SFANTUL IUSTIN POPOVICI – Noul sfant filosof si martir al lui Hristos in vremurile noastre

25-03-2008 Sublinieri

beseda-na-badnji-dan.jpg

Prin grozăviile vieţii păcătoase în lume, numai prin rugăciune şi lacrimi poate omul să răzbată până la minunatul Chip al lui Hristos... Umple, Doamne, inima mea de Tine, dar mai înainte goleşte-o de tot ce e lumesc şi de toate celelalte dorinţe!”.

***

Fără bunătate şi gingăşie viaţa este iad. Simţind bunătatea Preabunului şi Preagingaşului, eu sunt cu totul în rai”.

***

“În lupta pentru ortodoxie, eu am mers pe calea Sfinţilor Părinţi direct spre Adevărul ortodox al lui Hristos şi niciodată nu am făcut pe placul oamenilor, căci dacă aş fi făcut pe placul lor, atunci nu aş fi fost nici ultima slugă a lui Hristos.

***

9.jpg

Ziua Buneivestiri este totodata si ziua in care s-a nascut (in 1894), dar a si plecat catre vesnicie (in 1979 – e drept ca dupa calendarul vechi, neindreptat, dupa care se calauzeste Biserica Sarba), Sfantul Iustin Popovici. Este al doilea sfant sarb contemporan pe care il cinstim in aceasta perioada. Ca si Sf. Nicolae Velimirovici, Sf. Iustin este o pilda si un dreptar foarte necesar pentru credinciosii din aceste vremuri, deoarece ei au trait sfintenia in chiar zilele si lumea noastra. Adevarate infatisari si manifestari ale constiintei ortodoxe vii, Sfintii Iustin si Nicolae au dat glas Adevarului in momentele de interactiune cu civilizatia antropocentrica a Apusului si cu marile vitregii ce s-au abatut asupra omenirii si, in particular, a Serbiei. Ca un adevarat glas al constiintei, Sf. Iustin a fost receptat cu bucurie si nadejde de mantuire de catre cei mici, dar cu impotrivire, intrigi si prigoana de catre cei mari. Intr-atat de incomod a fost adevarul rostit de catre Iustin Popovici cand se afla la Oxford, in teza sa de doctorat in care arata esecul jalnic al antropocentrismului occidental, incat i s-a refuzat eliberarea diplomei. Nici in tara sa si nici in Biserica sa nu a fost mai iubit de catre cei mari si “intelepti” dupa intelepciunea acestei lumi.

La seminarul unde ajunge sa fie, intr-un final, rector, se duc “razboaie” impotriva sa, deoarece nu convine “metoda” sa pedagogica, adica invatarea Vietilor Sfintilor si orientarea vietii dupa Evanghelie. Editand publicatia “Viata Crestina”, ajunge sa fie urat si prigonit deoarece aborda probleme actuale si stringente ale ortodoxiei, criticand tendintele dubioase promovate de unii ierarhi. Marginalizat, este nevoit sa renunte la editarea “Vietii Crestine”, insa publicarea volumelor sale dogmatice il aduce in prim-plan, in ciuda opozitiei fata de persoana si scrierile sale. Refuza ferm si pana la capat scaunul de episcop si, dupa o scurta perioada ca profesor la universitate, este marginalizat din nou, de aceasta data de catre regimul comunist, fata de care care a refuzat sa accepte si cel mai mic compromis sau colaborare.

Scrierile sale sunt un reper esential al credinciosului de azi, intr-o vreme in care se manipuleaza fara rusine citate din Scripturi sau chiar din Sfintii Parinti pentru a se justifica orbirea, lasitatea, obedienta si inchiderea ochilor la savarsirea si perpetuarea raului. Cu un cuvant ascutit si extrem de transant, Sf. Iustin Popovici ne este noua indispensabil pentru a intelege cu discernamant problema raportului dintre credincios si autoritatile statale, problema pan-ereziei ecumenismului nivelator, a umanismelor si a tuturor derivatilor mai mult sau mai putin mascati ai acestuia, variante, toate, ale vechii si uratei erezii numite arianism.

sf-iustin-popovici2.JPG

***

Cine este părintele Iustin? Fără el Biserica Sârbă de azi ar fi de neînchipuit. El a fost unul din cei mai mari teologi ortodocşi ai secolului XX, părinte duhovnicesc, povăţuitor şi închinător preacuvios.

După război, el, ca profesor de teologie a fost dat afară din universitate de către comunişti. Fiind prigonit ca mărturisitor al lui Hristos, a rătăcit mult timp din mănăstire în mănăstire, pribeag în ţara sa. Mulţi dintre foştii lui prieteni au rupt orice legătură cu el, părăsindu-l în voia soartei. În cele din urmă, părintele Iustin şi-a găsit un refugiu umil la mica mănăstire de maici Sfinţii Arhangheli de la Celie. Acolo s-a rugat şi a trudit fără preget pentru binele Bisericii sale oropsite.

„Dogmatica” sa devenise cunoscută încă înainte de război. Cunoscător desăvârşit al Tradiţiei patristice ortodoxe, a compus numeroase tâlcuiri la diferite cărţi ale Sfintei Scripturi. Într-un studiu aprofundat a comparat ecleziologia Bisericii Ortodoxe cu ecumenismul. În anii 70 părintele Iustin îşi duce la bun sfârşit vechea sa lucrare monumentală „Vieţile sfinţilor” în 12 volume. Majoritatea scrierilor sale n-au fost niciodată tipărite în Iugoslavia comunistă, până la moartea sa.

Pentru orice cuvânt sau predică mai îndrăzneaţă, pentru orice text sau carte religioasă, tipărită peste graniţă, pentru vizita unor cetăţeni străini era târât la securitate, anchetat şi „convins” să-şi schimbe purtarea, scrie ucenicul părintelui Iustin, ieromonahul Atanasie Jevtici (actualmente episcop).

Patriarhii şi episcopii se făceau că nu-l aud. Pentru că au întreţinut relaţii cu părintele Iustin, unii episcopi au fost daţi afară din eparhiile lor. Aşa vieţuia el mai departe în mănăstirea Celie, fără drept de ieşire din ţară, ca într-o temniţă. Vizitatorilor şi surorilor din mănăstirea Celie li se puneau nenumărate piedici şi oprelişti. Necăutând la toate aceste persecuţii, întreaga Biserică Sârbă, tot poporul îmbisericit îl cunoştea şi-l preţuia mult. Fiindcă nu-l pomenea pe patriarh la liturghie, acesta n-a venit la înmormântarea părintelui Iustin. Proslăvirea părintelui Iustin întru sfinţi a început deja în Biserica Sârbă. Discipolii săi – luminătorii din zilele noastre – au devenit episcopii noii generaţii în Biserica Sârbă contemporană“.

Din: Arhim. Iustin Popovici: “Biserica si Statul – adevărul despre Biserica Sârbă în Yugoslavia comunistă”, Editată de Schitul Sf. Serafim de Sarov, 1999:

12.jpg

***

“Tânărul şi de Hristos iubitorul Blagoje [numele sau de mirean], ca şi monahul Justin de mai târziu, s-a abandonat în întregime spre conducerea zilnică de către sfinţii lui Hristos, mai ales de către Sfântul Ioan Gură-de-Aur pe care l-a iubit neobişnuit de mult şi căruia i s-a rugat permanent cu o sinceritate şi cu o duioşie copilărească. Iată doar unele din sentimentele de dragoste şi evlavie faţă de Sfântul Ioan Gură-de-Aur:

“Sentimentul unei milostive apropieri a Sfântului Ioan faţă de mine păcătosul. Îmi zboară sufletul către el prin rugăciune: milostiveşte-mă cu mila ta; învredniceşte-mă să făptuiesc faptele tale. Seninătatea cerului îmi pătrunde sufletul şi mă cuprinde bucuria că-l am pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur” (notă din Jurnalul anului 1923).

Sau aceasta:

“Scumpe Părinte Gură-de-Aur, fiecare gând la tine e pentru mine sărbătoare şi bucurie, şi rai, şi extaz, şi ajutor, şi însănătoşire, şi înviere… Sfântul Ioan este zorii veşnici ai sufletului meu şi ai întregii Biserici Ortodoxe. El e personalitatea mijlocitoare cea mai dragă; el e cea mai expresivă limbă dată de Dumnezeu, a pământului către cer, cu care pământul exprimă cerului oftatul său, bolile sale, speranţele sale, rugăciunile sale“.

O arătare a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, mult mai târzie, în visul Părintelui Justin, ne dovedeşte o parte a acelei intime, spirituale şi sfinţite taine; ne-a rămas un înscris despre aceasta (în Micul Molitfelnic portabil al său) ca o mărturie personală a Părintelui Justin:

“În ajunul prăznuirii Sfântului Prooroc Ieremia, 1/14 mai 1955, la miezul nopţii, la Leskovac, l-am văzut în vis pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, într-o minunată mantie de aur arhierească, cu o scumpă Evanghelie de aur în mâini, vine către mine, eu alerg în întâmpinarea lui, cad la picioarele lui, îi sărut poala şi picioarele, el îmi pune Sfânta Evanghelie pe cap şi citeşte. Când termină de citit, eu îl întreb cu bucurie ce-a citit. El îmi răspunde: “Din Evhologhion-ul meu”. Încântare, o bucurie de neexprimat în suflet. M-am trezit în această stare bună. Şi am rămas mult timp cu acest extaz al bucuriei şi cu această încântare de nespus.” […]

42.jpg

Când au aflat părinţii de hotărârea sa fermă de a se călugări, mai ales când Blagoje, terminând în iunie 1914 ultima clasă de teologie, s-a decis ca imediat să accepte tunderea în monahism, au făcut tot ce au putut pentru a-l împiedica. S-au dus la episcopul de Niš, au scris o scrisoare lui Dimitrie – Mitropolitul Belgradului, şi i-au rugat pe amândoi şi au implorat ca Blagoje să nu fie călugărit. Mitropolitul a promis părinţilor şi, pentru că în acea vreme, în august 1914, s-a măritat şi sora Stojna, nu s-a ajuns la călugărire. Curând după aceea, la o săptămână după căsătoria surorii sale, a izbucnit războiul Austriei contra Serbiei, adică Primul Război Mondial, şi toţi tinerii au fost chemaţi la oaste şi a fost mobilizată şi generaţia lui Blagoje Popovici. Ca seminarişti, împreună cu colegii săi de clasă a fost repartizat la detaşamentul sanitar de pe lângă spitalul militar din Niš (“Turnul de cranii”). De cum a intrat în armată a scris o scrisoare mişcătoare şi detaliată părinţilor, din bivuacul de la Niš, în care le comunică faptul că este ferm decis să trăiască doar pentru Hristos şi îi roagă să-l binecuvânteze pentru a putea deveni monah. Temătorul de Dumnezeu Blagoje a făcut aceasta pentru că îşi iubea mult părinţii şi fiindcă nu dorea să-i întristeze din nou atât de repede după moartea fratelui. Ca urmare, părinţii au trimis rapid la el pe sora lui şi pe ginerele lor ca să-l viziteze şi să-l facă sub orice formă să renunţe la călugărie, ceea ce Blagoje le-a şi promis provizoriu. Promisiunea făcută nu însemna nimic altceva decât o renunţare de moment la primirea tunderii în monahism, o renunţare exterioară, în timp ce, în interiorul său, Blagoje era deja monah al lui Hristos.

[…] După odihnă şi după oarecare întremare, dornicul de Hristos Blagoje s-a adresat acum Mitropolitului Sârb Dimitrie, care plecase de asemenea din Serbia cu guvernul sârb şi cu armata, cu rugămintea ca măcar acum să-l călugărească. Fiindcă, spunea el: “Acum mă puteţi călugări nestânjenit, acum nu sunt aici părinţii mei. Cine ştie dacă ne vom mai vedea în viaţă. Lor le va face plăcere doar să audă că sunt viu, dar că sunt sau nu monah, ei nu-şi vor pune problema”. La astfel de insistenţe, Mitropolitul i-a dat binecuvântarea, şi arhimandritul Venijamin, următorul episcop de Braničevo, l-a călugărit pe el şi pe colegul său Milan Đorđević (mai târziu episcopul Irineu Dalmatinul) în ajun de Sfântul Vasile cel Mare 31 decembrie/1 ianuarie 1915/1916, în biserica ortodoxă din Skandar. Prin călugărire, Blagoje a luat numele Sfântului Mucenic şi Filosof Justin, prin care şi-a manifestat dubla dorinţă ascunsă a sufletului său iubitor de înţelepciune şi dornic de Hristos: să fie filosof al Sfântului Duh, asemenea sfinţilor înţelepţi ai lui Hristos, cum a fost şi Sfântul Justin Filosoful, şi în acelaşi timp să fie martor-mucenic al lui Hristos în această lume şi-n această viaţă (deoarece cuvântul grecesc μα’ρτνς – mucenic – înseamnă înainte de toate: a fi martor loial, martor până la moarte, martor care e gata să-şi confirme mărturia cu viaţa sa). Că monahul Justin a devenit într-adevăr filosoful Justin, adică iubitor al adevăratei înţelepciuni dumnezeieşti – a Domnului Hristos, ştim aceasta şi de aceasta s-a putut convinge oricine l-a cunoscut mai îndeaproape. Căci fiind din fire iubitor de înţelepciune – filosof, el a şi fost întreaga viaţă filosof, rămânând întotdeauna sensibil şi deschis problemelor filosofice esenţiale (lucru confirmat şi prin lucrările sale Abisuri filosofice şi Filosofia ortodoxă a Adevărului). Numai că filosofia sa, punând ca bază smerenia (ca şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care spune: “Temelia filosofiei noastre – creştine – este smerenia”, căci fără aceasta adevărul e orb), a depăşit filosofia… din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii (Coloseni 2, 8 ) şi a devenit “filosofia după Hristos”filosofia, nu după om, ci după Dumnezeu-Omul, înălţându-se din minte şi din suflet în rugăciune şi rostire de slavă, înaintea lui Dumnezeu. De aceea spunea mereu: Vai de orice gând al meu care nu se înalţă, nu se transformă în rugăciune”. Iar faptul că monahul Justin a devenit mucenic după dorinţă şi intenţie, e adevărat că nu mucenic al sângelui, ci mucenic al conştiinţei, cum numesc Sfinţii Părinţi viaţa monahală, ca totală apropiere de Hristos pentru deplina unire cu El, şi ne-am încredinţat şi de aceasta de asemenea, şi aceasta ne mărturiseşte fapta sa eroică de autorenunţare şi viaţa smeririi în sine înaintea lui Hristos. […]

42.jpg

Dar, din cauza cunoscutelor evenimente furtunoase de atunci, Părintele Justin nu a putut să rămână mai mult timp în Rusia şi, în iunie 1916, trece în Anglia, unde ieromonahul Nicolae îl primeşte şi-l cazează într-unul din Colegiile Oxfordului (au locuit la St. Stephen’s House, în casa cedată studenţilor sârbi, care atunci erau în număr mare în Anglia). Aici, ca student din afara Colegiului, a urmat cursurile de Teologie la zi (8 semestre, din noiembrie 1916 până în mai 1919), susţinând regulat toate examenele şi, în afară de aceasta, citind şi studiind mult (acest lucru îl dovedesc şi anumite caiete păstrate şi cărţi transcrise ale sale). La finalul tuturor acestor studii, el nu a primit totuşi o diplomă, pentru că nu i-a fost acceptată lucrarea de doctorat pe care o elaborase între timp din Dostoievski (“Filosofia şi religia lui F. M. Dostoievski“). Şi iată de ce.

Părintele Justin a călătorit şi în alte zone ale Angliei, a ascultat profesori renumiţi, a citit în cele mai bune biblioteci şi, mai ales, a cunoscut la faţa locului pe omul european din Apus, sufletul lui şi filosofia lui de viaţă. Pătrunzând în cultura europeană până în profunzimile ei, el – cu inima şi mintea ortodoxului răsăritean, nu a putut să o accepte fără criticile radicale şi necruţătoare la adresa antropocentrismului său. Cine l-a cunoscut sincer, cât de puţin, pe blândul Părinte Justin, nu numai prin cărţi, ci mai ales personal, a putut simţi şi înţelege de ce a subliniat el, atât şi astfel, existenţa profundei diferenţe, chiar contradicţii de neîmpăcat, între înţelegerea ortodoxă a Evangheliei, a vieţuirii ortodoxe binecuvântate în învăţătura lui Hristos, Omul-Dumnezeu şi cultura apuseană umanistă şi hoministă, cum spunea el însuşi. Adică antropocentrismul apusean în diversele lui manifestări: în ştiinţă, în filosofie, teologie, ecleziologie, civilizaţie, cultură. El nu s-a împotrivit învăţăturii şi ştiinţei apusene ca atare, cât raţionalismului ei sec şi distructiv pentru om, pentru că îl închide în sine şi doar în lumea şi în viaţa aceasta.

Nu mai puţin de atât s-a împotrivit şi “misticii” Orientului Îndepărtat, pentru că şi ea este de asemenea ucigătoare şi dezumanizantă pentru om. Fiindcă pentru Părintele Justin omul este întotdeauna fiinţa dumnezeiesc-umană, fiinţă asemeni Domnului şi hristocentrică. Pentru că doar în Iisus Hristos, Omul-Dumnezeu omul este om adevărat, creat şi arătat ca atare şi de aceea acest iubitor de oameni şi de Hristos toată viaţa sa s-a luptat pentru un astfel de om adevărat în toate dimensiunile sale nemărginite şi veşnice, dumnezeieşti şi dumnezeiesc-omeneşti şi în toate şansele în aspiraţiile sale împlinite în Hristos Omul-Dumnezeu. De aici împotrivirea sa faţă de orice umanism chiar şi în cea mai bună variantă a sa. Părintele Justin făcea totul în numele teo-umanismului, în numele îndumnezeirii omului. “În numele omului adevărat, noi rămânem alături de Omul-Dumnezeu”, va scrie şi va mărturisi el. Fiindcă, “lupta ortodoxă pentru omul lui Dumnezeu (îndumnezeit) este în realitate lupta pentru om”, pentru omul dumnezeiesc şi îndumnezeit, nu înstrăinat de sine, ci adus în Hristos până la cea mai de sus slavă şi cinstire, şi blândeţe, şi desăvârşire.

42.jpg

[…] O întâmplare din timpul şederii Părintelui Justin în Anglia ne arată cel mai bine şi cel mai simplu în ce constă diferenţa esenţiala dintre creştinismul umanist apusean şi creştinismul ortodox dumnezeiesc-uman. Un tânăr monah englez, făcând cunoştinţă cu tânărul monah Justin, ciudat pentru ei toţi, l-a îndrăgit şi s-a apropiat de el. Văzând de aproape viaţa sa şi mai ales rugăciunile sale neîncetate şi lacrimile abundente – fapte care vor caracteriza viaţa Părintelui Justin până la capătul existenţei sale pământeşti – într-o zi a recunoscut sincer în faţa acestui ortodox din mijlocul Apusului: “Eu am înţeles abia acum, zice el, că la noi căinţa şi credinţa sunt altceva decât ceea ce ştim şi ce-am învăţat noi despre aceasta în Apus. Acum văd că noi în Apus nu ştim ce e aceea căinţa”. Monahul englez avea dreptate. În monahul Justin el a văzut ceea ce se vede foarte rar în Apus sau nu s-a văzut din timpuri de demult: credinţa vie şi căinţa ca temelie a vieţii evanghelice, înainte de orice altceva. Pentru că numai prin acea Evanghelie prescurtată, cum spun Sfinţii Părinţi, se curăţă şi renaşte omul şi se zămisleşte viaţa nouă în Duhul Sfânt.

Părintele Justin a luat în serios şi cu stăruinţă chemarea Evangheliei mântuirii lui Hristos, ca pe o obligaţie a sa personală, ca pe o obligaţie care porneşte în primul rând de la sine însuşi, căci altfel rămâne teorie şi ştiinţă pe hârtie. Regula sa de viaţă a fost aceea pe care Sfântul Grigorie Teologul a exprimat-o prin aceste cuvinte adânci (pe care Părintele Justin le avea scrise pe prima pagină a Evangheliei sale pe care o citea zilnic): “Trebuie mai întâi să te cureţi pe tine şi apoi să-i înveţi pe alţii curăţia; trebuie mai întâi să devii tu înţelept şi apoi să-i înveţi pe alţii înţelepciunea; trebuie mai întâi să devii tu însuţi lumina şi apoi să-i luminezi pe alţii; trebuie întâi să te apropii tu însuţi de Dumnezeu şi apoi să-i aduci pe alţii la El; trebuie mai întâi să devii tu însuţi sfânt şi apoi să-i sfinţeşti pe alţii”. [...]

Iar faptele tânărului monah Justin erau tot mai mari şi mai râvnitoare, mai ales rugăciunea şi lacrimile. Tot sufletul şi tot trupul său, toate însuşirile sale duhovniceşti şi trupeşti, prin purificare şi răstignire de sine le închina Preadulcelui Domn Hristos, cum Îl numea pe Mântuitorul cel mai des în acea vreme, şi prin aceasta îşi exterioriza profunda foame şi sete de mântuire, de Viul şi Adevăratul Dumnezeu, de Unicul Iubitor de oameni. “Ce să fac cu ochii deasupra prăpastiei acestei vieţi păcătoase, spunea el (şi a şi scris aceasta într-o scrisoare mai târzie), dacă nu varsă lacrimi? Sufletul, ce să fac cu sufletul dacă nu e al lui Hristos? Fiindcă fără El, este un iad fără de moarte.” Sau îşi spunea sieşi: Ochi ai mei, nu sunteţi ai mei, ci ai Domnului, de aceea – slujiţi-L pe Domnul! Urechi ale mele, trup al meu, conştiinţă a mea, suflet al meu, gânduri ale mele, simţuri ale mele, voi nu sunteţi ale mele, ci ale Domnului, de aceea – slujiţi-L pe Domnul sau consolaţi-vă cu moartea după care nu este înviere.” Fără să se cruţe pe sine, el însuşi s-a transformat într-un erou al vremurilor noastre şi de aceea în acele zile şi în acestea ale noastre s-a dovedit în toate asemănător cu Sfinţii Părinţi şi cu adevăraţii teologi ai lui Hristos. […]

42.jpg

Nu există încercare şi nici păcat, va scrie Avva în alt loc, care să nu ardă complet în focul rugăciunii sufletului nostru; nu există nici pasiune [patima] care să nu plătească la fel; nu există nici diavol care să nu ardă în flacăra neîncetată a rugii noastre înlăcrimate“.

“Aproape niciodată nu am coborât în sine, notează el în Jurnalul său, fără a-mi plânge neputinţele, fără a mă revărsa în lacrimi şi plâns cu suspinePrin grozăviile vieţii păcătoase în lume, numai prin rugăciune şi lacrimi poate omul să răzbată până la minunatul Chip al lui Hristos... Umple, Doamne, inima mea de Tine, dar mai înainte goleşte-o de tot ce e lumesc şi de toate celelalte dorinţe.” []

Datorită faptelor şi virtuţilor sale, Părintele Justin atrăgea la sine mulţi oameni ca un magnet, în timp ce altora acest lucru le provoca respingere. Acestora din urmă li se părea că prin faptele sale şi prin aspiraţiile sale duhovniceşti îi persecuta, pentru că ei, în indolenţa lor, nu aveau voinţă, nici ardoare ca să-l urmeze în actele lui de curaj. Astfel că s-a repetat şi la el, mai ales cu vreun an mai târziu, acel îndeobşte cunoscut adevăr care li s-a întâmplat tuturor oamenilor lui Dumnezeu, adică faptul că omul drept este chinuit în această lume şi că viaţa lui Dumnezeu este pentru oamenii acestei lumi obositoare şi respingătoare. Dar psihologia oamenilor care nu acceptă, ba chiar îi alungă pe oamenii drepţi, a fost de mult întrevăzută şi descrisă de Înţeleptul Vechiului Testament cu aceste cuvinte: Să vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte isprăvilor noastre şi ne scoate vină că stricăm legea şi ne învinovăţeşte că nu umblăm cum am fost învăţaţi din copilărie; Căci viaţa lui nu seamănă cu viaţa celorlalţi şi cărările lui sunt schimbate (Înţ. lui Solomon 2, 12;15). […]

Despre felul în care a predat Dogmatica şi Patrologia din nou ne mărturisesc cel mai bine textele multiplicate sau tipărite ale Dogmaticii, în care se vede cunoaşterea de către el a Sfinţilor Părinţi, a ştiinţei lor înţelepte şi a teologiei. Ce au însemnat pentru el Sfinţii Părinţi şi teologia lor dogmatică, ne-o vor arăta cel mai bine următoarele cuvinte ale sale, pe care nu putem să nu le amintim:

Ortodoxia şi ortodoxia iluminării. Iluminarea este viaţa în Sfântul Duh şi prin Sfântul Duh. Nu există ortodoxie în afară iluminării, în afară purtării de duh. În lumea realităţilor umane iluminarea este măsura ortodoxiei. În măsura iluminării e măsura ortodoxiei. Ortodox este numai ceea ce este de la sfinţii purtători de duh, de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Teologia ortodoxă este o teologie evanghelică pentru că este de la Duhul Sfânt, pentru că este de la Apostolii şi Sfinţii Părinţi purtători de duh: «Cu Sfântul Duh al teologiei»… Da, cu adevărat, teologia evanghelică este numai prin Duhul Sfânt, se dobândeşte numai prin El şi se creează numai cu El. De aici, pentru noi, ortodocşii, Părinţii Bisericii sunt purtători de duh – singurii teologi adevăraţi, singurii cunoscători ai tainei ortodoxiei, singurii dascăli ai veşnicului adevăr despre Dumnezeul în Trei străluciri. Ei sunt conducătorii noştri, ei – învăţătorii de teologie, ei – trâmbiţele Duhului Sfânt, ei – păstrătorii tainei Sfintei Treimi, ei – ochii lui Hristos. Din cauza tuturor acestora, ei sunt măsura şi îndreptarul a tot ceea ce este ortodox, a tot ceea ce este evanghelic. Ce nu este de la ei, ce nu este în duhul lor, nu este ortodox. Numai ceea ce se poate adeveri prin duhul lor este ortodox, este evanghelic, este veşnic. Studierea Sfinţilor Părinţi este din această cauză o chestiune primară a teologiei ortodoxe. Această idee se botează în apă vie şi toată se scurge în viaţa veşnică. Sufletul întinereşte, simţământul devine veşnic, gândul prinde aripi şi zboară ca vulturul în înălţimi curate. Şi creşte prin toate nemărginirile dumnezeieşti, stimulat de logosul său purtător de dorinţa de dumnezeire“.

42.jpg

Din prea marea sa iubire faţă de sfinţi şi faţă de teologia ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, Părintele Justin, imediat după venirea la Seminarul din Karlovac şi împreună cu ieromonahul Irineu Đorđević, a cerut ca la Seminar să se introducă Vieţile Sfinţilor ca obiect constant în planul şi programa de învăţământ. Pentru că el s-a luptat de la început împotriva modului scolastic lipsit de viaţă şi protestant-raţionalist al instruirii tinerelor suflete şi de aceea a cerut ca predarea şi studierea ştiinţei ortodoxe şi bisericeşti să se facă prin metode ortodoxe şi ale Sfinţilor Părinţi. Şi, în general, putem spune că pentru Părintele Justin adevărata ştiinţă şi cultură creştine au fost întotdeauna legate de sfinţenie şi sfinţire şi aceasta înseamnă act de curaj şi nevoinţă: “Sfinţenia este un act de curaj şi de aceea cultura este un act de curaj”. De aici, el a avut adesea greutăţi cu forurile bisericeşti şi s-a izbit de neînţelegere tocmai din partea lor, ceea ce l-a costat şi dese mutări dintr-o şcoală în alta şi diverse prigoniri şi marginalizări. Dar el nu a şovăit, ci, atât prin viaţa sa cât şi prin învăţătură şi prin predare şi educare, L-a mărturisit pe Domnul Hristos şi opera Sa de mântuire, învăţare, culturalizare şi transformare a oamenilor. De aceea, pentru mulţi oameni şi mulţi elevi ai săi, Părintele Justin până azi a fost şi a rămas modelul şi idealul dascălilor şi profesorilor seminarişti şi de asemenea şi al Facultăţii, când a predat mai târziu acolo.

Unul din rapoartele sale de pedagog ne spune cel mai bine ce însemna pentru el şi care anume era relaţia sa cu elevii: “Instruirea de către pedagog în practicarea Evangheliei – acesta este scopul educării în teologia ortodoxă. Acesta şi nimic altceva. Cine impune un alt scop este contra lui Hristos. Minunatul Domn Iisus a venit în această lume a groazei şi a morţii: ca El să fie tot în toate. Cei ce trec pe lângă El, fără El, împotriva Lui – sunt hoţi şi tâlhari. Conştiinţa despre El ca unicul şi de neînlocuitul Dumnezeu şi Domn domină în fiecare suflet cu adevărat ortodox. Dacă ceva din educaţie nu conduce către El, neîndoielnic duce la antihrist.

Educaţia ortodoxă năzuieşte: ca Evanghelia Mântuitorului să cuprindă tot sufletul omului, toate nemărginirile şi imensităţile sale şi astfel metamorfozează omul într-o fiinţa veşnică şi dumnezeiesc-umană. De aceea educaţia ortodoxă este un act multilateral personal. Ea nu se poate impune cu forţa, nici în mod mecanic. De la început şi până la sfârşit este voluntară, o lucrare personală a omului ca posesor şi purtător al sufletului său. De aceea este necesar un efort duhovnicesc neîntrerupt, un act de curaj personal. Educarea în spiritul Evangheliei nu este altceva decât colaborarea evanghelică a pedagogului şi a celor care învaţă în tot ceea ce este al lui Hristos. În aceasta constă bucuria şi suferinţa; bucurie – fiindcă omul lucrează pentru împlinirea chemării unicei bucurii adevărate: Evanghelia, suferinţă – fiindcă este greu să stăpâneşti sufletul şi de bună voie să-l supui legilor dumnezeieşti ale Evangheliei… Începutul autoeducării evanghelice a omului este: să devii critic necruţător faţă de tine însuţi. Şi încă critic evanghelic, ceea ce iarăşi înseamnă: neîncetat şi necruţător să critici prin Evanghelie fiecare gând al tău, fiecare dorinţă a ta, fiecare sentiment al tău, fiecare lucrare a ta. Şi toate acestea sunt exprimate cu înţelepciune dumnezeiască în acele cuvinte ale unui sfânt părinte: «Osândirea de sine este începutul izbăvirii». “Soarta a tot ceea ce este evanghelic a exprimat-o Domnul Hristos prin minunata Sa pildă despre Semănător şi sămânţă. Şi această pildă s-a realizat în mică măsură şi în munca de educare în seminarul nostru. Un teren bun a dat seminţei evanghelice un rod de o sută de ori, de şaizeci de ori mai mare; şi au fost şi spini care au sufocat destule seminţe evanghelice şi pietre care s-au comportat indiferent faţă de sămânţă. Dar acesta din urmă este un motiv special care întăreşte rugăciunile noastre şi dorinţele din rugăciune: ca minunatul Semănător Ceresc să înmulţească pământul cel bun din sufletele celor pe care îi educăm”. […]

42.jpg

Cum din copilărie era iubitor de dreptate, şi mai ales acum ca monah-ascet şi teolog iluminat al Sfinţilor Părinţi, în acea iubire de adevăr şi iubire de dreptate, el – asemenea preferatului său iluminat Sfântul Ioan Gură-de-Aur sau sfinţilor monahi studiţi, a expus în public părerile sale şi uneori şi criticile privitoare la viaţa bisericească, la faptele şi comportarea unor slujitori ai Bisericii sau organizaţii religioase. Prezentând şi examinând atent problemele vieţii şi muncii bisericeşti, ieromonahul Justin, ca redactor al revistei (Viata crestina), nu a “criticat” doar, cum au spus unii şi atunci şi mai târziu, cu rea intenţie. Au fost şi critici, desigur, dar cele mai multe au fost evaluările şi examinările pozitiv-ortodoxe ale evenimentelor şi timpurilor în care s-a trăit şi s-a lucrat, au fost atenţionări frăţeşti şi filiale şi rugăminţi, susţineri şi laude unde trebuia, dar şi entuziaste clarviziuni profetice. Toate scrierile sale de atunci, şi mai ales articolele, nu au pierdut nici astăzi nimic din prospeţimea şi actualitatea lor, căci toate sunt îmbibate de spiritul şi dragostea Sfinţilor Părinţi, de duhul binefăcător pentru Biserica lui Hristos şi pentru mântuirea oamenilor. Tot ce este cu adevărat omenesc, cu adevărat bisericesc şi ortodox, chiar dacă ar părea greu şi amar, şi-a găsit ecoul şi sprijinul în revista Părintelui Justin şi a colaboratorilor săi: “Este uşor să fii romano-catolic, scria el atunci, şi mai uşor să fii protestant, dar e greu – prea greu este să fii ortodox. Căci a fi ortodox înseamnă: a face permanent act de curaj de la om la Dumnezeul-om, a fi în permanentă zidire a ta însăţi prin fapte dumnezeiesc-omeneşti.”

42.jpg

Însă unora dintre slujitorii Bisericii, şi mai ales celor de pe poziţii mai înalte, această muncă şi o astfel de lucrare nu le-au fost pe plac. Trebuia să ai vitejie duhovnicească şi abnegaţie a autocriticii ascetice ca să poţi suporta acea reamintire şi arătare a adevărului, dar şi critica pentru neadevăr şi nedreptate, iar acest lucru nu a fost niciodată uşor pentru oameni şi deci nici de această dată. Unii s-au ridicat împotriva revistei Viaţa creştină şi împotriva oamenilor care lucrează la ea, adică în principal împotriva Părintelui Justin. Însuşi Părintele Justin a aflat şi a simţit ce se petrece în jurul său, dar din iubirea sa de adevăr şi din iubirea de dreptate în slujba Bisericii lui Hristos, nu a dat înapoi, nici atunci şi niciodată în viaţă. Iată ce scrie el însuşi, după câţiva ani de la apariţia revistei, despre Viaţa creştină:

Viaţa creştină iese încărcată de binecuvântările multor cititori, dar şi de insultele unora. Dacă nu ar fi acestea din urmă, Viaţa creştină nu ar fi creştinească, căci tot ce este de la Hristos «este piatra încercării», «piatra indignării». Viaţa creştină ştie ce vrea şi vrea ceea ce vrea Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, de aceea i-a revoltat pe aceia care parţial nu vor aceasta. Biserica ortodoxă este ceva atât de sfânt, atât de preacurat, atât de supraomenesc şi de binefăcător, încât de tot ceea ce este bisericesc trebuie să te apropii cu frică de Domnul Iisus cel Viu. Viaţa creştină recomandă neîncetat o asemenea preoţească, ortodoxă metodă de lucru în Biserică… Ea mărturiseşte neîncetat că Domnul Hristos cu Duhul Sfânt conduce Biserica prin Sfinţii Părinţi. Nu ne propovăduim pe noi, ci pe Domnul Iisus prin Sfinţii Părinţi, de aceea Viaţa creştină nu este iubită de cei care se propovăduiesc pe sine, care se impun pe sine în locul Sfinţilor Părinţi, care normează după timpNoi nu încetăm să accentuăm că în Biserică cel mai bine gândesc cu Duhul Sfânt… Sunt unii care cer reformism în cadrul Bisericii, dar nu simt că reformismul modern este pentru Biserica ortodoxă la fel ca deformismul! Viaţa creştină este contra acestuia; ea are un punct de vedere ortodox când afirmă că prin sfinţi ni s-a arătat calea ortodoxă pentru transformarea personalităţii şi a societăţii: reformează-te întâi pe tine însuţi prin generozitatea Sfântului Duh, iar Domnul însuşi îi va reforma pe alţii prin tine. Din cauză că am dat înapoi din faţa Sfinţilor Părinţi şi a Asceţilor noştri ortodocşi de neînlocuit, ne-am molipsit de reformismul apusean. Am uitat porunca: Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit (Romani 12, 2).”

Din cauza unei astfel de poziţii verticale şi juste, Părintele Justin a avut necazuri şi înainte de acestea, când s-a preocupat de binele material şi spiritual şi de progresul elevilor săi de la Seminar. Din pricina unui asemenea caz, anumiţi arhierei care s-au simţit atinşi prin scrierile sale au vrut să-l trimită pe ieromonahul Justin în faţă judecăţii Sfântului Sinod. L-a scăpat de judecată Sfinţitul Patriarh Dimitrie, arhiereul său superior, răspunzându-le arhiereilor respectivi că ceea ce a scris Părintele Justin este purul adevăr. De altfel, Patriarhul Dimitrie l-a iubit şi preţuit pe ieromonahul Justin, şi cu această ocazie, chemându-l la el, i-a spus cu blândeţe părintească: “Ştii, fiule, tu eşti un bun monah şi totul este bine, numai că trebuie să scrii mai puţin, căci ai pana ascuţită şi pe unii oameni îi doare.” []

În vara anului 1927, deşi formal “mutat”, a fost de fapt expulzat la Prizren. În spatele acestei “mutări” stătea intenţia clară a celor care l-au izgonit ca în felul acesta să facă să piară şi revista Viaţa creştină, ceea ce s-a şi obţinut (pentru că la Prizren nu erau condiţii de editare şi tipărire). În articolul scris cu acea ocazie, Părintele Justin nu se lamentează, nici nu se plânge din cauza prigoanei şi a suferinţelor personale (“Omul îl goneşte pe om – molia o goneşte pe molie, scria el. Ce e grozav în aceasta? Nimic”) şi nici din cauza revistei Viaţa creştină. Dar el simte nevoia să-şi apere calea şi poziţia ortodoxă, fiindcă prin aceasta apără Adevărul. Cu această ocazie, scrie:

“Eu trebuie să apăr calea pe care merg, nu pentru că e a mea, ci – a Lui, a lui Hristos, pe care El a descoperit-o, El a deschis-o, El a statornicit-o. Această calea dintâi şi unica, din prăpastia urât mirositoare a pământului până în înaltul înmiresmat al cerului. Prima şi unica şi – altă cale nu există. Toate celelalte căi se rotesc într-un inel al grozăviilor fără de ieşire. Calea Sa e Personalitatea Dumnezeiesc umană, nesfârşită şi nemărginită. Dacă omul păşeşte pe ea, păşeşte în Adevărul veşnic şi în viaţa veşnică, deoarece Calea, Adevărul şi Viaţa sunt una în Domnul Iisus… Jalnic e sufletul omului până la moarte şi după moarte dacă Domnul – făcător de minuni – nu-l conduce pe calea Sa dumnezeiască. Acea cale a lui Hristos se păstrează în Biserica Ortodoxă prin Duhul Sfânt, prin Sfinţii Părinţi… Dacă eu sunt Iona pe corabia Bisericii Sârbe, aruncaţi-mă în mare, doar s-o linişti furtuna, să se salveze corabia. Şi poate că vreun chit mă va primi în pântecele său şi, când va fi nevoie, mă va arunca pe mal… E binevenită orice suferinţă de dragul Domnului Celui de neînlocuit. Cu cât mai multe suferinţe se prăvălesc peste credinţa mea, aceasta se înfige şi mai profund în inima mea. Pentru un creştin, suferinţele sunt purgatoriu; şi încă ceva – primăvară pentru sufletul lui, şi prospeţime, şi întinerire… În lupta pentru ortodoxie, eu am mers pe calea Sfinţilor Părinţi direct spre Adevărul ortodox al lui Hristos şi niciodată nu am făcut pe placul oamenilor, căci dacă aş fi făcut pe placul lor, atunci nu aş fi fost nici ultima slugă a lui Hristos. Eu sunt convins încă în continuare că numai prin însuşirea filosofiei Sfinţilor Părinţi şi a înţelegerii ortodoxiei prin acte de curaj poate reînvia sentimentul nostru bisericesc, letargic şi paralizat… Şi în timp ce lumile se dezlănţuie deasupra noastră şi păcatele noastre în noi, sufletul ortodox dornic de Dumnezeu tânjeşte după viaţa sfântă întru Domnul Hristos, după Sfânta lucrare în biserica noastră mult încercată, tânjeşte şi se roagă cu suspine: «Preasfântă, preacurată, binecuvântata, slăvita noastră Născătoare de Dumnezeu şi Preapropiată Marie cu toţi sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră, lui Hristos să o dăm. Ţie, Doamne!»”.

42.jpg

[...] Pentru lucrarea apostolică plină de abnegaţie din Cehia, Mitropolitul Iosif a propus Sfântului Sobor Arhieresc al Bisericii Sârbe să-l aleagă pe Părintele Justin ca episcop al nou înfiinţatei eparhii la Mukačevo în zona Subcarpatică. În legătură cu aceasta, între Părintele Justin şi episcopul Iosif s-a dus o lungă corespondenţă şi muncă de convingere, dar la sfârşit Părintele Justin nu a acceptat totuşi să primească rangul şi poziţia.

Despre acestea s-a păstrat o scrisoare a sa către Presfinţitul Iosif (remisă prin corespondenţă şi Patriarhului Varnava şi Episcopului Nicolae), în care Părintele Justin motivează refuzul său astfel:

Rog pe Preasfinţia Voastră să mă ierte că fac aceasta. Scriu acestea aşa cum îmi dictează imperios conştiinţa mea. Este vorba de calea pe care îmi conduc sufletul prin lumea aceasta, către lumea cealaltă… Preasfinţia Voastră mi-a adus la cunoştinţă în câteva rânduri şi mai ales în aceste zile înainte de plecarea la Sfântul Sobor Arhieresc că trebuie să rămân episcop în Rusia Subcarpatică. Eu am refuzat aceasta şi refuz şi acum. Şi acest refuz al meu nu este rezultatul unor stări sufleteşti de moment, ci este rodul unor cugetări îndelungate şi ceea ce este mai important: rodul sentimentului meu permanent şi neschimbat că eu nu sunt potrivit pentru rangul de episcop… Eu m-am privit îndelung şi serios în Evanghelie, m-am privit în Evanghelie, m-am judecat prin Evanghelie, şi am ajuns la o concluzie şi o hotărâre de nezdruncinat: în nici un caz nu pot şi nu-mi permit să primesc rangul de episcop, pentru că nu am nici cele mai elementare însuşiri evanghelice pentru aceasta. Dacă aş primi acest rang aşa cum sunt, eu – conştient, şi de aceea fără a mă ierta – aş fi condamnat de judecata din pilda Mântuitorului despre omul care, fără a chibzui, a început să-şi zidească un turn şi nu a putut să-l termine, căci mai întâi nu a stat să socotească ce-l va costa şi dacă are putere şi mijloace ca să-l termine. Eu mă cunosc foarte bine pe mine însumi: îmi este foarte greu să-mi ţin propriul suflet în limitele binelui lui Hristos, darămite sute de mii de suflete străine. Şi să răspund pentru ele în faţa lui Dumnezeu! Măsurându-mă cu măsurile evanghelice, judecându-mă cu judecata grozavă a Evangheliei, găsesc pretutindeni în mine dezolante lipsuri şi defecte păguboase, de aceea am luat cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată fiinţa, hotărârea de neînlocuit: ca sub nici o formă să nu accept visul de a fi episcop… Pe lângă acestea: eparhia Mukačevo este de o asemenea factură încât în ea, cu cel mai mare chin, abia se poate descurca ca episcop un om cu o imensă experienţă şi înţelepciune. Cum însă aş putea-o face eu – neexperimentat, de-a dreptul stângaci? Aici totul este într-o haotică agitaţie; nu s-a vărsat încă nimic în formele (canonice) legal definite, nici în obiceiurile religios-bisericeşti şi în tradiţii… De aceea, aici este necesar un episcop în vârstă, încercat, care dispune de o mare şi binefăcătoare experienţă şi de o rutină în muncă bine călită. Fără acestea, se poate duce totul de râpă”.

Părintele Justin a venit la mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Ćelie de la Valjevo la 14/27 mai 1948 şi a rămas aici ca preot slujitor şi duhovnic. Despre această perioadă a vieţii sale, ce altceva să spunem decât aceasta: “Când viaţa dăruită întru Hristos trece în viaţa preoţească, atunci nu se poate cuprinde în cuvinte.”

În Ćelie şi-a sfârşit Părintele Justin viaţa pământeană, având binecuvântatul sfârşit al omului drept şi plăcut lui Dumnezeu, cu faţa spre Bunavestire din 1979.

Fără să propovăduiască altceva în afară de credinţa sa întru Domnul şi sfinţii Săi, mărturisind prin rugăciune, cu rugăciune începând, cu rugăciune sfârşim: Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”

(VIAŢA UNUI SFÂNT: AVVA JUSTIN POPOVICI, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003)

sjp10.jpg


Categorii

Marturisirea Bisericii, Sfantul Iustin Popovici, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

29 Commentarii la “SFANTUL IUSTIN POPOVICI – Noul sfant filosof si martir al lui Hristos in vremurile noastre

  1. Ma rog lui DUMNEZEU ca acest articol sa fie citit de cat mai multi EPISCOPI,. Acest SFANT s_a raportat la EVANGELIE oare se mai intampla in ziua de azi asa ?

  2. Cand a fost canonizat Sf Iustin Popovici?

  3. Nu e foarte clar daca a fost deja canonizat (si daca da, cand), dar exista unele repere ca ar fi fost totusi si ca ar avea chiar 2 date de praznuire: http://www.pravoslavieto.com/life/08.30_sv_justin_popovich.htm
    Ceva cert insa n-am gasit pana acum. Nici in cartea cea noua de la Sophia, cu “Viata si minunile” nu apare nimic despre asta.

    Cert este ca sfintenia sa e de netagaduit si ca era, stim din viata sa, cinstit ca un sfant, inca din timpul vietii inclusiv de catre monahii athoniti, iar la moartea sa, trupul a raspandit indata o buna mireasma si apoi a facut nenumarate minuni (consemnate deja, multe dintre ele). Este cinstit deci ca sfant, i s-au facut icoane si tropar, care, e drept, ca si in cazul altor sfinti recenti, pot sa fie icoane pre-canonizare sau in vederea canonizarii. Probabil e doar o chestiune de timp, desi m-ar mira ca sarbii sa nu o fi facut deja, cand au un patriarh (acum pe moarte) foarte duhovnicesc si cand cativa dintre episcopii Sinodului Bisericii Sarbe sunt chiar ucenicii Cuviosului Iustin. Printre ei, mai cunoscutul Episcop Artemie, de Kosovo.

    Referitor la data adormirii sale si data de praznuire (fie ea si ne-oficiala inca), iarasi e ciudat ca n-am gasit nicaieri precizarea obisnuita: 25 martie/7 aprilie. E cert insa ca a trecut la Domnul in ziua de Bunavestire, in care s-a si nascut. Dar Bunavestire este praznuita de Biserica Sarba, ramasa pe calendarul vechi, iulian, mai tarziu cu 13 zile decat noi, asadar se poate spune ca abia pe 7 aprilie dupa data calendarului nostru, moment corespunzand lui 25 martie (Bunavestire) pe calendarul vechi, i-ar veni randul si Cuviosului Iustin. O sa revenim deci cu materiale de si despre Sf. Iustin si pe 7 aprilie, vrand Domnul.

    Oricum, cel mai important este sa ne folosim de pilda si de invatatura sa, indiferent de zilele de canonizare si de praznuire.

  4. Pingback: blogul lui laurentiu dumitru » Blog Archive » Linkurile zilei, 26.03.08
  5. Multumesc. Pentru mine era important sa stiu daca a fost sau nu canonizat, cum stiu, de ex, despre Sf Nicolae Velimirovici ca a fost canonizat in 2003. M-as bucura sa fie canonizati cat mai curand si parintele Paisie, si parintele Seraphim si multi altii… pentru ca am o strangere de inima, nu stiu cat de ok este sa ma rog lor cata vreme nu au fost canonizati, chiar daca eu cred in sfintenia lor.. ma tem sa nu fiu in inselare…

  6. Cu siguranta NU sunteti in inselare, pentru ca sfintii sunt sfinti de la inceput, nu din momentul recunoasterii lor oficiale. In acel moment incepe cinstirea lor generala, dar cine ii cunoaste deja si crede in ei, li se poate ruga fara nicio teama:

    http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/05/03/pot-sa-ma-rog-catre-parintii-cu-viata-sfanta-insa-necanonizati/

  7. Multumesc. Doamne ajuta!

  8. ‘Jalnic e sufletul omului până la moarte şi după moarte dacă Domnul – făcător de minuni – nu-l conduce pe calea Sa dumnezeiască’ – asta ma duce cu gandul la ‘a crede in Dumnezeu, tot de la Dumnezeu vine…’. Dar vine intrebarea: adica, cui da Dumnezeu sa creada in EL, il si trage (pe om) sa vina spre EL punandu-l pe ‘pista de lansare’ (iertati comparatia cam prost aleasa), ceilalti nu? Daca e asa, atunci -ceilalti- nu vor avea o ‘justificare’pentru ca nu L-au cunoscut, nu au facut ce trebuie? Sau, e vorba si de datoria fiecaruia in parte sa caute sa gaseasca sensul vietii asteia, faptul ca viata noastra nu se sfarseste aici si acum, ca cea de-aici (viata pamanteasca) este doar o trambulina spre Cer, spre cea vesnica? Asta ar veni oarecum in contradictie cu ‘Iata stau la usa si bat…’; ‘bate’ la toata lumea sau nu?

  9. Nu sint eu in masura sa raspund intrebarii dar cred ca scoasa din context fraza respectiva lasa loc la prea multe interpretari. Contextul, asa cum il vad eu, adica articolul scris dupa expulzarea la Prizren face o referire la calea asumata de Sfintul Iustin pentru ca numai citeva rinduri mai jos scrie: “E binevenită orice suferinţă de dragul Domnului Celui de neînlocuit. Cu cât mai multe suferinţe se prăvălesc peste credinţa mea, aceasta se înfige şi mai profund în inima mea.” Nu cred ca Sfintul Iustin a vrut sa faca referire la altcineva decit la el insusi atunci cind a scris: “Jalnic e sufletul omului până la moarte şi după moarte dacă Domnul – făcător de minuni – nu-l conduce pe calea Sa dumnezeiască”. In context eu vad mai degraba o subliniere a ideii ca ortodoxia este jertfa si asumarea jertfei si ca suferinta este privita de Sfintul Iustin ca pe o dovada concreta ca Domnul – făcător de minuni – il conduce direct si nemijlocit, prin suferinta, pe calea Sa dumnezeiască. Iertati-ma daca v-am suparat.

  10. Domnul bate la toata lumea, dar se pare ca putini aud si raspund, iar fara acest raspuns al nostru, adica fara a intelege si a-ti trai viata pentru Dumnezeu, fara a merge pe calea dumnezeiasca viata pe pamant este jalnica, fara sens. Desigur, nu e vorba de predestinare, ci de o exprimare cam in genul Sf. Ap. Pavel, care, din smerenie, pune totul pe seama lui Dumnezeu si nimic pe seama lui insusi. Dar nu este exclusa si nici contradictorie nici interpretarea fratelui Dragos.

  11. Cât mă bucur că v-am regăsit. Căutam citate de Sf. Nicolae Velimirovici şi Sf. Iustin Popovici.
    Ieri am avut probleme repetate de accesare a site-ului dvs.

    Doamne ajută! Sunteţi o bucurie pentru noi.

  12. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Serafim Rose - model de lupta cu ereticii si ereziile de astazi
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » CUVIOSUL IUSTIN POPOVICI - constiinta vie a Ortodoxiei patimitoare - 30 de ani de la mutarea in Cer
  14. BLANDETE

    Parintelui Iustin Popovici

    La celalalt sa mergi cu pasi de porumbel,

    Sa i te-apropii delicat si cu blandete,

    Pentru ca frici si suparari are si el,

    Si-atatea griji in hamul vietii-i dau binete –

    La celalalt sa mergi cu pas de porumbel,

    Nu-i adauga si greutatea ta, in spate,

    Si fiara de-a ajuns, si cel mai crunt misel,

    Imparte-i un fior, macar, de bunatate-

    La celalalt sa mergi cu pas de porumbel,

    Sa i te-apropii delicat si cu blandete,

    Si-oricate griji si suparari ai, ca si el –

    Cu ruga, inima si fapta, da-i binete –

    8 aprilie 2009

  15. Pingback: Război întru Cuvânt » CUVIOSUL IUSTIN POPOVICI – constiinta vie a Ortodoxiei patimitoare – 31 de ani de la mutarea in Cer
  16. Pingback: Război întru Cuvânt » Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (II). “Stiti voi, fratilor, care este arma cea mai puternica a omului pe pamant?…”. De ce o lepadam tocmai pe ea?
  17. Pingback: Război întru Cuvânt » 14 IUNIE – SFANTUL IUSTIN POPOVICI: “In istoria neamului omenesc au existat trei caderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda si cea a papei”
  18. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL IUSTIN POPOVICI DESPRE EREZIA INFAILIBILITATII PAPALE SI UMANISMELE ANTI-UMANE: Nu-l dati mortii pe pacatos din pricina pacatului!
  19. Pingback: Război întru Cuvânt » Ce este Adevarul? UN CUVANT CAPITAL AL SFANTULUI IUSTIN POPOVICI SI O MEDITATIE PE MARGINEA SA. Totul in Hristos…, nu doar in numele Lui!
  20. Pingback: Sfantul Iustin Popovici: "SFINTENIA ESTE STAREA NORMALA A SUFLETULUI NOSTRU... Sa te sfintesti tu insuti mai intai, si apoi sa sfintesti pe altii"
  21. Pingback: MERSUL PE APA IN MIJLOCUL FURTUNILOR VIETII: “Trebuie sa stim sa cerem ajutor. Sa intindem mana, asa cum a facut-o Petru, sa ne incredintam Domnului” -
  22. Pingback: ACATISTUL SFANTULUI CUVIOS IUSTIN POPOVICI (14 iunie) -
  23. Pingback: Sfantul Iustin Popovici: SFINTELE TAINE NU AU NUMAR: “Toate in Biserica sint Sfinta Taina, toate: de la lucrul cel mai marunt, pina la cel mai mare” -
  24. Pingback: SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI – noul Gura-de-Aur († 18 martie), “un apostol al Ortodoxiei” si “un stalp al Bisericii” -
  25. Pingback: SFANTUL IUSTIN POPOVICI, binevestitorul si marturisitorul Dumnezeu-Omului (†14 iunie) – 120 de ani de la nastere, 35 de ani de la adormire -
  26. Pingback: ACATISTUL SFANTULUI CUVIOS IUSTIN POPOVICI (14 iunie) | Cuvântul Ortodox
  27. Pingback: Sfantul Iustin Popovici: “Sa transformam fiecare clipa libera a vietii noastre macar intr-un suspin de rugaciune” | Cuvântul Ortodox
  28. Pingback: SFANTUL IUSTIN DE LA CELIE despre misiunea ascetica a Bisericii: “ASCETII SUNT SINGURII MISIONARI AI ORTODOXIEI. Nevoinţa este singura ei scoala misionara. PUNE-TE IN SITUATIA CELOR INDURERATI, PLINI DE TRISTETE SI DE NECAZURI…” | Cuvâ
  29. Pingback: “O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Ar fi aruncat defăimarea de TRĂDĂTOR în obrazul marelui SFÂNT FOTIE”. Fericitul parinte marturisitor EPIFANIE despre PERICOLUL SCHISMEI CARE INCEPE CU NE
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate