CE NE ADUCE INAINTEA LUI DUMNEZEU SI FACE SA SE IMPLINEASCA CERERILE CELE BUNE ALE INIMII? Marea deosebire dintre INDRAZNEALA la Dumnezeu a celor smeriti si TUPEUL celor mandri si “smecheri”. PREDICA ARHIM. MELHISEDEC DE LA LUPȘA la Duminica femeii cananeence

Predica Arhim. Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa) la Duminica a 17-a dupa Rusalii (17 februarie 2013):

Transcriere rezumativa

[…]

Canaaneanca a ajuns în faţa lui Hristos, a stat de vorbă faţă către faţă cu Dumnezeul nostru. Ce a adus-o în faţa lui Hristos?

– durerea sufletului ei, văzându-şi fiica chinuită de un duh rău. Durerea pentru aproapele e dată de dragostea pentru el. Deci:

– dragostea a adus-o în faţa lui Hristos. Însă vedem o mulţime de mame sfâşiate de durere pentru copiii lor, totuşi asta nu le duce pe toate mamele înaintea lui Hristos.

– credinţa a adus-o în faţa lui Hristos, El Însuşi spunându-i: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela. Totuşi, ea a avut ceva în plus, care a învrednicit-o să ajungă în faţa Lui, Şi din dialogul pe care îl prezintă Sf. Evanghelist Matei, vedem că acest lucru era:

– smerenia, care se vede din răspunsul ei la cuvântul Domnului – Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor! Ea spune: Aşa este, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. După acest cuvânt Hristos îi fericeşte credinţa prin cuvintele: O, femeie, mare este credinţa ta…

Am putea spune că femeia canaaneancă s-a „luptat” cu Hristos şi prin smerenia ei L-a biruit și L-a făcut să îi asculte cererea. Privind mai adânc, însă, vedem că Hristos a ajutat-o pe femeie să ajungă la această stare de smerenie înaintea Sa, pentru că El, Dumnezeul nostru Cel smerit, Se descoperă inimii celei smerite.

Smerenia duce dragostea noastră înaintea lui Dumnezeu. Smerenia face să crească credinţa noastră. Smerenia este ceea ce Hristos vrea să ne împărtăşească nouă ca înţelegere, ca și cunoaştere.

Dacă un suflet ajunge să vorbească cu Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat, ceva în el se înveşniceşte, pentru că El Însuși este veşnic, este Cel Ce Este.

Femeia canaaneancă ne arată trei etape pe care smerenia le lucrează în viaţa omului:

1. îndrăzneala – ea a îndrăznit să vină în calea lui Iisus, să-I ţină calea, I-a ieşit în întâmpinare, El a trecut pe lângă ea şi ea a strigat stăruitor până când au intervenit Apostolii, sensibilizaţi de durerea ei. Am putea să ne întrebăm: bine, dar tot îndrăzneții lumii acesteia căpătă și de la Dumnezeu? Pentru că mulți în lumea de astăzi sunt îndrăzneți, sunt “tupeiști”, iar oamenii aceștia sunt cei care intră în față; însă îndrăzneala ca lucrare a smereniei e foarte diferită de îndrăzneala ca lucrare a mândriei, a celor care se socotesc pe ei mai buni decât ceilalți, iar acest lucru se vădeşte în cea de-a doua treaptă, după cum spune Sf. Ioan Cuvântătoul de Dumnezeu, că cel care păcătuiește nu are îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Oamenii “șmecheri” ai lumii acesteia pot să creadă că ajung înaintea lui Dumnezeu, dar în momentul când se apropie de Dumnezeu, lumina conștiinței începe să-i mustre pentru păcatele lor;

2. stăruinţa – femeia nu numai că a venit în faţa lui Hristos, ci a stăruit. Nu s-a descurajat când n-a băgat-o în seamă Hristos, ci smerenia i-a dat puterea să rămână stăruitoare, stare care i-a dat şi mai multă credinţă. I-a spus lui Hristos: Doamne, ajută-mă!, dar El n-a ajutat-o când i-a spus Doamne, ajută-mă!, ci i-a spus: Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o dai câinilor. Deci El părea de neînduplecat, dar smerenia ei a ajutat-o să nu se descurajeze în cererea ei. Şi astfel a ajuns la cea de-a treia treaptă:

3. înveşnicirea dragostei ei – dragostea ei de mamă, care purta durerea fiicei ei, a căpătat ceva din caracterul dumnezeiesc al dragostei lui Dumnezeu. Abia atunci Hristos i-a spus: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

Noi de multe ori ne socotim prea păcătoși pentru a avea îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu, însă femeia canaaneancă ne arată că tocmai smerenia îţi dă îndrăzneală. Când te smereşti înaintea lui Dumnezeu poţi să îndrăzneşti înaintea Lui, chiar dacă eşti păcătos, chiar dacă ești cel mai mare păcătos. Credem noi că ne smerim dacă nu îndrăznim să-I cerem lui Dumnezeu lucrurile duhovniceşti după care tânjeşte inima noastră sau să înălțăm la Dumnezeu cereri pentru semenii şi fraţii noştri. Ne descurajăm uşor, Îi cerem lui Dumnezeu o dată, de două ori, de trei ori, şi, dacă vedem că Dumnezeu nu ne aude, credem că nu ne ascultă şi nu-I pasă de noi şi ne dăm înapoi. Dar femeia canaaneancă ne învaţă că, dacă noi ne smerim și ne osândim înaintea lui Dumnezeu şi ne socotim vrednici de această aşa-zisă neauzire a Lui, atunci cererea noastră este ascultată. Ca atunci când femeia a spus: Aşa este, Doamne…, adică a fost de acord cu Hristos. Ne învaţă femeia să acceptăm şi să ne socotim nevrednici de a fi ascultați și de a ne fi primită cererea, dar să ştim că Dumnezeu ascultă orice cerere, orice strigăt şi orice suspin al fiecărei inimi.

Prin încercările la care ne supune în viaţa aceasta, Dumnezeu vrea, încet-încet, să ne învrednicească să stăm înaintea feţei Lui şi să auzim şi noi, înveşnicindu-ne dragostea, ca femeia canaaneancă: Mare este credinţa ta! Fie ţie cum ai voit! şi să primim şi noi să ne fie îndeplinită cererea, care este a ne fi mântuite sufletele noastre şi ale celor pentru care ne rugăm.

Dacă ne cercetăm sincer, vedem că sunt adevărate cuvintele Sf. Siluan care spune că oamenii, în ziua de astăzi, s-au făcut mândri şi rari sunt cei care ajung la iubire. Mulţi se mântuiesc prin suferinţe, prin încercări. Dacă noi ajungem să înțelegem că starea aceasta de neîndrăzneală, pe de o parte, sau de tupeu, în extrema cealaltă, în faţa lui Dumnezeu este o lucrare și o mişcare a mândriei, străină de dragostea lui Dumnezeu, dacă noi înţelegem că dragostea lui Dumnezeu poate să pătrundă în inimile noastre numai dacă ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi ne recunoaştem starea de păcătoşenie, pe de o parte, dar recunoaştem și dragostea Lui, care biruieşte orice păcat în lumea aceasta, şi dragostea noastră poate să se înveşnicească şi noi putem să ne învrednicim de acest mare har de a sta înaintea lui Dumnezeu, de a avea o relaţie și un dialog personal cu El.

Să dea Dumnezeu ca încet-încet să învăţăm să ne smerim, căci Sfântul Siluan spunea că smerenia este poartă deschisă dragostei. Amin.

***