DANIEL TURCEA – POETUL si PROFETUL RASTIGNIT AL DUMNEZEU-CUVANTULUI. “Spiritul antihristic nu e de ieri, de azi in lume. Nimic nu scapa necenzurat de ura impotriva lui Hristos”. Gandurile Presbiterei CORINA NEGREANU la 40 de ani de la invesnicirea poetului mistic crestin

28-03-2019 Sublinieri

(sursa portret: Român ortodox in Franta)

Presbitera Corina Maria Negreanu:

Câteva gânduri la 40 de ani de la înveșnicirea poetului mistic creștin Daniel Turcea

28 martie, A.D. 2019

Eu nu l-am cunoscut pe Daniel Turcea în carne și oase. Când  poetul se stingea, în primăvara anului 1979, aveam în jur de 5 ani… Abia în anul doi de studenție, în toamna târzie a anului 1993, la Cluj-Napoca, am intrat în Liga Studenților Creștini Ortodocși, devenită ulterior Asociația Studenților Creștin Ortodocși (ASCOR) Cluj, ce se afla sub oblăduirea și îndrumarea distinsului nostru ierarh, scriitor și poet, Înaltul Bartolomeu Anania. Despre poetul convertit la credință, Daniel Turcea, aveam sa aflu tot de la un convertit la credință, [de la] actualul meu soț – Părintele Ciprian Negreanu; pe atunci era student la Filosofie, apoi [și] la Teologie Pastorală. Era un tânăr aparte – blând, citit – care, mai ales, avea darul de a ne însufleți credința noastră, aducând la Ortodoxie mulți tineri. Într-o seară, la o prelegere despre poezia mistică creștină, organizată de Părintele Ioan Pintea, câteva versuri rostite în trecere, vreo trei la număr, din poezia lui Daniel Turcea, au avut un impact foarte puternic asupra lui. Mi-a mărturisit, mai apoi, că versurile i s-au părut atât de diferite, atât de rupte de lirica obișnuită a celorlalți poeți, versuri din care răzbătea puternic briza suavului duh al celor trăite de el în momentul schimbării de la Prislop, încât a doua azi a început să caute autorul în bibliotecile Clujului. În acea perioadă, cărțile poetului erau extrem de puține. Epifania de la Editura Cartea Românească putea fi găsită în două exemplare la Biblioteca Centrală a Universității, iar Biblioteca Academiei deținea micul volum de poezii, înțelepciune fără sfârșit.

Iubire

IPS Bartolomeu Anania si Pr. Ciprian Negreanu

Bucuria descoperirii acestei poezii i-a fost așa de mare, găsind în versurile lui Daniel Turcea atâtea stări comune cu cele simțite de el în momentul maxim și de nedescris pe care îl trăise la mormântul Părintelui Arsenie Boca, încât nu uit nici acum entuziasmul și puterea lui de a ne contagia și pe noi ceilalți cu această bucurie.

Așa am început sa căutam cine a fost acest poet cu o viață atât de scurtă și care a fost istoria convertirii lui spectaculoase. De fapt, Daniel Turcea a venit spre noi… Primele informații le-am aflat de la Înaltul Bartolomeu Anania. Distinsul ierarh ne-a povestit amănunte importante despre convertirea poetului, ne-a relatat cum l-a ajutat să îi publice cartea, ne-a oferit detalii despre boala necruțătoare care l-a măcinat, dar și crâmpeie de la înmormântarea poetului. Totodată, ne-a făcut legătura cu sora sa, Lucia Turcea. Înaltul Bartolomeu avea o mare considerație pentru Daniel Turcea, considerându-l omul lui Dumnezeu. Despre poezia lui ne spunea că  „e ca o strălucire a unui fulger pe o lamă de iatagan”. Ani de zile nu am putut citi poezia altor autori, după impactul Epifaniei. Era ca o renunțare la o vedere panoramică a lumii. La ipostaza hristică a omului inmormântată sub un balast liric cu diluări semantice ambigue, seducătoarea ,,floare carnivoră”.

Convertirea poetului se aseamănă oarecum cu cea a lui Saul din Tars, întors spre Dumnezeu pe drumul Damascului. În cazul poetului, convertitul era pe drumul Bucureștiului. Saul – un inițiat ardent și sincer al Legii Vechi, Daniel Turcea – un râvnitor și căutător disperat al adevărului vieții în filosofie, știință, în misterele orientale, în toate experimentele extreme din propria-i viață. Amândoi au primit lumina, înțelegerea, deschiderea inimii și izbăvirea de starea de iad nu de la om, ci de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a ales pentru că a preferat sinceritatea și exigența lor în căutarea răspunsurilor capitale, râvna lor de a merge până la capăt – acea stare de nemulțumire doar cu jumătăți de adevăr.

Darul credinței dobândite prin convertire nu este ușor de purtat și de „gestionat”. Pare un lucru de dorit, dar, în realitate, este o povară dulce, dar totuși grea. Credința convertitului nu e asemeni unei locomotive care, odată ce L-a găsit sau L-a redescoperit pe Dumnezeu, e pusă pe șinele căii ferate, direcția de mers fiindu-i astfel clar trasată. După asemenea har și stare intensă de transfigurare a simțurilor, a minții, a intuiției și a inimii, vin marile ispite, marile încercări, căci demonul nu suportă întoarcerea păcătosului și va face orice ca să-l redobândească. Deci riscul căderii în înșelare după convertire este unul foarte mare. Părintele Serafim Rose îi numea pe aceștia „convertiții nebuni”, iar  Părintele Sofronie Saharov spunea că e preferabilă o convertire pe termen lung, o creștere în credință cu pași mărunți și echilibrați, decât o dobândire „invazivă” a harului credinței peste puterile firii; pentru că există acele convertiri ratate, acele aprinderi după Hristos, care apoi se sting sau derapează, din cauză că nu s-a păstrat o smerită cugetare, fără o asistență înțeleaptă, prin ascultarea desăvârșită de un duhovnic destoinic și priceput la toate capcanele care pasc inima și mintea din pricina nepriceperii. Acest dar poate duce la acea slavă deșartă a „alesului”, căci convertitul nu e scutit de păcatul mândriei, dacă nu are ascultare desăvârșită și dorința de învățare, de ancorare puternică în Biserică. Altfel, va începe să se încreadă în sine și, treptat, să-și piardă trezvia și discernământul, confundând simțămintele omenești cu voința Duhului Sfânt.

De aceea, întâlnirea cu Duhovnicul, în persoana Părintelui Arsenie Papacioc, a fost esențială pentru Daniel Turcea, cu tot ce a decurs din aceste întâlniri: pocăința, spovedania, lacrimile, smerirea adâncă, ancorarea și ascultarea de/ în Biserică. Acea repetitivă aducere aminte salvatoare și absolut necesară – „sunt pulberea drumului/ pleoapa aproape mormânt”– îl salvează. Așa și-a păstrat dreapta credință neumbrită de căderile înălțărilor, nealterată de încercările obscure ale Securității de a-l compromite, nezdruncinată de îndoielile, dezamăgirile și de neputința de a rezista perfidelor persecuții anticreștine din perioada regimului ateu sub care a trăit. A avut abilitatea să distingă cauzalitatea din spatele acelor vremuri urâte, lucrarea antihristică de la Cădere până la Eshaton, „lumea lui Cain neobosit”, care a făcut și face din oameni instrumentele urii.

Printre ultimele cuvinte lăsate ca un testament surorii sale, pe patul de spital, sunt acestea:

„Îți repet: Tot ceea ce am avut de spus, am spus în Epifania; ceea ce am scris acum nu va mai putea să fie tipărit niciodată, pentru că adresarea lor lui Dumnezeu nu convine nimănui, nu va putea plăcea, indiferent ce regim ar veni la putere, nimeni nu va fi de acord cu ceea ce am scris eu acum, pentru că nu sunt metafore, sunt cuvinte spuse pe față. Dacă le vei păstra, sunt sortite să rămână veșnic literatură de sertar. Spiritul antihristic nu e de ieri, de azi în lume, ci repet, cred că e de la începutul lumii (căzute). Deci, în virtutea lui, nimic nu scapă necenzurat de ura împotriva lui Hristos.”

S-a înșelat oare Daniel-Ilie Turcea? La un nivel de suprafață, ar părea că da, s-a înșelat, căci poeziile dictate de pe patul de spital au fost publicate în 2011, la Editura Doxologia de la Iași. Vorbele profetice ale poetului au însă un înțeles mai adânc în duh. Căci spiritul antihristic – care de la începutul lumii căzute nimic nu lasă necenzurat de ura sa endemică față de Hristos – a cenzurat, cenzurează și va (mai) cenzura; a legat și leagă atenția oamenilor, a tulburat și tulbură, ca niciodată, vederea sufletului, întunecând-o pentru ca oamenii să nu mai distingă, să nu vadă limpede și să nu recunoască pe față Adevărul. A produs și produce această degringoladă a valorilor, o întoarcere pe dos a scării de valori, astfel încât, nu doar poezia mistică postumă a lui Daniel Turcea poate trece neobservată sau chiar considerată de critica literară contemporană „sărăcită” față de Entropia, ci înseși textele scripturistice – așa cum s-au păstrat până acum – sunt suspectate de neautenticitate și sunt privite cu tot mai mare îndoială de către unii teologi actuali.

Daniel Turcea a dus acest război nevăzut cu multă trezvie, până la moarte. M-am întrebat de ce, atunci când a avut visul acela din Biserica Sfântul Elefterie, i s-au arătat, din noianul sfinților, doar doi: Sfântul Mucenic Gheorghe și Sfântul Mucenic Elefterie – sfinți ocrotitori –, ce l-au condus până în fața Maicii Domnului, cea care odinioară le-a deschis Sfântului Ioan Damaschin sau Sfântului Roman Melodul limba imnografiei, spre slăvirea lui Dumnezeu. Erau doi sfinți care, de foarte tineri, au suferit moarte martirică, suplicii și chinuri peste puterea înțelegerii omenești, ca să nu-și trădeze și să nu-și piardă dreapta credință. Fără să-i numească, le-a dedicat câteva poezii, ce descriu martiriile lor. Amândoi și-au păstrat nestins focul incandescent al credinței și al iubirii de Hristos în contextul vremii lor, cum de altfel și Daniel-Ilie Turcea a făcut-o. Sfântul Elefterie, cel care l-a condus de mână prin biserică, a avut-o aproape de sine pe mama sa. Aceasta a primit moartea martirică în timp ce ștergea de sânge trupul fiului ei trecut prin chinurile cumplite din timpul martiriului. Iar pentru Daniel, rugăciunile mamei sale au fost cele care l-au ajutat să biruiască cerbicia necredinței în Hristos. Mama i-a fost alături în rugăciune.

Sfinții și oamenii duhovnicești au aceasta dorință de Imitatio Christi sau au primit, ca un dar de la Dumnezeu, binecuvântarea ca sfârșitul lor obștesc să fie oarecum asemănător cu Jertfa, Patima și Moartea Mântuitorului. De pildă, Sfântul Calinic de la Cernica a dorit să moară, precum Mântuitorul Hristos, într-o Vinere Mare. Și Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir a ridicat mâna dreaptă, când soldații au intrat în carcera unde era închis, ca să-l ucidă cu sulițe, vrând astfel ca sulița să pătrundă în coasta sa dreapta, precum sulița înfiptă în coasta Mântuitorului Iisus Hristos, din care a țâșnit apă și sânge.

Ultimul îndemn pe care l-a rostit Daniel Turcea pe patul morții, la ora 14:05, în ziua de 28 martie 1979 – într-o zi de miercuri – a fost: ,,Rugați-vă!”. Cu un efort supraomenesc, și-a ridicat capul de pe pernă și i-a spus surorii sale, alături de care se afla o cunoștință, Mariana, și unui alt bolnav, Gheorghe, ce-i ținea lumânarea: „Rugați-vă!”. Ultima lui dorință a fost aceea de a i se scoate branula de la mâna dreaptă ca, înainte de a muri, să își mai poată face o cruce măcar o singură dată. Sora lui l-a înștiințat pe medicul de gardă despre dorința fratelui ei. Poetul era internat la Spitalul C.C. al P.C.R. Medicul, un ateu ardent și recalcitrant, a refuzat să îndeplinească dorința bolnavului, nevrând să-i scoată branula pentru ca el să-și poată face o cruce. Hotărârea medicului a fost motivată astfel: dacă îi va scoate branula, chiar și doar pentru câteva minute, el ar fi putut să se transforme într-un ucigaș ce ar fi fost condamnat pentru că a încălcat jurământul lui Hipocrate, iar dacă Daniel hotăra să își scoată branula după voia lui, atunci el putea fi socotit un sinucigaș. Auzind acestea, poetul, pană în ultima clipă, asemeni martirilor, s-a străduit să nu își mai miște mâna dreapta pe care se afla branula, pentru a nu oferi nimănui vreo posibilă suspiciune interpretativă asupra faptului că moartea lui ar fi putut fi o sinucidere. Fiind în această situație, și-a folosit mâna și brațul stâng pentru a-și face semnul crucii, împlinind parcă cele scrise de el în poezia „Arhe”:

Un singur lucru nu aflase/ că trupul poate să îi moară/ într-o amiază fără nume./ mâinile îi vor fi atât de grele/ încât până la frunte va fi o veșnicie/ de străbătut// era frumos, luminând/ cu inima curată printre păsări, apa/ nu-i putea învălui trupul, focul/ nu-l putea îmbrățișa, întunericul/ nu-i putea frânge raza privirii, veninul/ nu l-ar fi putut atinge/ el/ nu era vinovat”.

Cruce de Corina Negreanu

În agonia dinaintea morții, Daniel Turcea a ținut mâna dreaptă țintuită de perfuzie ore în șir, ca nu cumva, prin dorința lui de a și-o elibera, chiar și pentru a-și face după voia lui cruce, să se umilească tot obrazul lui Hristos (deși se spune ca mâna avea o culoare precum pământul din care a fost luat). Și-a tăiat voia, iar, prin această răstignire „neconvențională”, L-a urmat pe Hristos. A răbdat până la capăt, asemeni bărbatului ajuns la virtutea desăvârșirii.

De aceea, tot ceea ce a creat el, dincolo de cultură, de generație, de neam, de orice curent literar, este și va rămâne o piatră de poticnire sau un scandal pentru duhul lumii și pentru oamenii veacului.

Poeziile lui sunt iconice, pnevmatice, „argint lămurit în foc, curățat de pământ (Psalmul 11), strâns legate de trăirea autentică, trăire cum poate numai la Daniil Sandu Tudor am mai găsit-o versificată. Versurile sunt adevăruri concentrate, prăznuiri sobre în cuvântul ce poartă sfielnic, dar incandescent, Cuvântul. De pildă, „în orice om, iubindu-te e aproapele, chipul cel tainic asemănarea și apele” rostește mult mai profund conținutul cărții scrise de Martin Bubber Tu și eu.

Mesajul poetic al lui Daniel Turcea este atât de diferit de ce tot s-a scris în poezia religioasă pentru că poeziile sunt scrise prin/ după dobândirea vederii cu perspectiva inversată față de perspectiva clasică a liniei orizontului, din unghiul vederii divine. Poetul se vede pe sine și pe ceilalți prin ochii lui Dumnezeu, vede armonia cosmică și a lucrurilor fără părți întunecate, ascunse. Convertirea la credință presupune această schimbare transfiguratoare a vederii lucrurilor, precum în icoană.

Momentul perspectivei inversate/al revelării

Fiul Risipitor – detaliu, de Elena Murariu

Mi-a fost descris (de părintele meu) că se aseamănă cu o întâlnire ,,înafară/înăuntru” atunci când afli și înțelegi că există o tandrețe divină (de nedescris în cuvinte dulceața ei), când începi paradoxal să vezi cu auzul și să auzi cu ochii un glas de o duioșie fără seamăn care te cheamă suav și te face să te îndrăgostești pe loc, fără să mai poți uita vreodată acel glas și acea chemare, câtă revărsare de iubire cuprindea când te privea: ,,cât te-am așteptat!”. Nici cel mai infim reproș. Dar cât așteptând?!… E momentul când îți dai seama că făceai toate prostiile lumii până atunci, cât de neserios erai și totuși, cât de mult (Îi) erai de prețuit; ,,cu nume de înger te chem iar și iar/nu trăim, n-am crezut, n-am murit în zadar// atât de mult el ți-a dorit ființa/ încât mereu te vrea și-ți poartă suferința” (Poem de dragoste)

De aceea, nu găsești niciun element de trivialitate, de ironie, de dispreț în versurile lui Daniel Turcea. Niciun semn de egolatrie sau de egocentrism auctorial, de lamentații patetice, de elocuțiuni descriptive cu expresivități estetice, de orice senzualism, de erotism, de manierism erudit, nici urmă de folclorism, sau naționalism înflăcărat, de radicalism etic, de orice ideologie de stânga sau de dreapta, de misoginism, de fadă religiozificare.

Din contră, grija față de cuvinte: ele pot fi „semințe”, pot fi „cavouri” ce îngroapă adevărul, sau pot fi „vase” ce poartă și răspândesc din/ prin ele mireasma Împărăției, „nisipul”, „cenușa unei Cărți”... Deși nu a fost niciodată ieșit în afara granițelor țării, deși a descris cu atâta acuratețe geometria grădinilor japoneze prin care s-a plimbat cu o dezinvoltură a cunoașterii culte, în Epifania, lasă să se înțeleagă, prin puterea cuvintelor, că a pregustat deja mireasma Împărăției Cerurilor.

Cine cunoaște, dar mai ales cine este familiar cu cântările liturgice și bisericești, înțelege că inspirația lui Daniel Turcea vine și de la acestea. Pentru descoperirea valorii complexe a operei lui scrise este necesară o robustă cultură îmbisericită, o cunoaștere a Canoanelor și a Dogmei Ortodoxe, a Învățăturii de credință, e nevoie de cunoștințe de Hermeneutică Biblică, de Agiografie, Pateric, de Istorie Bisericească Universală și de Filosofie. „Setea lui de lumină” este sinteza concisă și comprimată a acestora, într-o manieră genială și inspirată doar de harul Duhului Sfânt, ca să o putem avea în această formulă unică. Poezia lui trece de timp, peste timp; e mereu actuală. De aceea poezia lui are o valoare universală, panortodoxă. Se cade să fie cunoscut în cât mai multe limbi. Fără Epifania, Ortodoxia mi-ar părea ciuntită în materie de cuvânt scris, deoarece Epifania atinge sau echivalează opera Sfântului Cuvios Andrei Rubleov cu a sa icoană zugrăvită a Sfintei Treimi. O făclie în mănunchi arzând peste ,,apa și molima” istoriei literaturii universale.

Corina Maria Negreanu

DANIEL TURCEA – istoria convertirii minunate a unui poet al Luminii. Ultimul sau cuvant: “RUGATI-VA!”

Poetul profetic DANIEL TURCEA – de 35 de ani in Lumina: “AI SA TRAIESTI VREMURI CAND VEI VEDEA LA TOT PASUL NESIMTIREA SI LIPSA PUDORII, cand orice urma de sentiment uman va disparea de la unii cu desavarsire…”

Neamul lui Cain, neobosit… SUFLETUL CELUI CARE CLEVETESTE LUCREAZA URA, MUSCAND DIN SUFLETELE ALTORA (Recomandari duhovnicesti)

Marturia Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) despre SFINTENIA PARINTELUI ARSENIE BOCA (video si text). MINUNEA COLOSALA DE LA PRISLOP A INVIERII UNUI SUFLET RAZVRATIT SI ATEU

MARTURIA EXTRAORDINARA A PARINTELUI CIPRIAN NEGREANU despre problemele tinerilor credinciosi de astazi si convertirea sa minunata: INTALNIREA NEVAZUTA CU DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU CARE TE INGENUNCHEAZA (video + text)

Parintele Seraphim si CHEMAREA LA CONVERTIRE ADEVARATA pentru “crestinii fierti” care suntem…

SFANTUL SERAFIM ROSE (2 septembrie) – Cautatorul Adevarului pana la capat si cu orice pret

Cuviosul Serafim Rose despre ISPITELE NOU-CONVERTITILOR sau CUM SE POATE PIERDE HARUL LA CEI RAVNITORI


Categorii

Daniel Turcea, Minuni si convertiri, Parintele Ciprian Negreanu, Poezii

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “DANIEL TURCEA – POETUL si PROFETUL RASTIGNIT AL DUMNEZEU-CUVANTULUI. “Spiritul antihristic nu e de ieri, de azi in lume. Nimic nu scapa necenzurat de ura impotriva lui Hristos”. Gandurile Presbiterei CORINA NEGREANU la 40 de ani de la invesnicirea poetului mistic crestin

  1. “Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia.” – Mihai Eminescu
    “Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urî neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor.” – Mihai Eminescu

    Idolatria nu a incetat niciodata, oamenii cazuti isi pun sperantele in demagogii care le fac promisiuni desarte, trezindu-le instinctele animalice si sentimentul apartenentei la o haita, de aceea cei mai machiavelici si lipsiti de compasiune, au ramas in istorie drept mari conducatori. Insa idolii lumii de astazi ii vor intrece pe aceia, chiar daca nu vor ramane in istorie, pentru va nu va mai exista istorie…

    “Intre cele doua razboaie mondiale s-au scris …numai si numai impotriva Mantuitorului si-a mantuirii! Si asta, dublu, decat in toata perioada stalinista pana azi! Nu este vorba decat de-o lupta draceasca, acerba, pe fata, deschisa, nu este decat un razboi de-o crunta salbaticie impotriva valorilor fundamentale ale Crestinismului. Nu vreau sa trec la niciuna din tabere.
    De ce atata ura, de cand lumea?”
    “Se inchina la idoli, considerandu-i singurele modele demne de urmat! De aceea a prins, cu atata succes si ravna, diametral opuse realitatii, comunismul la noi!”
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/daniel-turcea-sora-lucia-lupta-acerba-ura-impotriva-crestinismului-nu-politica-extremisme-pierderea-umanitatii/

  2. Pingback: “POCAINTA este invoiala cu Dumnezeu pentru o A DOUA VIATA… “. PARINTELE HOLBEA in conferinta de la Cluj (“Chipul pocăinței, ca dar al lui Dumnezeu” – VIDEO + text): METANOIA NU E REMUSCARE, ci “asezare inaintea
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate