ZIUA SFINTILOR 40 DE MUCENICI SI A MARTIRILOR ANTICOMUNISTI. Continuitatea in PATIMIRE MARTURISITOARE a Bisericii, apararea DEMNITATII si a IDENTITATII, pericolele IDEOLOGIZARII si BANALIZARII memoriei

9-03-2017 Sublinieri

Vedeti si:

***

Lumea credintei:

Mucenicii

În apele îngheţate ale unui lac din Sevasta Armeniei se nevoiau muceniceşte patruzeci de bărbaţi, foşti soldaţi în armata crudului împărat Licinius unul dintre cei mai mari prigonitori ai creştinilor. După ce au fost supuşi la grele chinuri pe care aceştia le-au primit cu bucurie, văzând că nu vor să-şi lepede credinţa în Hristos guvernatorul oraşului a poruncit să fie mânaţi ca nişte vite în lac şi să moară acolo de frig.

Tradiţia ne spune ca acei mărturisitori stând în apă, goi aşa cum au fost aruncaţi, cântând Îl slăveau pe Hristos şi se îmbrăţişau ca să se încălzească. Mila Domnului şi dragostea frăţească pe care o aveau unul faţă de altul a făcut ca apele lacului să se încălzească şi numai unul din ceata lor să se îndoiască şi să iasă afară.

Cei patruzeci de mucenici au rămas în conştiinţa popoarelor ca  modele de jertfelnicie şi tărie în credinţă fiind încununaţi încă din timpul vieţii. Dumnezeu le-a trimis cununi din cer pentru ca văzând ceilalţi sa vină la cunoştinţa adevărului şi să se mântuiască.

Mulţi vor fi privit de pe mal înfiorându-se ori distrându-se pe seama celor care cântând răbdau frigul nopţii dezbrăcaţi de haine şi de onoruri. Multe mame îşi vor fi plâns feciorii, multe surori îşi vor fi strigat fraţii rugându-i să se întoarcă la familiile lor. Dar aceştia s-au făcut privelişte lumii şi îngerilor răbdând până la moarte cu nădejdea că jertfa lor nu va fi zadarnică.

Pentru mulţi creştini sărbătoarea celor patruzeci de mucenici înseamnă pioasă amintire pentru alţii însă nu-i decât prilej de petrecere şi voie bună. Bărbaţii ştiu că în această zi trebuie să bea patruzeci de pahare cu vin pentru că este ziua lor. Doar pentru a dărui posterităţii o zi a bărbaţilor au suferit moarte mucenicească acei martiri, nu? Şi pentru ca jertfa lor să se înece într-un pahar de băutură. Câţi dintre “mucenicii”de azi şi-ar mai da viaţa pentru credinţă, pentru ţară sau pentru familie?

[…]”

***

Active News:

Ziua Deținuților Politici Anticomuniști. Arhim. Mihail Stanciu: „Îi pomenim, tocmai pentru a ne arăta continuitatea cu ei, cinstirea noastră față de ei și față de Dumnezeu care a strălucit prin ei” (VIDEO)

Arhim. Mihail Stanciu ne explică semnificația acestui moment, dar și însemnătatea sacrificiului celor care s-au jertfit în temnițele comuniste, pentru credința ortodoxă și pentru neamul românesc.

Reporter: De ce a fost nevoie de o astfel de zi?

Arhim. Mihail Stanciu: Pentru a-i cinsti pe înaintașii noștri în credință, cei care ne-au transmis tezaurul mântuirii – adică dreapta credință, calea cunoașterii lui Dumnezeu și a dobândirii vieții veșnice. De aceea și Biserica Ortodoxă Română, prin Sfântul Sinod, a rânduit ca ziua de 9 martie, ziua de prăznuire a Sfinților 40 de mucenici din Sevastia Armeniei, să fie dedicată și pomenirii celor care au pătimit în închisorile comuniste, adică a foștilor deținuți politici din perioada 1944 – 1989. De aceea și noi, în toate bisericile și mănăstirile ortodoxe din România facem pomenirea acestor mărturisitori care și-au pus sufletul pentru Hristos și pentru demnitatea poporului român călcată în picioare de niște asupritori străini – să nu uităm că au venit pe tancurile sovietice și care au încercat să dezrădăcineze poporul, atât din punct de vedere religios, duhovnicesc, încercând să elimine credința în Dumnezeu, credința ortodoxă, dar și din punct de vedere cultural, adică oamenii să uite  valorile poporului român și continuitatea noastră pe aceste coordonate ale credinței în Dumnezeu și ale bunei cuviințe pe care poporul român a trăit-o continuu, începând din familie, apoi din școala care s-a născut din sânul Bisericii și în comunitate.

– Ce a însemnat, din punctul dumneavoastră de vedere, sacrificiul acestor oameni în temnițele comuniste, pentru poporul român?

– Este un exemplu de mărturie și de demnitate ortodoxă pe care acești deținuți politici ni l-au dat nouă și de aceea recunoștința noastră se manifestă și în această zi, de pomenire a lor, în comun, pe lângă zilele de pomenire a eroilor aceștia ai credinței în zilele lor de adormire. Îi pomenim, îi aducem în atenția noastră pe acești mari stâlpi ai credinței din vremea prigoanei comuniste, tocmai pentru a ne arăta continuitatea cu ei, cinstirea noastră față de ei și față de Dumnezeu care a strălucit prin ei.  Pe de o parte aducem mulțumire lui Dumnezeu, dar aducem și recunoștință lor care, prin exemplul lor de statornicie în credință chiar în perioada unor chinuri îndelungate – să nu uităm că ei au fost torturați unii luni de zile, alții ani în temnițele comuniste, au rezistat unei torturi fizice și psihice pe termen lung și și-au păstrat credința dându-ne și nouă pildă de statornicie în credință.

– Ei  sunt martiri. Mai există astăzi, în poporul român, oameni cu o asemenea putere și o asemenea credință? Ȋn vremurile acestea tulburi?

– Cred că Dumnezeu, în purtarea lui de grijă, are oameni mărturisitori, care prin răbdare mai ales, nu prin bravare, ci prin răbdare, țin făclia credinței aprinsă și mijlocesc pentru neamul românesc. Unii nu sunt la vedere. Chiar și pe acești martiri din temnițele comuniste îi cunoaștem nominal doar pe unii, pe cei mai faimoși în lumea culturală, cum au fost Părinții de la Rugul Aprins și din alte biserici și mănăstiri  de pe cuprinsul țării noastre. Dar mulți au pătimit anonim, însă exemplul lor este la fel de puternic și mijlocirea lor la Dumnezeu este la fel de mare. Cred că există și astăzi, însă mult mai discreți. Însă ce trebuie să înțelegem noi? Că și în această perioadă, de așa zisă libertate, școala suferinței sau a încercării răbdării, este o metodă pedagogică prin care Dumnezeu ne ține aproape de el. Atunci când avem de toate, când ni se pare că ne suntem suficienți pentru viața noastră – adică devenim proprii noștri dumnezei, ca și Adam cândva –  murim sufletește. Când nu ne mai raportăm și nu ne mai unim cu Dumnezeu, atunci energia noastră sufletească, coordonata duhovnicească a vieții noastre se micșorează și murim sufletește. Dar, prin încercări, prin răbdarea încercărilor, noi ne unim cu Dumnezeu. Chiar dacă e grea crucea, Hristos e împreună cu noi, ne susține pe acest drum al Crucii.

Situația nu e roză nici economic, politic, cultural (vedem ce marxism cultural există, la noi în țară și în lume, în general). Creștinii sunt persecutați astăzi ca și în vremea comunistă, ca și alte perioade istorice. Cine vrea să trăiască cucernic în Hristos va fi prigonit și observăm că Biserica e aproape eliminată din spațiul public, icoanele vor să fie eliminate din școală (culmea, Școala fiind produsul Bisericii, exclusiv), și de aceea trebuie să avem înaintea noastră modelele acestea de credință care ne țin vii, ne împuternicesc și pe noi cu harul Duhului Sfânt pe care ei, acești mărturisitori, l-au purtat în ei.

***

Dragos Ursu/ Ziarul Lumina:

Memoria, comunismul și conștiința eclesială

Anul 2017 ne provoacă exercițiul memoriei, al asu­mării unui trecut traumatic și a figurilor iconice care l‑au măr­tu­risit pe Hristos în timpul comunismului. Se împli­nesc deopotrivă o sută de ani de la revoluția bolșe­vică, șapte decenii  de la sfâr­șitul agonizant al Ro­mâniei firești prin abdi­carea for­țată a Regelui și patruzeci de ani de la trecerea la Domnul a Patriarhului Justinian.

„Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”: sunt cuvintele Mântuitorului, actualizate de Apostolul Pavel în prima epistolă către Corinteni, ce transformă Euharistia într‑un prezent continuu al Bisericii. Astfel, jertfa comunității recapitulează permanent istoria mântuirii, efortul anamnetic având, în primul rând, un sens eshatologic.

În primele veacuri, crești­nismul a supraviețuit prigonirilor tocmai prin cultivarea memoriei celor care se jertfeau pentru Hristos. Arenele romane au fost deopotrivă spații ale martirajului, ale supliciului, dar mai ales chivote ale amintirii, mormintele martirilor devenind „locuri ale memoriei” și altare ale jertfei euharistice. Observăm astfel că memoria martirilor se cultivă euharistic și devine fundamentul identitar al Bisericii.

Cultivarea liturgică a memoriei martirilor era împlinită și livresc. Se făcea astfel cunoscută crești­nilor mărturisirea și pătimirea pentru Hristos a acestora. Actele Martirice sunt expresia fidelă a convertirii în memorie liturgică a dimensiunii documentare a martirajului. Astfel, procesele‑verbale ce transcriu desfășurarea supliciului devin primele sinaxare ale Bisericii. Exercițiul memoriei a menținut vie, de‑a lungul secolelor, identitatea comunității eclesiale, transfigurând Biserica într‑o cultură a memoriei. Deși s‑a dorit a fi o ruptură de trecut, căruia îi nega legitimitatea, modernitatea a fost nevoită să „traducă” secular dimensiunea memorială a Bisericii, tocmai pentru a „lupta” împotriva amneziei ce risca să facă posibilă repetarea ororilor. Astfel, după Holocaust și Gulag, memoria face parte din instrumentarul profilactic al societăților contemporane.

Comunismul și genocidul memorial

Comunismul a reprezentat, în primul rând, apologia crimei ca instrument politic. Alături de genocidul împotriva adversarilor construiți ideologic, regimurile comuniste au practicat și „memoricidul”, ce viza eliminarea principa­lului obstacol în calea construirii „omului nou” – memoria, ca vehicul identitar. Închisorile României comuniste au depăşit caracterul unor simple unităţi de recluziune ale condamnaţilor penal. Deţinuţii politici transferau în celulele penitenciarelor şi memoria vechii societăți românești reprimată de noul regim instalat. Efervescenţa culturală, profunzimea spirituală, solidaritatea ţărănească se regăseau acum în celulele temniţelor comuniste, supuse unui regim de exterminare.

Gulagul românesc a fost un spațiu al paradoxurilor, în care violenţa torturilor şi brutalitatea torţionarilor au generat libertatea spiritului, care a reprezentat fundamentul rezistenţei deţinuţilor în faţa acelei lumi a morţii. Dacă sistemul carceral comunist „a oferit” celor închişi foame, frig, izolare, bătăi; în schimb, aceştia au oferit, deopotrivă torţionarilor şi nouă celor de azi, creaţii ale spiritului care au depăşit gardul de sârmă ghimpată al temniţei.

Memoria ca identitate

Căderea comunismului a fost urmată de un puternic val recuperator al memoriei deopotrivă încarcerate şi carcerale. Literatura de detenţie și mărturiile orale au inundat dezbaterea publică după 1989 ca urmare a demersului de regăsire identitară prin care trecea societatea românească. Cartea‑mărturie devenise dovada incriminatorie cea mai potrivită pentru a acuza un sistem ce a atentat la propria identitate.

Imperativul mărturisirii și datoria morală de a face cunoscute ororile comunismului sunt asumate de fiecare martor‑su­pra­viețuitor al Gulagului. Aurel State sintetizează expresiv testamentul prizonierilor de război și al de­ți­nuților politici:

Cel care va supravieţui şi viitorului neştiut şi se va întoarce acasă, să spună oricum, chiar gângav, ceea ce pământul tace! E mesajul lor, oricât de spălăcit şi trunchiat ar fi mijlocit!

Memorialistica de detenţie nu se rezumă la prezentarea experienţei personale, ci particularizează suferinţa produsă de comunism, într‑un efort prin care supravieţuitorul depune mărturia propriei participări în infern. Memorialistul integrează propria suferinţă în drama întregului Gulag, iar în acelaşi timp sintetizează suferinţa întregului Gulag în drama personală.

Martorul nu vorbeşte doar despre experienţa proprie într‑o perioadă istorică, ci transmite supravieţuirea eului/sinelui în faţa agresiunii comunismului. Memorialistul se construieşte pe sine prin ceilalţi, plasându‑se astfel într‑o comuniune a mărturisirii, în dubla sa ipostază, de rezultat/reflex şi de portavoce a solidarităţii rezistenţei împotriva comunismului.

Pericolele memoriei

Utilizarea memoriei ca vector de aprop(r)iere a represiunii comuniste, în special, și a comunismului, în general, nu este lipsită de pericole. O capcană greu de evitat este reprezentată de transformarea exclusivă a memoriei într‑un „tribunal al istoriei”, care să judece procesul încă așteptat al comunismului. Într‑adevăr, deși memoria are profunde impli­cații etice, ea nu poate fi rezumată la o simplă depoziție juridică. Riscul tensiunilor și al „vrajbei” memoriale poate întuneca și mai mult asumarea unui trecut traumatic. Pe de altă parte, memoria nu trebuie să se „dilueze”, încercând astfel să evite confruntarea cu trecutul, ci tocmai, prin cultivarea unei memorii eclesiale vii, Biserica și societatea în ansamblu pot să‑și asume deplin un trecut deopotrivă martiric și traumatic.

Un alt pericol este cel al ideologizării, prin care memoria Gulagului devine un câmp al confruntării simbolice între diferitele platforme politice care încearcă să‑și impună viziunea „memorială”, dar mai ales să confiște drama produsă de comunism. Astfel, suferința personală a unor supra­viețuitori este chemată să „transfigureze” ideologii, în efortul de a legitima lupta politică din prezent. Pe de altă parte, aplicarea „standardelor” prezentului asupra unui trecut imposibil de simplificat îngreunează înțele­gerea realităților complexe ale României comuniste. Capcana ideologizării poate fi depășită prin conștientizarea virtuților memoriei. Memoria ipostaziază, în primul rând, unicitatea persoanei, a experienței nemijlocite, ferindu‑ne de evaluări paușale și de pericolul generalizării. În cazul comunismului, cei închiși trăiesc suferința detenției și o transfigurează în funcție de capacitățile sufletești personale și nu condiționați de afilierea ideologică sau opțiuni politice.

Un ultim pericol ce se impune subliniat este cel al banalizării memoriei printr‑o inflație de apariții editoriale și evenimente publice lipsite de substanță și profesionalism, care expediază amintirea comunismului la periferia dezbaterii academice și eclesiale. Un profetic semnal de alarmă este tras de Viorel Gheorghiță, martor și memorialist al temnițelor comuniste:

Să nu uităm! Repetă obsedant, atâția „preoți” ai memoriei instituționalizate. Să nu uităm! Dar nici să umplem pământul cu semne îndoielnice, timpul cu ceremonii fățarnice, cărțile cu ditirambi și rechizitorii viscerale, întrucât toate acestea alterează și substanța și sensul memoriei, acela de a zidi lăuntric (s.n.), și numai după aceea, de a fi avertisment și pildă.

Prin conștientizarea acestor posibile patologii, demersul memorial capătă noi valențe, oferind o perspectivă integratoare asupra trecutului, care este asumat eclesial și devine parte a istoriei mântuirii.

Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului devine astfel un bun prilej pentru Biserică de a celebra memoria ca vector de înțelegere a trecutului și de reafirmare a propriei conștiințe martirice.

 

Legaturi:

***

 


Categorii

Biserica rastignita, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Mihail Stanciu, Sfintii 40 de mucenici

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “ZIUA SFINTILOR 40 DE MUCENICI SI A MARTIRILOR ANTICOMUNISTI. Continuitatea in PATIMIRE MARTURISITOARE a Bisericii, apararea DEMNITATII si a IDENTITATII, pericolele IDEOLOGIZARII si BANALIZARII memoriei

  1. Trebuie sa gasim Acel Duh in care marturisirea si martiriul sunt mantuitoare, intre o multime de duhuri fie indiferente, fie extremiste. “Cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4,1).
    Cert este ca duhul lumii se afla in schimbare, si nu in sensul cel bun. Duhul pasnic ce izvora din mangaierea Duhului Sfant in lume pare ca nu mai este, lasand locul duhurilor inselatoare ale slugilor lui Antihrist.Omenirea a trecut prin doua razboaie mondiale ce au indepartat harul de lume. Se prefigureaza un al treilea razboi, ce va indeparta aproape total oamenii de Dumnezeu.
    Parintele Sofronie Saharov povestea in “Vom vedea pe Dumnezeu precum este” despre cat de linistita era viata inaintea primului razboi, cum vedea lumina necreata a harului in vazduh, deasupra orasului. Chiar si in urma cu cativa ani, lucrurile nu erau ca acum. Sa ne amintim de vremea copilariei noastre si sa o comparam cu cea a copiilor de astazi. Poate aduce telefonul si tableta aceeasi bucurie ca “ulita” si jocurile de odinioara ale copilariei?
    Satul romanesc traditional pare ca nu mai exista. Mai exact, duhul satului traditional nu mai exista, fiind ingropat nu atat de inlesnirile civilizatiei, cat de indepartarea oamenilor de Dumnezeu, de idolatria lor fata de materie.
    Zicea acelasi parinte Sofronie ca, daca va mai veni un al treilea razboi mondial, mantuirea va fi cu neputinta. Ce facem atunci ? Deznadajduim? Ne sinucidem? Tot parintele Sofronie ne da un raspuns primit de Sf Siluan de la Dumnezeu dupa 15 ani de nevointe grele si parasirea harului: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!”.
    Asta au facut si sfintii inchisorilor. Cine-si putea imagina mantuirea la Pitesti? Si totusi multi au scapat de acolo si dau marturie astazi la o varsta inaintata. Pe altii, Dumnezeu i-a luat la Sine, desi, in ochii altora, ei erau morti cu desavarsire( Intel. Solomon 3,1), tocmai poate pentru ca rautatea sa nu schimbe mintea lor si inselaciunea sa nu le amageasca sufletul. (Intel. Solomon 4,11) “O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui!”(Romani 11,33)

  2. Pingback: PARINTELE MIHAIL STANCIU, CUVANT LA PRAZNICUL INALTARII DOMNULUI SI AL CINSTIRII EROILOR NEAMULUI. Se încearcă instaurarea unui nou tip de comunism, globalist
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate