Demascarea impostorilor (despre impostura – V)

7-06-2007 Sublinieri

Lupul intre oi

“Impostorul se dă drept ceea ce nu este, dar imitând bine. E foarte greu uneori să găseşti argumente pe care să i le opui. Dar nu este imposibil. E ca şi în cazul nebunului adevărat şi al «nebunului pentru Hristos», care imită bine. O probă minimă Ia care ar putea fi supus, tot în perspectiva unei criteriologii duhovniceşti, ar fi aceasta:

a) Să i se ceară să tacă. Nu va putea sub nici un motiv. Se va răzvrăti. Omul duhovnicesc însă ar tăcea. «De câte ori am tăcut, nu m-am căit», zice Sfântul Isaac Sirul:

b) Să stea izolat. Nu va rezista. Va ieşi la mulţime. Nu va concepe să fie mutat din locul în care are deja un vad câştigat de popularitate. Intr-o regiune în care nu-i cunoscut se usucă, ca peştele pe uscat. Un om duhovnicesc însă, peste tot se simte Ia fel, şi nu se leagă de vreun loc anume, nici de oameni (N. n. – Explicaţia este foarte simplă. Omul cu adevărat luminat slujeşte tuturor oamenilor, cu modestie şi jertfelnicie, indiferent de locul în care se află ba chiar împotriva oricăror vitregii ale istoriei);

c) Să i se pună la îndoială o părere. Şi-o va apăra cu violenţă. Are despre sine păreri prea strălucite ca să creadă că s-a înşelat. Cine l-ar contrazice ar fi imediat denunţat, chiar în faţa credincioşilor, ca duşman al iui Dumnezeu. Omul duhovnicesc se smereşte şi ascultă şi de alţii;

d) Să i se dea sfaturi. Nu le va primi. N-are nevoie de nici un sfat. Sfinţii însă zic: «Cine vrea să se se mântuiască, cu întrebarea să călătorească» şi «cei ce nu se sfătuiesc, cad ca frunzele», zice Sfântul Casian Romanul.

Probele acestea minime l-ar denunţa imediat ca pe un orgolios fără pereche şi un şarlatan. De alte probe nici n-ar mai fi nevoie. In ordinea spirituală o spărtură în vas înseamnă că vasul e gol de tot pe dinăuntru, oricât de strălucit şi de mare ar fi pe dinafară. Această spărtură e ceea ce trebuie căutat. Pe aceasta de altfel nici n-o poate ascunde. E în firea lucrurilor. Impostorul, de la început până la sfârşit, simulează cu intenţie…

Omul are voinţă liberă şi putere de discernământ. «Forţa obscură» se foloseşte de alegerea rea, «se agaţă» de pildă de conştiinţa trufaşă privitoare la puterea proprie, dar nu e cauza integrală şi exclusivă a tuturor actelor omeneşti. A da mereu vina pe diavol, înseamnă a disculpa totdeauna pe om, ceea ce la urma urmei e tocmai o tactică demonică. Omul numai când se ştie responsabil, se luptă să se îndrepte. A disculpa permanent pe om înseamnă a nu-l mai pune în stare de pocăinţă. Se înţelege însă că acolo unde găseşte teren, diavolul nu întârzie să-şi dea concursul. Iar iniţiativa lui, ispita propriu-zisă, numai atunci prinde când terenul e slab, nepregătit sau cuprins de mândrie. Drepţii mândri cad uşor în această ispită, cu atât mai mult cu cât asupra lor, cât sunt numai drepţi, se concentrează cu deosebire atacul celui rău.

La întrebarea lui Ivan Karamazov, pusă plictisitorului drac care îl sâcâia, dacă i-a ispitit cândva pe nevoitori, dracul i-a răspuns lui Karamazov că el nu aren alta treabă decât aceasta: «Iţi vine să uiţi întreaga lume şi Iumile, spunea el – iar de un astfel de om să nu te lipseşti, pentru că e un briliant prea preţios. Căci un singur suflet de acest fel preţuieşte uneori cât întreaga constelaţie. Căci noi avem aritmetica noastră proprie. Chestiunea e că victoria e de mare preţ».

«Dreptul mândru». acest tip de impostor, se recrutează mai ales dintre cei care se încumetă, cu îndrăzneală, sa ajungă «sfinţi» numaidecât si prin propriile lor puteri, visând sfinţenia nu pentru sensul ei interior, cât pentru puterile speciale pe care le dă, pentru satisfacţia de a dispune de aceste puteri. Aceasta este ispita sfinţeniei si duce la căderea prin virtute, la «căderea în sus» cum zic sfinţii adevăraţi (N. n. – Autoipostazierea în persoane născute cu «stea în frunte», comandarea pe bani grei a unor tablouri în care sunt înfăţişaţi cu o falsă aureolă cerească, afişarea cu obstinaţie a credinţei şi a faptelor lor filantropice, tupeul stupefiant cu care îşi etalează «dreptatea», în faţa oricărui auditoriu, îi face pe unii să zâmbească compătimitor, pe alţii să-i dea la rugăciuni de dezlegare, iar pe cei mai mulţi să se scârbească, căci neghiobul fudul nu-i neghiob destul, dacă nu-i şi fudul!)”.

Celelalte parti ale textului semnat de Ioan Gandu:


Categorii

Portile Iadului, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate