SFANTA IMPARTASANIE – taina spre caderea si ridicarea multora

21-12-2012 Sublinieri

[Articolul a fost alcatuit de catre un parinte ieromonah care a dorit sa-si pastreze anonimatul si a fost scris cu girul, sfatuirea si acordul mai multor duhovnici]

Sfânta Împărtăşanie – spre căderea şi ridicarea multora

Cuvintele lui Hristos păstrate în Evanghelie sunt normative la modul absolut şi toată tradiţia bisericească ulterioară se bazează pe ele în formularea canoanelor, slujbelor, organizării bisericeşti. Acest fapt este evidențiat și în rugăciunile dinainte de Împărtășanie, care fac referire la pilda celor chemați la nuntă, mai precis la haina de nuntă care trebuie să fie curată: „… haina mă vădește că nu este de cină și osândă voi pricinui preapăcătosului meu suflet” (Ceaslov, Rugăciunile înainte de Împărtășanie). În pilda despre chemarea la nuntă relatată de Matei este cea mai strălucită lămurire în privinţa raportării la Taina Împărtăşaniei. Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. Pilda echivalentă de la Luca vorbeşte doar despre împătimirea de cele lumeşti (femei, ţarine, boi), care nu lasă pe oameni să vină la cina Stăpânului, simbol al împărăţiei cerurilor. Dar cea de la Matei specifică şi pedeapsa celor ce au îndrăznit să intre în cămară fără haină de nuntă (Mt. 22, 12). De vreme ce nimeni întinat nu va intra în împărăţia de sus (Apoc. 21, 27), este evident că aici este vorba de arvuna împărăţiei, care este Biserica, arvună care se manifestă cel mai elocvent în Euharistie, de care se poate apropia oricine răspunde chemării, dar va da seama mai târziu în caz că a făcut-o cu îndrăzneală şi fără primenire. Deci trebuie înlăturate atât alipirea văzută de cele materiale, cât şi întinăciunile care urâţesc haina sufletului. Altfel mulţi dintâi vor fi pe urmă…

De obicei se spune că e uşor să vorbeşti despre faptele bune, dar mai greu să le şi faci. Dar vremurile grele de acum au dus, în privinţa „smintelii” ce o ridică Sfânta Împărtăşanie, la o situaţie delicată, când e mai greu să se articuleze o viziune coerentă, dar mult mai „uşor” să se pună în practică propria viziune deformată. De aceea este necesară o clarificare în privinţa rânduielii ce o presupune primirea Împărtăşaniei, cât de des sau de rar se cuvine a fi primită în condiţiile lumii de astăzi.

Bineînţeles că practica din vremea noastră trebuie să vină în prelungirea vie a Tradiţiei bisericeşti. În acest sens, avem o benefică aducere la zi oferită de Părintele Diac. Ioan Ică jr. în studiul ce prefaţează cartea sa, Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine (2006). El sintetizează corect toată polemica astfel:

„dezbaterea pro şi contra împărtăşirii dese sau rare este, de fapt, una cu privire la împărtăşire cu sau fără pregătire”[1],

iar soluţia o vede în a restaura

„etosul creştinismului apostolic şi al Bisericii vechi – etos pascal, în acelaşi timp euharistic şi ascetic şi martiric[2].

Deşi lasă să se înţeleagă că este pentru o împărtăşire deasă, săptămânală, dar cu spovedanie deasă şi post, rămân pe mai departe multe aspecte de lămurit la nivel practic ce privesc situaţia Bisericii, a creştinilor de astăzi.

Cum şi în ce măsură poate fi ridicat astăzi nivelul de participare al credincioşilor la Sfânta Liturghie? Dar şi cât de mult este împărtăşirea un scop în sine? Acestea sunt chestiuni importante ce privesc pe orice credincios practicant, care ne preocupă şi a căror rezolvare o putem găsi la nivel academic într-o altă carte a aceluiaşi Diac. Ioan Ică: De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine (2011). După o pertinentă analiză în care repudiază viziunea inovatoare „teologică” a Pr. Schmemann şi depăşeşte studiile unor occidentali neortodocşi, propune ca soluţie salvatoare revigorarea mistagogiei (iniţiere în taină) liturgice bizantine. Fiind mult prea pretenţioasă şi inaccesibilă publicului larg o atare perspectivă, răspunsurile la întrebările ridicate de viaţa practică sunt mai indicate pentru a conduce la o viziune de ansamblu coerentă mai ales pe omul simplu, neteolog.

Cel mai viguros apel la tradiţie pe această temă a fost făcut cu siguranţă de mişcarea colivarilor (sec. XVIII). Problematizările lor sunt folositoare, dar nu suficiente şi nici interpretările nu sunt toate corecte. Dar liniile esenţiale care formează cadrul general au fost trasate şi de la ele trebuie pornită orice examinare a subiectului. Este necesar un efort de cercetare pentru îmbogăţirea cunoştinţelor şi întărirea conştiinţei liturgice, lucrare ce nu ţine doar de un singur „specialist” şi nici nu trebuie făcută dintr-un singur unghi de vedere (grecesc, românesc, rus, monahal, academic, liturgic etc.), ci de mai multe păreri avizate, care să contureze o perspectivă general acceptabilă. În acest sens, chiar a fost benefică aprofundarea temei şi a adus multe precizări şi consider că printr-o dezbatere onestă se poate ajunge şi la o trăire mai solidă a vieţii creştine în general.

Pentru o mai uşoară parcurgere a subiectelor, vor fi dezvoltate punctual.

1. Instituirea Tainei Euharistiei constituie temelia pe care se fundamentează o înţelegere corectă. De ce a fost instituită? Care sunt trăsăturile principale ale Împărtăşaniei din Trupul şi Sângele lui Hristos? Desigur, ne interesează doar din perspectiva apropierii credinciosului de Taine.

Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, cel botezat, „născut din nou”, are nevoie de hrană pentru a fi viu[3] după ce a lepădat moartea prin credinţa lucrătoare. Astfel, Sfintele Taine sunt pentru a hrăni viaţa veşnică în noi, pentru a nu se stinge şi pentru a spori spre desăvârşire. Ele se dau celui botezat, care este făptură nouă în Hristos. Deci condiţia necesară este să fim vii în Hristos, căci aceasta înseamnă efectiv Botezul. Dar, pentru că ne dezbrăcăm adesea de haina Botezului prin păcate, avem nevoie de Spovedanie pentru a învia din nou din moartea duhovnicească, de un nou botez al lacrimilor. Trebuie să fim vii atunci când ne apropiem de Euharistie şi ne împărtăşim pentru pentru a ne ancora în harul vieții înnoite, nu pentru a o dobândi, cum o facem prin Botez. Harul se dobândeşte prin Botez sau Spovedanie, nu prin Împărtăşanie, care are menirea de a hrăni sămânţa celorlalte două. Dacă suntem morţi duhovniceşte, ne este spre osândă împărtăşirea, Îl răstignim pe Hristos, nu ne răstignim împreună cu El. Asadar, pentru a ne împărtăşi cum se cuvine, trebuie să avem haina Botezului curată, care simbolizează şi este moartea faţă de lume, faţă de patimi. Intrarea în viaţa veşnică este moartea faţă de viaţa trecătoare şi naşterea din nou.

Faptul că ni se dă Trupul şi Sângele lui Hristos sugerează Crucea, patimile, moartea Sa, la care suntem chemaţi şi noi să participăm. Acest lucru se înţelege fără dubiu din explicările conţinute în Evanghelie:

„Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi” şi „sângele Meu, care se varsă pentru voi”(Lc. 22, 19-20).

Primim Trupul şi Sângele din Taină în stare de jertfă, nu oricum. Şi ne îndeamnă să ne facem şi noi părtaşi crucii Sale prin împărtăşire. Dar şi menţiunea finală indică acelaşi lucru:

„aceasta să faceţi spre pomenirea Mea!”(1Cor. 11, 24).

Iar pentru a nu fi nici un dubiu, Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează:

„ori de câte ori mâncaţi Pâinea aceasta şi beţi Paharul acesta moartea Domnului vestiţi”(1Cor. 11, 26).

Pe cât de greu este să ne pocăim pentru a dobândi har, pentru a revigora Botezul, cu mult mai greu este să înaintăm în moartea faţă de lume şi înfierea lăuntrică. Dacă Botezul este trecerea de la pământ la cer, Euharistia este o permanentizare a răstignirii faţă de lume şi a desfătării cereşti pe pământ.

Mai trebuie spus că Preacuratele Taine nu sunt neapărat o condiţie pentru mântuire, cum este Botezul. Cuvintele Mântuitorului:

„De nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi înşivă(In. 6, 53)

trebuie înţelese ca necesitate, nu ca obligativitate şi ca mărturisire a Lui. Căci Botezul este obligatoriu pentru a deveni mădular al Bisericii, al Trupului lui Hristos, iar Împărtăşania este necesară pentru a păstra și înmulți viața în noi înșine ca mădulare ale Trupului; iar cei care nu recunosc jertfa vie din Taine a lui Hristos nu au viaţă în ei înşişi, precum iudeii şi ucenicii care L-au părăsit pentru că s-au smintit de acest cuvânt.

Tipiconal, este necesar să fie făcută distincţia între Liturghie, care este Jertfă euharistică, şi Cină. Chiar dacă poate fi numită şi Cină, Ofranda este mai mult decât atât. Dacă avem în vedere cina menţionată în cartea Tradiţia apostolică [4] a lui Ipolit din Roma (cap. XXV-XXVIII), deducem că exista şi obiceiul apostolic de a cina, care s-a păstrat sub formă de agape, distinct de Euharistie. La aceasta face referire Apostolul Pavel să fie luată cu cuviinţă (1 Cor. 11, 20-22; Fapte 20, 7). Oricum ar fi, Liturghia conţine mai multe momente decât cuvintele şi faptele de la Cina cea de taină, nu este săvârşită seara şi participarea la ea este o întărire în credinţă, o comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, o rugăciune personală şi a Bisericii pentru fiecare.

2. Legătura dintre Spovedanie şi Împărtăşanie. Punerea în practică a cuvintelor Evangheliei de-a lungul timpului în Biserică a relevat o legătură indisolubilă între aceste două Taine. Aşa cum

„de va mânca cineva din Pâinea aceasta, va fi viu în veac”(In. 6, 51),

tot astfel

„cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate”(In. 20, 23).

Pentru a ne apropia de Pâine ca să fim vii, trebuie să dobândim întâi iertarea păcatelor prin mărturisirea lor. O mărturie timpurie găsim în Didahia apostolilor, care prevede:

„frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai înainte v-aţi mărturisit păcatele voastre ca jertfa voastră să fie curată!(XIV, 1).

Spovedania, dezlegarea prin punerea mâinilor, făcea parte din disciplina catehumenatului. Prin aceasta se înţelegea nu doar iertarea păcatelor mari, ci şi a celor mici, ba şi povăţuirea şi învăţarea credincioşilor. Abia după ce creştinismul a devenit licit, catehumenatul a fost continuat prin Spovedanie individuală secretă şi prin predică.

Deci este nevoie permanentă de Spovedanie pentru că păcătuim mereu şi avem nevoie de îndrumare şi iertare pentru a fi primiţi de Hristos. De aceea Spovedania chiar este o povăţuire permanentă care conduce treptat către iertarea păcatelor şi tămăduirea lor. După ce ne-am întinat, trebuie să ne curăţim prin spovedanie pentru a ne putea împărtăşi.

Mai mult, primirea Sfintelor Taine este hotărâtă de duhovnic în măsura împlinirii canonului şi după roadele de pocăinţă care indică pe omul înnoit dinăuntru. Nu suntem noi în stare să apreciem acest lucru pentru că nu avem discernământul necesar. Ni se cere doar discernământul de a alege un duhovnic iscusit. Această legătură dintre Spovedanie şi Împărtăşanie nu este una condiţionată, ca între Botez şi Împărtăşanie, ci stabilită din experienţă. Aşa încât, cel puţin teoretic, mai greu în practică, se poate împărtăşi cineva de mai multe ori fără a se spovedi de fiecare dată.

Mult mai concret, canoanele, care au fost instituite începând de la Apostoli, prevăd oprirea de la împărtăşire pe diferite perioade de timp a celor ce au păcătuit. Ele sunt normative pentru toţi duhovnicii. Logica lor este incontestabilă: păcatul depărtează de Împărtăşanie şi se tămăduieşte prin pocăinţă şi primirea unui canon. Nu toleranţa vindecă, ci, dimpotrivă, asprimea faţă de greşeală. În acest sens este elocvent şi îndemnul Sfinţilor Părinţi adresat preoţilor de a nu împărtăşi pe cei ce au păcate învederate, chiar de-ar fi vorba de împăraţi. Bunăoară Sf. Vasile cel Mare poruncea preoţilor:

„Vezi să nu cazi de frica oamenilor! Nu da pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile celor nevrednici! Nu te teme în acel ceas de careva din cei slăviţi ai pământului, nici de cel ce poartă coroană! Celor care sunt vrednici de dumnezeiasca Împărtăşanie să le-o dai în dar, precum şi tu însuţi ai primit-o!”.

Deci există o rigoare de netrecut în privinţa împărtăşirii, o cernere, nu o îndemnare neîntemeiată.

Aici trebuie menţionat faptul că oprirea de la Împărtăşanie are efect curăţitor, mântuitor. Cei vinovaţi de păcate opritoare au parte de afurisire/îndepărtare pentru a fi vindecaţi de păcate şi a creşte în virtute. Atât împărtăşirea, cât şi afurisirea urmăresc vindecarea de păcate, dar cu leacurile potrivite, prin certare sau sprijinire, după o ştiinţă duhovnicească riguroasă. Pentru că şi bolile, şi bolnavii sunt diferiţi. O boală puternică are nevoie de bisturiu, iar una ascunsă, neînsemnată, de pansament. Iar un vraci destoinic va trata întâi cu certarea vindecătoare rănile mari, apoi, după ce-l va face sănătos pe cel căzut, va da loc harului dumnezeiesc primit prin Împărtăşanie pentru întărirea şi desăvârşirea în bine, care să înlăture şi micile scăpări omeneşti. Iar pentru a avea un reper mai sigur în această privinţă, vom spune că haina Botezului îl apără pe creştin şi trebuie să o păzească pentru a fi păzit de ea. Dar nimeni nu este lipsit de patimi, de vreme ce există păcate care păstrează rădăcini şi pe sub haină, pentru că suntem încă în valea plângerii pe pământ şi avem parte mereu de spini şi pălămidă. Nici sfinţii nu au parte de curăţire deplină, după cum zice Sf. Isaac Sirul:

„Sâmbăta (odihna de patimi) noastră este ziua îngropării. De aceea trebuie să smulgem neapărat spinii din pământul trupului până când îl mai avem[5].

Însă fericiţi cei ce au patimile legate prin pocăinţă şi nu le lasă să le sfâşie haina de nuntă. Aceştia sunt mereu gata a se desfăta de Mire.

3. Revenind la oprelişti, dar şi la pregătirea pentru împărtăşire, iese în evidenţă nu doar o pregătire interioară, ci şi o primenire exterioară. Dacă avem nevoie de o haină de nuntă, suntem datori să nu venim la ospăţ nearanjaţi. Nu este cerută doar prezenţa, ci şi pregătirea. Iar pregătirea este atât lăuntrică, cât şi exterioară. Pregătirea lăuntrică ţine de a nu fi goi de Hristos, de credinţă, de virtute, de trezvia sufletului; este o stare de spirit şi ţine de inimă. Iar pregătirea exterioară ţine de acele fapte care să ne facă să conştientizăm momentul şi să-l trăim cum se cuvine ca să avem folos; este vizată înviorarea minţii şi strunirea trupului.

Dacă pregătirea sufletească nu ridică mari probleme pentru că toţi sunt de acord că lipsa impedimentelor canonice arată o viaţă schimbată, greutatea vine de la pregătirea trupească. Concret, e vorba de înfrânare.

Mai ales pentru a împărtăşi duminica pe ucenici, mulţi duhovnici dau voie să se apropie fără post de bucate, ba chiar şi femeilor în perioada lunară. Cât priveşte necurăţia femeilor, ea este sancţionată categoric prin oprirea de la orice Taină de mai multe canoane: 2 Dionisie, 6, 7 Timotei. Dar despre postirea dinainte de Împărtăşanie nu se pomeneşte expres în nici un canon. De aici au tras greşit concluzia mulţi duhovnici că nu e necesar postul de bucate. Ba, dacă se împărtăşesc duminica, iar sâmbăta este interzis postul, se ajunge la aceeaşi concluzie a nepostirii. Ca să o luăm pe rând, într-adevăr, nu există poruncă pentru post nici în Noul Testament. Dar nici nu este nevoie să fie poruncit, căci este de la sine înţeles din cuvintele Mântuitorului:

„vor veni zile când se va lua Mirele de la ei şi atunci vor posti” (Mt. 9, 15),

„când postiţi, nu fiţi trişti…” (Mt. 6, 16)

şi de multe altele. Apostolul Pavel postea adeseori (2 Cor. 11, 27), la fel şi primii creştini (Fapte 13, 2). Este o poruncă indirectă să postim măcar două zile pe săptămână pentru a prisosi peste dreptatea fariseilor, al cărei etalon este luat fariseul din pildă care se lăuda că posteşte două zile pe săptămână, după cuvântul Mântuitorului, de unde derivă postul de miercuri şi vineri. De aici se poate vedea luminat că postul face parte din viaţa creştinească, fiind din rai, potrivit Sf. Vasile cel Mare[6].

Dar mulţi afirmă că nu există nici o normă în privinţa postirii înainte de împărtăşire. Afirmă aceasta trecând cu vederea Tipicul cel Mare al Sfântului Sava – care prevede şapte zile de post înainte de împărtăşire – şi sfaturile mai multor Părinţi ai Bisericii[7], şi trăgând concluzii pripite în baza faptului că este interzis postul sâmbăta şi exista obiceiul împărtăşirii duminica. Oare nu este limpede că postul are mai multe nuanţe: abţinerea de la mâncărurile de dulce şi ajunarea totală? Şi că se cere atât abţinerea totală în ziua împărtăşirii [pana la Impartasire, n.n.], chiar dacă ar fi săvârşită Liturghia spre seară (canonul 29 Sinod VI), cât şi postul de bucatele de dulce în zilele dinainte? Poticnirea vine, cum am spus, din faptul că este interzis postul sâmbăta (de canoanele 66 apostolic, 55 Sinod VI), fără a vedea că acele canoane se referă mai ales la perioada Postului Mare. Deci este evident că se referă la ajunare până seara, nu la a mânca de dulce. Chiar dacă este greu a posti pentru a te împărtăşi des, totuşi cine doreşte raiul trebuie să se desfăteze cu mâncarea frugală din rai. Abia de la Noe a dat Dumnezeu dezlegare să se mănânce carne din cauza neputinţei pătimaşe, dar Hristos a spus că burduful nou va ţine vinul nou, adică omul nou va ţine uşor postul, după tâlcuirea Episcopului Teofilact al Bulgariei. Ca dovadă stau Părinţii pustiului din Egipt, care posteau mereu, după cum zice Pavel capadocianul:

„Bătrânul meu mă sileşte să postesc duminica, în celelalte sărbători şi în cele cincizeci de zile. În Sfântul Post, afară de sâmbătă şi duminică, nici pâine, nici vin, nici untdelemn nu gustăm, ci cu poame ne îndestulăm la două zile. Şi a răspuns egumenul muntelui: Întoarce-te, frate, şi locuieşte cu bătrânul de voieşti să te mântuieşti! Că (…) preamărirea lui Dumnezeu cu post şi cu priveghere se întăreşte şi se păzeşte. (…) dezlegare şi odihnă de la Paşti până la Pogorârea Duhului Sfânt mirenilor şi bogaţilor li se cuvine”[8].

Iar Părinţii care se împărtăşeau sâmbăta şi duminica petreceau foarte aspru şi aveau nevoie de Sfintele Taine

„ca să se curăţească de amărăciunea celui viclean[9]

de peste săptămână. O astfel de petrecere au dus nu doar Părinţii din început, ci chiar şi cei de mai apoi, cum este cazul lui Hagi-Gheorghe, care postea cu toată obştea sa mereu, nemâncând decât verdeţuri seminţe uscate şi miere.

„Încălzindu-se duhovniceşte, nu le trebuia multă hrană materială cu calorii.[10]

Dar şi Gheron Iosif Isihastul mânca doar de post şi priveghea opt ore în fiecare zi. Iar ca normă canonică este de notat Canonul 13 Trulan, care, pe lângă abstinenţa dinainte de împărtăşanie, menţionează şi următoarele:

„Pentru aceea şi noi să păzim la fel cele care s-au predanisit prin Apostoli şi care s-au ţinut chiar şi din vechime, cunoscând vremea fiecărui lucru şi mai ales a postului şi a rugăciunii. Căci se cuvine ca cei care se apropie de altar în timpul săvârşirii celor sfinte să fie înfrânaţi întru toate, ca să poată dobândi ceea ce cu inimă curată cer de la Dumnezeu”.

De aici reiese lămurit că nu intră în discuţie postirea înainte de cuminecare pentru că de cele Sfinte trebuie să ne apropiem în stare de înfrânare deplină. În vremurile apostolice postul era în cinste, pe când acum cu greu este împlinit.

Iar cei ce vor să se convingă de legătura strânsă între post şi împărtăşirea cu bună pregătire se vor încredinţa din vedenia pomenită de Sf. Nil Athonitul despre doi duhovnici, dintre care unul, care dezlega uşor postul, a fost vrednic de plâns după moarte, când Hristos a scos din el şi din ucenicii lui toate Împărtăşaniile şi l-a dat focului veşnic[11].

Deşi nu există o normă fixă, este de menţionat cea dată de Sf. Nicodim Aghioritul într-o notă din Pidalion la Canonul 13 Trulan:

„concluzionăm că, de este destulă spre gătirea dumnezeieştii Cuminecături depărtarea cea de trei zile de trupeasca împreunare, cu mult mai vârtos este destul spre aceasta postul cel de trei zile. Şi cu toate că de dumnezeieştile canoane postul înainte împărtăşirii nu se rânduieşte, cei ce pot însă a posti mai înainte de aceasta şi o săptămână întreagă bine fac”.

4. Canoanele Bisericii, în general, nu pun nici ele o normă de împărtăşire, deşi mulţi spun că se vorbeşte de obligativitatea împărtăşirii la fiecare Liturghie sau de afurisirea celor ce se împărtăşesc mai rar de trei săptămâni. Cert este că sunt menţionate în canoane câteva aspecte: împărtăşirea pe nemâncate, abstinenţa, oprirea celor ce au avut scurgere noaptea, a nu fi de faţă eretici.

Cât priveşte obligativitatea împărtăşirii celor ce participă la Liturghie, ea a fost extrasă din interpretarea greşită a Canoanelor 8 şi 9 Apostolice şi 2 Antiohia. Canonul 8 Apostolic cere clericilor să spună pricina pentru care nu s-ar împărtăşi când sunt de faţă la Liturghie

„şi, dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să fie afurisit ca unul ce s-a făcut vinovat de vătămarea poporului şi produce bănuială împotriva celui care a adus-o ca şi când n-ar fi adus-o în chip sănătos”.

Chiar din textul canonului se vede preocuparea pentru a îndepărta dezbinările pentru că neîmpărtăşirea împreună cu cineva, mai ales a clericilor, era semn de rupere a comuniunii pe motiv de credinţă strâmbă. Sensul canonului ar fi că ritualul folosit la Liturghie atunci implica concepţii ortodoxe sau eretice; iar prezenţa unor elemente neortodoxe atrăgea ruperea comuniunii. Aşadar neîmpărtăşirea cu preotul slujitor era un indiciu al credinţei greşite a acestuia şi producea sminteală în rândul poporului. Ideea principală a canonului este de a înlătura dezbinările şi smintelile, iar în fundal face referire la împărtăşirea clericilor cărora le cere, „când se aduce Ofranda şi nu s-ar împărtăşi, să spună motivul”. De aici rezultă că nu se cerea neapărat să ia parte, slujind sau măcar împărtăşindu-se. Fie pentru că nu poate, fie că nu este în acord cu slujitorul protos. În orice caz, canonul se referă la clerici şi se străvede datoria lor de a sluji, de la care se pot sustrage din motive binecuvântate.

Canonul 9 Apostolic se ocupă de participarea laicilor la Sfânta Liturghie. El prevede ca

„toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă Scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta Împărtăşanie, trebuie să se afurisească pentru că fac neorânduială în biserică”.

Deci se urmăreşte eliminarea dezordinii din biserică prin plecarea celor ce au intrat. Unii au tras concluzia că se cere ca toţi să se împărtăşească. Însă canonistul Balsamon tâlcuieşte corect:

„canonul 9 spune să fie pedepsiţi credincioşii care nu rămân şi nu a adăugat care nu se împărtăşesc” [12],

ci care nu stau la momentul împărtăşirii. Dar se are în vedere şi participarea la Liturghie a credincioşilor care plecau odată cu catehumenii nebotezaţi după Evanghelie. Canonul le impune să rămână şi la Liturghia credincioşilor, adică la rugăciunea euharistică şi împărtăşire. Cei ce dispreţuiesc participarea la Liturghie produc neorânduială.

Iar Sinodul din Antiohia[13], reunind prevederile Canoanelor Apostolice 8, 9 şi 10, urmăreşte, prin al doilea canon al său, să impună o rigoare mai mare pentru înfierarea şi dezicerea de cei ce se rup de Biserică. Astfel, tuturor celor care participă la slujbă li se cere atenţie, participare la rugăciune şi respect faţă de Euharistie, nu doar prezenţa la partea introductivă a Liturghiei. Iar dacă

„întorc spatele potrivit vreunei neorânduieli, să fie daţi afară din biserică”.

Mai mult, sunt canonisiţi şi toţi cei care intră în comuniune cu aceştia. Nu reiese nicidecum din acest canon că este obligatoriu să se împărtăşească toţi care participă la slujbă. Ci este întărită comuniunea şi buna-înţelegere pe baza rugăciunii împreună la Liturghie.

În schimb, canonul care este luat cel mai mult drept temei pentru o împărtăşire deasă, fără post prealabil, ar fi 66 Trulan. După ce arată că „se cuvine” ca săptămâna luminată să fie petrecută în biserică nelipsit în cântări şi laude duhovniceşti, cu bucurie şi prăznuire în Domnul şi cu desfătarea de Sfintele Taine, porunceşte să nu se facă în această perioadă alergări de cai şi alte privelişti obşteşti pătimaşe. O interpretare uşuratică ar vedea prilejul pentru împărtăşire fără post pentru că nu se posteşte în această săptămână. Dar, la o cercetare atentă, se observă disocierea în două părţi, prima – de justificare, premiză pentru porunca din partea a doua de a nu se face spectacole în această perioadă, dedicată mai degrabă prăznuirii duhovniceşti. Plecând de aici, trebuie împlinită porunca şi reţinută recomandarea. O răstălmăcire, prin trecerea cu vederea a poruncii şi accentuarea numai a unei părţi din recomandare, nu arată decât o citire viciată în literă fără duh. Ca în majoritatea canoanelor sale, Sinodul acesta urmăreşte să dezrădăcineze obiceiurile păgâne ale vremii, cum ar fi jocurile de noroc (canonul 50), petrecerile (51), superstiţiile (61), machiajul (96) şi multe altele. La fel şi în acest canon, se pune în contrast desfătarea în rugăciune şi împărtăşire cu spectacolele pentru a le dezrădăcina pe cele din urmă, nu pentru a le porunci pe cele dintâi fără o pregătire cuviincioasă. Adevăratul înţeles al canonului este că se cuvine să petrecem chiar şi în perioada Învierii în rugăciune şi înfrânare de la viaţa lumească şi de la desfătarea trupului. Aşa cum la început duminica era prilej pentru mai mare înfrânare şi priveghere de noapte.

Pe lângă canoanele generale, dacă luăm în considerare epitimiile Sfântului Vasile pentru monahi şi canonul 7 al Sfântului Ioan Postitorul, vedem că apropierea de Sfintele Taine a celor ce mai au unele răbufniri de patimi este împiedicată câte o săptămână sau două ori după cum socoteşte duhovnicul din experienţa lui pentru îndreptarea deplină.

Normele monahale ale Sfântului Vasile prevăd ascultare deplină, supunere în faţa înţelepciunii duhovnicilor iscusiţi şi renunţarea la voia proprie. Chiar şi postul trebuie săvârşit cu măsura dată de stareţ. În privinţa Împărtăşaniei, epitimia 31 prevede:

„Dacă cineva în ziua de aducere a jerfei se opreşte pe sine de la împărtăşire fără încuviinţarea arhimandritului, să fie lipsit de binecuvântare”.

Ceea ce înseamnă că pentru obştea sa, care mânca doar pâine şi verdeţuri[14], era prevăzută o împărtăşire deasă, dar şi o disciplină strictă. Abţinerea de la împărtăşire are valoare doar dacă este cu ştirea stareţului, a duhovnicului.

Pe de altă parte, unele epitimii ale Sf. Vasile prevăd excluderea de la primirea binecuvântării pentru diferite păcate, adică de la a lua anaforă (canonul 9 al lui Nicolae al Constantinopolului (†1111), Pidalion). Acest lucru înseamnă că nu toți care participau la Liturghie se și împărtășeau, ci se mulțumeau cu anafora, pâinea binecuvântată. Deci participarea la Sfânta Liturghie nu presupune neapărat și împărtășirea cu Sfintele Taine.

5. Desimea împărtăşirii, având în vedere toate cele spuse până acum, depinde de puterea, râvna şi nevoia fiecăruia. După cum afirma Mitropolitul Hierotheos Vlachos, în cadrul unei conferinţe susţinute la Iaşi, este necesar ca „trupul nostru să reziste la acest mare har”, lucru mai anevoios pentru începători. Aici prin „trup” se înţelege cugetarea trupească, nu trupul material. Pentru că, deşi am vrea să sporim şi să ne alipim de Hristos mai mult, viaţa noastră dinainte sedimentată rău în noi ne trage în jos. Importantă este calea de mijloc, adică împărtăşirea nici prea rară, nici prea deasă, ci după măsura fiecăruia. Dar se cere ca toţi să fie în stare de curăţire, luminare sau desăvârşire şi să se apropie, în funcţie de măsura la care sunt, cu frică, cu credinţă şi cu dragoste. Din aceste trei trepte este evident că cineva care va evita căderile se va împărtăşi tot mai des pentru a se curăţi, apoi lumina, iar la final cu măsura desăvârşirii şi apropierii cu îndrăzneală.

Regulile generale date de unii sfinţi sunt edificatoare pentru a avea o viziune nerătăcită asupra desimii apropierii de Sfinte. Astfel, Părintele Filothei Zervakos dă o regulă inspirată de o scriere a Patriarhului Filothei Kokkinos, ucenic al Sf. Grigorie Palama. El rânduieşte post de măcar o zi, trei sau şapte înainte de împărtăşire şi să fii iertat cu toţi. Apoi, după măsuri diferite de biruinţă asupra patimilor, recomandă pentru cei curaţi apropierea săptămânală, plus la fiecare praznic împărătesc, apoi din ce în ce mai rar pentru cei stăpâniţi de mânie şi alte patimi – până la 40 de zile, două luni sau chiar şi la un an. Această regulă este valoroasă pentru faptul că ea a fost alcătuită pe baza unei tradiţii vechi, de către un Părinte cu experienţă pastorală deosebită, care a spovedit îndeaproape mulţi oameni din satele Greciei.

Apoi în Rusia, la Optina, ştim că Stareţul Leonid „se împărtăşea cu Sfintele Taine ale lui Hristos la fiecare două săptămâni, în biserica Schitului”[15]. Iar Stareţul Varsanufie spune că „toţi călugării se împărtăşesc de cinci ori pe an, însă din pricini binecuvântate se poate şi mai des. Aşa s-au deprins cu faptul că împărtăşania mai deasă atrage asupra sinelui atenţia neîncetată”. Probabil e vorba de 12 ori pe an, fiind o greşeală de traducere, oricum de câteva ori pe an. Iar Sfântul Serafim de Sarov se împărtăşea în fiecare duminică şi de cele doisprezece praznice. Un ucenic de-al său avea canon să se împărtăşească la fel, cu post o masă în zi uscată înainte de Praznic împărătesc.

Cât priveşte ţara noastră, avem rămasă o Diată (1785, la doi ani după publicarea cărţii despre Împărtăşanie a Sf. Nicodim Aghioritul) a Stareţului Gheorghe de la Cernica pentru monahii săi ca

„toţi de obşte să vă cuminecaţi de 12 ori pe an, afară de alte neocolite pricini. Pentru că, deşi se află în Scripturi pe alocuri mari sloboziri şi pe alocuri straşnice înfrânări, unii adică mai adeseori pricestuindu-se, iar alţii şi foarte târziu cu anii, însă eu vă sfătuiesc, iubiţii mei fii, să nu vă abateţi alegând din cele peste măsura voastră, nici a vă pune soarta cu cei de-a pururea vrednici Împărtăşirii sau prea întârzierii, ci, precum şi de multe ori v-am zis, păziţi calea de mijloc împlinind după puterea voastră pregătirile cuviincioase şi, măcar trei zile pe rând postindu-vă, să vă lipiţi a lua cu cucernicie curăţitoarele Taine de la sfinţitul preot”[16].

Cam aceeaşi rânduială o regăsim ulterior, în zilele noastre, la Părintele Cleopa Ilie:

„După slaba mea putere de înţelegere – eu cred că în vremea de acum prin sfintele noastre mănăstiri, atât cele de monahi, cât şi cele de moanhii, ar fi bine ca schimonahii şi schimonahiile, precum şi monahii şi monahiile cele bătrâne, care pot lua parte la toată pravila bisericii din fiecare zi şi noapte, să se împărtăşească cu Sfintele şi preacuratele Taine ale lui Hristos o dată pe săptămână şi mai ales duminica. (…) În ce priveşte monahii şi monahiile, fraţii şi surorile din soboarele sfintelor monastiri, care se ostenesc cu diferite ascultări spre folostul obştesc şi spre mântuirea sufletelor lor, aceştia cred că ar fi bine măcar o dată pe lună să se mărturisească şi să se împărtăşească cu Sfintele şi Preacuratele Taine, pregătindu-se după putere: cu post, cu înfrânare, cu rugăciune şi cu spovedanie, apoi cu pacea conştiinţei lor faţă de Dumezeu, faţă de aproapele şi faţă de lucruri şi dacă nu vor avea oprire de la părintele duhovnic.

În ce priveşte creştinii mireni care se silesc după puterea lor la lucrarea tuturor faptelor bune şi la viaţă curată, aceştia cred că ar fi bine măcar o dată la 40 de zile să se spovedească şi să se împărtăşească cu Sfintele şi Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos. Iar dacă nu vor arăta deosebită râvnă şi nu se vor sili cu toată dragostea şi evlavia spre acest lucru de sfinţire şi de întărire a sufletelor lor, apoi măcar în cele patru posturi de peste an negreşit să se spovedească şi să se împărtăşească de nu vor avea oprire de la duhovnicii lor”[17].

La fel şi Părintele Arsenie Papacioc prescria împărtăşirea la aproximativ 40 de zile cu pregătirea cuvenită.

6. Un curent mai nou în legătură cu împărtăşirea deasă, expus în cartea Despre Împărtăşirea continuă a Sf. Nicodim Aghioritul, a fost generat de mişcarea „colivarilor” din Sfântul Munte, din sec. XVIII-XIX, reînviat în vremurile noastre de ucenicii lui Gheron Iosif Isihastul. După cum semnalează Diac. Ioan Ică, acest curent a apărut la scurt timp după moda catolică din Occident din sec. XVIII. Deşi nu-şi extrage argumentele de acolo, ci pe baze patristice, nu este exclusă o influenţă pe această filieră, mai ales că Sfântul Nicodim a cochetat cu literatura catolică, din care chiar a publicat două cărţi uşor modificate în laturile divergente. Deci o primă notă slabă ar fi că împărtăşirea deasă a celor ce „nu au păcate de moarte” este de sorginte catolică, chiar dacă fundamentată ortodox.

Un alt aspect discutabil este că argumentele, preluate şi reformulate ulterior de Sfântul Nicodim, au fost expuse prima dată de Ierodiaconul Neofit Kavsokalivitul într-o carte în care trata subiectul Împărtăşirii continue, cu zece ani mai devreme. Acesta cultiva o concepţie eretică despre Împărtăşanie, care ar presupune împărtăşirea de trupul mort al lui Hristos, care învie în cel ce-l primeşte. Deşi o persoană erudită, fost profesor la un seminar din Sfântul Munte, dar şi foarte certăreţ şi polemic, Neofit nu a fost integru din punctul de vedere al credinţei, fiind condamnat chiar şi de Sf. Atanasie din Paros. Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o la noi în ţară, la Braşov.

Că aceste două aspecte sunt importante ne-o dovedesc alte două cărţi scrise ulterior de Sf. Nicodim Aghioritul despre spovedanie, în care urmează o linie foarte severă şi face o apologie strălucită pentru Mărturisirea deasă şi riguroasă, lucru ce contrastează cu poziţia oarecum laxă de aici. Nu e uşor de întrevăzut că prima carte a fost scrisă pe urma altor autori şi că, de fapt, el avea o viziune mult mai ascetică. Nu mai puţin semnificativ este faptul că la noi în ţară nu a găsit ecou practica desei împărtăşanii, având în vedere că nu a avut susţinători pe călugării de la Neamţ, Mănăstirea Sf. Paisie Velicicovski (V1792), unde s-a tradus în 1799, la 5 ani de la apariţia ei, doar lucrarea Carte foarte folositoare de suflet. Despre spovedanie, care s-a bucurat de o receptare aproape imediată, spre deosebire de cea care tratează despre împărtăşanie, care a fost mai degrabă respinsă. Se poate afirma deci că tradiţia paisiană nu a încurajat practica desei împărtăşiri în astfel de condiţii.

Chiar dacă lucrarea în discuţie nu constituie o abatere de la cugetul Bisericii, intenţia ei fiind de a învia duhul patristic de asceză şi de a nu limita împărtăşirea la un act formal şi sporadic, totuşi prin intermediul ei s-au propagat unele răstălmăciri ale tradiţiei, reflectate în concepţiile celor ce susţin deasa împărtăşire obligatorie. Fiind girate de autoritatea sfinţeniei lui Nicodim Aghioritul, aceste derapaje au trecut drept normative, deşi fără o fundamentare reală.

Bunăoară, canonistul Balsamon este privit cu scepticism în dauna altora (Zonara) care, chipurile, ar fi fost mai vechi, deşi au scris la mai puţin de un secol distanţă. Mai mult, Balsamon, pe lângă faptul că a ajuns monah şi, ulterior, Patriarh de Antiohia, a trăit în vremea unei dispute aprinse în Constantinopol în legătură cu coruptibilitatea Împărtăşaniei şi desimea împărtăşirii (soldată cu o hotărâre sinodală) şi era, deci, în cunoştinţă de cauză asupra chestiunii. În aceste condiţii, Balsamon ni se pare mai de încredere şi nu „mai părtinitor şi mai modern”, cum a fost considerat. Totuşi a fost preferată în mod curios poziţia lui Zonara.

O altă exegeză părtinitoare este cea aplicată cuvintelor Sf. Grigorie Teologul despre Preasfântul Trup: „când e mâncat frumos”. Este destul de evident că interpretarea corectă a expresiei „frumos”, în acest loc, nu poate trimite în nici un caz la „încontinuu”, ci presupune împărtăşirea „cu conştiinţa curată”. Mai ales că, în acelaşi text, găsim cheia de interpretare a termenului în discuţie, atunci când se spune despre mişcările minţii că „se deschid şi închid frumos spre şi dinspre contemplaţie”.

„Păcatele de moarte”, impedimentele invocate de apologeţii contemporani ai desei împărtăşanii, sunt tratate foarte lapidar, această sintagmă fiind uzitată cu scopul precis de a minimaliza importanţa şi gravitatea păcatelor considerate „mai mici”. Pe când, în realitate, păcate de moarte nu sunt doar cele menţionate în canoanele Bisericii, ci mai curând orice păcat care întinează sufletul şi desparte pe om de Dumnezeu, căci „boldul morţii este păcatul” (1Cor. 15, 56). Nu un păcat anume, ci orice păcat, după învăţătura Sf. Vasile cel Mare[18]. Iar din spusele Sfântului Ioan Evanghelistul:

„Dacă vede cineva pe fratele lui săvârşind păcat nu de moarte, să se roage şi se va da lui viaţă, celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu pentru acela spun să se roage”(In. 5, 16)

se înţelege că păcatul de moarte este cel nepocăit, care nu se vrea îndreptat. Or, cele mai multe sunt nu numai neîndreptate de noi, ci nici măcar recunoscute. Ce să mai vorbim de a nu face păcate de moarte între o spovedanie şi alta, când noi abia dacă ne pocăim de păcate şi le vedem după mărturisire? Cei mai mulţi nu ajung să iasă din moarte, darmite să se întineze cu păcate de moarte, de vreme ce pururea petrec în păcate fără să conştientizeze. Şi nu sunt luaţi în calcul aici cei care nu duc o viaţă duhovnicească, ci cei care caută curăţirea sufletului în Biserică. Iar o părere avizată pe acest subiect găsim în Pateric la un „bătrân iscusit”. Deoarece unii ziceau că gândurile spurcă pe om, iar alţii că numai faptele, altfel ar însemna că nu se mântuiesc cei simpli, un frate a aflat răspunsul înţelept la bătrânul pomenit. Acesta i-a răspuns că se spurcă „fiecare după măsura lui”. Adică mintea se spurcă dacă zăboveşte în gândul rău şi nu-l scoate (repede) [19]. De aceea s-a şi îndătinat obiceiul spovedirii înainte de Împărtăşanie, pentru că nu lipsesc păcatele apăsătoare. Doar pentru cei care nu zăbovesc în gânduri întinate, se poate aplica regula împărtăşirii fără o nouă spovedanie.

Povăţuirea credincioşilor înseamnă formarea lor duhovnicească şi împărtăşirea trebuie să urmărească acest proces duhovnicesc. Ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, duhovnicii nu urmăresc doar să-i „nască în Hristos” (1Cor. 4, 15) pe cei aflaţi sub îndrumare, ci să-i ducă spre maturitate iarăşi cu trudă (Gal. 4, 19) pe tot parcursul vârstei duhovniceşti pe care au străbătut-o mai întâi ei înşişi. La aceste vârste face referire Stareţul Varsanufie de la Optina astfel:

„Predându-se călăuzirii harului dumnezeiesc, creştinul trece prin toate vârstele vieţii duhovniceşti: este prunc, adolescent, tânăr şi, în cele din urmă, bărbat matur în viaţa duhovnicească. Ar fi foarte bine dacă dezvoltarea duhovnicească a omului ar coincide cu dezvoltarea naturală, adică omul fiind prunc ar coincide cu pruncul duhovnicesc. Dar este rău atunci când omul, fiind bătrân, este prunc din punct de vedere duhovnicesc[20].

Participarea la Taine trebuie să fie în concordanţă cu puterea fiecăruia. Abia maturitatea duhovnicească poate fi socotită în stare să primească hrană tare şi des. Altfel, ea devine povară dăunătoare.

Pentru că există mai ales în vremea de acum o viziune copilărească, naivă şi nechibzuită, au apărut multe problematizări false, ridicate ca pretexte pentru a putea susţine o împărtăşire samavolnică. Iată câteva din temele ce suscită discuţii:

a. Mulţi agită lozinca conştientizării păcatelor, a unei mai mari trezvii prin împărtăşire. Dar cea care aduce smerenie, vederea păcatului şi neputinţei proprii este canonisirea. Mintea pervertită de păcat nu se dezice de patimi decât prin certare, prin silire, nu de bună voie. Încurajarea prin toleranţă exagerată nu dă roade pentru că lupta nu este împotriva trupului, ci împotriva duhurilor rele, împotriva patimilor. Depărtarea de la împărtăşire de către duhovnic are rolul de a trezi şi folosi duhovniceşte. Este foarte importantă conştientizarea adevăratei măsuri cerute de Hristos pentru mântuire, observabilă în canoanele Bisericii şi în orice cuvânt evanghelic. De aceea este foarte important să conştientizăm unde ne găsim noi cu adevărat şi nu să ne ghidăm după măguleli care să ne ţină prizonieri ai păcatului şi neputinţei care izvorăşte din el.

b. Se remarcă o apologie cu obstinaţie a împărtăşirii dese într-un mod frivol în conţinut. Se vorbeşte la mod imperativ, dar nefondat. Se caută scuze, derogări şi temeiuri patristice sau emoţionale. De multe ori o astfel de apologie este caraghioasă prin modul şi argumentele prezentate, care trădează o anume înşelare duhovnicească. Ea nu înalţă, nu întăreşte, ci deplânge şi atinge coarde sensibile. Parodiază involuntar plânsul prin lamentaţie. E nevoie de viaţă care să aducă împărtăşire mai deasă, nu de îndesirea împărtăşirii care să aducă viaţă, pentru că nu are acest efect, ci dimpotrivă, doar părere de sine, schimonosire. Pe când sporirea duhovnicească autentică îşi cunoaşte măsura şi resimte nevoia sinceră de mai mult ajutor de sus, nevoie sesizată şi de duhovnic.

c. Sfinţii nu sunt repere de urmat doar formal. Ei trebuie să ne inspire mai ales lăuntric, nu doar la suprafaţă. Diferenţa mare dintre trăirea lor şi a oamenilor din ziua de azi este cea dintre duh şi senzualitate, între nevoinţă şi impetuozitate, între seriozitate şi indolenţă, între vedere şi iluzie. De-a lungul timpului s-a şi înregistat alunecarea spre o împărtăşire mai rară ca o conştientizare a degradării vieţii religioase. Spre exemplu, din descrierea lui Filon Iudeul, citat de Eusebiu de Cezareea, vedem că viaţa primilor creştini apare neapropiată şi incomparabilă cu cea de astăzi. Toţi „terapeuţii” la care face referire, adică monahii din Egipt şi nu doar ei, posteau până seara, iar peste zi se îndeletniceau cu citirea Scripturilor. Mulţi posteau şi câte două sau trei zile, iar alţii şi câte şase, iar hrana era foarte sărăcăcioasă, fără vin, carne şi lactate. Cântau psalmi şi alte melodii compuse de ei, în timp ce restul ascultau. Din acestea noi n-am reţinut în zilele noastre decât coaja, ba şi aceea foarte săracă, uscată.

d. Mai ales din scrierile Sf. Ioan Gură de Aur se observă că Sfinţii Părinţi au acuzat împărtăşirea cu nevrednicie, nu pe cea rară. La fel au înfierat şi indolenţa, nepăsarea faţă de apropierea de Hristos şi de slujbele Bisericii. Îndemnul lor la împărtăşire este mai întâi un îndemn la viaţă curată.

e. Sf. Simeon al Tesalonicului vorbeşte de împărtăşire deasă, măcar la 40 de zile. Această cifră nu este la întâmplare, ci după modelul lui Moise, care s-a pregătit prin post şi înfrânare să primească tablele Legii. La fel trebuie să se pregătească fiecare credincios, să se curăţească de păcatele sale. Împărtăşania nu este ceva curent, banal, pe când viaţa noastră este astfel. Este greşit să se vorbească de o perioadă fixă, dar nici nu poate fi ignorat reper de 40 de zile. Fiecare după măsura proprie; unii mai des, alţii chiar mai rar de atât. Este eronat să scăpăm din vedere trăirea interioară. Dar avem nevoie să ne pregătim după nişte principii scripturistice îndătinate în Tradiţie.

f. O mare eroare este a împărtăşi pe cineva căzut în păcate (uneori chiar grave) pentru a-i da, aşa-zicând, putere. Dacă ar fi lucrat astfel Hristos, de ce mai este rânduită de Biserică oprirea de la Împărtăşanie şi nu îndesirea ei? Oprire chiar şi pentru o perioadă de timp după ce nu mai este săvârşită patima. Puterea pentru a ne ridica din păcate vine din conştientizarea răului săvârşit, din frica de Dumnezeu care duce la păzirea poruncilor. Abia frica este începutul înţelepţirii, al venirii în sine şi al pocăinţei ca întoarcere la Hristos prin poruncile evanghelice. Dacă nu se pune la temelia vieţii creştine frica de Dumnezeu, întoarcerea la credinţă va fi fără rădăcini, firavă, de laborator. Cea mai mică arşiţă a păcatului va usca credinţa din suflet. Este un efort zadarnic şi cu durere să zidim pe nisip, pe surogate de dragoste şi împărtăşiri ce vor să susţină un vrej fără rădăcină. Este un risc, o provocare pe care trebuie să o înfrunte oricine, care triază pe adevăraţii creştini: reprezintă pentru noi credinţa o răscruce sau nu? Alegem viaţa sau moartea? În mâna noastră, nu a lui Hristos stă alegerea.

g. Mulţi aduc pretexte, din păcate, faptul că li se permite preoţilor să se împărtăşească des. Chiar dacă mulţi clerici sunt o sminteală prin indolenţa lor, nimeni nu are scuză dacă face din delăsarea acestora o normă. În plus, clericii nu se împărtăşesc pur şi simplu, ci împărtăşirea este parte integrantă şi impusă de slujirea Sfintei Liturghii, ”privilegiu expres” al preotului hirotonit. Dacă n-ar sluji, ar trebui să se pregătească la fel ca oricare credincios. Ba chiar şi atunci când slujesc sunt datori să se înfrâneze şi să fie la înălţimea Tainei. Diferenţă de rang este dovedită în mod clar de canonul 27 al Sinodului din Cartagina, care prevede că depunerea clericilor se face prin neoprirea lor de la împărtăşire fără a li se face dezlegarea de duhovnic pentru păcatul în care au căzut. Cu alte cuvinte, creştinul trebuie dezlegat de păcate pentru a deveni iarăşi creştin şi a se împărtăşi, pe când clericii caterisiţi devin simpli creştini şi se pot împărtăşi. Harul preoţiei îi face slujitori ai altarului şi vor da singuri seama cât de bine îşi împlinesc datoria. Li se cere aceeaşi curăţie lăuntrică, ba chiar mai mare, dar alte rânduieli de pregătire.

h. Deşi scopul Liturghiei este împărtăşirea, ea lucrează şi asupra celor ce participă la slujbă cum se cuvine, cât şi asupra celor pomeniţi. Din păcate, de obicei slujba în sine apare ca un ritual teatral. Dar ea este alcătuită din celebrări cu semnificaţii distincte [21], care ar trebui să-şi pună pecetea benefic aspura duhului celor prezenţi. De aceea se impune o slujire cu o mai mare conştientizare. Etalonul oricărei comunităţi ar trebui să fie participarea cu folos, adică prezenţa fizică, dar şi cea a inimii, nu numărul celor ce se împărtăşesc. Căci împărtăşirea fără participare vie dovedeşte cu prisosinţă golul dinăuntrul sufletului. Iar neparticiparea cu trezvie atât a clericilor, cât şi a laicilor conduce în mod inevitabil la clericizarea Liturghiei, care devine astfel doar un spectacol ritualist. Preotul devine simplu funcţionar cu prerogative de slujire artificiale, iar credincioşii ajung în postura de a înţelege prea puţin din Liturghie şi de a fi lipsiţi de folos duhovnicesc.

i. Se observă tot mai mult o tendinţă sacramentală nouă care mizează pe un efect magic al împărtăşirii, ca o participare la puterea harică a trupului înviat al lui Hristos. De fapt, acestea pot ascunde învăţături de inspiraţie necreştină, care induc ideea dobândirii unei energii bune din contactul direct şi cât mai des prin primirea Împărtăşaniei. De parcă Sfintele Taine tămăduiesc prin atingere, prin mâncare, nu prin credinţă, nu prin pocăinţa noastră care împlineşte poruncile. Schimbarea vieţii trebuie să vină din partea noastră şi să fie hrănită tainic prin Împărtăşanie. Păcatele şi patimile noastre nu sunt mici, ci însemnate şi trebuie să luptăm cu ele. Nu ne scapă de ele doar minimul nostru efort la care se adaugă harul lui Hristos, ci încordarea noastră până la sânge unsă de sus cu „ulei ceresc” atunci când socoteşte Domnul de cuviinţă. Accentul trebuie să cadă în mod special pe îndreptarea nefățarnică a conduitei, nu doar pe har, pe ceea ce ţine și de noi nu doar de Dumnezeu, altfel riscăm să cădem într-o spiritualitate falsă şi o mistică închipuită.

Intenţia noastră în rândurile de mai sus a fost aceea de a trezi conştiinţele la o vieţuire cu frică de Dumnezeu care să ceară o împărtăşire mai deasă şi rodnică, dar şi a avea întâi de toate frica de a te apropia fără trăirea pe măsură. E nevoie să fie înlăturate în principal acestea două: indolenţa în lupta pentru a ne face mădulare ale Trupului lui Hristos şi obrăznicia care ne va face să ajungem ultimii în loc de cei dintâi. Iar acestea nu sunt biruite prin formalism sau pietism, ci prin credinţa ce vine din nevoinţă, din curăţirea cugetului prin asceză sănătoasă. Pe scurt, sunt necesare frica de a ne apropia cu nevrednicie [22] şi frica de a rămâne departe de Hristos.


[1] Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, p. 87.

[2] Diac. Ioan Ică jr., Împărtăşirea continuă…, p. 88.

[3] Despre Botez, cartea I-a, 3, 1.

[4] Mai sunt şi alte cărţi apostolice care fac menţiune de această cină: Testamentul Domnului, Constituţiile apostolice.

[5] Cuvinte despre nevoinţă, LXXIV, Bunavestire, Bacău, 1997. La fel spun şi Sfinţii Macarie Egipteanul şi Ignatie Briancianinov, că fiecare are parte de înşelare pe lumea aceasta, mai mult sau mai puţin.

[6] Omilia întâia despre post, V. Se face referire la mâncarea frugală.

[7] Amintim pe Sf. Teofan Zăvorâtul şi Arhim. Filothei Zervakos, care dă o normă pe baza uneia descoperite la Patriarhul Filothei Kokkinos, ucenic al Sf. Grigorie Palama.

[8] Pateric, Cap. XXIV, 5.

[9] Pateric, Avva Pimen, 30.

[10] Cuviosul Paisie Aghioritul, Bătrânul Hagi-Gheorghe Athonitul, Viaţa, p. 43.

[11] Vezi, pe larg, la Sf. Nil Athonitul, Învăţături şi proorocii, cap. Despre cei doi duhovnici.

[12] Vezi Diac. Ioan Ică jr., Împărtăşirea continuă…, p. 384.

[13] În treacăt fie spus că Părinţii adunaţi la acest Sinod erau cam arieni, sub conducerea lui Eusebiu de Nicomidia, care urmărea reintroducerea arianismului. Dar, pentru că hotărârile sale sunt în acord cu dreapta credinţă, el a fost recunoscut de Biserică. În schimb, nu putem avea prea multe pretenţii de la hotărârile sale.

[14] Epistola 2, VI.

[15] Arhim. Clement Sederholm, Viaţa şi învăţăturile Stareţului Leonid de la Optina, Editura Bunavestire, Bacău, 1998, p. 96

[16] Vieţile, povăţuirile şi testamentele Sfinţilor Stareţi Gheorghe şi Calinic de la Cernica, Editura Deisis, Sibiu, 1999.

[17] Despre vise şi vedenii, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993.

[18] Regulile mici, 4.

[19] Pateric, Cap. XXV Pentru socotinţă, 14.

[20] Moştenire duhovnicească, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002.

[21] Spre exemplu, antifoanele începătoare sunt pentru a înviora duhul spre rugăciune, pentru a scoate mintea din preocupările lumeşti; rostirea Crezului nu este o simplă formalitate, ci o condiţie de a participa mai departe la slujbă; preotul îndeamnă şi binecuvintează pe credincioşi să fie în harul Domnului şi în împărtăşirea Duhului pentru a se putea ruga să fie preschimbate darurile în Trupul şi Sângele Domnului; iar încununarea Euharistiei, a mulţumirii, este a primi milele marelui Dumnezeu Iisus Hristos, după care urmează împărtăşirea efectivă. Şi multe altele care sunt puţin conştientizate.

[22] Mulţi răstoarnă valorile prin a considera că vrednicia stă în a te socoti nevrednic pentru că oricum toţi sunt nevrednici. Adevărul este că există o vrednicie cuantificabilă. Faptele arată credinţa, prin ele poate fi cântărită şi apreciată; ba chiar mai puţin prin vorbe şi impresii. Desigur că eroarea vine din faptul că faptele creştineşti sunt însoţite de smerenie, de conştiinţa nevredniciei proprii. De aici apare viclenia de a sări direct la a te considera în mod artificial nevrednic şi, deci, primit la împărtăşire. Dar adevărul este că adevărata smerenie (a te considera nevrednic) răsare din fapte de pocăinţă, din nevoinţă, nu din gânduri premeditate. Deci vorbim de o vrednicie (pentru împărtăşire) manifestată prin înnoirea vieţii, adeverită de un cuget smerit. Nu doar fapte reci cu mândrie, nici doar smerenie închipuită trădată de faptele ruşinoase.

Legaturi:


Categorii

1. SPECIAL, Ce este pacatul?, Deasa impartasire, Despre inselare, Impartasania, Opinii, Pilda celor chemati la cina, Pocainta, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

25 Commentarii la “SFANTA IMPARTASANIE – taina spre caderea si ridicarea multora

  1. Pingback: Despre Împărtășirea cu NEVREDNICIE. « Adevar si Credinta
  2. Pingback: Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la sarbatoarea SFINTILOR TREI IERARHI. Cuvinte ale marilor luminatori ai lumii, Ioan, Grigorie si Vasile, despre RASPUNDEREA PREOTIEI si IMPARTASIREA INFRICOSATA CU HRISTOS -
  3. Pingback: IMPARTASANIA DEASA? DAR VIATA CUM NE ESTE? Parintii Ioan Buliga si Iustin Miron de la Oașa despre discernamantul impartasirii, rafinarea strategiilor celui-rau, lupta cu pacatul si ispitele duhovnicilor -
  4. Pingback: JOIA MARE. Cina cea de taina, instituirea Impartasaniei cu Trupul si Sangele lui Hristos, spalarea picioarelor. NESFARSITA DRAGOSTE SI COPLESITOARE SMERENIE A DOMNULUI! -
  5. Pingback: Великие румынские духовники об исповеди и причащении | Портал "Православная Молдова"
  6. Pingback: Intre NUNTIREA INIMII CU HRISTOS si IUBIRILE NOASTRE NELEGIUITE: Talcuirea Sfantului Nicolae Velimirovici la Evanghelia nuntii fiului de imparat -
  7. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (III): Impartasania cu pregatire, leacurile bolilor, faptele milosteniei, pocainta, paza gandurilor, citirea Evangheliei… -
  8. Pingback: DUMINICA PARINTILOR DUPA TRUP AI DOMNULUI. Predici alese la Duminica dinaintea Craciunului ale Sf. Iustin Popovici si Sfintitului Pr. Valentin Mordasov: CUM ESTE CU NOI DUMNEZEU? CEL MAI IMPORTANT EVENIMENT AL ISTORIEI -
  9. Pingback: SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL – sfaturi intelepte despre INSELARE si IMPARTASANIE -
  10. Pingback: Parintele Dumitru Staniloae – studiu putin cunoscut, dar esential: MARTURISIREA PACATELOR SI POCAINTA IN ISTORIA BISERICII. Spovedania si lupta cu pacatul – conditiile IMPARTASIRII CU SFINTELE TAINE si primirii milei lui Dumnezeu -
  11. Pingback: INTALNIREA CU MIRELE NOSTRU, LA CINA CEA DE TAINA. Cum sa avem candelele aprinse, cum sa ne pregatim pentru Impartasire si cum sa PARTICIPAM LA DENII pentru A TRAI INVIEREA CA EVENIMENT LAUNTRIC, NU EXTERIOR? Cum “astept Invierea mortilor si viata v
  12. Pingback: “DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui Dumnezeu Ii place SA VREI! Sa incerci! Vrea sa te gaseasca in aceasta osteneala“ – PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului -
  13. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (III): Impartasania cu pregatire, leacurile bolilor, faptele milosteniei, pocainta, paza gandurilor, citirea Evangheliei… | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: TAINA POCAINTEI MARTURISITE intre intelegerea ei duhovniceasca autentica si formele “deviate” de intelegere si practicare | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: HAINA DE NUNTA | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: Sfantul Ioan Gura de Aur despre NEVOIA DE POCAINTA si PREGATIREA PENTRU IMPARTASANIE: “Am căzut din mân­tuire şi nu ne lovim piepturile noastre?” | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: CINA CEA DE TAINA – noul Pasti al crestinilor. INSEMNATATEA SFINTEI EUHARISTII, ca impartasire REALA din Trupul si Sangele lui Hristos. PUTEREA SFINTEI IMPARTASANII si PRIMEJDIA PRIMIRII SFINTELOR TAINE FARA PREGATIRE | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: Cum sa parcurgem cu vrednicie SAPTAMANA LUMINATA? Cum sa ne IMPARTASIM si cum sa evitam INSELAREA LA RUGACIUNE? Sa cautam sau nu starile de BUCURIE? | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: CUM SA NE PREGATIM PENTRU SFANTA IMPARTASANIE? Cum sa traim si ce sa facem INAINTE SI DUPA PRIMIREA SFINTELOR TAINE, pentru a ne impartasi din harul lor? “Este o problema ca prea multi primesc Sfanta Impartasanie cu usuratate. Trebuie sa ne apropiem
  20. Pingback: Chemarea la Cina IMPARATIEI CERURILOR, chemarea la A NE HRANI DIN DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU si a incorpora toate aspectele vietii noastre in TRUPUL LUI HRISTOS. “Cum sa spargem hotarele individualismului nostru”? DE CE MERGEM LA BISERICA, de ce n
  21. Pingback: SCRISORI INEDITE ALE SFANTULUI PAISIE AGHIORITUL despre necesitatea absoluta a PREGATIRII, inclusiv prin postire, pentru SFANTA IMPARTASANIE | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: Ce trebuie sa facem INAINTE SI DUPA IMPARTASIRE?/ Invidie si DUPLICITATE/ Pr. Dan Damaschin despre URMARILE TRAGICE ALE AVORTULUI, CONTRACEPTIE si CRUCEA DE MAMA/ IPS Ierotheos Vlachos - interviu despre episcopi, sminteli, secularizare si clericii care FA
  23. Pingback: “Atunci când ne pregătim să ne împărtăşim cu Sfintele Taine…”: Mitropolitul Antonie de Suroj DESPRE ÎMPĂRTĂŞIRE: “Să intrăm în viaţa cea nouă, oricât ne-ar costa aceasta” | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: “SFINTELE TAINE sunt realități, nu simboluri. Este o PROFANARE să ne gândim sau să ne apropiem de ele ca și cum ar fi realități biologice obișnuite, perisabile” – Marturisirile limpezi si puternice ale unor EPISCOPI ROMÂNI (PS
  25. Pingback: “SFINTELE TAINE sunt realitati, nu simboluri. Este o PROFANARE să ne gandim sau sa ne apropiem de ele ca si cum ar fi realitati biologice obisnuite, perisabile” – Marturisirile limpezi si puternice ale unor EPISCOPI ROMÂNI (PS MACARIE,

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate