“Avem o nevoie disperată de a ne rupe din lanţurile singurătăţii și de a ne găsi libertatea în SOLIDARITATE. Numai în aceasta putem găsi TĂRIA DE A REZISTA”

Extras din Rod Dreher, Să nu trăim în minciună:

Să facem durerea mai uşor de îndurat

Vakhtang Mikeladze este un binecunoscut realizator de filme documentare din Republica Georgia. Are o vârstă venerabilă, dar încă debordează de o vivacitate uşor teatrală, aducând aminte de eleganţa vechii lumi. Vizita în apartamentul lui de la Moscova presupune închinatul a nu puţine pahare cu coniac gruzin, în toasturi sentimentale. De asemenea, îl duce pe musafirul american într-o lume de suferinţă aproape imposibil de înţeles.

Tatăl lui Mikeladze, Evgheni, a fost un faimos dirijor de orchestră simfonică la Tbilisi, când, nu se ştie cum şi de ce, a intrat în conflict cu Stalin. În 1937 a fost arestat, torturat şi împuşcat de NKVD, poliţia secretă predecesoare a KGB-ului. Vakhtangi având pe atunci cincisprezece ani, împreună cu sora lui, care avea şaptesprezece, au fost şi ei arestaţi, în virtutea unei legi care impunea pedepsirea membrilor de familie ai „trădătorilor de patrie”.

În timpul îndelungii şi emoţionantei noastre conversaţii, Vakhtang a pomenit de ruşinea pe care încă o poartă în el, dar nu mi-a dezvăluit de ce decât la final, când, cu lacrimi în ochi, mi-a povestit despre noaptea în care poliţia secretă a venit să-i ridice pe adolescenţii Mikeladze.

„Când ne-au arestat, pe mine şi pe sora mea, eram speriaţi de moarte”, spune el. „Ne-au băgat într-un camion, în spate. Pe mătuşa mea au suit-o în cabină, cu un soldat. Ca să ieşim din clădire şi să mergem spre camion, trebuia să trecem printr-un soi de curte interioară. Toată lumea ieşise afară, toţi vecinii se uitau şi plângeau. După ce camionul a pornit-o din loc, sora mea şi cu mine stăteam faţă în faţă, uitându-ne unul la celălalt. Aveam câte un soldat de fiecare parte, în stânga şi în dreapta. Pe drum, de nicăieri, au tot apărut alte camioane care ni s-au alăturat. Am devenit o lungă caravană de arestaţi. Atunci când ne-am dat seama că toate aceste camioane sunt pline cu oameni ca noi, sora mea s-a uitat la mine şi a zâmbit, iar eu i-am răspuns tot cu un zâmbet. Realizaserăm că cel puţin nu eram singuri”.

Lacrimile îi curg acum şiroaie pe obraji. Bătrânul murmură: „Mi-e ruşine, acum, că m-am bucurat în clipa aceea”.

Aşa dureroasă cum este amintirea pentru Mikeladze, care va petrece mulţi ani în Gulag, ea stă mărturie pentru cât de importantă este camaraderia în mijlocul chinurilor de nesuportat.

Părintele Kiril Kaleda spune o poveste despre Sfântul Alexei Mecev, un preot moscovit care a murit în 1923. Mai devreme în timpul vieţii lui, soţia părintelui Alexei a murit în urma unei boli, lăsându-l cu şase copii de crescut. Cu inima frântă de jale, părintele Alexei i-a cerut sfatul părintelui Ioan din Kronstadt, un mare sfânt rus, canonizat după moarte, în 1909. Părintele Ioan i-a spus preotului îndoliat: „Alătură-ţi durerea durerii altora, şi atunci ţi se va părea mai uşor de dus”.

Părintele Alexei i-a dat ascultare. A continuat prin a deveni un preot renumit, un părinte spiritual şi un sfătuitor al celor doborâţi de necazuri şi durere. Atunci când a murit, în 1923, regimul bolşevic i-a permis Patriarhului Tihon al Moscovei să iasă din închisoare pentru a oficia slujba de înmormântare a părintelui Alexei. Fiul părintelui Alexei, Serghei, a devenit, la rândul său, preot. În 1944, părintele Serghei a fost executat în închisoare pentru credinţa lui. Amândoi, tată şi fiu, au fost canonizaţi. Icoana lor stă deasupra căminului unde arde focul, în camera mea de zi.

Profesoara Mária Komáromi vede atât de multă singurătate printre studenţii de la facultatea budapestană unde predă! Ea se gândeşte la anii comunismului, când, împreună cu răposatul ei soţ, organiza întruniri în grup restrâns cu tineri creştini, în apartamentul lor din Budapesta. Acele întâlniri îi ajutau foarte mult pe tinerii cu probleme, îşi aminteşte ea. Poate că şi astăzi i-ar ajuta, dacă s-ar face acelaşi lucru.

„Primul pas este, fără îndoială, să recunoaştem această singurătate”, spune ea. „Pentru cei tineri, faptul că au o grămadă de prieteni pe reţelele sociale maschează problema. Aşadar trebuie să contracarăm această singurătate. Ceea ce se poate face prin formarea unor mici comunităţi, practic, în jurul oricărui lucru”.

Sir Roger Scruton, care i-a ajutat pe aliaţii cehi să-şi edifice rezistenţa intelectuală, subliniază cât de important este, astăzi, ca disidenţii să creeze mici grupuri cărora să le dedice timp efort şi devotament – nu doar comunităţi ale bisericii, ci cluburi, trupe de muzică, asociaţii sportive şi aşa mai departe. Ideea este să găseşti ceva care să te scoată din tine însuţi, ca să-ţi descoperi propria valoare în raport cu ceilalţi şi ca să înveţi cum să accepţi disciplina pe care o aduc cu sine responsabilitatea faţă de alţii şi un scop comun. Într-adevăr, Václav Benda, deşi creştin, s-a străduit din toate puterile să-i aducă laolaltă pe semenii lui cehi de toate credinţele, indiferent de scopul declarat, chiar şi numai pentru a împiedica atomizarea oamenilor de care depindea existenţa regimului totalitar.

Komáromi este de acord că trebuie să începem de undeva, în actul nostru de rebeliune împotriva atomizării contemporane. Fiindcă individul care se ridică singur împotriva maşinăriei va fi zdrobit.

Organizează-te acum, cât încă mai poţi

Zofia Romaszewska este una dintre eroinele veritabile ale Poloniei moderne. Împreună cu răposatul ei soţ, Zbigniew, a fost cadru universitar şi activistă în mişcarea sindicatelor Solidaritatea. Cei doi soţi s-au alăturat luptei pentru libertate şi drepturile omului în anii ’60, când au găzduit întruniri ale disidenţilor în apartamentul lor. Atunci când comuniştii au declarat legea marţială, în 1980, într-o încercare de a zdrobi mişcarea Solidaritatea, Romaszewska şi soţul ei au început să se ascundă şi au fondat postul de radio clandestin Solidaritatea. În cele din urmă ea a fost arestată, dar amnistiată după câteva luni.

Astăzi, la vârsta de optzeci de ani, Romaszewska, devenită o mare doamnă a rezistenţei anticomuniste, încă îşi păstrează scânteia tenacităţii unui luptător în stradă. După cinci minute de stat de vorbă cu ea, în apartamentul ei din Varşovia, e limpede că orice comisar confruntat cu o flacără vie ca această femeie n-ar avea nicio şansă să iasă învingător.

Romaszewska se arată vehementă pe tema solidarităţii. Ea vede pericolul totalitarismului de mătase ca apropiindu-se cu repeziciune şi îi îndeamnă din toate puterile pe tineri să se dea jos de pe Internet şi să se adune faţă în faţă, ca să construiască rezistenţa.

„După părerea mea, acesta este miezul, aceasta este esenţa a tot ceea ce trebuie făcut chiar acum: formarea acestor comunităţi şi reţele de comunităţi”, spune ea. „Orice fel de comunităţi ne putem imagina. Ideea e ca membrii comunităţii să se sprijine pe cât posibil unii pe ceilalţi, indiferent ce s-ar întâmpla. Nu trebuie să fii pregătit să-ţi dai viaţa pentru cel de lângă tine, dar trebuie să aveţi ceva în comun şi să faceţi lucruri împreună”.

Vezi, judecă, acţionează

Atomizarea vieţii din ziua de azi ne-a lăsat pe cei mai mulţi dintre noi vulnerabili la demoralizare şi, ca urmare, vulnerabili la manipulare. Nici creştinii nu sunt scutiţi. E uşor ca un credincios să se simtă complet singur, chiar şi atunci când se află alături de alţii la biserică. Dar, prin indiferenţa arătată ideii de solidaritate şi prin cedarea în faţa dezintegrării sociale prezentate ca nouă normalitate, creştinii le uşurează mult sarcina celor aflaţi la putere şi care, urându-ne, vor să ne controleze.

Avem o nevoie disperată de a ne rupe din lanţurile singurătăţii și de a ne găsi libertatea în solidaritate. Mărturia disidenţilor anticomunişti este clară: numai în solidaritatea cu alţii putem găsi tăria spirituală şi comunitară de a rezista. Cu cât rămânem ma îndelung izolaţi în vreme de libertate, cu atât mai greu ne va fi să ne regăsim unii pe ceilalţi în vremuri de persecuţie. Trebuie să vedem în fraţii noştri şi în surorile noastre nu o povară a obligaţiei, ci binecuvântarea propriei noastre eliberări de singurătate, suspiciune şi înfrângere.

Discernerea criteriilor pentru întovărăşire este o treabă riscantă atunci când încrederea acordată persoanei nepotrivite te poate trimite la închisoare. Unii, cum ar fi părintele Jerzy Popieluszko, au rămas deschişi în faţa tuturor, dar majoritatea disidenţilor creştini au învăţat să fie extrem de atenţi. Nu doar siguranţa lor, ci şi binele întregii mişcări a bisericii erau în joc. Aceste linii de netrecut trebuie trasate în funcţie de particularitatea împrejurărilor. Aşa cum ne arată exemplul părintelui Kolakovic, creştinii trebuie să înveţe singuri mecanica organizării celulelor şi a reţelelor clandestine, cât timp mai sunt încă liberi s-o facă.

Creştinii trebuie să acţioneze pentru a întări legături de frăţie nu doar între ei, trecând peste graniţele confesionale şi cele internaţionale, dar şi cu oamenii de bună-credinţă aparţinând altor religii sau niciunei religii. Atunci când sufletele le sunt rânduite cum se cuvine, credincioşii slujesc nu doar binele bisericii, ci sunt un mijloc prin care Dumnezeu îşi dă binecuvântarea tuturor oamenilor.

Liderii grupurilor mici trebuie să fie dispuşi şi capabili să îndeplinească rolurile catehetice, pastorale şi organizatorice care în mod normal le revin liderilor bisericii instituţionale, dar care sunt împiedicaţi de lege să o facă sau sunt prea compromişi în alte privinţe, ca să slujească aşa cum se cuvine.

În sfârşit, tovărăşia în grupuri mici păstrează moralul ridicat atunci când dispreţul şi chinul lumii biciuiesc amarnic spinările credincioşilor. Tinerii creştini din Moscova anilor ’70 îşi aduc aminte de timpul petrecut împreună, închinându-se şi rugându-se şi întărindu-se unii pe ceilalţi, ca fiind cel mai fericit din viaţa lor. S-au încovoiat sub greutatea statului sovietic, dar nu s-au frânt, pentru că Dumnezeu era cu ei. Şi cu ei erau fraţii şi surorile lor întru Hristos.

Dacă iubirea a fost liantul care le-a cimentat tovărăşia, atunci suferinţa dusă împreună este ceea ce a dat viaţă legăturii şi a făcut-o să fie reală. Suferinţa a fost încercarea doveditoare. Dragostea, aşa cum ne spune Apostolul Pavel, îndelung rabdă. Şi aici e problema cu totalitarismul de mătase: îi seduce pe cei – chiar şi creştini – care şi-au pierdut capacitatea de a iubi răbdător, la bine şi la rău. Ei cred că iubesc, dar nu fac altceva decât să dorească. Unii dintre ei cred că-L urmează pe Hristos, dar, de fapt, nu fac decât să-L admire.

Fiecare dintre noi crede că el n-ar putea fi aşa. Dar, dacă am acceptat marea minciună a culturii noastre terapeutice, care ne spune că fericirea personală este cel mai mare bine dintre toate, atunci ne vom preda cu arme şi bagaje la primul semn de nefericire.

(Rod Dreher, Să nu trăim în minciună, Editura Contramundum, București, 2021)

Legături:

***