CUVIOSUL IUSTIN POPOVICI – constiinta vie a Ortodoxiei patimitoare – 30 de ani de la mutarea in Cer

7-04-2009 Sublinieri

La celalalt sa te duci cu pasi de porumbel. Asadar, sa te apropii de el in mod delicat si cu blandete, pentru ca semenul tau are si el fricile si supararile sale. Are si asa destula greutate pe suflet, ca sa-i mai adaugi si tu“.

(Cuv. Iustin Popovici, citat de IPS Amfilohie Radovici).

0830_sv_justin_popovich_icon_bw.jpg

 

Astazi, 7 aprilie, se implinesc 30 de ani de cand a trecut la Domnul Cuviosul Iustin Popovici. In articolul dedicat anul trecut pomenirii celui pe care sarbii, si nu numai ei. il numesc deja Sfantul Iustin (articol pe care va invitam sa-l (re)cititi), ne oprisem la mărturiile din viata sa de pana la momentul instalarii comuniştilor la putere în fosta Iugoslavie. Continuăm asadar mărturiile din perioada comunistă cu câteva extrase din cartea despre cuviosul Iustin apărută la Editura Sophia, cuprinzand si cateva dintre minunile sale, reluând, în acelaşi timp, şi un episod legat de întreruperea revistei ortodoxe pe care o edita curajosul arhimandrit.

Viaţa şi scrierile sale s-au făcut, pentru noi, izvoare nesecate de duh al credinţei celei adevărate, predanisite şi câştigate pentru noi de către Sfinţii lui Dumnezeu. Importanta covârşitoare a cuvantului si a pildei vietii sale pentru noi toti, ortodocsii vremurilor de cernere este mărturisită şi de “fratele” sau de nume si de marturisire, părintele Justin Pârvu prin aceste cuvinte categorice: „Dacă nu vom mărturisi Adevărul şi Ortodoxia după învăţătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mîntuim”.

Parintele Iustin al sarbilor nu a fost insa numai un neinfricat si aprig luptator, cu imbatabile arme teologice impotriva ecumenismului si a tuturor umanismelor antihristice (toate de extractie ariana, a demonstrat el) care cauta sa sfasie  Biserica dinaluntru si dinafara; nu a fost nici numai o constiinta vie care a denuntat ferm compromisurile apostate cu fiara comunista, asumandu-si pentru sine o neincetata prigoana; nu a fost numai un fin si adanc teolog al Tainei lui Hristos Dumnezeu-Omul si a Tainei Trupului Bisericii. Pe langa toate acestea si pe langa multe altele, Cuviosul Iustin a fost, in acelasi timp – NOTA BENE! – si un om de o desavarsita smerenie, sensibilitate, blandete si delicatete, care nu putea sa vorbeasca oamenilor despre Dumnezeu fara sa-i vina darul lacrimilor, care, in mod sincer, nu vedea nimic bun in sine si nu se simtea deloc vrednic de mantuire si care, acolo unde nu era in joc Adevarul Bisericii, nu stia cum sa se poarte mai atent si mai cald cu  fiecare om, astfel incat sa nu-l mahneasca cu nici cel mai mic lucru. Sa luam deci aminte, cu intelepciune la viata acestui far luminos al Ortodoxiei contemporane!

5.jpg

“Ca o sabie prea ascuţită ridicatu-te-ai, Sfinte Iustine, împotriva învierii păgânismului şi ai lovit rătăcirea latinilor ca un viteaz voievod al creştinilor şi cu îngerii te bucuri acum în cei de sus, rugând pe Dumnezeu pentru unirea tuturor”. (Tropar)

“… În 1927 a trecut examentul pentru titlul de profesor cu o lucrare de diplomă având ca temă: “Teoria cunoaşterii la Sf. Isaac Sirul”. În acelaşi an a fost mutat de la seminarul de la Karlovaţ la seminarul din Prizren, dar n-a rămas acolo decât un an, după care s-a întors din nou la Karlovaţ. Pricina mutării sale au fost articolele din Viaţa Creştină, revistă pe care o edita cu multă râvnă pentru a apăra Sfânta Tradiţie. Textele, convorbirile, criticile care erau publicate în această revistă, scrise din cea mai curată dragoste pentru adevăr, se loveau de opoziţia anumitor cercuri care se vedeau atinse în interesele lor. Părintele Iustin răspundea însă cu blândeţe: ‘Viaţa Creştină’ apare încărcată de binecuvântările multor cititori, dar şi de înjurăturile altora. Dacă nu ar fi acestea din urmă, ‘Viaţa Creştină’ nu ar fi creştină, pentru că orice este al lui Hristos este piatră de poticnire şi piatră de sminteală. Viaţa Creştină ştie ce doreşte şi doreşte ceea ce Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească doreşte”.

De fapt, în ceea ce scria părintele Iustin, el se opunea plin de curaj tuturor celor care, netrăind în duhul Sfinţilor Părinţi, încercau să se afirme pe sine şi ideile lor: “sunt unii care vor reformism în Biserică, dar nu simt că reformismul modern este pentru Biserică acelaşi lucru ca şi deformismul!”

Pentru asemenea luări de poziţii, Părintele Iustin a avut de suferit din partea celor pe care îi critica, care au vrut să îl supună judecăţii Sfântului Sinod. Doar intervenţia patriarhului Dimitrie l-a ferit de aceasta, patriarhul arătându-le arhiereilor care îl reclamau pe tânărul redactor că ceea ce scrisese ieromonahul Iustin era purul adevăr. Totuşi, ca să fie evitate alte tulburări, Iustin a fost mutat pentru o vreme la Prizren, unde nu a mai putut publica însă revista sa, care astfel şi-a încetat apariţia. Dar el era împăcat, luptase pentru Hristos şi acum se lăsa în voia lui Dumnezeu.

“Dacă eu sunt Iona pe corabia Bisericii Sârbe, aruncaţi-mă în mare, doar s-o linişti furtuna, doar se va salva corabia. Iar pe mine poate mă va primi vreun chit iubitor de oaspeţi în pântecele său şi, când va fi nevoie, mă va arunca pe ţărm… E binevenită orice pătimire pentru Domnul” [...]

După război a urmat o perioadă şi mai grea. Instalându-se la putere, comuniştii au început treptat să-şi dea pe faţă ideologia ateistă. La început s-au arătat toleranţi faţă de biserică, dar apoi a început o prigoană nemiloasă. Din cei 2000 de preoţi ai Serbiei din acea vreme, circa 800 au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi în primii zece ani ai puterii comuniste. Unii au fost chiar executaţi, cu sau fără judecată. În această perioadă Părintele Iustin a fost izgonit de la Universitate şi puţin a lipsit să nu fie împuşcat, dar a fost salvat de pronia dumnezeiască. Chiar din rândul comuniştilor s-au ridicat voci care au mărturisit că este nevinovat şi astfel a fost scos de pe lista celor care urmau să fie executaţi. Totuşi, cărţile sale au fost arse şi nu a mai putut preda ca profesor.

În aceste condiţii, s-a refugiat în mănăstirea Sukovo. Dar nici aici n-a putut rămâne mult timp, pentru că în 1946 a fost declarat “duşman al poporului” şi a fost închis. Cei care au venit să îl aresteze au intrat înarmaţi în altar tocmai în momentul în care părintele slujea Sfânta Liturghie, cerându-i să-i urmeze. Părintele le-a răspuns: “Nu. Eu până nu termin liturghia nu plec. Liturghia nu se poate întrerupe, iar voi, dacă vreţi, împuşcaţi-mă”. Apoi le-a zis să iasă cu armele din altar. Agresorii au fost nevoiţi să îl asculte, deoarece era multă lume la slujbă şi nu doreau să producă tulburare. Imediat după aceea însă l-au arestat şi l-au dus la o închisoare din Belgrad.

În cele din urmă a fost salvat de la moarte de către patriarhul Gavriil. În acea perioadă acesta revenise în ţară după detenţia din lagărul de la Dachau, unde fusese închis de fascişti împreună cu Sf. Nicolae Velimirovici. Fiind o personalitate recunoscută în străinătate, peste cuvântul căruia comuniştii nu puteau trece uşor, el a intervenit pentru ca arhimandritul Iustin să fie eliberat, iar noile autorităţi, încercând să dovedească înaintea lumii că sunt democrate, au consimţit la aceasta. Astfel, la o lună de la arest, Părintele Iustin se afla în temniţă şi cânta troparul Sf. Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, al cărui praznic urma a doua zi. Sf. Nicolae era sfântul ocrotitor al familiei sale, iar părintele se gândea ce bine ar fi să-i întâmpine sărbătoarea cu cămaşă curată. Şi chiar la miezul nopţii, un ofţer a intrat în celula sa şi i-a poruncit să-l urmeze, i-a dat haine curate să se îmbrace şi apoi l-a dus la sediul patriarhiei, unde a doua zi a putut să slujească împreună cu patriarhul Gavriil la praznicul Sf. Nicolae.

În luna mai 1948, pentru mult încercatul avă a avut loc o întâlnire providenţială. Curajoasa maică stareţă Sara, de la mica mănăstire Celie de lângă Valievo l-a invitat pe arhimandritul Iustin să vină în mănăstirea sa. Părintele a acceptat, cu condiţia să poată sluji în fiecare zi Sfânta Liturghie. Maica Sara a acceptat cu bucurie, şi astfel a început o nouă etapă din viaţa părintelui şi a măn. Celie. Pe de o parte el a avut aici liniştea necesară pentru a lucra şi a sluji, dar pe de altă parte a fost nevoit să trăiască izolat, ca într-un semi-exil, fiind continuu sub supravegherea securităţii sârbeşti.

Nu avea voie să ia legătura cu episcopii, pentru a nu-i influenţa; îi era interzisă deplasarea la Belgrad în vremea şedinţelor Sinodului sârbesc şi era permanent chemat la anchete la securitatea din Valievo. De multe ori maicile din mănăstirea Celie, văzând că părintele nu se mai întorcea de la astfel de convocări, mergeau în număr mare în frunte cu stareţa Sara şi stăteau în tăcere în faţa clădirii securităţii. Iar autorităţile, temându-se de revolta oamenilor din Valievo, care în cea mai mare parte erau anticomunişti, erau nevoite să îl elibereze pe neînfricatul mărturisitor, care nu ezita să îşi arate credinţa cu orice ocazie.

Odată părintele călătorea cu trenul, împreună cu câteva maici din mănăstirea sa. La o staţie a urcat un ofiţer cu nişte soldaţi şi le-a poruncit:

– Coborâţi din vagon, aici este rezervat pentru soldaţi!

Nu coborâm. Şi noi suntem armată, şi noi am luptat, a spus părintele.

– Dar, tovarăşe… – a ameninţat ofiţerul.

Eu nu sunt tovarăşul tău, nu s-a lăsat părintele.

– Ce-ai spus?

 – Ce-ai auzit.

Ofiţerul însă nu voia să se arate violent de faţă cu călugăriţele. Până la urmă s-a aşezat şi au început să discute. Părintele Iustin îi spunea:

– Sârbii ortodocşi sunt adevăraţii sârbi.

– Nu, tovarăşe, eu sunt sârb, dar nu sunt ortodox, a replicat ofiţerul.

– Atunci prin ce eşti sârb?

– M-am născut pe pământul sârbesc.

Şi boii se nasc pe pământul sârbesc şi nu sunt sârbi, i-a răspuns părintele, lăsându-l pe ofiţer fără replică.

Aşadar, prin felul său de a fi, fără compromisuri, sincer şi direct, părintele stîrnea adeseori mania puternicilor vremii [oamenii lumesti, chiar dintre cei  purtatori de mitre sau de cruci vor numi, desigur, aceasta trufie,  dupa cum spunea si Sf. Ignatie Briancianinov – n.n.]. De mai multe ori aceştia au hotărât uciderea părintelui, dar n-au reuşit să o înfăptuiască. Maica Glicheria, care a urmat la stăreţie după maica Sara, îşi aminteşte că la un moment dat un bărbat i-a mărturisit că a fost de trei ori trimis înainte de 1960 să îl lichideze pe părintele Iustin, dar de fiecare dată când intra în biserică pentru aceasta, el înţepenea, nemaiputând să facă nimic.

Astfel, părintele continua să-L propovăduiască pe Hristos în convorbirile cu vizitatorii săi, care veneau în număr mare, atât din ţară, cât şi din străinătate, pentru a cere cuvânt de folos sau rugăciune, chiar dacă securitatea căuta să-i intimideze şi să-i îndepărteze de mănăstire. De asemenea, în predicile sale Părintele Iustin nu se temea să critice deschis starea morală din societatea sârbă, rezultată din ocupaţia comunistă. Asemenea prorocilor vechiului Israel, el s-a arătat în aceşti ani a fi vocea lui Dumnezeu în mijlocul idolatriei materialiste. Predica întotdeauna din tot sufletul şi rareori predicile sale nu erau însoţite de lacrimi, ceea ce făcea ca şi cei care îl ascultau să fie cuprinşi de plâns.

Adeseori mergea să predice şi în alte eparhii, deşi de multe ori era reţinut şi anchetat şi avea de îndurat multe neplăceri. În acelaşi timp, prin scrisori deschise rămase celebre (cum sunt cele publicate în 1971, 1974, 1977), el a criticat făţiş compromisurile care se făceau în Biserică în ceea ce priveşte “panerezia secolului XX – ecumenismul” şi relaţiile cu statul comunist. Problematica ecumenismului avea să o dezvolte şi în cartea sa Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, apărută la Tesalonic în 1974. Astfel, vocea lui s-a făcut auzită nu numai în mănăstire, ci, prin scrierile sale, şi în întreaga lume, ceea ce a făcut ca vestitul teolog grec Ioannis Karmiris să-l numească conştiinţa ascunsă a Bisericii Sârbe şi a întregii Ortodoxii“. […]

Dar nu numai în Serbia, ci şi în străinătate părintele Iustin a avut mulţi ucenici şi pieteni cu care coresponda şi prin care era ţinut la curent cu toate problemele lumii contemporane. În rugăciune el se întâlnea în duh cu alţi mari stâlpi ai credinţei din acea perioadă, precum Părintele Porfirie din Grecia şi Stareţul Sofronie de la Essex. Dar era căutat şi se întâlnea faţă către faţă şi cu alţi mari părinţi ai Ortodoxiei, cum a fost Părintele Cleopa din România, care l-a vizitat la Celie în 1977 şi i-a cerut sfatul atunci când a vrut să rămână în Athos, iar avva Iustin l-a îndrumat să se întoarcă în ţara sa pentru a fi de folos poporului însetat de Dumnezeu.

Prin trăirea sa autentică în duhul şi cu nevoinţa Sfinţilor Părinţi, părintele a “învins duhul lumii acesteia şi al vremurilor”, după cum spunea despre el arhimandritul Gheorghe Kapsanis, stareţul Măn. Grigoriu de la Muntele Athos. El şi-a îndeplinit cu râvnă misiunea profetică de binevestitor al Împărăţiei celei de sus şi precum a fost trimis de Dumnezeu ca să se nască în ziua praznicului Buneivestiri, a fost chemat la sânul Tatălui Ceresc tot la aceeaşi sărbătoare, la 25 martie 1979 [pe stil vechi, n.n.], tocmai când împlinea vârsta de 85 de ani.

 sfantul-justin-popovici.jpg

Din minunile cuviosului Iustin

Anul 1964. O mamă din Velika Plana şi-a adus pe fiica sa Slavka, care era bolnavă, stăpânită de diavol. Avea 26 de ani şi diavolul vorbea din ea. Avva s-a rugat mult pentru ea. În ajunul Sfinţilor Arhangheli, biserica era plină şi avva citea Sfânta Evanghelie. La jumătatea evangheliei, din fată a vorbit diavolul. Avva s-a oprit şi a zis: “Da, aşa este, nu vorbeşte ea, ci diavolul din ea!”. La aceasta diavolul a răspuns: “Aş intra în tine, dar nu pot.” Slavka a povestit mai apoi că dacă ar fi avut gura pecetluită, aceasta ar fi pleznit şi diavolul tot ar fi vorbit din ea. Slavka a stat multă vreme la mănăstire şi avva i-a citit rugăciuni în fiecare zi. De trei ori i-a făcut Sfântul Maslu. În acest timp s-a spovedit şi s-a împărtăşit, dar, pe cât putea să îşi dea seama, nu îi era deloc bine. Atunci avva a spus: “Mă opresc cu rugăciunile, aici este un mare păcat nespovedit”. Încă a mai spus maicilor că ea poate nu ştie care sunt toate păcatele şi trebuie ca ele să discute cu ea despre asta.

În discuţiile cu maicile, Slavka şi-a povestit în amănunţime păcatul său: “Părinţii mei mă aveau pe mine şi pe fratele meu. Fratele meu a fixat o logodnă cu o fată care se numea Duşiţa. Duşiţa era singură la mama ei, lucra ca telefonistă, la fel ca fratele meu. Fratele meu a rugat-o pe mama şi pe mine să venim să o vedem pe viitoarea noră şi cumnată Duşiţa. Fata era bună şi frumoasă, dar avea un picior mai scurt; nouă nu ne-a plăcut aceasta şi amândouă am fost împotriva logodnei. Fratele atunci a anulat logodna prin telefon, în timp ce Duşiţa era la lucru. Mai târziu colegele ei au povestit că totdeauna mergeau împreună acasă pe acelaşi drum, dar în acea zi a pornit pe altă stradă către calea ferată. De departe venea un tren şi ea alerga. Pe drum a întâlnit un domn bătrân (care mai apoi a povestit tot), acela a prins-o de mână şi i-a spus: “Unde fugi, copilă?”, dar ea s-a smuls din mâinile lui şi în ultimul moment s-a aruncat sub tren“. Povestind acestea maicilor, Slavka nu ştiuse că era un păcat. După aceasta Slavka s-a spovedit şi a făcut cerere episcopului să se facă parastas pentru Duşiţa. Parastasul s-a făcut la mormântul ei şi avva a săvârşit 40 de Sfinte Liturghii pentru odihna ei. Când s-au încheiat toate acestea, Slavka a plecat sănătoasă acasă.

6 august 1986. Au venit la mănăstire ca şi turişti Bojidarka din Dracicia şi soţul ei, un olandez. Ea s-a căsătorit în tinereţe cu olandezul şi a părăsit credinţa ortodoxă nu tocmai intenţionat, însă soţul ei a vrut să se căsătorească în biserica protestantă. Şi astfel după câţiva ani, din Iugoslavia a venit vestea că tatăl său s-a spânzurat şi în acelaşi moment a avut şi ea o criză de nervi. Tremura cu totul, a luat-o frica şi nu îndrăznea să plece niciunde din casă.

A trecut pe la o mulţime de doctori, şase ani s-a tratat cu medicamente, a mers cu soţul la biserica lor, dar niciunde nu a aflat ajutor. De când s-a îmbolnăvit, soţul a început să se intereseze de credinţa ortodoxă. Ajungând la măn. Celie (ei auziseră deja de vindecările de aici), au mers la mormântul părintelui. Olandezul a pus mâna pe cruce, iar femeia a început să aibă o criză, adică a început să tremure.

Maica i-a chemat apoi la masă şi Bojidarka a povestit: “Când am fost puţin mai înainte la mormânt, soţul meu a auzit acest glas: <<Dacă soţia ta va pune mâna pe crucea aceasta şi se va ruga, nici nu va ieşi din curtea aceasta şi se va vindeca>>. Aceasta i-a răsunat în urechi tot timpul până când el mi-a spus-o“. Zicând acestea, femeia a început să se cutremure şi să ţipe că nu poate singură nici până în casă, cu atît mai puţin din nou la mormânt. Maica Filoteia i-a strigat: “Unde vă e crucea? Faceţi-vă cruce!”, dar ea ţipa mai departe că nu poate. Însă şi soţul o silea să meargă la mormânt. Maica i-a dat trei lumânări să le aprindă pentru odihna sufletului tatălui său şi pentru sănătatea familiei sale şi a sa, şi aşa a început să meargă scuturându-se până la biserică, respectiv la mormântul părintelui. Apoi a îngenuncheat, a plâns cu suspine în faţa mormântului şi a întrebat: “Cum să mă rog sfântului celui nou?Maica i-a răspuns să se roage din toată inima şi să creadă că va fi bine. Sărmana a stat îndelung în genunchi, apoi ridicându-se a strigat: “De acum sunt sănătoasă, uitaţi-vă la mine, nu mai tremur, nu mă înăbuş”. Soţul a început să plângă de bucurie, spunând că şi el a trăit o mare minune datorită bolii ei. Maica a sfătuit-o să se întoarcă la credinţa sa şi ei au plecat foarte emoţionaţi. La maşină, femeia a zis: “Soţul meu este mai emoţionat ca mine, căci a văzut cu ochii lui minunea”.

 Anul 1999. Senka Trivici din Sombor s-a îmbolnăvit dintr-o dată. Diagnosticul spunea: tumoare malignă la vezică (cancer). A făcut tratament cu citostatice, a rămas fără păr, fără voinţă. Mai voia doar să-şi împlinească dorinţa de a boteza cei doi fii. Au plecat spre mănastirea Ostrog, dar prima mănastire în drumul lor era mănăstirea Celie. A sărutat la Celie o părticică din moaştele Sfântului Nectarie de la Egina, i s-a citit rugăciune la mormântul părintelui şi a simţit că ceva se întâmplă cu ea, a observat că din ea ies mari bucăţi de sânge închegat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la mănăstirea Ostrog. Când a mers la spital pentru examinare, i s-a spus că nu este necesară operaţia, că totul este în regulă. În vis i s-a arătat sfântul părinte Iustin, pe care nu l-a putut auzi, dar al cărui chip luminos i-a spus totul. Acum lucrează ca şi ghid misionar şi le povesteşte tuturor despre această minune.

13.10.1985. Borka din Valievo a povestit maicii Magdalena următoarele: După moartea fratelui său a căzut în mare deznădejde. Nu mai putea să înveţe, nu îşi mai dădea examenele la facultate. Şi, astfel, în mare mâhnire pentru fratele său, în ajunul Bobotezei a mers la mormântul lui ca să-şi plângă durerea. Pentru că era deja seară, i-a fost teamă şi s-a grăbit să meargă acasă. Însă nişte “câini negri” o urmăreau, iar ea, fără să îşi dea seama, alergând de frică pe calea ferată, a ajuns până la mănăstirea noastră şi acei “câini negri” aui dispărut. Noi am observat că arată ciudat, dar, pentru că s-a rugat să fie găzduită peste noapte, am primit-o cu precauţie. În camera în care a înnoptat era şi o carte cu viaţa Sf. Ioan Gură de Aur. Aproape întreaga noapte a citit viaţa lui. În dimineaţa următoare, de Bobotează, a fost la Sfânta Liturghie în paraclisul cu hramul Sf. Ioan Gură de Aur. A stat în picioare în partea stângă şi în paraclis a intrat Părintele Iustin, a sărutat icoana şi a stat şi el în partea stângă lângă cântăreţe. Toata vremea Sfintei Liturghii a plâns. I-a spus şi ei sî îngenuncheze şi să se roage, căci apoi se va vindeca. Ea s-a gândit că plânge din pricina sa şi atunci a plâns şi ea. După liturghie părintele a dispărut. La întoarcerea acasă s-a simţit bine şi şi-a continuat studiile”.

(in: Cuviosul Iustin Popovici, Viaţa şi minunile, Ed. Sophia, Bucuresti)

 sf-iustin-popovici2.JPG

Ca un alt adevarat alt “prooroc de foc”, Cuviosul Iustin Popovici reactualizeaza cuvantul dumnezeiesc, evanghelic, dupa care trebuie sa ne oranduim viata si gandirea. In cuvinte simple si fraze scurte, Sfantul Iustin arata cu claritate care sunt limitele si principiile dupa care Biserica si credinciosul se raporteaza la stat. Departe de a se raporta la problema autoritatilor statale ca ceva strain de preocuparile Bisericii, Sfantul Iustin arata ca este esential ca crestinul sa deosebeasca stapanirea de silnicie. Acolo unde trairea crestina, viata evanghelica, este indezirabila acelei stapaniri, sau este chiar prigonita, acolo nu avem de-a face cu stapaniri, ci cu silnicii. Aceste lucruri sunt aratate in Noul Testament dar sunt precizate si de Sfinti Parinti ca Sf. Ioan Gura de Aur sau de parinti contemporani ca Nicolae Steinhardt. Si ne sunt noua cu atat mai vitale astazi, cand noul Cezar isi infasoara taina silniciei si a faradelegii intr-o nesfarsita si ametitoare poliloghie propagandistica in care se repeta obsedant cuvinte hipnotizante ca toleranta, progres, bunastare, bogatie, civilizatie, diversitate, valori europene, drepturile omului si multe, multe altele… Cu atat mai vitale, cu cat discursul despre “toleranta” al mastodontului european, noua silnicie ce se propaga cu fatarnicie si viclesug, cere crestinului sa isi puna calus la gura si catuse la maini, in timp ce se promoveaza legi anti-firesti ca cele privitoare la homosexuali si promoveaza agresiv toate conceptiile anti-hristice despre lume si om. Continuare

250px-justinpopovic.jpg


Categorii

Biserica rastignita, Marturisirea Bisericii, Minuni si convertiri, Sfantul Iustin Popovici, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “CUVIOSUL IUSTIN POPOVICI – constiinta vie a Ortodoxiei patimitoare – 30 de ani de la mutarea in Cer

  1. Pingback: blogul lui laurentiu dumitru » Blog Archive » Linkurile zilei, 7.04.2009
  2. Pingback: Război întru Cuvânt » CINSTITUL PARACLIS AL CELUI INTRE SFINTI PREACUVIOSULUI PARINTELUI NOSTRU IUSTIN POPOVICI
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » ULTIMUL CUVANT AL PARINTELUI IUSTIN POPOVICI LA ULTIMUL PASTI PE ACEST PAMANT
  4. Pingback: Razboi întru Cuvânt » “DRAGOSTEA” ECUMENISTA IN OFENSIVA: Papa invitat in Romania si cel mai marturisitor ierarh al Serbiei mazilit! / ILUZIA REFACERII, SPULBERATA DE RECESIUNE / Cum si de ce s-a prabusit Grecia? Cine-i la rand?/ SCUTU
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – marturii minunate, tulburatoare si pline de invataminte despre puterea sfinteniei si necesitatea faptelor credintei (II): “PENTRU POCAINTA TE-A SALVAT DOMNUL!”
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate