Poetul profetic DANIEL TURCEA – de 35 de ani in Lumina: “AI SA TRAIESTI VREMURI CAND VEI VEDEA LA TOT PASUL NESIMTIREA SI LIPSA PUDORII, cand orice urma de sentiment uman va disparea de la unii cu desavarsire…”

28-03-2014 Sublinieri

Plus: CE POATE RUGACIUNEA FIERBINTE A MAMEI si:

MINUNEA BISERICII DIN VIS – “SFANTUL ELEFTERIE”

daniel turcea

“Deci pot spune clar, NU ma preocupa politica, nici extremismele, cu toate minciunile lor, de nici un fel! Daca acum mai exista bun-simt, macar la aratare, tu ai sa traiesti niste vremuri in care vei vedea ne­simtirea la tot pasul, lipsa smereniei, a pudorii, a sfielii, a cura­teniei sufletesti si idolatrizarea oricarui sentiment dezonorant pentru persoana umana, in care familii intregi se vor uri si ucide pentru pamant, cand orice urma de sentiment, ce tine de umanitate, va disparea de la unii cu desavarsire, va fi o degringolada si-o cadere pe toboganul istoriei, fara precedent”.

01turcea

Viata fratelui meu

Prolog

In urma cu 33 de ani [acum sunt deja 35, pe 28 martie, n.n.], avand 33 ani si opt luni, Daniel pleca in vesnicie.

Niciodata n-as fi indraznit sa vorbesc in public sau sa scriu despre fratele meu, din proprie initiativa; am facut asta vazand penuria de informatii despre el, unele de-a dreptul eronate. M-am gandit sa spun adevarul, ca sa existe un punct de vedere in cunostinta de cauza, asa cum, despre tatal dumneaei, numai distinsa doamna Lidia Staniloae a putut scrie o biografie adevarata.

Eu am tinut cont de binecuvantarile pe care le-am primit de la Inaltpreasfintitul Teofan, de la Parintele Pro­fesor Dumitru Staniloae, care-a scris Prefata la ultima Epifanie, in dorinta categorica de-a fi data Bisericii Ortodoxe Romane. M-au binecuvantat si neuitatii nostri parinti duhovnicesti: Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc si Ilarion Argatu.

A fi vigilent, pentru a te putea ocupa de-o biografie sistematica, presupune sa cunosti perfect viata celui caruia i-o istorisesti, nu sa stai sa bajbai prin toate… cotloanele, ca sa incropesti ceva cat de cat plauzibil.

Metafora versului sau, pe cat este de sugestiva si frumoasa, pe atat este de adevarata. Pentru ca a trait relativ putin, viata lui s-a desfasurat cu o intensitate maxima. Tot timpul spunea ca n-are timp. Tot ce facea: citea, scria sau se ruga, postea sau mergea la Biserica, alerga sa faca milostenii, facea cu dragoste si cu o fervoare greu de imaginat!

O viata ca un stalp de flacara inaintea desertului a unui om care, din cel mai vicios, ajunsese sa spuna: nu sunt poet, mi-e sete de Lumina!

epifania-cele-din-urma-poeme-de-dragoste-crestina-13084181Pocainta sa, atat de curata, cu lacrimi si-nsotita de bucuria pe care ti-o confera Ajutorul Dumnezeiesc, i-a fost adevarata nastere intru Hristos, dupa Botez. Stiu ca inca din gimnaziu spunea ca nu va trai mult si cauta sa-si comple­teze cunostintele repede si bine. Aveai senzatia ca se afla intr-o cursa contra cronometru, la o suta de metri garduri, pentru ca-si traia zilele la cea mai inalta tensiune, acumuland cunostinte peste cunostinte! Pentru ca era scriitor… de meserie, pot vorbi despre el, ca despre un caz aparte in literatura romana; de aceea, bunul simt al celor sapte ani de acasa… ma determina sa fiu circumspecta in a-mi aroga drepturi necu­venite pentru a-l caracteriza; eu considerandu-ma totdeauna un pigmeu pe langa el, un urias.

Odata intors la Dumnezeu s-a retras ca melcul in cochilia sa de rugaciune, incat nimeni n-a mai putut patrunde in acel cer al inimii sale, unde-i graia Dumnezeu prin Tacere;era-n Oceanul Lui si Oceanul in el!” dupa cum avea sa spuna. S-a identificat cativa ani buni cu fiul cel risipitor, cheltuindu-si darurile date de Dumnezeu in fel si fel de patimi, care-l devorau cu salbaticia lor. Intotdeauna m-am minunat cum au reusit rugaciunile mamei sa-l salveze de la o moarte sigura, din cauza excesului de alcool, de tutun, de cafea si de destrabalare.

Sunt stari de fapt care se pot explica si altele inexpli­cabile, cum ar fi pocainta adevarata a unei persoane care s-a reintors la credinta, cu adevarat, stari care, precum spune poetul, se pot trai, dar nu descrie. Totodata exista momente de mare smerenie, de blandete, de credinta, de sfiala, de auten­tica traire launtrica, ce nu se pot desavarsi decat printr-o pace (in sensul in care ne-a dat-o Hristos) a tacerii. Ce minunat!

Cand l-a cunoscut pe Parintele Arsenie Papacioc, si cand s-a intors definitiv la Dumnezeu, Sfintia Sa i-a spus:

„Tata, manastirea nu-i azil de oameni invinsi ai sortii, de cei care nici n-au reusit in viata, nici nu si-au gasit un loc stabil si umbla din casa-n casa, facand pe credinciosii si pe sfatosii, din cei ce sunt sufocati in lume din cauza unor deceptii sau casatorii de compromis, nu-i un balamuc unde se duc cei debili mintali sau deznadajduitii pamantului, ea este un loc unde neaparat trebuie sa ai nebunie pentru Hristos, unde te duci eroic, dupa ce-ai invins in viata peste tot (daca esti un intelectual), numai asa poti ramane biruitor, chiar si acolo trebuie sa te lupti eroic cu cetele diavolesti de sub cer. Iar decretul nefiind abrogat, poti fi oricand azvarlit de acolo”.

Tinerilor de azi, a le spune ce era de fapt pe vremea aceea, este egal cu a ara marea. Ei nu pot pricepe si, cu siguranta, il vor intelege mai greu pe Daniel. Acum, dupa Revolutie, sunt persoane care il critica aspru si pe Parintele Staniloae, in multimea coplesitoare de carti si de nume care se vehiculeaza in lumea literara. Acum sunt atatea carti cu subiecte ce tin de Teologie, incat poti sa-ti alegi ce vrei. Atunci, cand aparea un volum din „Filocalia” romaneasca sau „Dogmatica” Parintelui Staniloae, fiind scumpe si dorindu-ti-le, trebuia sa faci eforturi supraomenesti, sa nu tii cont de nici o ratiune ce apartinea cotidianului, sa fii, mai precis, nebun pentru Hristos, ca s-o cumperi. Stiti ce inseamna asta? Inseamna sa te culci cu gandul la ele si sa te scoli cu gandul la ele, caci, in noua zi, aveai posibilitatea sa le mai rasfoiesti si sa mai visezi, in continuare, ca le vei avea odata, sa strangi ban peste ban, sa te privezi de multe altele, intr-un cuvant, sa respiri cu gandul la ele, sa ti le doresti cu ardoare ca pe niste margaritare de mare pret, dupa cum si erau. Si cand, in sfarsit, erau ale tale, le tineai in maini si erai uimit de ele, incepeai sa le citesti si rascitesti, le puneai sub perna ca pe Biblie si-abia asteptai ca a doua zi odihnit sa poti gasi referatele scripturistice indicate in noile lecturi ca sa te poti bucura, comparandu-le! Ce poate insemna mai mult pentru un om care-L iubeste sincer pe Dumnezeu? El a aprofundat aceste lecturi, a crezut tot ceea ce era scris acolo si si-a conformat viata asemeni lor, pentru el nu erau niste licente poetice, care ar fi dat bine in unele locuri, ci via cale a vietii, in toata plenitudinea ei! Pentru mine totul a fost limpede si curat ca apa unui izvor de munte. Eu stiu pentru ca l-am vazut, am vazut un om adevarat, ale carui cuvinte erau da si nu pentru bine si rau. In privinta politicii, el nu-si batea capul, nu striga nici sus, nici jos, nu avea preferinte, dar, conform spuselor Sfantului Apostol Pavel, ne rugam in casa pentru inteleptirea conduca­torilor pe care-i aveam, cu voia Bunului Dumnezeu, asa cum si Nero a trait pe vremea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel – care nu s-au rugat Domnului sa-l piarda caci astfel n-ar mai fi existat – si, printre nenumaratii martiri ce i-a facut, au fost chiar Sfintii Apostoli. De ce n-avea opinie? Simplu: Pentru Daniel, martirii din temnitele comuniste nu ajunsesera la dimensiunea aceasta pentru ca se diferentiau de ceilalti oameni prin juramintele pe care le faceau sau prin uniforma verde pe care-o purtau, ci prin simplul fapt ca erau adevarati crestini, ca cei din timpurile primare, cu singura diferenta ca acestia din urma isi sfarseau zilele mancati de fiare, in urletele arenei insetate de sange, iar primii puteau sa fie devorati de sobolani, in tacerea lugubra si-n subsolul jilav de mirosuri pestilentiale, ales anume pentru inmultirea priel­nica a odioaselor mici fapturi criminale.

Pana si ideea de-a detine, undeva, o arma ii repugna, dar aceea cu atat mai mult de-a o avea in mana si a o folosi impotriva aproapelui. In acest sens, meciurile de box il mahneau foarte tare. Zicea: „Cata ura pot nutri acesti oameni, daca-si pot lovi adversarii cu atata salbaticie, oare nu mai au nimic uman in ei?Nu accepta nici ideea condamnarii la moarte, pentru ca i se lua omului posibilitatea pocaintei.

Faptul ca parintii nostri au fost nevoiti, datorita ser­viciului pe care-l aveau, sa fie membri de partid (calitate pe care-au folosit-o pentru a face cat mai mult bine celor din jurul lor) nu duce neaparat la concluzia ca Daniel ar fi urmat aceeasi cale. Eu stiu ca a plecat in vesnicie cu apar­tenenta politica de U.T.C. – ist, pe care n-o puteai refuza sub nici o forma, pentru ca riscai sa fii exmatriculat din liceu, de facultate nemaiputand fi vorba. Nu era o noutate: mai toata tinerimea romana de atunci apartinea acestei organi­zatii politice, se poate spune: aripa tanara a natiunii. Nu stiu daca la Uniunea Scriitorilor se organizau sedinte U.T.C, s-ar putea sa se fi dus, pentru a face act de prezenta, politica nu-l interesa chiar deloc. El isi punea intrebari despre Dumnezeu, iar pentru conducatori (indiferent cine ar fi fost ei), repet, ne rugam in casa, asa cum prevad rugaciunile pravilei zilnice. Dupa ce ne-am mutat la Bucuresti, la Pitesti se ducea rar, ca s-o vada pe matusa Virginia (tanti Icuta, cum ii ziceam noi), care l-a crescut, si sa aprinda o lumanare la tata si la bunici. Trebuie sa spun ca toate ideile vehiculate dupa Revolutie, precum si existenta si rolul partidelor istorice preocupau in modul cel mai serios intelectualitatea mai varstnica ce traise-n acele vremuri, chiar si-n timpul dicta­turii comuniste. Nu prea-ti acorda nimeni atentie daca, strain fiind de vremurile interbelice, le ignorai si nu emiteai un punct de vedere pe placul lor. Daniel nu a priceput prea bine ce s-a intamplat, de fapt, (intrucat totul plutea-ntr-o confuzie din care nu intelegeai mare lucru) era dornic de-a elucida problema – asta-i enerva pe toti, nu lasa lucrurile nelamurite sau, ma rog, in coada de peste. „Si asa …si asa … sau asa … sau asa” – s-a inarmat cu caiet si pixuri si, fara sa bata toba, s-a asezat statornic pe treaba, facand o munca de Sisif, timp de doua saptamani, in Biblioteca Academiei, la care avea permis de intrare.

Si, dupa ce-a terminat, mi-a spus:

„Lu, scriitorii mai in varsta, avand o nostalgie a timpurilor interbelice, sunt gata sa se si sau sa te si bata pentru opiniile lor, care n-au nici o legatura cu realitatea. Iti mai amintesti povestea cu «hainele imparatului?» Toti ii admirau hainele imparatului, el gol fiind! Stau si ma intreb, ce-o fi cu ei? Prosti nu sunt. Se inchina la idoli, considerandu-i singurele modele demne de urmat! De aceea a prins, cu atata succes si ravna, diametral opuse realitatii, comunismul la noi! Spun doar atat, toate ca toate, accepta scriitorimea noastra, dar asa ceva? Pentru mine aceste idolatrizari… de trei surcele n-au nici o relevanta. Am studiat pe rupte in Biblioteca Academiei si nu mi-a scapat nimic din amanuntimea subiectului. M-am dus cu caietul la ei si-am constatat ceva care i-a exasperat la culme! Le vine, oricaruia dintre ei, sa ma stranga de gat, nu ma mai suporta, nu atat pe mine, cat adevarul spus care le-a daramat templul si idolii din ei, ai mai pomenit asa ceva, sa te bati pentru minciuna?

Eu, de buna credinta fiind si nestiind peste ce voi da, m-am dus la fata locului sa vad ce si cum stau lucrurile de fapt?! Ce-am aflat este halucinant! Ei n-au studiat, au luat de bun si-au jucat cum s-a cantat. Sigur, primul lucru care le-a venit in minte a fost acela ca totul tine de dezinformare, cea mai puternica arma comunista, pentru a denigra acele persoane deosebite in ochii contemporanilor nostri!?»

Eu stiu ca Mantuitorul a spus in Gradina Ghetsimani celui ce scosese sabia: «Intoarce sabia ta la locul ei, ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri» (Matei 26, 52).

Asta ma intreb eu, ca ceea ce-am gasit te ingrozesti!

Intre cele doua razboaie mondiale s-au scris, sub orice forma (liber-cugetatorii fiind in elementul lor) lucrari de beletristica (romane S.F. ori de alta natura), schite, nuvele, piese de teatru, eseuri, recenzii, proza, inclusiv articole, in ziare si reviste serioase sau de scandal, satirice, epigrame, cuplete, vodeviluri, teatre de varietati (orice, de la seriozitate la cea mai josnica speta) cu o furie inexplicabila, de-a dreptul tenebroasa, numai si numai impotriva Mantuitorului si-a mantuirii! Si asta, dublu, decat in toata perioada stalinista pana azi! Nu este vorba decat de-o lupta draceasca, acerba, pe fata, deschisa, nu este decat un razboi de-o crunta salbaticie impotriva valorilor fundamentale ale Crestinismului. Nu vreau sa trec la niciuna din tabere.

De ce atata ura, de cand lumea? Dupa aproape 2000 de ani, am ajuns sa cred ca daca azi L-ar vedea pe Mantuitorul Insusi, de la lapidare pana la rastignire, ar nascoci cele mai de neinchipuit torturi pentru a-I sugruma iubirea nemasu­rata, iertarea neinchipuita, smerenia imposibil de atins, mila inimaginabila! Toate acestea, pe care ni le-a daruit noua, sunt atat de imposibil de realizat incat, pentru majoritatea oamenilor ele nu pot fi adevarate! Decat sa-l iubesti pe vrajmas, nu-i mai bine sa ti-l faci sclav? Deci pot spune clar, NU ma preocupa politica, nici extremismele, cu toate minciunile lor, de nici un fel! Daca acum mai exista bun-simt, macar la aratare, tu ai sa traiesti niste vremuri in care vei vedea ne­simtirea la tot pasul, lipsa smereniei, a pudorii, a sfielii, a cura­teniei sufletesti si idolatrizarea oricarui sentiment dezonorant pentru persoana umana, in care familii intregi se vor uri si ucide pentru pamant, cand orice urma de sentiment, ce tine de umanitate, va disparea de la unii cu desavarsire, va fi o degringolada si-o cadere pe toboganul istoriei, fara precedent.”

Sfintii-Martiri-Brancoveni-martiriulEl il iubea mult pe Sfantul Constantin Brancoveanu si-i parea rau, din toata fiinta lui, ca n-a apucat ziua in care sa-l vada trecut in randul Sfintilor, considerandu-l cel mai mare Sfant roman. Zicea:

„Cine stie ce s-ar fi ales de tara noastra, daca el n-ar fi rabdat pana la sfarsit?!”

Asemenea martiri erau iubiti de el, cei care tac si fac! Pentru el discretia era o virtute de prim rang. Si, ca sa nu ramana numai aprecierile mele, voi exemplifica cu cele spuse de el:

«Neamul lui Cain, neobosit, / Pana cand veti ucide, / pana cand veti calomnia, pana cand? / Care va fi ultima crima? / Incetati odata!»

Si iata ca traim acest veac unde multimea de credinte si denominatiuni au impins ura si vrajmasia dincolo de orice limite. La 14 ani, mi-a spus ceva care m-a pus pe ganduri:

Un savant al mileniului doi / a grefat unui tanc / aripi de porumbel / iar unui porumbel, / senile de tanc! / De atunci, vietatea amenintatoare / umbla prin lume cu turela deschisa necontrolat / si niciodata n-ai sa stii, / si ai s-astepti infri­gurat / sa ti se aseze pe umar / si sa explodeze!».

Am realizat (ca un copil ce eram) ca acest om are o gandire profunda, care depasea cu mult varsta lui. N-am inteles mai nimic din cele spuse, dar imaginea era de domeniul fantasticului.

Aveam o anumita sfiala in fata personalitatii si delicatetii lui covarsitoare. El insusi are o marturisire fara echivoc:

„Mi-e dor de Tine, Doamne! / Sunt dintre cei ce au vazut minuni, / sunt dintre cei ce s-au plecat invinsi; / si, cu uimire, / s-au ridicat, avand / – fie si doar o clipa(!) -aceeasi impacare / de la-nceputul lumii! Eu am fost / mort / si-am inviat! Mi-e dor / de Tine, Doamne, de Eternitatea / fara cuvant si fara / ce-i al meu, / om sunt, atat / voi fi in Dumnezeu!”

Ultimul cuvant pe care l-a spus pe acest pamant a fost: „rugati-va!

I-a fost atat de dor de Dumnezeu incat a plecat in vesnicie la varsta Celui Rastignit si inviat din morti!

Lucia TURCEA

25 martie 2012 – Buna Vestire

(Prolog la cartea: Daniel Turcea, Epifania. Cele din urma poeme de dragoste crestina, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

***

S-au implinit, de curand, 33 de ani de la plecarea in vesnicie a poetului Daniel Turcea a carui inima a incetat sa mai bata la varsta de 33 de ani. Daniel Turcea ne-a insa lasat versuri de o profunda incarcatura spirituala, de inalta traire ortodoxa. In Saptamana Luminata, la Sarbatoarea Izvorului Tamaduirii, am avut bucuria de a intra in posesia volumului “Epifania, cele din urma poeme de dragoste crestina”. Cartea, tiparita cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei (intr-o editie ingrijita de Lucia Turcea, sora poetului, si Pr. Sever Negrescu), a vazut lumina tiparului la Editura Doxologia, a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. In urma cu opt ani, Cristina-Lucia Turcea a donat Inaltpreasfintitului Parinte Mitropolit Teofan manuscrisele tuturor scrierilor cu caracter religios, semnate de Daniel-Ilie Turcea, alaturi de caietele sale de insemnari, acte, desene originale, eseuri si poezii dictate pe patul de spital, marturisind in actul de donatie ca autorul “si-a iubit nelimitat confratii si a dorit ca poeziile lui sa le fie calauza spre mantuire”. Acesta este primul volum dintr-o serie ce urmeaza sa apara sub egida Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, si reuneste poeme de profunda traire mistica a invataturii crestine ortodoxe, dupa cum sublinia parintele Dumitru Staniloae in prefata realizata in octombrie 1991.

Daniel Turcea este unul dintre cei mai mari poeti ai literaturii crestine a secolului XX, iar poemele sale, scrise in vremuri de restriste, in anii comunismului, cand se incerca pe felurite cai indepartarea credinciosilor de Biserica si de Dumnezeu, sunt o cale tainica spre Lumina Cea Neinserata. Versurile sale nu sunt simple, ci de o mare incarcatura pravoslavnica, sunt imnuri crestine inchinate Sfintei Treimi. Aparut pentru prima oara in 1978, volumul “Epifania” este o marturisire de credinta, Hristos Cel inviat din morti fiind prezent in versurile poetului Daniel Turcea, ca intr-o veritabila Liturghie, in toata Lumina Dumnezeirii Sale. Macinat de o cumplita boala, care le punea medicilor probleme in stabilirea exacta a diagnosticului, in ciuda chinurilor prin care a trecut vreme de 8 luni, Daniel Turcea a scris la polul opus cumplitelor suferinte fizice pe care le traia. Din poemele sale izvoraste Lumina, si nu orice fel de lumina, ci Lumina Invierii, fiindca, asa cum exprima poetul “Lumea nu are decat o singura justificare: Invierea”. Poezia sa este deopotriva “slujire si jertfa”. In 1978, cand a vazut pentru prima oara lumina tiparului volumul “Epifania’, poetul Daniel Turcea a fost admis la Facultatea de Teologie din Sibiu, cu media 9,50. Voia sa-si dedice viata slujirii Lui Dumnezeu, dorea sa devina preot, insa dosarul i-a fost respins din motive politice. Cand a aparut “Epifania”, in luna octombrie a acelui an, era internat la Spitalul “Al. Sahia”, de vreo luna si jumatate, acolo unde avea sa ramana pana in cele din urma clipe.

Daniel Turcea s-a nascut in iulie 1945 la Targu-Jiu, insa n-a copilarit in orasul lui Brancusi. Parintii sai s-au mutat la Ploiesti, apoi la Pitesti. Un accident, petrecut pe cand se “batea” cu pernele cu una dintre surori, avea sa-i aduca o suferinta pe termen lung. O perna s-a rupt, iar fulgii l-au invesmantat pe Daniel care, pe fond alergic, a facut pe loc astm bronsic. Ca sa fie supravegheat strict, a fost luat in grija de o matusa care, duminica si de sarbatori, il ducea la biserica, unde se intalnea cu bucurie, cu surorile sale. Cum tusea permanent, parintii s-au ingrijit sa aiba parte de buna invatatura, solicitand dispensa la Inspectoratul Scolar, spre a putea lua lectii acasa. Pasionat de stiinta, cu o inteligenta iesita din comun, Daniel Turcea retinea cu usurinta informatii peste informatii. La 15 ani, boala i-a disparut printr-o minune. In acelasi timp i-a disparut, paradoxal, si credinta in Dumnezeu. Dupa ce a absolvit Liceul “Nicolae Balcescu’ s-a inscris la Facultatea de Arhitectura “Ion Mincu’ din Capitala, unde profesorii l-au privit cu oarecare reticenta, ideile sale indraznete nefiindu-le pe plac. Pretuia deopotriva literatura si scria versuri inca din copilarie. Asa s-a nascut volumul “Entropia”, termen care semnifica masurarea gradului de nedeterminare a unui fenomen. Cartea a fost primita cu mari aprecieri. A inceput sa frecventeze localurile scriitorilor, conturand o stransa prietenie cu Nichita Stanescu. Isi iubea si stima nespus mama. Secretele i le destainuia insa surorii mai mici, Lucia, de fiecare data.

Intoarcerea la Dumnezeu s-a petrecut in chip tainic. Familia sa locuia in Bucuresti de ceva vreme. Dupa ce lipsise de acasa vreo doua saptamani, timp in care familia nu a stiut de el, poetul s-a intors din “spelunca’ in care statuse, pierzand notiunea timpului. Mama sa, vaduva, s-a rugat necontenit pentru el, iar cand deznadejdea il cuprinsese intru totul, s-a petrecut un miracol.A vazut-o pe mama, inconjurata de o lumina mare, in genunchi, rugandu-se. Atunci a simtit cum, cu forta, o fiinta pe care nu o putea vedea, pesemne ingerul pazitor – l-a apucat de mana si l-a scos de acolo, ducandu-l pana la usa locuintei; era atat de desfigurat de vicii, incat nici nu mai stia cum il cheama”, povesteste sora poetului, Lucia Turcea.

Biserica Sf. ElefterieDupa ce i-a cerut iertare mamei, a dormit doua zile. A avut atunci un vis in care, dupa ce a spus din tot sufletul “Mantuitorule, ajuta-ma!’, Sfintii Elefterie si Gheorghe l-au condus intr-o biserica monumentala. Un an a cautat sfantul locas, gasindu-l chiar atunci cand se hotarase sa abandoneze cautarile. Troleibuzul in care se afla s-a defectat in apropierea Bisericii Sfantul Elefterie. A alergat spre sfantul asezamant, cercetandu-l amanuntit. Era Biserica din vis.

Intoarcerea la Dumnezeu l-a determinat sa-i fie rusine de viata pe care o dusese pana atunci iar intalnirea cu parintele Arsenie Papacioc, aflat pe atunci la Manastirea Cernica, i-a adus multa lumina.S-a transformat intru totul. A mers in casa bunicului, care a fost preot, si a adus importante lucrari ale ortodoxiei, studiindu-le indeaproape.Asa s-a nascut volumul «Epifania», ce cuprinde versuri de inalta traire religioasa. Poemele sale sunt adevarate imnuri liturgice.

Prin fidelitatea continutului lor teologic ortodox, poemele l-au coplesit pe parinte Staniloae, pentru “o patrundere uimitoare in adancimea Tainei Lui Dumnezeu”, fiindca intai trebuie sa ne silim sa sapam fantana inimii noastre, ca sa aflam in ea Cuvantul. Atunci ni se va deschide insusi cerul in care se afla El si, prin amandoua, cunostinta adevarata de El si de noi insine. Atunci, prin inima va izvori Cuvantul din cerul Lui. Nu se poate desparti inima, adevarata cunostinta de sine, de cer. E o interpretare a rugaciunii isihaste, despre care vorbeste, adeseori, poetul”.

“Cum ne-am injugat cu moartea,

cum ne-am dat stricaciunii,

plansul, lacrimile, intelesurile cele luminate

si iata,

la cei ce stateau in intuneric

a venit Soarele!

in moarte, Viata!

Marginile pamantului s-au umplut de uimire”.

(Pomul Vietii inflorind in Lumina)

icoana_invierii_pr_mihail_pictura_pe_cruce

***

Volumul de poezii Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină – aparţinând lui Daniel Turcea şi editat la Editura Doxologia în 2011, poate fi văzut ca fiind un singur mare poem.

Lumea întreagă e marele Poem al lui Dumnezeu. Grecescul poieo, a crea, dă şi numele de poet. Poetul, invitat la marele act al Creatorului. Epoiesen ho theos ton uranon kai ten ghen, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fac. 1,1), iar peste această creaţie l-a aşezat pe om, pe celălalt poet (creator) să-i urmeze gestul.

Literatura română are o serie de poeţi de esenţă ortodoxă. Nu e locul pentru a face o istorie a acestui tip de literatură, dar pentru a ajunge la Daniel Turcea aş aminti doar o secvenţă importantă, şi anume momentul filocalic al Rugului aprins. Pentru că Daniel Turcea vine pe linia lui Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu şi Paul Sterian. Poezia lui Daniel Turcea este o poezie ca rezultat al unei kenoze, el practică o sărăcire asumată pentru că doar aşa, în golul lăsat, Duhul lui Dumnezeu, vine să îmbogăţească. Daniel Turcea e poetul care ştie că doar sărăcia te poate învăţa să primeşti. Sărăcia ca suferinţă, sărăcia ca bucurie.

Poezia lui este de trei ori doxologică, are chip treimic, de altfel, poeziile din ultima parte a vieţii (una de doar 33 de ani) sunt dintre acele opere bine aşezate pe temelie treimică. Cuvântul Sf. Simeon Noul Teolog stă ca mărturie, ca sinteză chiar a volumului Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină, anume: “A fi în Treime înseamnă a fi în iubire”. Deci, poezia lui slăveşte de trei ori sau, altfel spus, slăveşte în trei forme. O dată, are esenţă imnică, ca act liturgic, în al doilea rând o văd ca pe o trăire mistică, de unire şi îngenunchere taborică iar într-un al treilea rând slăveşte iubind frumosul.

jertfa-lui-AvraamAtunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său şi i-a zis: „Tată!” Iar acesta a răspuns: Ce este, fiul meu?” Zis-a Isaac: „Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?” Avraam însă a răspuns: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei sale!” Şi sau dus mai departe amândoi împreună (Fac. 22, 7-8)

Unde este jertfa? – marea întrebare pe care Creatorul o adresează creatorului. Jertfa lui Daniel Turcea e poezia  care, în cazul celui ce se învredniceşte de viaţa în lumina necreată, iese din limitele esteticii. Estetica poetică e din ale firii, deci, nu e mântuitoare. Spargerea, chiar cu violenţă, a cadrelor artei (se înţelege, ca artă) aşază jertfa în spaţiul sacrului, în dimensiunea lui scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci e pământ sfânt!” (Ieş. 3, 5) Jertfa filocalicilor e pasul înapoi din ei înşişi, renunţarea la eu din mine însumi, eu, doar eu, un solus ipse sum, pentru ca acolo, în centrul fiinţei să se aşeze aproapele nostru, Marele aproape al nostru, Hristos.

Depărtarea lui constantă de propriul sine a făcut posibilă întâlnirea lui cu adevăratul sine. Paradox mântuitor. La întoarcerea în el, Daniel Turcea l-a găsit pe Hristos, care îl aştepta. Hristos se face sinele tău, El trăieşte în tine, El este  singura posibilitate de răscumpărare, într-o singură formă: jertfit. Casa sufletului poetului aparţine lui Dumnezeu.

El ne cheamă pe noi, care

L-am răstignit

De L-am duce acasă

Lumină aprinsă

în inima inimii,

peste adânc.”

Moses_&_Bush_Icon_Sinai_c12th_centuryTrupul trebuie să devină rug aprins, e o atitudine mistică pe care poetul o trăieşte, e o jertfă de sine, un motiv recurent în poezia altui mare poet mistic român, Ioan Alexandru. Cei doi se aseamănă mult în acest registru al arderii de sine, Hristos fiind prototipul marii Jertfe de Sine. Un capitol aparte al comuniunii din poezia mistică românească îl face relaţia de înfrăţire dintre cei doi.

Prima întâlnire pe care am avut-o cu Daniel Turcea nu a fost prin opera sa ci, a fost o întâlnire mediată de Ioan Alexandru care, în volumul Iubirea de patrie vorbeşte despre un poet, autor al Epifaniei, cea apărută în 1978, dar mai cu seamă autorul a şapte poeme pe care le-a dictat surorii lui în ultimele zile şi care, la cererea sa au fost publicate în Luceafărul. În aceste poeme, Alexandru vedea ca şi în Anemonele lui Luchian „un testament de excepţională valoare spirituală în lirica limbii române”. Spune Ioan Alexandru că plecarea lui dintre noi nu trebuie deplânsă, ci fericită, iar câteva rânduri mai încolo, relatând ultima întâlnire din „chilioara albă de la spitalul Sahia”, spune că „am ieşit grabnic înainte ca lacrima să-şi rostogolească înfrăţirea dintre noi.

Daniel Turcea este un poet care trebuie fericit cu lacrimi, acele lacrimi care nu  anunţă o stingere, ci o Înviere. O boală uriaşă s-a aşezat pste firea plăpândă a poetului. Despre cum l-a găsit sfîrşitul pe poet, fiecare dintre noi poate trage singur o concluzie citind aceste versuri:

„Să nu fugi de durere,

iată puterea şi frumuseţea bărbatului desăvârşit.”

InviereaDomnuluiMarturiileIcoaneiPoemele apărute în Luceafărul, după plecarea poetului acasă, au ca nucleu Învierea, de altfel două dintre cele două poeme sunt numite Anastasia. Marea dimensiune în care este trăit Hristos este una a Învierii, se poate vorbi în întreaga operă, de acest mare punct de întâlnire dintre om şi Dumnezeul făcut om, care este Învierea; anastasiologia practicată de Daniel Turcea este de cea mai profundă ortodoxie. Poetul, trăind sincer această mare întâlnire, scapă de capcana de a-L vedea pe Hristos doar învăţând mulţimile sau făcând minuni, caz în care nu ar fi depăşit în operă starea de poet al unui anume tip de spiritualitate. Dar Hristos nu este doar atât, nu este un iniţiat ci este Unul din Treime, este Cel care a trecut prin uşile încuiate. Anastasia este momentul în care universul se umple de iubire, este raţiunea lui a fi: „Lumea nu are decât o singură justificare – Învierea!” În această dimensiune a lui a fi în Înviere am găsit şi cronotopul poeziei lui Daniel Turcea; spune el:

„Cine a ascultat a auzit

de la marginea lumii şi a veacurilor.”

Moartea pe care o cunoaşte poetul şi din care este ridicat la viaţă veşnică nu este faptul că a venit în lume, ci păcatul, cumplitul păcat de a nu-L cunoaşte pe Cel care dă viaţă – aceasta este adevărata moarte. Acesta este păcatul din care este ridicat Daniel Turcea – este începutul actului de îndumnezeire al omului.

„Eu am fost mort

şi-am înviat! Mi-e dor

de Tine, Doamne, de eternitatea

fără cuvânt şi fără

ce-i al meu,

om sunt, atît

voi fi în Dumnezeu!”

Poezia lui Daniel Turcea e „gest sacru”. Volumul Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină cuprinde o poezie scrisă în vremea când căutarea s-a terminat, când nici drumul nu mai e lung; e o poezie de dincolo de căutare. E poezia din interiorul Tainei. Poezia acestui poet, frate al omului, e slujire şi jertfă, e bine-cuvântare, îl bine-cuvântă pe Dumnezeu, îl mărturiseşte în adevăr. E poezia îngenuncherii, o teologie mult teoretizată dar puţin practicată. Daniel Turcea îndrăzneşte. E curajul îngenuncherii la poalele Taborului. Acest curaj filocalic este darul lui Dumnezeu pentru cei care-I respectă porunca: îndrăzniţi! Îndrăznind, poetul devine „inima-ngenuncheată înaintea Tainei, a Iubirii”!

Cunoaşterea de sine a poetului începe în momentul îndepărtării de sine. Trăirea, dacă Dumnezeu decide, se cere mărturisită, iar forma, ne spune poetul, este aceea a versetelor. Prozodia mistică e una de har, de taină: „măsură, ritm, proporţie în taina ce le cuprinde.”

„Cerurile, lucrurile sunt litere ale acestei veşnice sublime Cărţi ce

descrie revărsarea Luminii,

negrăitei Lumini.”

La-picioarele-cruciiAcolo, la limita umanităţii începe Slava. Daniel Turcea slăveşte – pentru el, omul este un slăvitor, un drept slăvitor (doxolog). Transformă cuvintele în vase, aşa cum omul trebuie transformat în vas curat, această pregătire este apropierea de negrăita taină care se poate trăi doar „în desăvârşită Iubire”. Poetul a luat aripile de dimineaţă şi s-a aşezat la marginile mării (Ps. 138, 9).

Acest tip de poezie poate fi luat ca manual, ca îndreptar aşa cum iei textele Părinţilor, învăţătura, mărturisirea, doxologia acestora. Imnele poetului român vin, se încadrează pe linia Sfântului Simeon Noul Teolog dar nu se opresc pe această linie pentru că în faţa lui Dumnezeu fiecare-şi are răspunsul, iar poezia lui Daniel Tulcea e un răspuns aşa cum „un răspuns e-n fulgul de zăpadă”.

Inedită este şi prefaţa volumului care aparţine părintelui Dumitru Stăniloae, iar concluzia acestui mic studiu poate fi privit şi ca o invitaţie pentru tinerii traducători de trăire ortodoxă:

„Avem în faţă un volum de poezie categoric creştină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră şi cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime şi căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagă”.

Ca o concluzie a acestei mici incursiuni în volum aş spune că marea întrebare rămâne, atunci cînd focul şi lemnele sunt pregătite, unde este jertfa ta?

La această întrebare Daniel a dat un singur răspuns: Doamne, mă iată!

(Prof. Bogdan Ioan Anistoroaei, Seminarul Teologic Liceal Ortodox Sf. Vasile cel Mare, Iași)

turcea_daniel-epifania_cele_din_urma_poeme_de_dragoste_crestina-6641

Legaturi:


Categorii

Daniel Turcea, Ioan Alexandru, Marturisirea Bisericii, Minuni si convertiri, Poezii, Portile Iadului, Profetii si marturii pentru vremurile de pe urma, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

40 Commentarii la “Poetul profetic DANIEL TURCEA – de 35 de ani in Lumina: “AI SA TRAIESTI VREMURI CAND VEI VEDEA LA TOT PASUL NESIMTIREA SI LIPSA PUDORII, cand orice urma de sentiment uman va disparea de la unii cu desavarsire…”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Este de neâchipuit cât de uşor sunt etichetat ca disprțuitorul oamenilor de cultură, ca batjocoritorul subitl şi cu vorbe meşteşugite. Soră, le primesc pe toate.

  2. Trebuie sa inchidem si acest flux de comentarii, unde iarasi, ne copleseste explozia de smerenie uluitoare cu care aproape fiecare “combatant” se simte, nu stim cum,totodata, si cel mai/cea mai pacatos/-asa, dar si cel/cea mai victimizat si rastignit de toti ceilalti si nimeni nu isi asuma, de fapt, nicio greseala fata de altii. Nici nu mai conteaza a cui este dreptatea, conteaza ca iarasi s-a lasat cu o “cafteala” ortodoxa gratuita si cu tulburare in Post. Vom redeschide cand va vrea cineva sa se refere NU la alti comentatori, ci la Daniel Turcea si la postarea de aici, inca una ratata, din pacate. Poate incercam sa o recitim totusi.

  3. Pingback: “COLTUL” COMENTARIILOR DE NEOPRIT :) Tema in disputa: E DE VREUN FOLOS CULTURA (LAICA) IN ORTODOXIE? De la o poezie de Kipling la cearta “UMANISM” versus SIMPLITATEA DUHULUI - Recomandari
  4. Pingback: “COLTUL” COMENTARIILOR DE NEOPRIT (OFF-TOPIC) :) Teme in disputa: E DE VREUN FOLOS CULTURA (LAICA) IN ORTODOXIE? De la o poezie de Kipling la cearta “UMANISM” versus SIMPLITATEA DUHULUI - Recomandari
  5. Pingback: Predica despre IMBRACAMINTEA INDECENTA A FEMEILOR in Biserica a IPS Ieremia, Mitropolitul Gortinei: “Va cer sa placeti lui Dumnezeu prin imbracamintea cuviincioasa, astfel incat sa va fie auzite rugaciunile” -
  6. Pingback: PUDOAREA – VESMANT DE BUNA-CUVIINTA sau despre nevointa acoperirii trupului -
  7. Pingback: “SI ASTAZI EXISTA MULTI IROZI. Fiecare dintre noi poate deveni un Irod pentru semenul lui sau fata de propria sa nevinovatie… PREA MULT RANIM SI PREA MULT UCIDEM”. Predici audio pe marginea UCIDERII PRUNCILOR -
  8. Pingback: Daniel Turcea – un poet al Luminii si al Invierii – Dumnezeu este Iubire
  9. Pingback: PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC (✝19 iulie 2011) – ULTIMUL INTERVIU pentru “Lumea monahilor”: “VOM RĂSPUNDE, FETIŢĂ SCUMPĂ, TOŢI! Hristos a venit, S‑a jertfit ca să ne salveze pe noi. Iar noi habar nu avem. DE CE ATÂTA NEPĂ

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Articole Recomandate

Carti recomandate