Parintele Calciu despre DEASA IMPARTASANIE FARA SPOVEDANIE si “CERBERII POTIRULUI”

11-08-2012 Sublinieri

Vohodul Mare

Cerberii Potirului sau paznicii impartasaniei?

Deoarece am constatat ca problema desei impartasanii agita unele spirite nu numai in Vest, inclusiv USA, ci si chiar in tara, ca o forma a comoditatii crestinilor si ca un fel de asalt al laicilor asupra Sf. Potir pentru a primi impartasania neconditionat de nimic canonic, ci numai de decizia personala, publicam raspunsul nostru de mai jos.

Preacuviosul Parinte Roman Braga, duhovnicul Sfintei Manastiri Adormirea Maicii Domnului, din Rives Junction, MI, publica in revista SOLIA din Iulie 2002, pag. 19-21, a Episcopiei Ortodoxe Romane din America, avandu-si sediul in Jackson, MI, un articol cu titlul citat si in subtitlul articolului nostru: Cerberii Sfantului Potir, in care se declara, fara reserve, pentru deasa impartasanie, disociind taina spovedaniei de taina impartasaniei, ca nefiind conditionate una de alta. Ambele sunt taine ale Ortodoxiei, cu valoare absoluta pentru mantuire, dar impartasania nu este conditionata de spovedanie, afirma el. Poti sa te impartasesti fara a te spovedi si poti sa te spovedesti fara a te impartasi. Ultimul fapt este practicat de noi toti preotii (vorbesc de penitentii nostri), primul este acceptat cu greu desi, probabil, unii preoti ortodocsi il practica [in raport cu fiii lor duhovnicesti, n.n.] (personal, nu am nici o cunostinta de preoti care fac acest lucru).

Parintele Roman Braga este un teolog de temut, are un stil convingator si-si argumenteaza cu o logica greu de rezistat afimatiile sale; are o viata spirituala adanca, este un propovaduitor neintrecut si si-a pecetluit teologia cu suferinta si lacrimi sub regimul comunist in inchisori si lagare de munca fortata. Ne cunoastem de multa vreme, din inchisoare, am trecut impreuna prin iadul de la Pitesti, chiar in aceeasi celula si am toata pietatea la el.

Citindu-i articolul, iti dai seama ca problema frecventei impartasanii este una foarte veche, datand din vremea bisericii timpurii, asa cum arata citatul sau din Sf. Vasile cel Mare, care deplange faptul ca, in vremea lui (372), credinciosii se impartaseau numai de patru ori pe saptamana, pe care-l reproducem:

Caci este bine si folositor este a se impartasi in fiecare zi, caci Insusi Iisus zice: “Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica” (In. 6:54). Dar noi ne impartasim numai de patru ori pe saptamana: Duminica, Miercurea, Vinerea si Sambata si in alte zile cand se face pomenirea vreunui sfant”. (Epistola catre Chesarie)

Este deci evident ca, in perioada respectiva, crestinii se impartaseau des, aproape zilnic. Desi Preacuviosul Parinte Roman nu mentioneaza acest lucru, amintesc despre Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite care este, de fapt, o Vecernie solemna, special compusa de Sf. Grigore Dialogul, pentru ca cei care simt lipsa impartasaniei sa se poata cumineca si in zilele aliturgice ale Postului Mare; pentru aceasta Vecernie, Sf. Impartasanie a fost pregatita la liturghia anterioara asa ca cei credinciosi se pot impartasi cu niste daruri pre-sfintite.

Cuviosia sa da mai multe citate, printre care si Canonul 9, atribuit Sfintilor Apostoli, care spune: “Cei care vin la biserica…dar refuza sa se impartaseasca, toti aceia trebuie exclusi din biserica…”

Nu este frumos ca intr-o problema atat de adanca a credintei sa joci pe cuvinte. Dar mi se pare ca a refuza nu este acelasi lucru cu a nu se impartasi. Dar poate ca atunci, sau in contextul canonului, sensurile sunt identice. Parintele este suparat ca, de multe ori, la Sf. Liturghie, preotul iese in usa altarului cu Sf. Potir in mana si cheama credinciosii: “Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste, apropiati-va!” si nimeni nu vine sa se impartaseasca, poate, cel mult, cativa copii si are dreptate sa se supere si noi ne suparam, dar aceasta este realitatea, putini oameni, chiar dintre cei credinciosi, se impartasesc. Se intreaba Parintele: Cum de s-a ajuns la aceasta restrictie a impartasirii credinciosilor si cum de s-a legat taina spovedaniei de taina impartasaniei, cand nici un canon bisericesc, nici Scriptura nu le mentioneaza? Retorica Parintelui Roman urca pana la a numi pe preotii care nu impartasesc pe credinciosi, oricare ar fi ei, la dorinta lor, Cerberii Sf. Potir.

Daca Mantuitorul ne invata sa nu aruncam margaritarele noastre inaintea porcilor, oare putem noi preotii sa dam oricui Sf. Impartasanie? Intr-un citat dat de parintele Roman, apartinand Cuviosului Iov, intareste cele spuse mai inainte:

“Preotii care refuza pe crestinii care se apropie de Sf. Impartasanie cu evlavie si cu credinta sunt socotiti de Dumnezeu ca ucigasi, asa cum scrie la proorocul Osie: “Au ascuns preotii calea si voia si porunca lui Dumnezeu, au omorit Sihemul si au facut nelegiuire in poporul meu”.

Si de unde stie preotul ca oamenii vin cu evlavie si credinta adevarata daca nu le cunoaste sufletul? Si cum le poate cunoaste sufletul daca nu-i spovedeste? Si daca Sf. Impartasanie se acorda oricui care este botezat si miruns, inseamna ca spovedania este o taina minora si neglijabila, chiar daca parintele nu lasa nici macar sa se intrevada acest lucru. Dar noua ni se pare implicit. Citim la Ioan 21: 25: “Ci sunt si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris. Amin”. Dau acest citat pentru a-l folosi in ajutorul meu. Citatul acesta este cel mai puternic argument pentru Sf. Traditie. Multe din spusele Mantuitorului s-au pierdut, multe din minunile Lui, de asemenea. Dar daca nu ar fi fost Sf. Traditie, si mai multe lucruri ar fi fost pierdute. Impresia mea este ca Parintele Braga si cei care sunt pe pozitia precuviosiei sale, cred ca traditia este numai un tezaur de invatatura si de lucruri petrecute, pe care le scoatem ori de cate ori avem nevoie sa atacam pe cineva care nu face ceea ce ni se pare noua drept.

Traditia este, intr-adevar, asa ceva, dar ea este si o forta dinamica spirituala care alege si pastreaza lucrurile bune care pot sa se introduca in traditie si le elimina pe cele neconvenabile. Ea lucreaza continuu si innoieste sufletul si imbogateste mintea crestina. Inainte de fixarea canonului Bibliei, circulau zeci de texte “scripturistice” evanghelii, Apocalipse, Epistole. A venit Sf. Traditie si a spus: Stati! Aceste carti sunt canonice, acestea sunt apocrife, acestea sunt eretice. Traditia a fost mai tare decat lucrul scris si a eliminat ceea ce nu era adevarat.

Pornind de la Iacov 5: 16: “Marturisiti-va pacatele unii altora si va rugati unii pentru altii…“, biserica primara a instituit spovedania publica, practicata vreme de mai multe secole. Cu timpul s-a observat ca spovedania publica nu numai ca nu curata sufletele credinciosilor care se spovedeau, dar intinau inima celor ce-i ascultau si erau adesea ispititi sa savarseasca aceleasi pacate ca penitentul respectiv si astfel, spovedania devenea, cel putin pentru unii, o scoala a pacatelor neobisnuite sau, in cel mai bun caz, un instrument de deceptie, pentru ca auzeau uneori pacate savarsite de oameni pe care ii stimau si acum ii vedeau pacatosi si ei insisi se descurajau. Spusa Scripturii a fost astfel schimbata si experienta spirituala colectiva a dus la un comportament nou care a devenit traditional, tocmai pe baza fortei dinamice a traditiei stabilite care nu este moarta, ci vie si productiva. Spovedania a devenit un act foarte intim, care are loc numai intre preot si penitent sub binecuvantarea Mantuitorului.

Stiu ca sunt unii calugari romani (cel putin unul despre care am auzit) care practica si astazi aceasta spovedanie comuna, nu chiar asa cum se facea in vechime, ci fiecare penitent, dupa molitva citita de calugar, isi marturiseste pacatele in taina inimii, sau, eventual, chiar cu voce mai tare, apoi li se da iertarea de pacate (dezlegarea) si se pot impartasi la momentul prescris in Sf. Liturghie. Astfel pot fi impartasiti sute de oameni cu acest simulacru de spovedanie si am vazut ca multi dintre penitenti spun ca se simt foarte bine cu ambele taine implinite pe aceasta cale.

Mie mi se pare ca se practica un fel de populism pentru castigarea clientilor, un fel de comert mascat cu Sfintele Daruri, desi s-ar putea sa fie si, cu siguranta sunt, si oamenii piosi care se spovedesc si impartasesc astfel. Oricum, cantitatea este in detrimentul adevaratei spiritualitati.

Dupa ce am iesit din inchisoare si am ajuns in America, am fost invitat in multe parti de pe continentul american si in Europa pentru a vorbi despre persecutia religioasa din Romania: de ortodocsi, de catolici si chiar de protestanti. Am vazut la catolici cum aproape toti cei din biserica se impartaseau. Am fost mirat si am intrebat pe preoti daca toti cei care se impartasisera se si spovedisera. Ei au fost surprinsi, la randul lor si mi-au spus ca nu exista nici un fel de legatura intre spovedanie si impartasanie. Credinciosii se impartasesc la fiecare liturghie si se spovedesc numai cand vor ei (poate chiar niciodata?).

“Si atunci, am intrebat eu, care este pregatirea lor pentru a primi trupul si sangele Domnului?” “Simpla lor dorinta este suficienta”.

Din istoria bisericii stim ca, la inceput, foarte adeseori, se dadea Sf. Impartasanie credinciosului ca sa aiba acasa pe mai multe zile, daca acesta dorea. Cu timpul s-a observat ca unii credinciosi erau neglijenti cu Sf. Impartasanie, iar cei rau intentionati o foloseau pentru liturghia neagra sau pentru diferite vraji (pentru ca si ei credeau ca era Trupul si Sangele Domnului). Atunci biserica a interzis practicarea acestui lucru. La catolici a continuat multe secole, pana de curand, cand constatandu-se ceea ce biserica primara constatase inca de la inceputurile ei, s-a interzis practica. (La catolici, frauda era mult mai usor de faptuit fiindca, folosind numai azima pentru impartasire, care se dadea in mana credinciosului, era lesne ca acesta sa n-o manance si s-o foloseasca la lucruri blestemate). De aceea, in ultimul timp, s-a introdus, metoda de a pune partea din ostie cuvenita credinciosului direct in gura si nu in mana. Ceea ce nu inseama ca el n-ar putea-o scoate din gura spre blestemata folosinta.

Daca distribuirea Sf. Impartasanii ar fi atat de simpla, de ce atunci, catehumenilor, in vremea veche, nu li se dadea voie nici macar s-o vada, nici macar sa fie de fata la impartasirea credinciosilor? De ce spune preotul, la sfarsitul partii prime din Liturghie (numita a catehumenilor):

“...Cei chemati (catehumenii) iesiti, ca nimenea din cei chemati sa nu ramana. Cati suntem credinciosi, iara si iara cu pace, Domnului sa ne rugam!”

Aceasta este exact puterea pe care Dumnezeu o da preotului de a fi paznicul Sfantului Potir de a avea grija de Trupul si Sangele Domnului. Astazi, nici un catehumen nu mai iese din biserica la rostirea acestei invitatii, dar noi o repetam – si Parintele Roman o repeta la fiecare Sf. Liturghie, spre aducere aminte, ca pe o formula traditionala, pentru a intari autoritatea noastra pentru paza Sfintei Impartasanii.

Parintele Braga spune ca, in biserica primara, la frangerea painii (chaburah), forma de origine a Liturghiei, oamenii se impartaseau la sfarsitul unei mese solemne unde mancau si beau “…iar unii deveneau chiar scandalosi, asa cum reiese din context“, dar nu merge la concluzia finala ca traditia, cu forta ei dinamica, a schimbat aceste obiceiuri, tocmai pentru a-i feri pe oameni de asemenea greseli si a instituit postul si rugaciunea, spovedania si canonul pentru curatirea lui sufleteasca si pentru invrednicirea lui, atat cat sta in puterile omenesti si – fara indoiala ii sta ceva, altfel am cadea in protestantism – pentru a primi Trupul si Sangele lui Iisus.

Biserica a fixat anumite reguli de pocainta, anumite canoane care dau spovedaniei un drept de apreciere a acestei “vrednicii” si nu o lasa la bunavoia penitentului, care, daca este cinstit, cu greu si-ar putea aprecia aceasta vrednicie. Unii, prea lacsi, ar veni la impartasanie ca si cum ar merge la restaurant, altii, prea drastici, nu s-ar impartasi niciodata.

Dupa traditia bisericeasca de multe secole si dupa regulile bisericii, impartasirea credinciosului este conditionata de post si de spovedanie, dar spovedania nu-i da dreptul penitentului la impartasire in mod obligatoriu. Preotul are dreptul de a-l opri de la primirea trupului si sangelui Domnului pentru pacate prevazute de canoane, sau poate sa-i dea permisiunea daca socoteste ca, impartasindu-l, ii intareste inima in lupta impotriva unor pacate.

Iertarea pacatelor, fie ele si comune, nu se obtine nici prin citirea rugaciunilor pregatitoare (Canonul Sf. Impartasanii), nici prin rugaciunile Sf. Liturghii si nici prin simplul act al impartasirii, (cum afirma parintele Braga) care este o conceptie laxa, catolica, oricat de confortabila s-ar parea, ci dupa invatatura bisericii, numai Sf. Maslu si spovedania te curata de pacate. Dintre acestea, numai spovedania are rugaciune speciala de iertare a pacatelor, la sfarsit (Sf. Impartasanie te intareste spre a nu mai pacatui, iti aduce un plus de har, te vindeca sufleteste si trupeste):

“Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii sale de oameni, sa te ierte pe tine fiul meu (fiica mea) N si sa-ti lase tie toate pacatele. Iar eu netrebnicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data de sus, te iert si te desleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.”

Altfel, daca numai rugaciunile citate de parintele Braga sunt suficiente sa-ti obtina iertarea pacatelor (care constituie o gresala grava), nimeni nu ar mai trebui sa se spovedeasca decat pentru pacatele foarte mari, mortale. In acest caz, preotul nu ar fi duhovnic decat numai pentru criminali si alti foarte mari pacatosi – ceilalti se iarta pe ei singuri – si pentru distribuirea sfintei Impartasanii la dispozitia credinciosului. Sunt multe propozitii in articolul parintelui Braga care ar putea fi condamnate de autoritatea bisericeasca. Aceasta afirmatie imi aminteste de jansenism si de scoala de la Port Royal, a carei soarta s-a invartit tot in jurul desei impartasanii, similara cu cea ridicata de Preacuviosul Roman.

Una din lucrarile mele in timp ce urmam cursurile de doctorat (pe care nu l-am mai terminat din cauza arestarii) la Institutul Telogic din Bucuresti a fost Scoala de la Port Royal asa ca pot afirma ca vorbesc, oarecum, in cunostinta de cauza. Acest curent teologic, de o mare austeritate in tinuta, cult si traire, initiat de Jansenius (de aceea s-a numit Jansenism), s-a ridicat impotriva Iezuitilor care patrunsesera in saloanele clasei nobile ca abati, preoti, confesori si, mai ales, un fel de teologi de curte. Ei [iezuitii – n.n.] initiau discutii teologice, dar nu luptau suficient impotriva luxului saloanelor, a flirturilor si a iubirilor ilicite. Pe atunci, saloanele si teologii discutau foarte mult problema desei impartasanii si aproape toata lumea catolica era pe pozitia Parintelui Braga. Scoala de la Port Royal si-a afirmat doctrina mai ales printr-o manastire de maici condusa de Mere Angelique Arnault, care facea parte dintr-o foarte puternica familie veche, bogata si nobila, cu mai multi episcopi si teologi pe parcursul istoriei Frantei si, mai ales, in timpul disputei, cand episcop era un membru al familiei, teolog temut, numit Arnauld cel Mare.

Doctrina jansenista, care isi tragea seva din Fericitul Augustin, care era foarte aproape de teoria protestanta a predestinarii, a creat o lupta teologice intinsa pe doua secole: al 17-lea si al 18-lea. Jansenius scrisese o carte, Augustinus, pe care Vaticanul a condamnat-o pentru 5 propozitii, condamnare pe care Jansenistii nu au acceptat-o  (din acest curent a facut parte si Blaise Pascal, care a accentuat preocupare mistica a curentului). Ei aveau slujbele extrem de simple, bisericile severe, fara podoabe, cu o muzica la fel simpla si severa si supravegheau impartasirea cu strasnicie, ca nu cumva sa se primeasca Trupul si Sangele Domnului cu nevrednicie, opus iezuitilor care impartaseau cucoanele saloanelor cu usurinta, pentru ca Iisus pentru aceasta venise in lume ca sa se daruiasca tuturor. Desi in disputele de atunci deasa impartasanie a ocupat un loc secundar, ea a constituit o problema foarte fierbinte si a durat cat timp a durat si Jansenismul care, in cele din urma, a fost condamnat si s-a stins.

Presupun ca si in Ortodoxie a existat o confruntare in acest sens, nu numai citatele date de Parintele Braga, dar nu am avut posibilitatea sa urmaresc eventualele dispute din istoria bisericii. De aceea revin la prezent.

Nu vreau sa afirm ca astazi este mai multa blestematie in lume decat in trecut, sau ca vrajitoria si liturghiile negre sunt mai raspandite, dar este sigur ca multi vrajitori si vrajitoare folosesc discursul crestin pentru a insela pe naivii care ii cerceteaza si pentru a le adormi teama de inselatorie. Acesti slujitori ai diavolului minciunii si inselatoriei, in goana dupa castig, fac pe piosii, chiar pe oamenii bisericii, venind din cand in cand la slujbe. Dupa parerea parintelui Braga, preotul, vazadu-i piosi, ar trebui sa le acorde Sf. Impartasanie chiar daca ei nu se spovedesc. Si, de obicei, acesti oameni nu se spovedesc, ca si multi alti pacatosi gravi, pentru ca stiu ca preotul are un har de la Dumnezeu care, in unele imprejurari, ii descopera cele ascunse ale oamenilor si ei nu doresc sa fie descoperiti.

Parintele citeaza (incomplet) din 1 Cor. 11:

Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului”.

Trupul Domnului este incredintat pazei preotului. De aceea preotul pastreaza in altar, in chivot, Trupul Domnului pentru impartasirile grabnice si de aceea Liturghierele prevad sfaturi cum se pastreaza si cum se admininstreaza Sfanta Impartasanie, pentru ca nu numai trupul Domnului ne este incredintat, ci si sufletele credinciosilor, care se pot mantui sau pot pieri prin mana noastra preoteasca si, cu ei pierim si noi ca sluga necredincioasa care nu a administrat cum trebuie avutul lasat de stapan, sau ca strajerul lui Iezechiel care, neanuntand pericolul, provoaca moartea pacatosului:

“Cand Eu voi zice pacatosului: “Pacatosule, vei muri” si tu nu-i vei grai nimic pentru a-l prevesti pe pacatos sa se abata de la calea lui, atunci el va muri pentru pacatele lui, dar sangele lui il voi cere din mana ta. Iar daca tu ai prevestit pe pacatos sa se abata de la calea lui si sa se intoarca de la ea si el nu s-a abatut de la calea sa, atunci el va muri pentru pacatele lui, iar tu ti-ai scapat viata”. (Iez. 33: 8-9)

In mana mea, a preotului, sta nu numai sufletul “pacatosului” al carui sange se va cere de la mine, ci si “Scumpul Sau (al lui Hristos) sange” care, si unul, si altul, se vor cere de la mine. Aceasta nu este o fraza frumoasa, buna de pus intr-o predica, ci este viata sau moartea mea si a penitentului. Si ce as castiga de as aduce toata lumea la impartasanie, dar sufletele toate, si al meu, le voi pierde?

Exista pustnici care traiesc in singuratate si care, odata pe luna, sau mai rar, vin la manastire pentru a se spovedi si a se impartasi. Fara indoiala ca acest pustnic are o viata mai curata decat a oricaruia dintre noi, poate mai curata decat a ieromonahului “cerber” care il spovedeste si impartaseste si, cu toate acestea, nici pustnicul, nici ieromonahul nu se gandesc macar o clipa ca Sfanta Impartasanie ar putea fi administrata fara spovedania prealabila.

Parintele Ioanichie ne spunea odata, cand am vizitat sfanta manastire Sihastria, ca, in jurul ei traiau atunci, circa noua pustnici, pe care nimeni nu-i cunoaste (probabil numai duhovnicul lor dupa numele de monah) si care tin, spunea el, manastirea aceasta si tot muntele si tot ce este in jurul nostru prin rugaciunile lor. Acesti oameni vin din cand in cand la manastire, se spovedesc si se impartasesc, primesc o traista cu mancare care le ajunge doar pentru cateva zile si dispar in pustia padurii, nimeni nu stie unde, nimeni nu stie daca vor mai reveni la manastire. Unii mor acolo, in crapaturile stancilor si nici macar numele nu le este cunoscut spre a fi pomeniti. Doar Dumnezeu ii stie. Sunt ei oare atat de ignoranti incat sa se spovedeasca inainte de impartasanie, crezand ca nu au dreptul la Trupul si Sangele fara a se spovedi in prealabil? Fara indoiala ca nu. Ei stiu insa ca exista o regula a rugaciunii iertarii dupa spovedanie, pe care numai duhovnicul i-o poate da si care este, in acelasi timp, poarta prin care se ajunge la Sf. Impartasanie.

In predica despre Taina Spovedaniei si a Impartasaniei, tot a Parintelui Ioanichie Balan, publicata si in Buletinul Bisericii noastre Sf. Cruce din Alexandria, Virginia (SUA), pe luna August, 2002, autorul afirma:

“Candva, in manastiri, se facea spovedania zilnic, seara, a tot ce facea calugarul in timpul zilei. Mai tarziu, ca si astazi, in unele manastiri se face spovedania saptamanal – Vinerea – iar impartasirea la 30-40 de zile, dupa ravna si vrednicie, cum stabileste duhovnicul.”

Dupa cum se vede, Preacuviosul Ieromonah Ioanichie, contribuie la transformarea preotilor in “Cerberi ai Sfantului Potir”, cum ii numeste Preacuviosul Roman. Si asta se intampla in toate manastirile, cu exceptia a doua sau trei, care, si ele, conditioneaza impartasirea de spovada, numai ca aceasta din urma e practicata public asa cum am mai aratat. Practica spovedaniei si iertarea pacatelor de catre preoti, este o putere, un dar dat de Insusi Iisus dupa Invierea Sa din morti, cand a intrat la Apostoli prin usile incuiate, a suflat peste ei si le-a spus:

“Luati Duh Sfant: carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tinea vor fi tinute. (Ioan 20: 22-23)

Aceasta este cea mai mare putere data Sfintilor Apostoli si transmisa de acestia ucenicilor lor, apoi Episcopilor si acestia preotilor. Acelasi Dar genuin a lucrat in Apostoli, ucenici, episcopi, preoti, neschimbat, nediminuat, neintrerupt, de la Iisus si pana la cel din urma dintre preoti, care sunt eu: puterea de a ierta. Aceasta iertare conditioneaza accesul la impartasanie. In Biserica Ortodoxa, singura data cand un credincios se apropie de Sf. Potir fara a se spovedi este la botez, pentru ca, prin Taina Sfantului Botez se iarta celui ce l-a primit, nu numai pacatul stamosesc, ci si toate pacatele personale savarsite pana atunci. Dupa aceea, noi ramanem sa pazim Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului cata vreme suntem apti sa ne implinim misiunea sfanta de preoti.

Parintele Roman Braga spune si alte lucruri, pe deplin valabile: spovedania preotilor, alunecarea spre forme de pietate prin recomandarea diverselor carti de pietate populara neconfirmate de biserica, etc. Dar acestea toate nu au intrat in preocuparile articolului de fata, ci numai pozitia sa gresita fata de relatia dintre Taina Spovedaniei si a Impartasaniei.

Folosirea cuvantului “Cerber” de catre preacuviosia sa are o intentie sfichiuitoare, ba chiar de insulta la adresa acelor preoti care conditioneaza primirea impartasaniei de spovada si de iertarea pacatelor de catre preot, pe baza poruncii Matuitorului de la Ioan 20: 22-23 si eu ma socotesc printre acestia. De aceea iau foarte in serios termenul de “cerber”, desi mai propriu mi se pare termenul de paznic al Potirului.

In clipa in care Constantinopolul a cazut sub atacul Turcilor pe 29 Mai, 1453, spune o legenda pioasa, Patriarhul Constantinopolului, care tocmai facea Sf. Liturghia cerand cu lacrimi mantuirea cetatii, in vazul tuturor credinciosilor care, cu strigate mari cereau si ei ajutorul Domnului spre a fi scapati de pagani, a luat potirul cu sfanta Impartasanie si a intrat in zidul Bisericii Sfanta Sofia spre a feri Sf. Impartasanie de profanarea paganilor, care, tocmai atunci, spargeau usa bisericii. El va iesi din zid cu potirul in mana, atunci cand Constantinopolul va fi iarasi in stapanirea crestinilor. Aceasta legenda este un simbol al virtutii preotului de a fi paznicul Sfintei Impartasanii, spre a o feri de orice tip de profanare, caci si primirea cuminecarii fara prealabila iertare a pacatelor este tot o profanare.

Este mai bine sa fii “cerberul Sfantului Potir” decat un functionar care imparte “gratuit” sfanta Impartasanie, fara spovedanie si fara post prealabil gramadind jaratec aprins peste capul sau si al penitentilor.

Intr-un interviu [conferinta, n.n.] dat de parintele Rafael Noica, la o intrebare pusa in legatura cu deasa impartasire, el raspunde:

“Sfatuiesc pe toti sa se impartaseasca cat mai des, atat de des cat ii sfatuiesc duhovnicii lor (sublinierea noastra). Si asta nu numai pentru a nu intra in conflict cu duhovnicii, ci fiindca – si asta este foarte important de inteles – omul nu este un obiect si, ca atare, nu este supus unei legi. Omul este o exceptie. Fiecare suflet ce va fi existat in lumea asta este o calatorie dintru nefiinta in vesnica dumnezeire, o calatorie unica.

As prefera o impartasanie cat mai deasa. Nu este caracteristic impartasaniei sa fie deasa, ci as zice impartasire des, dar cat de des este bine tie sau tie, asta o las duhovnicului tau si cer Domnului sa insufle fiecarui duhovnic cat de des este bine pentru cutare si pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine in fiecare Duminica, pentru altcineva Duminica si de praznice, pentru altii la doua saptamani s.a.m.d.”

Parintele Rafael vine dintr-o manastire occidentala si totusi afirma autoritatea duhovnicului in privinta desei impartasiri.

Iar eu spun cu fiecare penitent: “...Ca nu voi spune taina Ta vrajmasilor Tai, nici sarutare iti voi da ca Iuda…. (Rugaciunile impartasaniei), pentru ca razboiul intru cuvant nu este numai intre alb si negru, intre binele si raul bine delimitat, ci si in zonele mai cenusii ale intelegerii umane, unde culorile se amesteca si unde ratiunea noastra inselatoare ne poate minti in acecasta discernere, adormindu-ne trezvia.

“Iar ceea ce va zic voua, zic tuturor: Privegheati”. (Marcu 13:37)

Preot Gheorghe Calciu

Legaturi:


Categorii

Deasa impartasire, Despre inselare, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Impartasania, Parintele Gheorghe Calciu, Razboiul nevazut, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

61 Commentarii la “Parintele Calciu despre DEASA IMPARTASANIE FARA SPOVEDANIE si “CERBERII POTIRULUI”

<< Pagina 1 / 3 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Cei ce impart sfanta Impartasanie “gratuit” fara spovedanie, sau numai de Pasti si de Craciun, o fac pt ca nu mai “au timp” sau rabdare pt a asculta suferintele si pacatele oamenilor…si atunci s-a ajuns ca multe biserici ortodoxe din afara, in speta cele grecesti si ale convertilor sa cam dea Sf Impartasanie pe banda sau numai de Pasti si de Craciun, ca in majoritatea celor Romanesti.
    Biserica Rusa de pe vechiul calendar este printre putinele care mai pastreaza o traditie sanatoasa, asta si pt ca preotii lor isi fac timp, (asa cum isi facea si pr Gh Calciu desi era singurul preot al unei parohii), sa aiba program de spovedanie saptamanal indiferent daca suntem in post sau nu.
    Mie personal mi-a fost f greu dupa plecarea pr. nostru sfant la Domnul, mai ales cu sf spovedanie; un preot roman mi-a zis o data – cand am vrut sa merg cam in doua saptamani la el pt spovendanie – ca iar ma spovedesc? (:
    Insa vroia sa ma impartaseasca, cum oare?
    La fel si la greci, preotii lor sunt f buni, ce pacat ca trebuie sa faci appointment, adica programare pt spovedanie (:
    Pana la urma tot in biserica Rusa am ajuns sa imi gasesc un duhovnic. Ma doare sufletul, dar asta este, nu cred ca mai putem mergem pe linie de nationalitate in cele duhovnicesti, cand realitatea este cum este…ma iertati. Daca gasiti ca ceea ce am scris aici sminteste, nu publicati!

  2. Personal, chiar dupa ce ma spovedesc ma apropii cu mare infricosare si cu convingerea ca nu merit Sfintele Taine, ca sunt nevrednica de ele…….

  3. Un articol din tabara celor care se opun Impartasaniei continue.

    De la sfarsitul sec XVIII de cand a fost primul studiu al lui Neofit Kavsokalvitul si pana astazi, problema nu inceteaza sa imparta duhovnicii (de renume) in doua tabere care se si jignesc intre ele spre derutarea credinciosilor si spre placerea necuratilor. Anateme si blesteme, ridicari de anateme si peste cativa ani din nou anateme. E trist. Foarte trist. Si paguba e mare!

    Greseala principala care apare (numai la unii, NU LA TOTI) in tabara celor pentru Impartasania continua este blamarea si judecarea si jignirea oribila a celorlalti. Expresii ca “cerberii Sf Potir” (intre altele) au acest rol de a-i face pe ceilalti si mai inversunati pe pozitia lor. De asemeni intr-un articol publicat de fratiile voastre din cealalta tabara un preot ii ironiza pe ceilalti ca s-ar fi molipsit de la veacul contemporan si ar crede ca “excesul de sfintenie dauneaza grav sanatatii”. Iar intr-un alt articol publicat tot de fratiile voastre, un apologet al Impartasaniei continue ii acuza de-a dreptul pe preotii din cealalta tabara ca ar fi ca niste samani care atrag oamenii la Biserica prin putere diavoleasca, hipnotica, nu prin harul Duhului Sfant! Toate acestea sunt devieri foarte grave!!!!!!!!!!

    In tabara cealalta, a celor impotriva Impartasaniei continue de la inceput s-a raspuns cu anateme, instigarea patriarhilor timpului la anateme (care s-au dat, si iar s-au ridicat, si iar s-au dat) chiar si atunci cand discursul celorlalti a fost decent. Acestora le e teama sa reinvie traditia corecta lasata de Sf Parinti precum ii era teama Par. Valica si celor dimpreuna cu el de socotirea Duminicii din nou prima zi a saptamanii. Dar problemele pe care le ridica noua traditie a neimpartasirii credinciosilor sunt prea grave ca sa nu persiste discutia si sa nu preocupe din ce in ce mai multi oameni ortodocsi din toate partile lumii.

    “Cuviosia sa da mai multe citate, printre care si Canonul 9, atribuit Sfintilor Apostoli, care spune: “Cei care vin la biserica…dar refuza sa se impartaseasca, toti aceia trebuie exclusi din biserica…”
    Nu este frumos ca intr-o problema atat de adanca a credintei sa joci pe cuvinte. Dar mi se pare ca a refuza nu este acelasi lucru cu a nu se impartasi.”

    Acesta este un punct foarte foarte grav, cel care a jucat un rol esential ca sa stiu eu pe ce pozitie sunt.
    Intr-adevar, nu e de joaca sa ti se spuna ca esti automat afara de Biserica atata vreme cat poti merge la Sf Liturghie si nu te impartasesti. Nu sunt cuvinte cu care sa te poti juca. Dar iata ca nu numai acest parinte criticat de par Calciu, ci si Sf Ioan Gura de Aur spune f clar aceleasi ca toti cei care nu se impartasesc nu se deosebesc de catehumeni si sunt datori sa iasa din Biserica la invitatia calduroasa adresata de preot sau diacon catehumenilor: “Cati sunteti chemati iesiti” iar cei care nu ies, cica sunt nesimtiti si obraznici(spune Sf Ioan Gura de Aur in Omilia la epistola catre Efeseni). Ce spune par Calciu “se pare ca a refuza nu este acelasi lucru cu a nu se impartasi” este la Sf Ioan Gura de Aur neglijenta de a ne face vrednici, nesimtire, obraznicie. Sf Nicolae Cabasila in Despre viata in Hristos spune “pe cat este de nedrept sa te impartasesti din Sf Daruri daca ai savarsit pacat de moarte si nu te-ai spovedit, tot pe atat de mare greseala ar fi sa fugi de aceasta “Paine” cand n-ai gresit de moarte” Iar in Explicarea Sf Liturghii spune si el in consens cu ceilalti parinti ca cel care poate sa se impartaseasca avand unde merge la Sf Liturghie si nu se pregateste (evident cu spovedanie, canonul hotarat de duhovnic, etc) acela nu poate sa se bucure de sfintirea Sfintelor Taine, ca cei adormiti pt ca a nesocotit Sf Taine sau s-a lenevit.

    Iar Sf Ioan Casian vorbeste despre trufia cu care ne impartasim daca socotim ca daca ne impartasim mai rar suntem “mai vrednici” „Nu trebuie să refuzăm du­minica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu to­tul mai mult să ne grăbim dornici către ea pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umi­lire a minţii şi cu atâta credinţă, încât, judecându‑ne nevrednici de primirea marelui har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. Nu am fi de altfel vrednici să primim Împărtă­şania nici măcar o dată pe an…, dar cu mult este mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pentru merit de acele Sfinte Taine, s‑o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşarta tru­fie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an sun­tem vrednici de a ne împărtăşi cu Sfintele Taine…”

    Par Calciu:
    “Daca Mantuitorul ne invata sa nu aruncam margaritarele noastre inaintea porcilor, oare putem noi preotii sa dam oricui Sf. Impartasanie? Intr-un citat dat de parintele Roman, apartinand Cuviosului Iov, intareste cele spuse mai inainte:

    “Preotii care refuza pe crestinii care se apropie de Sf. Impartasanie cu evlavie si cu credinta sunt socotiti de Dumnezeu ca ucigasi, asa cum scrie la proorocul Osie: “Au ascuns preotii calea si voia si porunca lui Dumnezeu, au omorit Sihemul si au facut nelegiuire in poporul meu”.

    Si de unde stie preotul ca oamenii vin cu evlavie si credinta adevarata daca nu le cunoaste sufletul? Si cum le poate cunoaste sufletul daca nu-i spovedeste? Si daca Sf. Impartasanie se acorda oricui care este botezat si miruns, inseamna ca spovedania este o taina minora si neglijabila,…”

    Argumentul cu proorocul Oseea nu este al par Roman, ci preluat din aceeasi carte a Sf Nicodim Aghioratul.
    E oare drept sa-i ascundem omului ca atata vreme cat merge la Sf Liturghie si nu se impartaseste este afara de Biserica? In acest context a adus par Nicodim Aghioratul acest citat si argument! Omul cade in mai mare trandavie nestiind ca oprirea de la Sf Impartasanie inseamna a fi pentru o perioada AFARA DE BISERICA! Si nu se cuvine ca starea AFARA DE BISERICA sa fie o stare continua a majoritatii celor botezati ortodocsi!!!!!!! La fel sunt afara de Biseica si nu-i putem pomeni la Sf Liturghie (pt ca nu sunt in comuniune) atat cei eretici cat si cei ce persista in pacate grele inclusiv cei care nu au duhovnic si respung spovedania). Oprirea 40 de zile de la Sf Impartasanie este canon de ex pt malahie, pe care il tin necontenit foarte multi din cei mai “bisericosi” ortodocsi de astazi. In aceste conditii canonul de oprire 40 de zile sau alte canoane pe la sf Ioan Postitorul chiar de o zi nu isi mai au deloc rostul! Il opresti un an sau mai mult pt malahie, si atunci pe cel care face avort, cati ani il mai opresti? Si ce valoare are o astfel de oprire cand cel in cauza si asa este invatat sa nu se prea impartaseasca decat odata la cativa ani? Ce a avut si ce a pierdut? Cum sa fie pericol de deznadejde afurisirea pe o perioada (adica oprirea de la Sf Impartasanie, separarea de Mantuitorul si de Biserica) pentru cel care este obisnuit cu aceasta stare, si ori face canonul ori nu-l face tot la cativa ani odata se impartaseste?

    Evident, preotul cu toata hotararea NU trebuie sa dea oricui Sf Impartasanie si e responsabil de ceea ce face, dar preotii din ziua de azi au ajuns aproape sa nu mai tina nici un canon pt ca li se pare imposibil de tinut. Si la facultate ni s-a spus ca sunt cu totul imposibile canoanele.

    Sf Simeon al Tesalonicului in tratatul II spune ““Cei necredincioşi şi cei care nu sunt dreptslăvitori nu trebuie pomeniti, căci ce împărtăşire are lumina cu întunericul? De vreme ce vor alege (zice) pe îngeri pe cei răi de cei drepţi. Drept aceea preotul nu trebuie a aduce miride pe vreunul care este de altă credinţă, şi nici pe cei ce fac păcate la arătare şi nu se pocăiesc, căci pomenirea pentru ei este o osândire ca şi celor ce nepocăiţi se împărtăşesc cu înfricoşătoarele Taine precum zice Pavel.”

    Dar preotii de astazi OSANDESC pe toti prin pomenirea la Sf Liturghie sistematica nu doar a ereticilor ci si a celor botezati ortodocsi dar in pacate foarte grele majoritatea nespovedite! Pe toti ii fac partasi cu forta la forma de impartasire prin pomenire (cea care scoate pe morti din iad, ca numai la aceasta pot participa cei adormiti, precum spune Sf Nicolae Cabasila)

    La intrebarea par Calciu: “Si de unde stie preotul ca oamenii vin cu evlavie si credinta adevarata daca nu le cunoaste sufletul? Si cum le poate cunoaste sufletul daca nu-i spovedeste?” este evident ca trebuie sa-i spovedeasca si inca des! Iar asta depinde de la parohie la parohie, fiecare ce timp are. Cu cat il spovedeste mai des, cu atat rezultate duhovnicesti sunt mai bune. Nu am participat niciodata la o spovedanie comuna si nici n-as recomanda.
    Poate in Rusia sunt prea multi oameni in fiecare parohie. La noi nu e cazul. Cei care nu persista in pacate grele (pacate pentru care preotul e obligat a-i opri canonic) si care ar putea fi impartasiti la fiecare Sf Liturghie, sunt atat de putini ca pot fi spovediti fara probleme saptamanal! Preotul trebuie sa stabileasca foarte clar lucrul acesta, in functie de starea parohiei si posibilitatile lui. Sa-i spuna omului ca ori de cate ori e vorba de un pacat mai greu sau o problema duhovniceasca, sa apeleze imediat, ca-l primeste cu dragoste. Iar pentru celelalte pacate pe care oricum le face si preotul care se impartaseste continuu, sa-i spuna cam cat de des ar fi dispus sa-l primeasca, cam cat de des ar fi bine ca fiul duhovnicesc sa-si faca obicei sa se spovedeasca. Daca duhovnicul socoteste ca datorita problemelor din parohie ar putea cam la 2-3 saptamani, e bine macar asa. Iar daca nu poate nici la 2-3 saptamani sa-i dea binecuvantare omului sa foloseasca inca un duhovnic (preotii de manastire nu pot pretinde credinciosilor sa vina asa de des la spovedit, daca manastirea este departe de orasul de unde sunt acestia). Preotul trebuie neaparat sa incurajeze deasa spovedanie!

    Par Calciu: “Si daca Sf. Impartasanie se acorda oricui care este botezat si miruns, inseamna ca spovedania este o taina minora si neglijabila,…”

    Nu trebuie omul doar sa fie botezat si miruns, pentru Sf Impartasanie, ci sa aiba si duhovnic de care sa asculte, sa aiba o pravila de rugaciune, sa stie duhovnicul (printr-o spovedanie periodica saptamanala sau la 2-3 saptamani) ca nu persista in pacate grele, ca la orice problema e gata sa alerge la duhovnic, sa fi facut la inceput o spovedanie din copilarie si sa fi tinut cativa ani canoanee hotarate de duhovnic pt ce pacate s-au adunat. Cum sa fie spovedania taina minora si neglijabila daca omul nu poate fi cunoscut decat printr-o spovedanie regulata deasa pe langa spovedaniile in caz de pacate grele?

    Par Calciu: “Ei au fost surprinsi, la randul lor si mi-au spus ca nu exista nici un fel de legatura intre spovedanie si impartasanie. Credinciosii se impartasesc la fiecare liturghie si se spovedesc numai cand vor ei (poate chiar niciodata?).
    “Si atunci, am intrebat eu, care este pregatirea lor pentru a primi trupul si sangele Domnului?” “Simpla lor dorinta este suficienta”.”

    Sunt extreme atat a nu impartasi omul si duminica si luni daca a cazut Schimbarea la Fata luni, desi spovedania a avut loc joi sau vineri pentru ambele, si va avea loc si saptamana urmatoare asemenea, cat si a impartasi la nesfarsit fara spovedanie. Adica pe de o parte nu e bine ca fiecare Sf Impartasanie sa fie cu totul strict conditionata de o spovedanie in prealabil, pe de alta parte nici nu se poate dezlega complet taina Sf Spovedanii de cea a Sf Impartasanii, ca preotul e dator sa indrume pe fiecare printr-o spovedanie regulata deasa, ca numai asa poate cunoaste pe cei mai aspri cu ei insisi care nu s-ar apropia niciodata precum si pe cei care dimpotriva socotesc ca sunt “vrednici” indiferent de pacatele savarsite. Iar preotul spovedindu-i saptamanal ii gestioneaza el insusi si le spune la ce pacate marunte sa fie aspri cu ei insisi si la care dimpotriva sa se teama a se lipsi de comuniune ca sa nu cada in trufie si sa aiba impresia ca daca s-au impartasit mai rar s-au impartasit “cu vrednicie”.

    Par Calciu: “Iertarea pacatelor, fie ele si comune, nu se obtine nici prin citirea rugaciunilor pregatitoare (Canonul Sf. Impartasanii), nici prin rugaciunile Sf. Liturghii si nici prin simplul act al impartasirii, (cum afirma parintele Braga) care este o conceptie laxa, catolica, oricat de confortabila s-ar parea,”

    Dar atunci Par Calciu de ce nu cere sa se modifice sinodal in toata Biserica rugaciunea liturgica: “Învredniceşte-ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestor sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greşelilor spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre moştenirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată, sau spre osândă.”? Sau si Liturghia noastra este “catolica” sau protestanta? Sau baiguiau Parintii care au alcatuit Sf Liturghie si noi repetam ca papagalii?

    Si eu atunci cand ma spovedeam joi sau vineri si ma impartaseam duminica, dupa care ma mai spovedeam in urmatorul post, peste cateva luni, oare nu faceam tot atatea pacate marunte de joi, vineri pana duminica cate fac si acum cand duhovnicul mi-a ingaduit sa ma spovedesc si in fiecare saptamana?

    Par Calciu:
    “Daca distribuirea Sf. Impartasanii ar fi atat de simpla, de ce atunci, catehumenilor, in vremea veche, nu li se dadea voie nici macar s-o vada, nici macar sa fie de fata la impartasirea credinciosilor? De ce spune preotul, la sfarsitul partii prime din Liturghie (numita a catehumenilor):
    “…Cei chemati (catehumenii) iesiti, ca nimenea din cei chemati sa nu ramana. Cati suntem credinciosi, iara si iara cu pace, Domnului sa ne rugam!”
    Aceasta este exact puterea pe care Dumnezeu o da preotului de a fi paznicul Sfantului Potir de a avea grija de Trupul si Sangele Domnului.”

    Pai la aceste cuvinte sunt DATORI sa iasa din Biserica TOTI cei care nu se impartasesc, ca cine nu e vrednic sa se impartaseasca nu e vrednic nici sa auda acele cuvinte care se rostesc la Sf Liturghie! Asadar daca tot preotul e “cerberul Sf Potir”, sa scoata din Biserica pe toti cei care nu se impartasesc! Si abia atunci nu ar mai fi profanat Trupul lui Hristos care este Biserica in egala masura cu ce este in Sf Potir! Cu adevarat, preotul are datoria sa pazeasca Trupul Domnului!

    par Calciu:
    “Parintele Braga spune ca, in biserica primara, la frangerea painii (chaburah), forma de origine a Liturghiei, oamenii se impartaseau la sfarsitul unei mese solemne unde mancau si beau “…iar unii deveneau chiar scandalosi, asa cum reiese din context“, dar nu merge la concluzia finala ca traditia, cu forta ei dinamica, a schimbat aceste obiceiuri, tocmai pentru a-i feri pe oameni de asemenea greseli si a instituit postul si rugaciunea, spovedania si canonul pentru curatirea lui sufleteasca si pentru invrednicirea lui, atat cat sta in puterile omenesti si – fara indoiala ii sta ceva, altfel am cadea in protestantism”

    Cu adevarat nu este recomandabil sa nu se faca un minim efort de asceza inainte precum si dupa Sf Impartasanie, dupa hotararea duhovnicului, dar nici ca duhovnicul sa ceara lucruri absurde. A tine post negru de la apusul soarelui sau de la miezul noptii pana la Sf Impartasanie, precum si rugaciuni, priveghere – este rezonabil. Dar a cere tuturor carora li se da binecuvantare pt Impartasanie continua: post continuu (din cauza ca o recomandare a Bisericii care vizeaza pe cei ce se spovedesc si se impartasesc rar prevede o saptamana post simplu) – este absurditate care poate deveni smintire serioasa pt multi.
    Daca pt a te impartasi continuu, adica pt a fi IN BISERICA este obligatoriu a tine post continuu, atunci cei care vad aceasta pot socoti ca Biserica crede ca mancarea de frupt este un pacat!

    Par Calciu: “Dupa traditia bisericeasca de multe secole si dupa regulile bisericii, impartasirea credinciosului este conditionata de post si de spovedanie, dar spovedania nu-i da dreptul penitentului la impartasire in mod obligatoriu. Preotul are dreptul de a-l opri de la primirea trupului si sangelui Domnului pentru pacate prevazute de canoane, sau poate sa-i dea permisiunea daca socoteste ca, impartasindu-l, ii intareste inima in lupta impotriva unor pacate.”

    Si impartasirea preotului care si el este “credincios” este conditionata tot de post si de spovedanie: “preotii au nevoie de aceeasi pregatire pt impartasire ca si mirenii, caci in aceasta privinta nu este nici o deosebire intre ei”. (Sf Ioan Gura de Aur) Asa ca daca preotul poate sa se impartaseasca in fiecare Duminica si sarbatoare sau mai des, desi se spovedeste adesea mai rar decat la o saptamana, la fel poate si mireanul. Ca preotul nu are un drept in plus sa nu se lase judecat de duhovnic cu privire la vrednicia cu care se impartaseste in concordanta cu canoanele.

    In fine, este o datorie ca preotul sa fie nu doar cerberul Sf Potir ci si al intregii Biserici, sa scoata afara pe toti cei pe care ii socoteste nevrednici!

  4. Trebuie sa distingem intre doua intelesuri ale iertarii pacatelor pt ca pocainta este un proces, nu un act de moment, este curatire a sufletului. Unul se refera la iertarea prin marturisire si parere de rau, iar al doilea inteles se refera la inradacinarea starii de impacare, la alungarea pacatelor prin sadirea virtutilor prin har. Deci e vorba de impacare si apoi tamaduire.
    Apoi exista un canon al Sf. Nichifor care hotaraste ca duhovnicul sa opreasca de la Impartasanie, dar nu si de la intrarea in biserica. Apoi si excluderea din biserica avea mai multe trepte. Una dintre ele era a sta la slujba, dar prosternat, apoi fara a te impartasi, apoi cu impartasire.
    Regulile pe care le da P. Filothei Zervakos arata o gradare, o impartasire graduala. Deci impartasirea in zile concomitente este ilogica, afara de cazul cand crestinul este unul viu si mereu pregatit si rezoneaza cu praznicul imparatesc.
    Indesirea Impartasaniei trebuie sa fie pe masura cresterii duhovnicesti si sa o reflecte.
    Spovedania are perfect acelasi rol de constientizare a oamenilor ca trebuie sa se impartaseasca, sa se curete de pacate. Tocmai pt ca omul se confrunta in primul rand cu pacatul, abia apoi cu randuiala Bisericii. Abia dupa ce depaseste pacatele mai poate pricepe si Tainele.

  5. Atat parintele Roman Braga are dreptate cat si parintele Gheorghe Calciu, parintele Roman Braga are dreptate pentru ca asa spun Sfintele Canoane, cum ca orice crestin trebuie sa se impartaseasca de fiecare data cand este Sfanta Liturghie pentru ca alftfel pacatueste fata de Trupul si Sangele lui Hristos, dar si parintele Gheorghe Calciu are dreptate, pentru ca nu oricine se poate apropia de Sfantul Potir, ci trebuie neaparat sa aiba un duhovnic, sa se marturiseasca ” sa se cerceteze pe sine si asa sa bea din Pahar”(Sf Pavel).
    Daca nu este oprit de canoane atunci nimic nu il opreste pentru a se impartasi zilnic, spre folosul sau duhovnicesc. Dar insa daca nu are duhovnic si se impartaseste, o face spre osanda. Daca transformam impartasania in ceva comun, o supa, atunci cadem in aceata extrema, adunandu-ne osanda, dar daca ne spovedim si avem legatura cu duhovnicul, urmand procesul de curatire, care nu se termina cu spovedania, nici cu vreo formula de iertare, care sunt de origine iezuita, preluata in ortodoxie, atunci credinciosul se va impartasi mereu, cu constiinta a ceea ce face si cu frica de Dumnezeu.
    Parintele Gheorghe Calciu ramane oarecum tributar unei traditii noi in Biserica, in schimb parintele Roman Braga explica Traditia autentica, universala, si anume rostul si rolui desei impartasiri. Dar amandoi au dreptate, pentru ca unul aduce un aspect in lumina si celalalt alt aspect.
    Cel oprit de la Sfanta Impartasanie intra intr-un stadiu de curatire, care incepe cu Afurisirea- starea de departare de Hristos, nu poate participa initial la Jertfa Euharistica, apoi va participa fara sa se Impartaseasca si apoi se va alatura credinciosilor, fiind reprimit in Biserica in mod deplin, prin Impartasire. Toate acestea au un rol pedagogic si curatitor, si trebuie folosite, asa cum Biserica le-a randuit.

  6. Imi cer iertare, dar nu mi se pare un subiect de discutat on-line…
    Fiecare duhovnic isi cunoaste fii duhovnicesti, si dupa nevoile/masura fiecaruia le da deslegare la Impartasanie mai rar sau mai des.
    Impartasania nu este numai “recompensa”, ci si “medicament” duhovnicesc…

  7. Sarutmana parinte,

    “Trebuie sa distingem intre doua intelesuri ale iertarii pacatelor pt ca pocainta este un proces, nu un act de moment, este curatire a sufletului. Unul se refera la iertarea prin marturisire si parere de rau, iar al doilea inteles se refera la inradacinarea starii de impacare, la alungarea pacatelor prin sadirea virtutilor prin har.”

    Se pune problema asa. Pacatele “comune”, care se savarsesc intre Sf Spovedanie si Sf Impartasanie sunt iertate in vreun fel ca sa ne putem impartasi? Sau daca trece o jumatate de zi de la Sf Spovedanie, acea Sf Spovedanie nu mai este valabila pt a ne impartasi? Sustinatorii Impartasaniei continue cred ca pacatele “comune” sau “mici” sau “pentru care parintii nu au randuit canon de oprire de la Sf Impartasanie” nu devin opritoare de la Sf Impartasanie chiar daca au trecut mai multe zile de la Sf Spovedanie, pentru ca Insusi Hristos pe care-L marturisim ca Unul Sfant (noi nu suntem sfinti si nu ne Impartasim pt vrednicia noastra) ne face vrednici, curati, fara de pata sau zbarcitura, ca sa-I fim Biserica.
    Sf N Cabasila spune: “Cat timp suntem uniti si pastram legatura cu Hristos, traim viata sfanta, sorbind izvor de sfintenie prin Sf Taine; dar daca ne despartim de Biserica – Trupul tainic al Sau -, in zadar vom gusta din Sfintele Taine, caci seva de viata nu mai curge prin madulare moarte si taiate. Si cine desparte madularele de trup? “pacatele voastre stau ca un zid despartitor intre Mine si voi”, zice Domnul. Dar oare orice pacat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai pacatul de moarte. Tocmai de aceea se si numeste de moarte; caci exista pacate care nu sunt spre moarte, spune Sfantul Ioan (I In 5, 17). Prin urmare credinciosii care n-au savarsit pacate de moarte nu sunt intru nimic opriti sa se impartaseasca cu Sfintele Taine si sa devina partasi la sfintire, ca unii ce sunt inca madulare vii, pentru ca pastreaza unitatea cu Capul”

    Par. Ierom:
    “Apoi exista un canon al Sf. Nichifor care hotaraste ca duhovnicul sa opreasca de la Impartasanie, dar nu si de la intrarea in biserica. Apoi si excluderea din biserica avea mai multe trepte. Una dintre ele era a sta la slujba, dar prosternat, apoi fara a te impartasi, apoi cu impartasire.”

    Cu adevarat, canonul 28 al Sf Nichifor Marturisitorul (sec 9) hotaraste ca duhovnicul sa nu mai opreasca si de la intrarea in Biserica, iar Sf Vasile cel Mare (sec 4) vorbeste de canon de reprimire al celor care se pocaiesc cu apropierea in trepte de Biserica, intai 5 ani afara din Biserica, cerand iertare tuturor celor ce vin la Biserica, apoi 5 ani in tinda Bisericii si tot asa. Dar cele doua nu se contrazic nici intre ele, si nici cu logica Sf Liturghii! Nu inseamna ca Sf Nichifor (care sfatuieste a nu se mai aplica vizibil in nici un fel excluderea din Biserica, nici macar in trepte) – ca l-ar contrazic sau anula pe Sf Vasile cel Mare sau acesta din urma pe Sf Ioan Gura de Aur sau pe Sf Apostoli.

    Prin pogoramant, ca nu cumva penitentul sa se rusineze si sa nu mai indrazneasca sa-si marturiseasca pacatul, s-a hotarat la renuntarea semnului vizibil ca este afara din Biserica. Dar el tot afara din Biserica ramane cat timp nu este in comuniune. Tot ca pogoramant, ca nu cumva penitentul sa cada de tot in deznadejde s-a hotarat acea apropiere treptata. Dar el ramane nevrednic chiar si de a asculta Sf Liturghie pana la Sf Impartasanie. Si e bine ca penitentul sa stie de pogoramantul care i se face ca sa nu cumva sa se rusineze de pacatul sau precum si faptul ca este afara de Biserica.

    par Ierom:
    “Deci impartasirea in zile concomitente este ilogica, afara de cazul cand crestinul este unul viu si mereu pregatit si rezoneaza cu praznicul imparatesc.”

    Sa intelegem ca peste 90 % din crestinii care intra in Bisericile noastre sunt morti si aproape niciodata pregatiti? E nevoie sa stie si ei ca sunt morti, lenesi, nu vor sa se pregateasca prin canon si Sf Spovedanie, persista majoritatea dintre ei in pacate grele pt care nu vor sa se pocaiasca, incat cei mai multi duhovnici nu-si pot permite sa-i tina in Biserica prin taina Sf Spovedanii mai mult de o zi, ca sa mai poata deveni membri ai Bisericii abia peste cateva luni, in urmatorul post.

  8. Nu e vorba de vreo traditie noua de care sa fie tributar pr. Calciu, ci este explicat clar si exemplificat ca e vorba de Traditia vie si dinamica a Bisericii, aplicata ca atare, chiar daca in feluri nuantate, inclusiv prin discernamantul unor duhovnici precum parintii Cleopa, Arsenie, Iustin s.a.

  9. Eu cred ca este un subiect de dezbatut public, dar dincolo de aspectele particulare. Aceasta deoarece sunt conturate doua tendinte generale contradictorii si calea imparateasca a Bisericii. Punctele delicate sunt mai multe si am sa scriu pe rand despre cateva dintre ele.

    Din capul locului trebuie precizat ca Pr. Calciu nu este in vreo extrema, ci P. Roman. Si se vadeste acest lucru din faptul ca articolul lui este ca reactie la declaratiile celui de-al doilea. Iar atitudinea P. Roman e gresita din titlu, lucru care a cerut un raspuns. Ca sa fie mai clar, cele doua extreme sunt: impartasirea prea deasa si cea prea rara. Oarecum si din marturia Ellainei se vede ca nu impartasea rar. Prea rar si prea des insemnand raceala sau indrazneala fata de Sfanta Impartasanie. Mai exact, prea rar inseamna traditia de a primi Impartasania anual sau in cele 4 posturi, oricum, o atitudine distanta, de muzeu. Iar prea des inseamna a te impartasi mai des decat poti duce, strident chiar. Acestea le-am spus considerand Tainele un foc de care trebuie sa ne atingem, dar cum se cuvine. A nu ne apropia este tot una cu a ramane reci, iar a ne apropia necuvenit poate aduce paguba, arsura duhovniceasca. Iar arsura aceasta nu e ca cea materiala, nu aduce neaparat boli, necazuri si alte cele, ci chiar rutina, nesimtire, impietrire sau chiar inselare, crestinism psihilogic, emotiv, neduhovnicesc, doar formal, comercial, de farmacie.

  10. O problema delicata o consittuie canoanele Bisericii si cum trebuie intelese ele. Pt ca de multe ori nu sunt respectate, iar alteori incalcate flagrant. Ele trebuie primite ca niste norme, dar nu teoretice, abstracte, ci puternic si viu ancorate in viata duhovniceasca a crestinului, a maturizarii duhului, care se face cu luptele, urcusurile si coborasurile lui. In acest sens atitudinea P. Serafim Rose este pilduitoare. El accentua pe incalzirea inimii, pe primirea duhului de dincolo de litera si pe respectarea stricta a legilor bisericesti.
    Concret, canoanele sanctioneaza pacatele tocmai pt a avea repere corecte, dar pe pacatos il lasa in seama aprecierii duhovnicului. Adica duhovnicul trebuie sa judece dupa canoane, nu dupa mintea sa, nu fara lege, dar si cu inima si experienta proprie duhovniceasca. Iar prima bariera este dezlegarea. In acest sens, lipsa de parere de rau, faptul de a nu voi sa lasi pacatul duce la imposibilitatea dezlegarii lui, dupa canoanele 84 si 85 ale Sf. Vasile cel Mare. La fel si Sf. Nicodim Aghioritul scrie ca trebuie izgoniti cei ce nu primesc canonul de oprire de la Impartasanie sau care ar fi.
    Apoi urmeaza nevointa despatimirii, pt a lasa pacatele care stapanesc sufletul. Abia dupa ce nu mai are pacate opritoare poate fi impartasit crestinul. Iar aici mentionez cateva pacate grele care in practica nu sunt canonisite de multi duhovnici: concubinajul, ferirea de a face copii, desfranarea impotriva firii cu sotia, nepostirea, vrajbam hotia… In plus, chiar daca in canoane nu sunt mentionate pacatele mici, chiar si acestea sunt opritoare cand ajung la cote mari. Iar Sf. Ioan Postitorul incepe canonisirea cu consimtirea, adica cu gandurile pacatoase. De aceea este trebuincioasa Spovedania pt a curati sufletul, cat si pregatirea prin rugaciuni si post pt a veni intr-o stare potrivita a duhului, care sa aduca folos. Daca intervine vreo tulburare majora dupa Spovedanie, nu te mai poti impartasi pana nu o limpezesti. Si cred ca se poate impartasi cineva de mai multe ori cu o Spovedanie daca a ajuns la un echilibru interior durabil.
    Tot in privinta canoanelor, desi cei ce impartasesc prea des par a avea o libertate duhovniceasca si s-au ridicat peste litera, mie-mi par prinsi tocmai de litera cand postuleaza o astfel de impartasire deasa pe seama canonului apostolic, pe chemarea preotului la sfarsitul Liturghiei si alte interpretari evident in litera care ucide. Paradoxul se ascunde in spatele libertatii lumesti, moarta duhovniceste. Adica e vorba de un libertinaj arid la nivelul duhului.

  11. Sa nu uitam ca se ajunsese la anomalia de a se impartasi credinciosii numai de patru ori pe an si asa indicau chiar “poruncile bisericesti” date de nu se stie cine. A opri in felul acesta pe un crestin ortodox, care se spovedeste regulat, posteste, isi face canonul( nu ca acestea l-ar invrednici pentru aceasta Taina) ca sa se impartaseasca la fiecare Liturghie este un pacat mare. La fel de mare cu a lasa pe unpacatos invederat sa se impartaseasca cu Sfintele Taine. La aceasta traditie noua ma refer care nu are deaface cu Traditia dinamica, ci din contra devine statica pentru ca nu iti permite sa te Impartasesti, insas Liturghia isi pierde rostul(ar trebui sa facem numai 4 Liturghii pe an daca e obligatoriu sa ne impartasim de patru ori pe an).
    Apoi absolut toate tainele Bisericii sunt legate de Taina Euharistiei, ceea ce azi nu se mai face. De exemplu Sfantul Maslu, intai se savarsea Sfanta Liturghie se mpartasea bolnavul si apoi se ungea in 7 zile diferite cu ulei binecuvantat, de catre sapte preoti.
    Taina cununiei se savarsea in timpul Sfintei Liturghii, Mirii se impartaseau si apoi urma punerea cununiilor si toate rugaciunile de binecuvantare a Nuntii, dar punctul culminanti sau Paharul Mantuirii care azi e un simplu pahar cu vin era defapt Sfanta Impartasanie. Deci cununia era o parte a Liturghiei, Botezul se savarsea inainte de inceperea Liturghiei in pridvor ca apoi la Liturghie cel nou luminat sa se impartaseasca. Nici o Taina nu se facea fara Liturghie. iar acum am pierdut sensul acesta, rupand Liturghie de Taine, aceasta nu este o traditie dinamica ci o traditie unilaterala care aplicata la toti devine o profanare a credintei. Exista cazuri in care nu poti sa faci cununia in Sfanta Liturghie pentru ca cei doi nu sunt curati, sunt opriti de la Sfanta Impartasanie, dar daca aceasta devine regula, asa cum a devenit am desacralizat Taina, rupand rolul Tainelor de Liturghie care este defapt izvorul Tainelor asa cum spune sfantul Nicolae Cabasila, care nu intelegea Tainele inafara Liturghiei, ca si toti Sfintii parinti de altfel.

  12. Ritmicitatea sau desimea impartasirii tine de masura fiecaruia pt ca nu ne impartasim din obligativitate, ci din necesitate interioara. Altfel suntem deja robi ai literei si formalismului. Iar necesitatea nu se masoara dupa criterii emotive sau lumesti, ci duhovnicesti, nevazute, dar reale, palpabile. Aceasta o hotaraste duhovnicul pt ca se presupune ca are experienta si vederea necesara, dar si obiectivitatea de a vedea din afara patimile sau despatimirea.
    Gradualitatea ridicarii duhovnicesti o vedem in institutia catehumenatului din vechime, care presupunea iesirea din biserica, starea cu cei cazuti, participarea la slujba, apoi si impartasirea. Oare cel ce s-a ridicat din pacat treptat, ajunge dintr-o data prin impartasire la sfintenie neclatinata? Sau mai are inca parte de lupta si ridicari din pacate (mai mici)? Evident urmeaza o crestere progresiva in bine, care are nevoie de mai mult decat cuvinte si rugaciuni, adica de prezenta lui Hristos. Dar nu dintr-o data deplin pt ca nu poate duce, ci cate putin. Cum si Duhul Sfant Se arata, apoi Se ascunde si iarasi Se arata pana povatuieste si inzdraveneste sufletul in har. Dar omul nu ar suporta o prezenta totala de la prima aratare.
    De aceea impartasirea trebuie sa fie pe masura fiecaruia. Daca el abia a prins dinti de lapte si i se da mult de mancare, nu poate duce, cade in formalism sau in deznadejde. Plus ca, fara certare, nu vine smerenia. De aceea trebuie pastrata masura. Adica o impartasire mai rara, potrivita cu starea plapanda, este indicata. Pe masura ce sporeste, apare si nevoia mai mare de hrana tare. Pe cand la unul fara haina de nunta apare ispita trufiei indraznelii prea mari.
    Deci Impartasania trebuie privita in cadrul participarii la Sfanta Liturghie. Daca nu putem participa cu trezvie la slujba, cum putem sa ne impartasim cu folos?! Mai intai trebuie sa intelegem si sa ne ridicam la nivelul rugaciunii, apoi al Tainei.
    In acest sens descopar si eu ca e bine sa fie indemnati oamenii nebisericosi sa mearga la slujba. Asta presupune o indreptare a vietii, un efort pt sufletul sau, o parasire a comoditatii trupesti. Mai departe e necesara prezenta de spirit si spovedirea pacatelor. Si toate culmineaza cu Impartasirea cuviincioasa. Nu mai exista in zilele noastre diferentierea intre cei canonisiti, dar e bine sa se pastreze macar intre cei vrednici, care se apropie mai des sau mai rar de Potir. Bineinteles ca deosebirile acestea nu sunt intru totul relevante, dar au rostul lor.

  13. Doamne ajută,

    cartea asta mie mi-a fost de folos: http://reintregirea.ro/index.php?cid=carte-49 (Deasa Împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine)

    Să îmi fie cu iertare.

  14. @Ciprian T

    cu adevarat aceeasi carte a fost punctul de pornire si pt mine.
    Un prieten mi-a pus intrebari cu privire la cele spuse de Sf N Aghioratul in aceasta carte spre care care mi-a indicat acest link online: http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/sf_nicodim_aghioritul-deasa_impartasire.htm E intr-o forma scanata de calculator cu multe greseli si litere intoarse.
    Apoi am citit cartea par Ica “Despre Impartasirea continua” si tot ce am gasit pe net pentru o vedere de ansamblu, inclusiv acest articol al par. Calciu.

    @par Ierom.

    Extremele nu sunt deasa impartasire la unii si rara impartasire la altii, ci la cei din “tabara” par. Calciu: neacceptarea in nici o situatie a Impartasaniei continue pentru mireni, negarea faptului ca cel oprit de la Sf Impartasanie este afara de Biserica, negarea necesitatii Impartasaniei continue nu ocazionale pt cei care nu au oprire de la Sf Impartasanie, dubla masura in privinta pregatirii pt Sf Impartasanie la preoti si mireni, ideea ca postul acela de o saptamana (care nu se aplica nici unui preot mirean) ar reprezenta o “norma a Bisericii” si pentru cei care se impartasesc continuu, ca altfel s-ar da Sf Impartasanie prea usor, negarea iertarii ce se primeste odata cu Sf Impartasanie pt pacatele care nu sunt de moarte si se savarsesc intre Sf Spovedanie si Sf Impartasanie fara de care nu se poate explica in ce mod putem fi lui Hristos Biserica fara pata sau zbarcitura in momentul impartasaniei devreme ce a trecut destul timp de la ultima spovedanie, in cazul preotilor de mir adesea cateva luni. In “tabara” par Roman extreme sunt incercarea de restabilire nu doar a invataturilor bisericii de mai sus, ci eventual Sf Impartasanie fara spovedanie regulata deasa, prea multa ingaduinta pt pacate opritoare. Nu stiu daca nu cumva par Roman promova si Spovedania comuna si impartasirea “pe mancate” lucruri cu totul contrare logicii care ar impune din nou dubla masura aplicata preotilor si mirenilor. Dupa cum preotul posteste negru inainte de Sf Impartasanie, la fel trebuie si mireanul. Dupa cum preotul daca nu are pacate opritoare se poate Impartasi de mai multe ori cu o singura spovedanie, la fel si mireanul, fara sa aiba nevoie de spovedanie comuna.

    Par. Ierom:
    “Prea rar si prea des insemnand raceala sau indrazneala fata de Sfanta Impartasanie. Mai exact, prea rar inseamna traditia de a primi Impartasania anual sau in cele 4 posturi, oricum, o atitudine distanta, de muzeu. Iar prea des inseamna a te impartasi mai des decat poti duce, strident chiar.”

    Norma dupa care recunoastem ca cineva se afla in Biserica si este madular al ei este impartasirea dupa minima canonica. Parintii recomandau tuturor membrilor Bisericii sa-si faca timp sa participe la Sf Liturghie si sa se impartaseasca in fiecare zi, sau afara de post doar miercuri, vineri, sambata si duminica (pt cei care au relatii trupesti cu sotul&sotia lor si pazesc aceste zile ale saptamanii in curatie).

    Dar norma minima pentru a fi unit cu Biserica, adica pt a fi in comuniune si nedespartit de Hristos, nu era impartasirea in fiecare zi, ci sa nu se intample 3 duminici si sarbatori la rand lipsirea nemotivata de la Sf Liturghie si neimpartasirea.

    Impartasirea la 30-40 de zile pentru cei care nu au pacate opritoare este pt Sfintii Parinti pacat de trandavie, neglijenta, nepasare, evlavie fatarnica sau trufie. Cuv Paladie spune ca Ava Macarie Egipteanul, dupa ce a vindecat o femeie demonizata i-a zis “Femeie, niciodata sa nu te lipsesti de impartasirea cu Sf Taine a lui Hristos, ci sa te impartasesti adeseori, deoarece aceasta lucrare diavoleasca te-a ajuns pt ca nu te-ai impartasit de cinci saptamani si de aceea a putut diavolul sa te ispiteasca.

    Nici un Sfant Parinte nu vorbeste de existenta notiunii de “prea deasa impartasire” ci pe cel fara pacate opritoare il impartaseste la fiecare Sf Liturghie la care acesta poate participa (dupa cum are timp si bunavointa, minimum pt a nu fi vrednic de canonisire pt neglijenta fiind 3 duminici si sarbatori), iar pe cel chiar cu pacate mici dar totusi prea repetate pt care omul nu are vointa destula sa le indrepte – duhovnicul il opreste o zi, o saptamana, patruzeci de zile, un an, doi, zece sau cat este nevoie pt a-l reprimi apoi in imparasirea continua la timpul potrivit.

    In schimb parintii combat amanarea Botezului sau a Impartasirii din motive de evlavie fatarnica. Este si canonul 2 Antiohia impotriva evlaviei fatarnice.

    Sf Chiril al Alexandriei: “Dacă iubim viata veşnică, dacă vrem si rugăm pe dătătorul nemuririi Hristos să fie cu noi, să nu ne lipsim de împărtăşirea cu Sfintele Taine, cum fac unii leneşi. Ca nu cumva adâncul în răutate, diavolul să meşteşugească din vătămătoarea de suflet evlavie faţă de dumnezeeştile Taine, o cursă pentru sufletele noastre. Dar tu ce-mi răspunzi? Pavel aşa scrie, că cine mănâncă Pâinea şi bea Paharul Domnului cu nevrednicie, spre judecată luişi mănâncă şi bea. Deci şi eu, cercetându-mă pe mine nu mă văd vrednic de împărtăşire. La aceasta îţi răspund şi eu: Când dar o să fii vrednic? Când vrei să te înfăţişezi înaintea lui Hristos? De te vei teme totdeauna de cele mai mici greşale ale tale şi greşeşti si aluneci în ele, nu vei înceta niciodată, ca un om ce eşti (deoarece zice sfântul Prooroc Da-vid: Cine poate cunoaşte gresalele omului cele mici şi nu de moarte?). De unde urmează ca să nu te împărtăşeşti niciodată şi să rămâi lipsit de sfinţirea cea de suflet mântuitoare a Sfintelor Taine. Ci mai bine este să te gândeşti şi să trăeşti o viaţă mai evlavioasă, potrivit cu legile şi poruncile lui Dumnezeu şi aşa să te împărtăşeşti cu sfânta Cuminecătură; crezând că este nu numai stricătoare a morţii ci şi a neputinţelor celor sufleteşti şi trupeşti, pe care le avem. Pentru că Hristos, când se va sălăşlui în noi prin împărtăşire, încetează cugetul cel sălbatec al trupului nostru şi aprinde evlavia cea cătră Dumnezeu şi omoară toate patimile şi vindecă păcatele noastre ca a unor bolnavi. Deoarece ca un bun Păstor ce este, îşi jertfeşte sufletul său pentru oi, leagă pe cea zdrobită şi ridică pe cea căzută.”

    Tot Sf Chiril al Alexandriei: “De viată făcătorul şi sfântul Trup al Domnului dă viaţă celor ce se împărtăşesc cu dânsul şi ne menţine întru nestricăciune, când se uneşte cu trupurile noastre. Fiindcă nu este trupul oarecăruia, ci al vieţii cei fireşti, adică a lui Dumnezeu şi are întru sine toată puterea dumnezeească a Cuvântului care s-a unit şi este plin de dumnezeească lui putere, prin care se fac toate vii şi se păzesc în viaţă. Si fiindcă acesta este adevărul, să ştie creştinii, care se lenevesc să meargă la Biserică pentru a se împărtăşi şi care de multă vreme s-au depărtat de împărtăşire că se întemeiază pe o mincinoasă şi multă vătămătoare evlavie: să ştie, zic, că neîmpărtăşindu-se se lipsesc de viaţa veşnică, ne voind să învieze şi această părăsire, pe care ei o socotesc că o fac din evlavie, li se face cursă pierzătoare de suflet şi sminteală mult vătămătoare.”

    Ioan Zonara talcuind can 2 Antiohia: “Aversiune numesc Părinţii în acest canon, a nu avea cineva ură cătră Sfânta împărtăşanie şi a nu se împărtăşi, ci şi a se feri şi a nu se împărtăşi, din evlavie şi smerenie. Deoarece dacă se întorc şi fug de Sfânta împărtăşanie urându-o şi scârbindu-se de ea, trebue să se certe nu numai cu afurisirea, ci cu izgonire deplină şi cu anatemă.”

    Par Ierom:
    “Iar arsura aceasta nu e ca cea materiala, nu aduce neaparat boli, necazuri si alte cele, ci chiar rutina, nesimtire, impietrire sau chiar inselare, crestinism psihilogic, emotiv, neduhovnicesc, doar formal, comercial, de farmacie.”

    Daca duhovnicul nu stie sa si opreasca de la Sf Impartasanie ori de cate ori simte impietrirea si delasarea, devenirea obicei ale unor pacate, evident ca se intra in rutina.

    Dar si cei care se impartasesc o data in an, sau in cele patru posturi, sau unii doar pe patul mortii au intrat deja de mult in rutina si formalism.

    Spovedania comuna fara relatia directa a fiului duhovnicesc cu duhovnicul duce cu adevarat la comercial.

    Cu aceasta sunt absolut intru totul de acord:
    “Adica duhovnicul trebuie sa judece dupa canoane, nu dupa mintea sa, nu fara lege, dar si cu inima si experienta proprie duhovniceasca. Iar prima bariera este dezlegarea. In acest sens, lipsa de parere de rau, faptul de a nu voi sa lasi pacatul duce la imposibilitatea dezlegarii lui, dupa canoanele 84 si 85 ale Sf. Vasile cel Mare. La fel si Sf. Nicodim Aghioritul scrie ca trebuie izgoniti cei ce nu primesc canonul de oprire de la Impartasanie sau care ar fi.
    Apoi urmeaza nevointa despatimirii, pt a lasa pacatele care stapanesc sufletul. Abia dupa ce nu mai are pacate opritoare poate fi impartasit crestinul. Iar aici mentionez cateva pacate grele care in practica nu sunt canonisite de multi duhovnici: concubinajul, ferirea de a face copii, desfranarea impotriva firii cu sotia, nepostirea, vrajbam hotia… In plus, chiar daca in canoane nu sunt mentionate pacatele mici, chiar si acestea sunt opritoare cand ajung la cote mari. Iar Sf. Ioan Postitorul incepe canonisirea cu consimtirea, adica cu gandurile pacatoase. De aceea este trebuincioasa Spovedania pt a curati sufletul, cat si pregatirea prin rugaciuni si post pt a veni intr-o stare potrivita a duhului, care sa aduca folos. Daca intervine vreo tulburare majora dupa Spovedanie, nu te mai poti impartasi pana nu o limpezesti. Si cred ca se poate impartasi cineva de mai multe ori cu o Spovedanie daca a ajuns la un echilibru interior durabil.”

    Cu adevarat asta e una din problemele cele mai grave, necanonisirea de catre unii preoti a pacatelor grele precum: concubinajul, ferirea de a face copii, desfranarea impotriva firii cu sotia, nepostirea, vrajba, hotia…

    Cu un preot care nu canoniseste acestea, Impartasirea continua nu devine decat osanda, la fel ca si Impartasania “in cele patru posturi” cu constiinta impacata ca s-ar afla in Biserica in ciuda pacatelor grele si ca nu ar avea nici un fel de oprire de la impartasire de la duhovnic.
    Practic de asta e si recomandabil a avea si un duhovnic de manastire care tine cont cat de cat de canoane, pe langa unul de acasa la care sa te spovedesti cand nu poti ajunge la duhovnicul principal.
    Pe de alta parte daca invatatura celor doi e prea diferita, prea opusa, contradictorie, credinciosul se poate sminti.

    Par. Ierom.
    “Tot in privinta canoanelor, desi cei ce impartasesc prea des par a avea o libertate duhovniceasca si s-au ridicat peste litera, mie-mi par prinsi tocmai de litera cand postuleaza o astfel de impartasire deasa pe seama canonului apostolic, pe chemarea preotului la sfarsitul Liturghiei si alte interpretari evident in litera care ucide. Paradoxul se ascunde in spatele libertatii lumesti, moarta duhovniceste. Adica e vorba de un libertinaj arid la nivelul duhului.”

    Nu se cuvine a pretinde duhovnicului cat de des sau cat de rar sa te impartaseasca, nici macar aducand inainte acel canon apostolic! Ci se aduce la cunostinta duhovnicului faptul ca ai citit cartile despre Impartasirea continua, ai luat la cunostinta ca atunci cand nu te impartasesti 3 duminici si sarbatori la rand esti efectiv afara de Biserica, nu esti madular al Bisericii, arati duhovnicului ca doresti sa fii in Biserica ori de cate ori nu ai pacate opritoare, ca doresti sa te indrepti ca nu cumva sa se intample din vina proprie, din nepasare, neglijenta sau evlavie fatarnica sa te autoexcluzi din Biserica, sa te lipsesti de singura nadejde de mantuire.

    Nu e vorba de nici o “libertate duhovniceasca” in plus daca te impartasesti mai rar sau mai des. Nu inseamna nici o “ridicare peste litera” nici la cei care sunt doar ocazional membri ai Bisericii Ortodoxe, nici la cei care practica Impartasirea continua.

    Starea duhovniceasca a fiecaruia o stie numai Domnul si eventual duhovnicul, pentru ca unul care se impartaseste continuu, chiar si dintre preoti poate fi in pacate mai grele decat cel care este membru ocazional al Bisericii Ortodoxe. Pate fi nu numai pacate trupesti ci chiar si erezii. Asadar de ce fel de “ridicare peste litera” poate fi vorba la acestia?

    A ne ridica peste litera canonica este de ex cum par Rose socotea in ciuda despartirii dintre Biserica Rusa dinafara granitelor si Biserica Rusa de acasa a nu fi ceva chiar cu totul nepotrivit ca in caz de nevoie cel din Biserica catacombelor sa se impartaseasca in Biserica Rusa oficiala.

    Teoretic lipsa comuniunii intre Biserica catacombelor si Biserica Rusa presupunea canonic a nu fi uniti intr-o singura Biserica, tot asa precum tot cel ce nu se impartaseste 3 duminici si sarbatori (fara sa aiba motiv de boala, sau scurgere de sange sau departarea in cazul pusnicilor) nu este unit canonic cu Biserica.

  15. Apropo de discutiile acestea interminabile si deja obositoare, pe mine ma framanta o alta intrebare, poate retorica, nu stiu: trufia, inselarea, fatarnicia, nesimtirea sau obraznicia or fi pacate de moarte sau opritoare de la Sfanta Impartasanie? Si daca da, cine le poate cerceta, vedea si canonisi? Oare duhovnicul sau credinciosul insusi care, evident, nu se socoteste pe sine astfel? Frica de Dumnezeu si duhul umilit nu mai e o conditie sine qua non de primire a INFRICOSATOARELOR LUI HRISTOS TAINE? Fiul risipitor avea o multime de pacate ‘de moarte’, dar a fost primit la Ospat pentru POCAINTA lui cea mare. Dar daca i s-ar fi junghiat vitelul ingrasat si i s-ar fi intins masa mare in fiecare zi, oare nu ar fi ajuns repede-repede si el ca si frate-sau mai mare care nu mai stia sa pretuiasca nimic si devenise rece, nesimtitor si arogant? Si macar fratele mare nu plecase de acasa si nu isi tradase tatal, asa ca macar avea o circumstanta atenuanta pentru mandria sa, sa zicem. Dar cum o fi sa ai si pacatele grosolane ale risipitorului, si dupa aceea sa dovedesti si trufie cat cuprinde, si sa ajungi sa crezi ca tie ti se cuvine, eventual venind cu pieptul bombat si cu capul plin cu canoane si citate de indreptatire in fata “tatalui”? 🙁 Intreb fiindca am intalnit cu mahnire situatia aceasta de mai multe ori, sub diferite forme, si am auzit si parinti deplangand intamplari similare.

  16. Par Ierom:
    “Ritmicitatea sau desimea impartasirii tine de masura fiecaruia pt ca nu ne impartasim din obligativitate, ci din necesitate interioara. Altfel suntem deja robi ai literei si formalismului. Iar necesitatea nu se masoara dupa criterii emotive sau lumesti, ci duhovnicesti, nevazute, dar reale, palpabile. Aceasta o hotaraste duhovnicul pt ca se presupune ca are experienta si vederea necesara, dar si obiectivitatea de a vedea din afara patimile sau despatimirea.”

    Nu e neobligativitate in ritmicitatea sau desimea spovedaniei si Impartasaniei pentru cei care nu au pacate opritoare, si sunt in Biserica, pt ca si lui Petru i-a spus Domnul ca daca din evlavie paruta nu permite ca Domnul sa-i spele picioarele nu are parte de El.

    De aceea Biserica a asezat masura canonica: tot cel care nu este in comuniune cu Biserica nu este unit cu ea, unii sunt ereticii, altii cei cu pacare greve, sau opriti de duhovnici pentru alte motive. Biserica a fost nevoita sa arate canonic care sunt granitele Bisericii si acest canon cu “3 duminici si sarbatori lipsire si neimpartasire nemotivat” face parte din canoanele care arata granita Bisericii.

    Evident, sunt destui duhovnici care zic ca si catolicii si protestantii fac parte din Biserica, ca ar fi plamani sau alt madulare, ca botezul catolicilor si protestantilor ar fi valid, ca nu este nimic grav a te impartasi in acelasi timp si pe la catolici daca te doare un picior si nu poti ajunge pan la Biserica ortodoxa. Astea sunt alte aberatii. Dar Parintii au stabilit foarte clar granita canonica a Bisericii, in conformitate cu invatatura ei dogmatica.

    Par Ierom.
    “Gradualitatea ridicarii duhovnicesti o vedem in institutia catehumenatului din vechime, care presupunea iesirea din biserica, starea cu cei cazuti, participarea la slujba, apoi si impartasirea. Oare cel ce s-a ridicat din pacat treptat, ajunge dintr-o data prin impartasire la sfintenie neclatinata? Sau mai are inca parte de lupta si ridicari din pacate (mai mici)? Evident urmeaza o crestere progresiva in bine, care are nevoie de mai mult decat cuvinte si rugaciuni, adica de prezenta lui Hristos. Dar nu dintr-o data deplin pt ca nu poate duce, ci cate putin. Cum si Duhul Sfant Se arata, apoi Se ascunde si iarasi Se arata pana povatuieste si inzdraveneste sufletul in har. Dar omul nu ar suporta o prezenta totala de la prima aratare.”

    In Biserica primara se pornea de la Impartasirea continua imediat dupa botez urmata de opriri canonice de la Sf Impartasanie ori de cate ori era necesar:
    “deci primind ei cu dragoste cuvantul lui s-au botezat; si in ziua aceea s-au adaugat ca la trei mii de suflete. Si staruiau in invatatura apostolilor si in comuniune , in frangerea painii si in rugaciuni” (FA. 2, 41-42)

    Evident cel oprit de la impartasanie trebuia sa implineasca tot canonul hotarat de duhovnic pentru ca iarasi sa poata fi primit in impartasirea continua si sa se impartaseasca si chiar si zilnic sau doar in duminici si sarbatori daca nu poate altfel, pana cand un alt pacat opritor cerea din nou canonisirea de catre duhovnic su oprirea de la Sf Impartasanie.

    La aceasta “Oare cel ce s-a ridicat din pacat treptat, ajunge dintr-o data prin impartasire la sfintenie neclatinata?” nu putem raspunde decat ca niciodata in aceasta viata nu se poate ajunge la “sfintenie neclatinata”, abia la sfinti, dupa adormirea intru Domnul putem vorbi de “sfintenie neclatinata”.

    Iar Impartasirea zilnica sau saptamanala nu reprezinta o prezenta “mai totala a lui Hristos”, “mai insuportabila” decat la cel care se impartaseste ocazional, dupa cum nici la cel care se impartaseste ocazional nu are parte de o partasie “partiala” cu Hristos. Dumnezeu Se descopera pe masura fiecaruia chiar si cand cel proaspat botezat si fara pacate opritoare incepe sa se impartaseasca continuu.

    Par Ierom:
    “Evident urmeaza o crestere progresiva in bine, care are nevoie de mai mult decat cuvinte si rugaciuni, adica de prezenta lui Hristos. Dar nu dintr-o data deplin pt ca nu poate duce, ci cate putin.”

    Nu sunt de acord cu privire la mirenii care sunt ocazional membri ai Bisericii ortodoxe ca in ei prezenta lui Hristos atunci cand se impartasesc ar fi nedeplina! Prezenta lui Hristos este deplina, chiar daca Hristos se lasa cunoscut, descoperit dupa masura fiecaruia, iar in veacul viitor Il vom cunoaste mai desavarsit nu in ghicitura ca prin oglinda, ci la aratare.

    Par Ierom:

    “De aceea impartasirea trebuie sa fie pe masura fiecaruia. Daca el abia a prins dinti de lapte si i se da mult de mancare, nu poate duce, cade in formalism sau in deznadejde. Plus ca, fara certare, nu vine smerenia. De aceea trebuie pastrata masura. Adica o impartasire mai rara, potrivita cu starea plapanda, este indicata. Pe masura ce sporeste, apare si nevoia mai mare de hrana tare. Pe cand la unul fara haina de nunta apare ispita trufiei indraznelii prea mari.”

    Pai daca aveti mame cu copii de lapte la spovedit, sa le sfatuiti sa nu-i hraneasca prea des cu lapte ca sa nu se strice la burta. Sa-i lase nemancati cat mai mult timp posibil.

    Sf Nicodim Aghioratul spune: “Unii se miră de ce părinţii îşi iubesc aşa de mult copiii şi de ce copiii iubesc pe părinţi? Si zicem că nimeni nu s-a urât vreodată pe sine şi nici trupul său. Aşa şi copiii, fiindcă trupurilor lor îşi au fiinţa din trupurile părinţilor şi mai mult, fiindcă se hrănesc cu sangele mamei lor (şi când sunt în pântece şi după aceea, când se nasc, Pentru că laptele, din fire, nu este altceva decât sângele care s-a înălbit), de aceea zic că este lege a firii să iubească pe părinţii lor şi părinţii să iubească pe copiii lor, care s-au zămislit din însăşi trupurile lor. In acelaşi chip, cei ce se împărtăşesc adesea cu Trupul şi cu Sângele Domnului nostru, în chip firesc îşi vor aprinde dorul şi dragostea faţă de El. Pe de o parte, pentru că izvorîtorul şi făcătorul acela de viaţă Trup şi Sânge cu cât este împărtăşit mai des, cu atât aprinde spre dragoste pe cei ce se împărtăşesc, chiar de ar fi cei mai nemulţumitori şi învârtoşaţi cu inima; iar pe de altă parte, pentru că cunoştinţa cea pentru dragostea de Dumnezeu, nu este un lucru străin de noi, ci în chip firesc este sămănată în inimile noastre, chiar când ne naştem trupeşte şi ne renaştem cu Duhul prin Sfântul Botez şi cu lesnire se aprind în flăcări acele puţine scântei fireşti”

    Par Ierom:
    “Plus ca, fara certare, nu vine smerenia.” Cu asta sunt de acord, chiar cu canonisirea cu asprime, tinand totusi cont ca cel canonisit sa nu cada in deznadejde. Nu sunt de acord cu laxitatea multor preoti de mir.

    Par Ierom:
    “Adica o impartasire mai rara, potrivita cu starea plapanda, este indicata.”

    O impartasire mai rara o data la 2-3 ani in cazul unor pacate foarte grele, a carui canon presupune un mare pericol de deznadejde, adica acea impartasire de incurajare si intarire a celor cu canon greu e foarte buna.
    Dar ca omului sa ajunga sa i se para normal ca toata viata sa fie membru ocazional al Bisericii ca altfel e “prea obraznic si indraznet” este o falsa smerenie. Duhovnicul trebuie sa-i explice care este normalul in Biserica, adica impartasirea in fiecare Duminica si sarbatoare in cazul in care nu sunt pacate opritoare.

    Cum zice Sf Ioan Gura de Aur: “Dar aici este răul că nu vă gândiţi la vrednicia împărtăşaniei, la curăţia sufletului, ci o socotiţi la lungimea vremii şi aceasta o socotiţi că este evlavie, adică a nu se împărtăşi cineva des. Si nu ştii că şi numai odată pe an dacă te împărtăşeşti cu nevrednicie îţi vatămi sufletul şi dacă te împărtăşeşti cu vrednicie, des, te foloseşti.
    Nu este îndrăzneală şi obrăznicie a se împărtăşi cineva des, ci împărtăşirea cu nevrednicie, chiar dacă şi numai odată pe an. Iar noi suntem atât de ticăloşi şi nepricepuţi că tot anul facem păcate şi nu ne străduim să ne curăţim de ele şi socotim că este de ajuns pentru curăţirea noastră să nu ne împărtăşim des şi să îndrăznim cu ocară împotriva Trupului lui Hristos. Să ne gândim că cei ce au răstignit pe Hristos, numai o singură dată L-au răstignit; şi Pentru că numai o dată L-au răstignit, au făcut un păcat mai mic? Si luda numai odată L-a vândut, şi pentru aceasta nu s-a osândit? Nu este aşa, nu!”

    Par Ierom:
    “Daca nu putem participa cu trezvie la slujba, cum putem sa ne impartasim cu folos?! Mai intai trebuie sa intelegem si sa ne ridicam la nivelul rugaciunii, apoi al Tainei.In acest sens descopar si eu ca e bine sa fie indemnati oamenii nebisericosi sa mearga la slujba.”

    Nimanui din cei care nu se impartasesc nu ii poate da canon duhovnicul sa faca Canonul pt Sf Impartasanie la fiecare participare la Sf Liturghie. La fel rugaciunile pentru impartasire din cadrul Sf Liturghii: nimeni din cei care nu se impartasesc si care nu sunt vrednici nici macar sa le auda nu poate fi obligat sa le rosteasca sau sa devina participant cu trezvie la ele.

    E strict necesar de indemnat cei nebisericosi sa participe mai ales la Liturghia catehumenilor si la cateheza care altadata se facea inainte de concediera catehumenilor. E bine a nu fi opriti (cei care sunt opriti de la Sf Impartasanie) de la participarea si la liturghia credinciosilor, dupa canonul 28 al Sf Nichifor.

    Dar de participarea “cu trezvie” la Liturghia credinciosilor a celor ce nu se impartasesc categoric nu poate fi cazul.

    Par Ierom:
    “Asta presupune o indreptare a vietii, un efort pt sufletul sau, o parasire a comoditatii trupesti. Mai departe e necesara prezenta de spirit si spovedirea pacatelor. Si toate culmineaza cu Impartasirea cuviincioasa. ”

    Sunt de acord ca cel nebisericos are nevoie de o perioada de catehizare, cu canonisirea pacatelor care s-au adunat pana la acea vreme, pacate care sigur nu sunt putine, eventual si cu impartasire mai rara de incurajare, fara a opri canonul hotarat pentru respectivele pacate.
    Dar cei care au primit canon pentru pacatele opritoare facute, (care nu sunt nici la timpul intai cand au nevoie de catehizarea elementara ce se facea la adulti inainte de Botez), si care au o perioada in care se straduiesc sa evite pacatele opritoare, oare nu e firesc sa fie membri ai Bisericii prin impartasire continua, fara sa li se socoteasca aceasta indrazneala (pana cand vor cadea din nou in pacate opritoare)?

  17. @Ingrid
    Tu pui semnul egal intre a te impartasi si a fi in Biserica. Pe cand nu este adevarat. Este elocventa intamplarea descrisa in Proloage pe ziua de 24 martie, unde diavolul spunea ca nu se poate atinge de cel aflat sub canon, chiar daca nu se impartaseste. Evident ca era sub ocrotirea lui Hristos, era in Biserica.
    Apoi ar fi buna o adevrata evaluare asupra faptului de a fi in Hristos. Orice pacat ne desparte de Duhul Sfant. Si el ne face sa nu fim madulare vii. Prin atitudinea descrisa, nu vad sa constientizezi ca esti afara de Hristos prin invidie, limbutie, galceava, ganduri necurate, minciuni si altele care pot interveni. Vrei sa te stii bine si nicidecum sa ti se arate aceasta prin vreun canon. Pe cand P. Filothei Zervakos avea discernamantul de a pune pe fiecare la locul lui, la masura lui. Lipsirea de Impartasanie pt mai multe saptamani este o mustrare lucratoare pt micile pacate care nu sunt de moarte, dar care devin beton fara mustrare pe masura si duc la moarte. Daca sunt canonisite si consimtirile cu pacatul, ce este asa de mirare sa fii afurisit pt desele ganduri si patimi “nu de moarte” pt un timp adecvat?!
    La starea morala generala, e greu sa nazuiesti la lucruri asa marete ca deasa impartasire. Mie mi se par mult mai potrivite altele: postul, spovedania, mersul la biserica, rugaciunea persoanala, citirea patristica. Si toate duc cu timpul la viata cea in Hristos, dar putini ajung acolo. Plus ca trebuie sa tinem cont ca in perioada apostolica erau putini crestinii, dar foarte autentici, vii. Dar acum este o mare diferenta, ca cea constatata de capadocienii din vremea P. Arsenie Capadocianul care au venit in Grecia. Ei au dat peste bord pe un marinar care injura. Noi acum suntem obisnuiti. Si sunt multi care sunt in vrajbe si pacate boieresti grozave, dar se impartasesc pt ca asa e mersul lucrurilor. Ei nu, trebuie sa vina dintr-o nevoie de hrana, nu din impunerea unui canon.
    Cat despre Pr. Calciu, unde face el dovada acuzelor aduse? Eu cred ca este realist si atat. Nu trebuie trecut cu vederea ca articolul lui este apologetic, nu da norme.

  18. @admin2

    “trufia, inselarea, fatarnicia, nesimtirea sau obraznicia or fi pacate de moarte sau opritoare de la Sfanta Impartasanie?”

    Dupa canonul 2 Antiohia si dupa interpretarea lui Ioan Zonara, da, sunt pacate de moarte si duhovnicul ar trebui sa opreasca de la impartasanie si pe cel neoprit de duhovnic care s-a oprit pe sine din evlavie fatarnica, fara sa cerceteze duhovnicul cu privire la pacatele dupa care el isi autojustifica oprirea.

    Dar duhovnicii nu opresc nici pe cei necununati si cu alte pacate asemenea pomenite de par Ierom. Asa ca intrebarea aceasta este inutila.

    “Si daca da, cine le poate cerceta, vedea si canonisi? Oare duhovnicul sau credinciosul insusi care, evident, nu se socoteste pe sine astfel?”

    Pai cine altul decat duhovnicul? Iar daca duhovnicul nu canoniseste nici celelalte pacate si nici nu considera pacat de ex ferirea de a face prunci, sau impartasirea la catolici si altele, asta e. Nu mai sunt canonisite si gata, desi inaintea lui Dumnezeu raman pacate.

    “Frica de Dumnezeu si duhul umilit nu mai e o conditie sine qua non de primire a INFRICOSATOARELOR LUI HRISTOS TAINE? Fiul risipitor avea o multime de pacate ‘de moarte’, dar a fost primit la Ospat pentru POCAINTA lui cea mare. ”

    Pai normal ca fiul risipitor, desi avea multime de pacate a fost primit de Tatal la masa Lui si inca de atunci incolo nu l-a hranit numai o data la 40 de zile, nici numai o data pe an ci l-a hranit zilnic la masa Lui. L-a primit sa-L hraneasca zilnic la masa Lui din nou tocmai pentru pocainta sincera a acestuia, si ca a venit socotind ca nu e demn nici vrednic, desi s-a intors sa stea la Masa Lui, ci la masa slugilor.

    “Dar daca i s-ar fi junghiat vitelul ingrasat si i s-ar fi intins masa mare in fiecare zi, oare nu ar fi ajuns repede-repede si el ca si frate-sau mai mare care nu mai stia sa pretuiasca nimic si devenise rece, nesimtitor si arogant? ”

    Oare ce tata ar fi acela care sa nu-si hraneasca fiul in fiecare zi. Oricum, chiar si cand a injunghiat vitelul, fiul s-a hranit pe masura stomacului sau, ca si in urmatoarele zile cand a fost hranit.

    Si Hristos este vitelul cel gras de la masa Tatalui.

    “Si macar fratele mare nu plecase de acasa si nu isi tradase tatal, asa ca macar avea o circumstanta atenuanta pentru mandria sa, sa zicem.”

    Nu stiu daca avea circumstante atenuante, cum nu stiu daca are circumstante atenuante unul care se impartaseste el continuu in Biserica, fie el si preot, ca sa i se para o nedreptate din partea Tatalui ca si fiul risipitor sa fie primit la Impartasirea continua daca arata o pocainta sincera si i se iarta pacatele cele multe si grele (cu canon de oprire temporala sau cu singur canon lacrimile sincere, atitudinea sincera asemeni pacatoasei care a plans la picioarele Mantuitorului, si a fosi iertata imediat).
    Oricum Dumnezeu a indreptat si pe unul si pe celalalt.

    “Dar cum o fi sa ai si pacatele grosolane ale risipitorului, si dupa aceea sa dovedesti si trufie cat cuprinde, si sa ajungi sa crezi ca tie ti se cuvine, eventual venind cu pieptul bombat si cu capul plin cu canoane si citate de indreptatire in fata “tatalui”?”

    A pretinde Sf Impartasanie sau vrednicia de a fi membru al Bisericii, “dreptul” de a fi la masa Tatalui, ramane trufie cat cuprinde!

    A constientiza ca esti afara de Biserica si nu esti vrednic a mai fi vreodata la masa Tatalui, e altceva.

  19. Eu socotesc o problema foarte grava aceea de a impartasi pe cei aflati in caderi, in ispite din care nu se pot ridica. Am incercat si eu o singura data si am vazut si efectele la altii. Devastatoare. De ce? Pt ca impartasanie nu este medicament cum intelegem noi. Este leac pt cei ce s-au inzdravenit, nu pt cei aflati sub pacate. Altfel, care mai este rostul canonisirii pacatelor daca actionam invers prin dezlegare la Impartasanie?
    Fara certare, fara canon, robul, trupul, cugetul trupesc nu se indrepteaza, ci se semeteste. Pe cei aflati pe o treapta de rugaciune ii foloseste impartasania mai deasa de o luna, dar altfel…
    Sf. Vasile cel Mare spune: “nu numai cel ce se apropie în chip nevrednic cu întinăciune a trupului şi a duhului de cele sfinte are parte de osândă, ci şi cel ce mănâncă şi bea în zadar şi fără folos, adica fara ascultarea până la moarte de Domnul”. Fiind Taina, neavand o traire autentica de rugaciune curata, cum te poti apropia cu vrednicie? Cata vreme n-ai rugaciune curata, care vine din impacarea cu Dumnezeu, cum poti fi atent la Liturghie, cum poti fi cu trezvie la Impartasanie? Cum nu te vatami de Impartasanie daca, potrivit Sf. Ioan de Kronstadt, rugaciunea facuta fara evlavie aduce in suflet necredinta, nu folos? Ce paguba grozava nu aduce Impartasania prea deasa fara a avea stare de rugaciune pe masura? Cumplit, cumplit, cumplit!
    Doar spre luare aminte din cartea Diac. I Ica mentionata, p. 395: “Daca nu va curatiti mai intai de ganduri, nu va puteti apropia de harul lui Dumnezeu!”.

  20. @ Ingrid:

    Preferam sa ramana mai degraba retorice intrebarile sau, macar, sa nu dea nastere la comentarii prea lungi. Erau mai degraba niste teme de reflectie, cu sensul ca multi dintre cei care merg astazi la modul nediferentiat, programatic si general (ca sa nu zic “ideologic”, adica impersonal, fixist), pe “impartasania deasa”, la fel ca si cei care merg pe “impartasania rara, dar regulata in posturi/la marile sarbatori” nu isi mai pun problema cercetarii PERSOANEI, din pacate. Si asta ne omoara pe toti. Faptul ca nu se mai face pastoratie personal(izat)a si adecvata la realitate si nici nu se mai indeamna oamenii la pocainta REALA si la CONSTIENTIZAREA atat a pacatelor, cat si a ceea ce inseamna viata duhovniceasca, impartasirea cu Hristos etc.

  21. … si in sensul acesta credem ca trebuie combatuta nu ‘impartasirea deasa’, cat ideea (ideologia, moda, reteta, regula, uniforma) ca Impartasania in sine este un PANACEU, un leac aproape MAGIC, care ne da beslug de har in mod automat, neconditionat si universal, ca Impartasania dispenseaza de pocainta, de nevointa, de cercetarea de sine, de lupta cu pacatul, cu duhul lumesc, de… VIATA DUHOVNICEASCA dusa cu frica si cutremur.

    Poate ca in manastire, in locurile unde calugarii sunt seriosi si responsabili se poate generaliza oarecum aceasta practica, daca exista si duhovnici buni (daca tot s-a dat mai deunazi exemplul Sfantului Munte si al parintelui Efrem, cu care, desigur, ne putem compara… ), dar in lume… ar trebui sa ne uitam mai SINCER la noi insine si a cei din jur, ar trebui sa ne uitam si la spovedaniile care se fac, asa cum se fac… Si apoi sa vedem cine mai are in mod real constiinta pacatului si cam pe unde suntem fiecare, daca efectiv mai ducem vreo LUPTA duhovniceasca sau ne intereseaza cel mult doar sa bifam realizarea unor “datorii crestinesti” minimale. Unde este MODUL DE VIATA COTIDIAN impreuna cu Hristos? Cine il mai cunoaste, cine mai ajunge la el in conditiile de astazi, dincolo de teorii, canoane si citate? Haideti sa ne cercetam constiintele si sa vedem daca simtim ca traim noi insine in afara pacatelor de moarte, daca avem duh de pocainta s.a.m.d.

    Pana la urma in toate trebuie cautate roadele oricarei practici, oricarei metode pastorale, si asta cu sinceritate: daca rodul este trufia elitista, parerea de sine, neascultarea, duhul razvratit, ravna inselata, negrija pentru pacatele mintii sau chiar nesimtirea grosolana, obraznicia, usuratatea… atunci sa traga fiecare concluziile. Problema tine de responsabilitate si de a lua IN INTREGIME invatatura Parintilor despre viata duhovniceasca, iar nu doar o parte din ea, cea mai usoara si mai convenabila.

    Pana una-alta, cred ca ne aflam mai degraba aici:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/08/12/predica-mustratoare-a-ps-sebastian-pascanu-la-vindecarea-lunaticului-in-noi-se-stinge-duhul-ne-napadeste-formalismul-ne-pustieste-secularismul-practicam-un-crestinism-din-ce-in-ce-mai-teoretic/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/07/06/nu-putem-sluji-la-doi-domni/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/01/10/s-a-apropiat-imparatia-lui-dumnezeusfantul-teofan-zavoratul-10-ianuarie-despre-ce-este-imparatia-lui-dumnezeu-si-despre-idolatriile-si-adulterele-noastre-ascunse/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/10/29/boala-duhului-lumesc/

  22. Un caz de actualitate.
    Cunosc un preot care s-a indragostit de o femeie ce venea in bisrica la el. Si acesta relatie dureaza de ani buni. Acea femeie este casatorita. In cele din urma preotul a fost nevoit sa plece din acea parohie cu consecinte dramatice pentru mentinerea in stare de functionare a bisercii respective.
    Intrebarea care ma framanta. De ce acel preot se poate inpartasi in fiecare duminica, iar un mirean, ce usor poate fi osandit ca fiind adulter, ar putea fi oprit de la impartasanie pe ani buni?
    Poate cineva sa raspunda?

  23. Pingback: IMPARTASANIA – DES SAU RAR? IN CE CONDITII? Cuvantul Sfintilor Parinti: “Cei care sunt intru nepocainta, sa nu indrazneasca!” -
  24. Consider ca este important de precizat ca una este afurisirea (despartirea) si alta excomunicarea. Si comuniunea are doua intelesuri: a fi in pace cu cineva, in intelegere, dar si a participa, a avea ceva in comun, a fi in unire. Si sunt doi termeni in greceste, carora le-ar corespunde: comuniunea(koinonia) si impartasirea (metalepsis), ambii folositi pt a desemna Impartasania. Dar Impartasania arata comuniunea cu Biserica, insa nu se confunda. Adica poti fi oprit de la Impartasanie pt o vreme, dar nu pt totdeauna; si esti madular al Bisericii. Dar, cand nu te indrepti si nu poti fi dezlegat din cauza pacatelor nepocaite sau a ereziilor, atunci esti inafara Bisericii. Pt ca: “într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi argint, ci şi de lemn şi de lut”(2Tim. 2,20).
    Cat despre dublul standard intre preoti si mireni: Preotii sunt alesi dupa niste canoane. Odata primita treapta, trebuie sa o slujeasca. E bine sa fie postitor in general, nu neaparat pt fiecare slujba, e neaparat sa nu fie certat cu cineva si celelalte minime cerinte. Din pacate, situatia institutionala este defavorabila pt ca devin niste angajati. Sunt multi preoti nevrednici si este de plans. Dar episcopul trebuie sa se ingrijeasca de asta, iar noi sa tinem de un preot bun.

    Mai cred ca articolul P. Calciu ar trebui sa fie normativ pt cei ce urmaresc site-ul acesta, referindu-ma mai ales la ultimul paragraf, care este de exceptie si ar trebui meditat serios.

  25. @ un ieromonah1

    Eu socotesc o problema foarte grava aceea de a impartasi pe cei aflati in caderi, in ispite din care nu se pot ridica. Am incercat si eu o singura data si am vazut si efectele la altii. Devastatoare. De ce? Pt ca impartasanie nu este medicament cum intelegem noi. Este leac pt cei ce s-au inzdravenit, nu pt cei aflati sub pacate.

    Intru totul de acord cu cele afirmate mai sus. Mai sunt si alte aspecte pe care le-ati subliniat si cu care sunt de acord, insa aici as vrea sa dau un exemplu, si anume pe cel al lui Iuda care, desi s-a impartasit la Cina cea de Taina, a iesit si l-a vandut pe Domnul. Prin urmare, dupa ce s-a impartasit nu s-a aratat vindecat de patima pe care o avea, ci mai rau, s-a dus spre pierzare. Cum oare se poate explica aceasta? Ei bine, raspunsul pe care-l putem gasi este ca impartasanie intareste inima omului in cele pe care le gaseste. O gaseste cu iubire de Domnul si fata de semeni, atunci o intareste intru acestea. O gaseste cu patima iubirii de arginiti atunci lumina Sfintelor Taine neputand sa ramana in loc necurat va lasa loc parei focului (arderii), tot asa cum se vadeste ca de la Tronul lui Dumnezeu pleaca raul de foc ce ajunge in gura Iadului si ii cuprinde pe cei ce si-au mancat osanda. Sa ne fereasca bunul Dumnezeu de asa ceva!

  26. Mie intr-un fel imi pare rau ca mi-am batut capul prea tare, pe cand P. Arsenie Papacioc vorbeste limpede despre concordanta dintre starea duhovniceasca a fiecaruia si desimea primirii Tainelor. Vorbeste chiar si de termenul de 40 de zile, pe care nu-l socoteste strict. Ma refer la dialogul avut cu Pr. Iulian Nistea: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/08/29/ne-vorbeste-parintele-arsenie-papacioc-5-despre-spovedanie-si-impartasanie-cum-sa-ne-pregatim-si-cand-sa-ne-impartasim-des-sau-rar/

    In concordanta cu acestea este si Sf. Ioan Gura de Aur: “Nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce cu ştiinţa gândului curată, cei ce cu inima curată, cei ce au viaţă neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie”.

    Aici “totdeauna” se intelege, daca stam sa judecam drept, ritmul fiecaruia dintre cei enumerati mai sus, caci nu-i respinge pe niciunul, ci pune barem curatirea cugetului prin nevointa. Iar “des” trebuie inteles “continuu”, adica sustinut, cu folos, cu perseverenta. Pt ca asa sugereaza si termenul grecesc in traducerea Diac. I. Ica.

    @Corina

    Sunt destule abateri pe care le-am intalnit atunci cand intervine curentul “impartasanie deasa”, pe care eu il inteleg “prea deasa” pt ca nu-s din principiu impotriva. Acesta e doar un exemplu mai de soi.

  27. Par Ierom
    “Eu socotesc o problema foarte grava aceea de a impartasi pe cei aflati in caderi, in ispite din care nu se pot ridica. Am incercat si eu o singura data si am vazut si efectele la altii. ”

    In privinta asta ce sa spun, numai experienta arata ce si cum trebuie sa faca fiecare duhovnic. Toti avem astfel de caderi, sa procedeze fiecare duhovnic asa cum ar vrea sa procedeze duhovnicul lui cu el insusi ca ca nu-l piarda ci sa dobandeasca mantuirea mult dorita.
    Unii recomanda si impartasirea de incurajare, inainte de savarsirea canonului. Asa a facut de exemplu Sf Maria Egipteanca. S-a impartasit inainte de cei 47 de ani tinuti pentru pacatele ei. Uneori Domnul a iertat pacate grele ca la fiul risipitor si l-a restabilit imediat in calitatea de fiu, cu inel in deget, fara o oprire pe cativa ani.
    Depinde de recomandarile canonice ale parintilor, depinde de starea penitentului, depinde de experienta pe care o are duhovnicul….

    Par Ierom:
    “Pt ca impartasanie nu este medicament cum intelegem noi. Este leac pt cei ce s-au inzdravenit, nu pt cei aflati sub pacate. Altfel, care mai este rostul canonisirii pacatelor daca actionam invers prin dezlegare la Impartasanie?”

    Pregatirea noastra cat mai hotarata, lepadarea pacatului in permanenta, e strict necesara dar nu trebuie sa ne amagim ca pentru straduinta noastra devenim vrednici de a ne impartasi cu Hristos, ci tot din mila Lui suntem primiti a fi fii ai lui Dumnezeu prin har, si fii ai Bisericii.

    Sf Theodor Studitul: “Mult pot lacrimile şi umilinţa, ci mult mai mult decât toate şi împreună cu toate, Sfânta împărtăşanie are mare putere şi folos. De aceea nu mă pricep şi mă minunez văzându-vă aşa de lenevoşi să vă grăbiţi spre dânsa, ci numai Duminica vă împărtăşiţi, iar în altă zi deşi este Liturghie nu vă cuminecaţi. Si deşi când eram în Mănăstire, fiecare putea să se împărtăşească în fiecare zi dacă voia, iar acum când mai rar se săvârşeşte Liturghie, tot nu vă împărtăşiţi.”

    Sf Chiril al Alexandriei: “”Impărtăşeşte-te cu Sfânta Cuminecătură crezând că ne eliberează nu numai de moarte, ci şi de toată boala pe care o avem. Fiindcă atunci când Hristos locueşte în noi, prin deasa împărtăşanie, adoarme şi vestejeşte războiul cel sălbatec al trupului şi aprinde evlavia cea cătră Dumnezeu, iar patimile le omoară. Aşa dar fără deasa împărtăşire nu ne putem elibera de patimi şi să ne suim la înălţimea nepătimirii. Aşa cum evreii, dacă nu ar fi mâncat Pasca în Egipt, nu s-ar fi putut elibera din robia lui.”

    Sf Chiril al Alexandriei: “”In vremea când israiltenii erau robi la Egipteni, au junghiat mielul şi au mâncat Pasca. ceea ce era semn că sufletul omului nu poate în alt fel să se slobozească din tirania diavolului decât numai prin împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos. Pentru că El însuşi ne spune în Sf. Evanghelie că dacă Fiul vă va elibera, veţi fi liberi.” Si iarăşi zice: “…Abia atunci s-au eliberat cel din Israil, după ce au jertfit mielul în chipul lui Hristos, fiindcă în alt chip nu puteau să se elibereze şi orice eliberare nu se poate face decât numai cu Hristos.”

    Sf Nicodim Aghioratul: “Deci, dacă vrem şi noi să fugim din Egipt, adică de posomorâtul şi prigonitorul păcat şi de faraon, adică de tiranul cel gânditor, precum zice Sfântul Grigorie Teologul şi să moştenim pământul inimii şi al făgăduinţei, trebue să avem şi noi, aşa cum aceia au avut comandant pe Iisus Navi, pe Domnul nostru Iisus Hristos, prin împărtăşirea cea deasă, ca să biruim pe Ha-nanei şi pe cei de alt neam, adica patimile cele nestâmpărate ale trupului şi pe Ghibeoniţi, gândurile cele înşelătoare, ca să stăm în oraşul Ierusalim, care se tâlcueşte sfânta Pace, spre deosebire de pacea lumească, după cuvântul Domnului nostru: Pacea mea vă dau vouă, nu precum o dă lumea v-o dau Eu (Ioan 14, 27). Adică Pacea mea o dau vouă, o ucenici ai Mei, adică cea sfinţită şi sfântă, nu aşa cum este pacea lumii, care adesea tinde şi spre rău.”

    Sf Nicodim Aghioratul: “Doreşti, Creştine, să ţi se ierte şi cele mai mici greşale, pe care ca un om le-ai greşii fie cu urechile, fie cu ochii? Apropie-te de Sfintele Taine cu frică şi cu inimă înfrântă şi ţi se vor lăsa, şi se vor ierta. Aceasta o adevereşte şi Sfântul Anastasie al Antiohiei: “De se va întâmpla să greşim, oare care greşale mici şi de iertat, ca nişte oameni ce suntem, fie cu limba, sau cu urechile, sau cu ochii sau ne înşelăm şi cădem în mândrie, sau în întristare sau în mânie, sau în altceva asemenea, să ne osândim pe noi înşine şi să ne spovedim lui Dumnezeu şi aşa să ne împărtăşim, crezând că Sfânta împărtăşanie ne curăţă de aceste păcate mici; dar nu şi de cele grele, rele şi necurate, pe care le-am făcut.
    Aceasta o mărturisesc şi mulţi alţi sfinţi. Sfântul Climent spune: “Impărtăşindu-ne cu cinstitul Trup şi cu cinstitul Sânge a lui Hristos, să mulţumim Celui ce ne-a învrednicit să ne împărtăşim cu Sfintele Sale Taine şi să-L rugăm să ne fie nu spre judecată, ci spre mântuire şi spre iertarea păcatelor”.
    Sfântul Vasile cel Mare zice: “Si ne învredniceşte, Doamne, a ne împărtăşi fără de osândă, cu preacuratele acestea şi de viaţă făcătoare Taine, spre iertarea păcatelor” (în rugăciunea dela Sf. Liturghie).
    Dumnezeescul Hrisostom: “Pentru că să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului şi spre iertarea păcatelor”.
    Si deşi spovedania şi facerea canonului pot ierta păcatele, totuşi este necesară Sfânta împărtăşanie pentru iertarea păcatelor. Deoarece aşa cum la o rană infectată se scot mai întâi viermii, apoi se taie părţile cele putrede şi se pune alifie pentru tămăduire, căci dacă o lasă revine din nou la starea dintâi; tot aşa este şi cu păcatul: spovedania scoate viermii, împlinirea canonului taie cele putrede, apoi Sfânta împărtăşanie este ca o alifie, care tămădueşte (Matei 12,45). Pentru că dacă nu va lua Sfânta împărtăşanie, bietul păcătos vine iarăşi la starea dintât şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia, mai rele ca cele dintâi.”

    Par Ierom:
    “Fiind Taina, neavand o traire autentica de rugaciune curata, cum te poti apropia cu vrednicie? Cata vreme n-ai rugaciune curata, care vine din impacarea cu Dumnezeu, cum poti fi atent la Liturghie, cum poti fi cu trezvie la Impartasanie? Cum nu te vatami de Impartasanie daca, potrivit Sf. Ioan de Kronstadt, rugaciunea facuta fara evlavie aduce in suflet necredinta, nu folos? Ce paguba grozava nu aduce Impartasania prea deasa fara a avea stare de rugaciune pe masura? Cumplit, cumplit, cumplit!”

    Parinte si ucenicii in loc sa se roage cu trezvie dupa Cina cea de Taina asa cum au fost rugati de Mantuitorul, au adormit, apoi s-au imprastiat si cate unul care-L iubea s-a lepadat de El ca nu-L cunoaste. Unul s-a spanzurat.
    Pe tot cel ce nu a cazut in deznadejde pentru neputintele pe care le-a intampinat, si a alergat la Domnul, Domnul l-a iertat.

    Sa nu cadem in deznadejde pt imprastierea gandurilor si pentru alte asemenea, sa ne osandim pe noi insine si sa credem ca Sf Impartasanie ne curata de
    aceste pacate mici.

    @admin2
    Ma iertati pt lungimea comentariilor.
    Impartasirea continua nu exclude canonisirea cu oprirea de la Impartasanie. Ci duhovnicul nu trebuie sa mearga fixist nici pe una nici pe cealalta ca sa nu se cada in formalism.

    @admin

    Impartasania este si medicament nu numai incununare a eforturior noastre.
    Impartasania nu dispenseaza de pocainta, de nevointa, de cercetarea de sine, de lupta cu pacatul, cu duhul lumesc, de… VIATA DUHOVNICEASCA dusa cu frica si cutremur.

    “Poate ca in manastire, in locurile unde calugarii sunt seriosi si responsabili se poate generaliza oarecum aceasta practica, daca exista si duhovnici buni, dar in lume… ar trebui sa ne uitam mai SINCER la noi insine si a cei din jur, ar trebui sa ne uitam si la spovedaniile care se fac, asa cum se fac…”
    “Haideti sa ne cercetam constiintele si sa vedem daca simtim ca traim noi insine in afara pacatelor de moarte, daca avem duh de pocainta”

    Fratii mei, si pentru mine este acesta o ispita destul de puternica de a privi duhovnicii mireni cu teama stiind ca adesea nu se ghideaza nici macar cat de cat dupa hotararile canonice ale parintilor, ca starea bisericii este asa cum este in primul rand din cauza ca duhovnicii nu aplica invataturile canonice. Apare teama si indoiala cu privire la siguranta duhovniceasca, apar ganduri ca poate duhovnicul ales te duce in prapastie prin necanonisirea pacatelor de moarte corespunzator.

    Pe de alta parte stiu bine ca am voie sa judec duhovnicul doar daca staruieste in erezii (nu la un cuvant spus asa), daca nu da chiar nici un canon, si il mai pot schimba din motive de departare.
    In rest nu pot merge cu cartea de canoane in mana sa-i spun ca pt pacatul acesta pe care l-am facut ii cer atatea Duminici oprire de la Sf Impartasanie si atatea metanii, iar pentru celalalt ii cer sa procedeze in alt fel.

    Altceva decat a spovedi inclusiv pacatele care mie mi se par de moarte, altceva decat o spovedanie cat ma sincera posibil de fiecare data, altceva decat sa-i fi spus ca am citit cartea Sf Nicodim Aghioratul, pe care am si discutat-o in amanunt impreuna, altceva decat sa-i fi spus ca doresc sa fiu in Biserica, in Impartasirea continua, dar doar cand socoteste el ca nu am pacate pentru care trebuie sa ma opreasca de la Sfanta Impartasanie, ce era potrivit sa fac?

    Sa cad in deznadejde si sa zic: lasa ca este mai bine sa stau afara de Biserica pentru ca Domnul a lasat pe toti preotii de mir ca pe niste incompetenti in Biserica? Sa zic: oricum pot sa nici nu mai am nici o nadejde de mantuire, ca la orice preot de mir m-as spovedi, tot nu-mi da canon adecvat pentru pacatele de moarte, ci ma impartaseste indiferent ce pacate i-as spovedi?

    Fara stirea Domnului nu s-a facut duhovnic nici un preot de mir, noi ne rugam pentru duhovnic ca Domnul sa-i dea gandul cel bun si mantuitor pentru noi, mai departe trebuie sa avem incredere in Dumnezeu si in duhovnic.

    Doamne ajuta!

  28. Inca un aspect extrem de concludent care desfiinteaza practica impartasirii dese pentru cei ce n-au ajuns la o masura duhovniceasca necesara.
    Daca prin Spovedanie ne impacam cu Dumnezeu, de ce nu ne impartasim imediat? Pentru ca efectele patimilor inca au ramas in suflet si nu ne putem apropia cu folos. Ci este nevoie de o perioada de curatire pt a face cablurile inimii noastre sa primeasca lucrarea harului. De aceea, pe masura gravitatii pacatului, este prevazuta o oprire de la Impartasanie mai mare sau mai mica. Pacatele intineaza la fel, dar oamenii le savarsesc in grade diferite si cu diferite dispozitii sufletesti; ba inca si pocainta este diferita. De aceea penitenta este diferita, in functie de pacatos, nu de pacatul savarsit.
    Acuma, gandurile si vorbele si pacatele nu de moarte ne intineaza sau nu? Nu cred ca intrebarea necesita raspuns. Evident ca intineaza si ne departeaza de Hristos. Deci nu ne putem apropia de Sfintele Taine din cauza efectelor, a poverii pacatelor. Dar nu doar a celor de moarte, ci si a celor nu de moarte. Dar perioada este mult mai mica.
    Dar se naste alta intrebare. De ce nu ne impartasim des dupa ce am implinit canonul si ne-am curatit de pacatele de moarte? Ar insemna ca suntem inafara intinaciunii pacatului. Dar experienta duhovniceasca ne spune ca cresterea in duh se face in salturi, nu e liniara. Tocmai pt ca exista o diferenta intre minte si inima. Mintea se poate intoarce repede de la rau, dar inima cu anevoie. Iar pt Impartasanie se urmareste starea inimii, nu doar a mintii. Adica e vorba de gandurile noastre de toata vremea, care izvorasc din inima, nu doar cele ale mintii, de o clipa, care sunt de moment. Pacatele opritoare intineaza inima atat de tare incat nu mai ingaduie mintii sa priveasca nicidecum spre Hristos. Dar si pacatele mai mici din inima abat mintea de la vederea duhovniceasca, de la bine. Deci in masura in care putem face mintea sa se intoarca spre Hristos, ne putem impartasi. Iar aceasta masura tine de inima, nu de minte. La inceput deloc, apoi din ce in ce mai mult.
    Si bineinteles ca cel mai important este nu sa ne impartasim des, ci sa rumegam ce am primit, darul duhovnicesc. Dar o minte slaba nu poate rumega mult si asta ar insemna sa se impartaseasca peste puterea ei, fara folos. Pe cand desimea impartasirii o aduce la parere de sine si infumurarea ca a ajuns la masuri mari, nemaivazandu-si propria masura (slabiciune), ametita si arsa de harul Tainelor.
    Cu iertare ca poate am formulat mai greoi, cred ca aceste consideratii se incadreaza bine in psihoterapia ortodoxa, adica intr-o stiinta a vindecarii omului dinauntru.

  29. @Un credincios

    despre cazul prezentat de fratia ta.

    Pe acel preot care a patit o ispita trupeasca fratia ta esti dator sa nu-l judeci, precum nici pe duhovnicul care-l spovedeste.

    Par Ierom.

    “Consider ca este important de precizat ca una este afurisirea (despartirea) si alta excomunicarea.”

    Afurisirea este “despartire” cum bine ziceti, dar despartire de ce daca nu de Hristos si de Trupul Lui? Este ceea ce s-a facut desfranatului din Corint (1 Cor 4, 5).

    Sf Ioan Gura de Aur spune despre cei care din trandavie nu alearga la Sf Spovedanie si Sf Impartasanie (desi nu fusesera afurisiti de un duhovnic) ca nu se deosebesc de catehumeni si impreuna cu acestia, nu cu cei din Biserica se numara.

    “Pt ca: “într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi argint, ci şi de lemn şi de lut”(2Tim. 2,20).”
    Aceasta se aplica celor din comuniune, desi unii duhovnici cred ca se aplica si catolicilor si socotesc ca si ei si protestantii se afla in casa cea mare.

    Par Ierom:
    In concordanta cu acestea este si Sf. Ioan Gura de Aur: “Nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce cu ştiinţa gândului curată, cei ce cu inima curată, cei ce au viaţă neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie”.

    Daca pe Sf Ioan Gura de Aur il citam trunchiat si nu dorim sa stim ca ritmul impartasirii pt cei vrednici este la Sf Ioan Gura de aur IN FIECARE ZI, iar pentru cei nevrednici NICI MACAR O DATA IN AN…..

  30. @Ingrid
    Per ansamblu observ un dialog al surzilor. S-a expus o viziune generala, acum putem lua si in parte pt ca e important subiectul si delicat. O lamurire pe puncte ca poate aduce lumina, iar in lumina se elucideaza toate.

    Desfranatul din Corint nu voia sa se lase de pacatul lui. Deci era excomunicat. Apoi a fost afurisit, adica despartit, adica pus deoparte, dar in Biserica, era in comuniune. Era un mădular bolnav tratabil, pe cand inainte de pocainta lui inceput trebuia taiat. Cei ce nu merg la Spovedanie si Impartasanie nu vor sa se lase de pacatele lor, deci sunt “pagani si vamesi”.
    Eu am vrut sa spun mai sus ca cei in penitenta sunt “vase de lut spre necinste”, adica fac parte din Biserica ca orice uscatura din padure. Dar ei merg spre vindecare. Tocmai asta si este ideea, anume ca pacatosii care se pocaiesc si sunt afurisiti fac parte din Biserica. Deci nu au de ce sa se teama ca nu sunt in Biserica. A se vedea si referinrea la Proloage.
    Iar din textul Sf. Ioan Gura de Aur se vede ca nu accepta nici pe cei ce se apropie des nu-i primeste fara pregatire cuvenita. Avand in vedere tot contextul, pregatirea cuvenita inseamna agonisirea milei Duhului Sfant, iar nu doar indepartarea de pacate pur si simplu. “Pe cel sfânt nu numai izbăvirea de păcate îl face astfel, ci venirea de faţă a Duhului Sfânt şi bogăţia faptelor bune”.

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate