecat la cer in (aproape) aceeasi zi…

    Bunul Dumnezeu sa-i odihneasca cu sfintii pe parintii nostrii marturisitori Gheorghe si Ioanichie. Vesnica lor pomenire!
    Rugati-va pentru noi sfinti parinti ai neamului Romanesc.

  3. Pingback: PARINTELE IONA DE LA OAŞA (Ioan Patrulescu) – interviu in “Familia ortodoxa”. CUM S-A CONVERTIT UN TANAR COMUNIST IDEALIST? Despre spovedanie si ispasire -
  4. Pingback: PARINTELE PAISIE OLARU SI SPOVEDANIA. Taina duhovniciei roditoare. “Marturisirea sa fie mai deasa decat impartasirea” -
  5. Cineva spunea ca la inmormantarea savarsita la M. Petru Voda,P.Calciu privea cu ochii sai albastrii,cand lumea saruta Sf.Evanghelie de pe pieptul sau…

  6. Pingback: VIRTUTILE FACATOARE DE MINUNI. Ce fapte ale noastre ajuta la convertirea celor rataciti? -
  7. Pingback: IPS Ierotheos Vlahos despre adevarata MILOSTENIE SUFLETEASCA FATA DE TINERII RATACITI: “Oamenii din ziua de azi au mare nevoie sa gaseasca oameni care sa le asculte durerea“ -
  8. Pingback: PARINTELE GHEORGHE CALCIU MARTURISITORUL – 7 ani de la mutarea la Viata Vesnica. “Memorialul durerii” despre CELE SAPTE CUVINTE CATRE TINERI (VIDEO) -
  9. Pingback: PARINTELE CALCIU – sfintitul marturisitor si unicul “RAZBOINIC INTRU CUVANT” – gasit cu SFINTE MOASTE la PARASTASUL DE 7 ANI? - Recomandari
  10. Pingback: Imagini cu SFINTELE MOASTE ale PARINTELUI GHEORGHE CALCIU prezentate la emisiunea Secvential – vadirea SFINTENIEI unui preot-simbol al IUBIRII si MARTURISIRII pana la capat [VIDEO] - Recomandari
  11. Pingback: Sfintitul marturisitor Gheorghe Calciu – interviu video (2005): PLANUL MASONERIEI ESTE SA SUBJUGE INTREAGA OMENIRE SI SA DISTRUGA CREDINTA CRESTINA. Ecumenismul – cea mai mare ispita! -
  12. Ma bucur in mod deosebit pentru marturiile- buchet de flori marturisitoare-
    aduse de fii duhovnicesti ai Parintelui
    Indraznesc sa aduc la randul meu marturii -canadiene- clipe de neuitat alaturi
    de cel pe care l-am “propus lui Dumnezeu drept – SFANTUL EXILULUI ROMANESC-
    Doresc o confirmare din partea sitului daca pot trimite toate documentele
    prin google drive
    Doamne ajuta

  13. Pingback: Posibile clarificari privind CONTROVERSA DESHUMARII PARINTELUI CALCIU: “Vai lumii, din pricina smintelilor!” - Recomandari
  14. Pingback: Un mesaj pentru azi: “VINO SI VEZI!”. Convertire si reconvertire continua la Ortodoxie -
  15. Pingback: PS IGNATIE MURESANUL despre SECULARIZAREA DIN INTERIORUL BISERICII si CALDURA SUFLETEASCA prin care ar trebui apropiati de Dumnezeu tinerii si cei necredinciosi. CUM DAM MARTURIE DESPRE HRISTOS? - Recomandari
  16. Pingback: PARINTELE GHEORGHE CALCIU – O VIATA DE MARTIRIU (+21 noiembrie 2006) -
  17. Pingback: STARETUL EVSEVIE (EUSEBIU) GIANNAKAKIS (†19 iunie) – 20 de ani de la nasterea in cer a duhovnicului – “INGER AL MANGAIERII”, a carui “hrana era alinarea, bucuria și folosul duhovnicesc al bolnavilor”, pana ce “
  18. Pingback: “Harisma discernamantului in calauzirea duhovniceasca ortodoxa”: DUHOVNIC ISCUSIT, POCAINTA, MILA si CANON INTELEPT | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre infricosata lucrare, suferinta si jertfa a PREOTIEI traite in adevar, despre MANGAIERE SI MUSTRARE LA SPOVEDANIE, despre DEPASIREA NEPUTINTEI DE A NE RUGA, INFRUNTAREA MORTII si multe altele | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: Sfintitul marturisitor GHEORGHE CALCIU – interviu video (2005): PLANUL MASONERIEI ESTE SA SUBJUGE INTREAGA OMENIRE SI SA DISTRUGA CREDINTA CRESTINA. Ecumenismul – cea mai mare ispita! | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: INVIEREA CU PARINTELE MARTIR GHEORGHE CALCIU, in Aiud si in America, in 1982 si 2004 (VIDEO si AUDIO) – Conferinta integrala de la ZALAU (2005) despre TINERET, ORTODOXIE si ISPITELE VEACULUI NOSTRU | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: PARINTELE CALCIU si MARCEL PETRISOR, intr-un dialog inedit din 2003 despre RAZBOIUL INTRU CUVANT, MARTURISIREA LUI HRISTOS si EXPERIENTA DUHOVNICEASCA A INCHISORII: “N-am vrut să murdăresc o acţiune divină” | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: DATORIA DE A DUCE MARTURIA LUI HRISTOS IN LUME, PRIN VIATA NOASTRA – Predici (si audio) la DUMINICA FEMEILOR MIRONOSITE: “A crede in Hristos inseamna a-L lua din biserica in relatiile de fiecare zi dintre oameni” | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: “Solutia noastra este PARINTELE GHEORGHE CALCIU”. In urma filmului documentar “7 CUVINTE. Povestea unui biruitor”/ UPDATE VIDEO | Cuvântul Ortodox
  25. Pingback: PARINTELE CALCIU – ultimul cuvant public inainte de moarte: EPISCOPUL IN BISERICA ORTODOXA. DUHUL SI LITERA (si video). Scrisoare inedita catre un preot: “RAMANEM STRANS UNITI IN JURUL IERARHIEI SI IERARHILOR NOSTRI, CACI O BISERICA FARA IERAR
  26. Pingback: PARINTELE GHEORGHE CALCIU, “un glas care te cheama”. CUVINTE CATRE TINERI: “Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui!”– Mesajul iubirii izvorate din Inviere: “TU NU VEI MURI” | C
  27. Pingback: PARINTELE GHEORGHE CALCIU, BIRUITORUL. Marturii despre mesajul Fericitului Marturisitor in contextul provocarilor actuale: Lucian Popescu, Andrei Negoita si PARINTELE AMFILOHIE BRANZA/ Predica inedita despre IMPIETRIREA INIMII SI SLABIREA CREDINTEI ca SEM
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate