HORIA CIURTIN: (Neo)bolşevismul CONVERSE

3-06-2009 Sublinieri

2235375-3-neo-marxist.jpg

Îl ştiţi deja prea bine. E omniprezent. O privire atentă în jur va fi edificatoare în cazul oricărui oraş universitar ce mişună de această variantă cu upgrade a caraghioasei generaţii ‘68. Tineri pretins idealişti, purtători ai ochelarilor cu rame groase, încălţaţi cu veşnicii bascheţi Converse, îmbrăcaţi cu pantaloni raiaţi, sacouri vintage sau cămăşi feldgrau ale armatei federale germane, la care se adaugă o nelipsită keffiyeh spânzurând distonant în jurul gâtului, ei pot fi uşor identificaţi după discursul găunos, mustind a liturghie marxistă, pe care îl proferează cu cea mai mare nonşalanţă. 

Ei sunt acei neo-hippies mereu gata să sară în apărarea balenelor, preocupaţi de excluziunea socială, de minorităţi (mai mult sau mai puţin existente), fascinaţi de figura lui Che Guevara, idolatri până la fetişism faţă de orice idee ce frizează “avangarda”, mereu militând pentru frângerea structurilor tradiţionale şi partizani absolutist-fanatici ai noţiunii de “toleranţă”. Exact! Aceiaşi bolşevici, cu spoiala unei culturi de faţadă. Utopişti post-burghezi, înarmaţi cu retorica unei ideologii defuncte de drept, însă resuscitată de fapt.

Orice polemică, orice dispută cu aceşti Marcuse de debara ai generaţiei Converse se finalizează în acelaşi mod în care se termina şi cu străbunii lor spirituali din ‘17 sau din ‘68: prin achiesarea la pretenţiile lor doctrinare sau prin zgomotoasa denunţare a adversarului ca fiind “reacţionar”, “imperialist”, “în slujba marelui capital”. Acest fapt nu face decât sa sublinieze un lucru binecunoscut de toţi cei care au avut fericita (sau nefericita) idee de a se lua la trântă cu stângiştii contemporani: argumentarea punctuală nu e punctul lor forte, fie datorită incapacităţii, fie datorită lipsei de onestitate intelectuală.

În ciuda acuzei permanente de “prejudecată” pe care o aplică fără discernământ adversarilor, ei sunt singurii care pornesc în demersul discursiv cu convingerea absolută a validităţii ideii de “egalitate”, “toleranţă”, “luptă de clasă”. Iar atunci când înfrângerea pe plan ideatic se iveşte la orizonturile lor roşii, cea mai facilă scăpare le e mereu la îndemană: marginalizarea adversarului şi împroscarea sa instantanee cu noroi corect politic prin lipirea de etichete fără echivoc: “fascist”, “primitiv”, “extremist”, “radical”.

Devoţiunea aproape mistică pe care generaţia Converse o manifestă faţă de fetişul “toleranţei” este, după cum ne-am obişnuit, supusă dublului standard. În viziunea lor, toleranţa e o valoare absolută, dar numai atunci când se aplică lor sau categoriilor “marginal-exploatate” de blestemaţii de “cripto-fascisto-capitalişti”. La mitul toleranţei nechibzuite se adaugă lupta frenetică pentru incluziune socială (i.e. împotriva excluziunii sociale) a minorităţilor defavorizate. E destul de ironic sa observăm acest fapt, având în vedere că ei săvârşesc un act excluziune radicală (şi o punere la zid) a tuturor celor care îndrăznesc sa pună la îndoială fundamentele acestei mistici secularizate a marxismului monden.

Oricât de paşnic şi nevinovat ar părea acest socialism “idealist” al noii generaţii de stângişti el deţine acelaşi nucleu dur, represiv şi neînduplecat faţă de orice şi oricine ar putea să îi stăvilească elanurile a la tsunami. Totusi, această ideologie adusă up-to-date prin folosirea unei imagistici ce captează cu uşurinţă tineretul depersonalizat al contemporaneităţii noastre este iterată într-o nouă formă, o formă uşoară, insesizabilă ce se insinuează tiptil oriunde se găsesc laolaltă mai mult de trei capete seci cu dorite veleităţi de “genialitate”. Căci, sa fim serioşi, pentru hoardele de “artişti” de avangardă, pentru struţo-cămilele ideatice ale luptei feministo-ecologice, pentru acei pierde-vară incapabili de acţiune nu există altă cale decât visul unei lumi fără frontiere, fără ierarhie, fără religie, fără luptă … o lume “fără”.

Presupuşi militanţi pentru diversitate, Converse-bolşevicii noştri eşuează în a dori o lume cu adevărat diversă pentru că acţionează în cel mai nepotrivit mod cu putinţă. În loc să conserve, sa păstreze şi să susţină diferenţele esenţiale din cadrul structurilor etnico-sociale tradiţionale, ei tind să uniformizeze totul – atât la nivel profund, cât şi la nivel formal -, sa aducă întreaga planetă la un numitor comun emasculant, pentru ca apoi să decreteze o atomizare, o scindare a acestui trup global inform în infinite grupuri şi grupuleţe coagulate în jurul unei mascarade. Acest tip indezirabil de “diversitate” poate fi observat şi în cadrul cercurilor acestor noi Piotr Verhovenski (care se recomanda în “Demonii” ca fiind “nici prost, nici deştept, destul de modest înzestrat şi căzut din lună“), cercuri dominate de un mimetism ce frânge povara lipsei de personalitate. Ceea ce îi face “diverşi în unitate” nu e vreo trăsătură fundamentală, originală şi inerentă doar lor, ci -eventual- culoarea fularului purtat, tipul de şireturi folosite la Converşi sau preferinţa pentru Marcuse faţă de Gramsci.

Aceşti tineri, nişte iacobini blazaţi, par a afişa un lăudabil (la prima vedere) demers cultural împotriva trivializării societăţii şi a vulgarităţii manelistice. Din păcate, intenţiile -precum şi rezultatele- lor dezvăluie o totală lipsă de sens. În numele unei “avangarde” devenite deja desuete, pretind a anihila orice valoare clasică a culturii autohtone. Totul trebuie modernizat, totul trebuie “deschis” şi “demistificat”. Este ciudat cum preponenţii acestei noi “dezvrăjiri”, acestui nou tip de “Entzauberung” a la Weber aplicat magiei culturale naţionale reuşesc (parafrazându-l pe Cioran) să zdrobească vechii idoli, doar pentru a se închina la nişte păpuşele diforme, construite din fărâmele defuncţilor.

Fără a fi promotorii unui demers cultural substanţial, aceşti eco-marxişti construiesc un curent, un trend bazat pe negaţie, o negaţie fara trezirea unei afirmaţii ulterioare. Opoziţia faţă de manele, faţă de manifestările kitsch de talcioc, faţă de consumerismul cultural al unei societăţi în declin nu reuşeşte să depăşească stadiul de silă, nu reuşeşte să depăşească o afectare snoabă, neurmată de crearea unei reacţii veridice. Căci, la urma urmei, pentru a fi în contra direcţiei de azi în cultura română trebuie să pui în loc un element superior calitativ, o iritare surdă nefiind suficientă.

Câteva mâzgălituri ultra-moderne inepte, câteva note distonante şi bucăţi de fier sudate haotic laolaltă, succedate de extazul pseudo-cultural al unor critici la fel de incapabili în a recunoaşte fundamentele esteticului, nu pot combate degenerarea culturală, ci contribuie doar la a demonstra că şi aceşti culturnici aflaţi dincolo de capătul istoriei nu sunt cu mult mai breji decât vajnicii mâncători-de-seminţe împrăştiaţi prin pieţe şi stadioane. Sunt tot nişte manelişti, dar snobi şi într-ajutorati de maestra Wikipedia în a-şi construi spoiala unei false erudiţii.

Pe aceşti pseudo-artişti, Helene Parmelin îi categorisea drept “anartistes” (=an-artişti), declamând la adresa lor: “Astăzi poţi face artă fără să fii artist. Oricine poate face orice. Pretutindeni. Cu condiţia sa fie prevenită presa. Se poate împacheta şi expune orice. Un spaţiu abstract delimitat printr-o frânghie. Sau numai frânghia. […] umbrele, fire de plastic, bucăţi de fiare, ghilotine sau găuri de ac, butoaie cu apă ori tuburi de scurgere, tot ce poate fi mai bun ca găselniţă sau mai rău decât nimicul. Contează prea puţin. Se va găsi întotdeauna un critic care să se tăvălească de admiraţie în faţa acestora, decretând că întregul univers se cutremură“.

La fel stă problema şi cu islamofilia lor. Liber-cugetătorii Converse susţin lumea islamică până în pânzele albe şi îi acuză de “islamofobie” pe toţi cei care ar vrea sa atingă cu cea mai mică floare un reprezentant al acestei societăţi diferite. Partea ridicolă e că tocmai aceşti socialişti ai unei lumi crepusculare sunt, în realitate, cei mai “islamofobi”, cei aflaţi la polul cel mai depărtat faţă de o lume tradiţională, de o paradigmă fundamentată pe sacralitate. Islamofilii socialişti sunt un paradox încarnat: cer mereu toleranţă pentru o cultură care lor nu le-ar oferi nici cea mai mică fărâmă din aceasta. Oricât de mare ar părea harjoneala între dreapta clasică şi Islam, aceasta este doar aparentă, se oglindeşte doar superficial – în interese geopolitice -, iar nu în domeniul principiilor care ar trebui să ordoneze lumea. Cei care sunt diametral şi echidistant opuşi atât faţă de Islam, cât şi faţă de dreapta tradiţională sunt tocmai aceşti marxişti desacraliza(n)ţi, depersonaliza(n)ţi şi egalitarişti. Islamul are nevoie sa fie respectat şi lăsat în pace, nu patern şi multicultural aparat de mascarada roşie.

“Săpuneala” perpetuă pe care tinerii noştri Converse-marxişti doresc a o aplica mereu dreptei, pentru greşelile săvârşite în istorie este cu atât mai ridicolă cu cât ei ascund mereu sub covor şi se prefac a uita zecile milioane de crime pe care “democraţia populară” şi socialistă le poartă în cârcă. Căci, după cum scria şi Alain de Benoist în a sa Vue de Droite, “dacă energumenii diverselor varietăţi de socialism nu se simt angajaţi de nici una dintre experienţele concrete care le-au precedat – şi mai ales de cele mai criminale dintre ele -, nu văd de ce dreapta modernă, care respinge categoric orice tentaţie totalitară, ar trebui să-şi pună cenuşă în cap sau să se justifice. Incredibilei obrăznicii a partizanilor unei doctrine în numele căreia au fost deja masacraţi mai mult de cincizeci de milioane de oameni şi care, pe deasupra, ni se prezintă cu trandafirul în mână şi cu mână pe inimă ca apărători ai libertăţii, dreapta ar trebui să-i raspundă cu un râs eliberator şi să-şi urmeze drumul“.

Generaţia ‘17 s-a prăbuşit sub presiunea propriei greutăţi. Generaţia ‘68 s-a făcut de râs, apoi s-a făcut mare şi a ajuns sa fie un fel de CEO social-capitalist al Europei. Dar cu generaţia Converse ce ne facem? Mai perverşi decât bunicii din 1917 şi mai inepţi decât taţii din 1968, Converse-marxiştii contemporani au o metodologie îmbunătăţită, un substrat frumos cosmetizat cu aspectul unor intenţii respectabile. Oare va fi şi dreapta capabilă să îşi re-elaboreze strategia, să iasă din pietrificare, să înceapă din nou conflagraţia ideologică cu upgradatul adversar? Riscă oare şi conservatorismul să devină un Converseatorism ori va reuşi să se reactualizeze, să se replieze fără a cădea în groapă cu lei a ultra-modernismului? Rămâne de văzut …

Scrisă de Horia Ciurtin

BookBlog – sectiunea de stiinte umaniste si religie – http://www.bookblog.ro/stiinte-umaniste-religie/ 

– aparut si in revista “Lumea”, nr. 3/2009 –

2converse.jpg


Categorii

Opinii, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “HORIA CIURTIN: (Neo)bolşevismul CONVERSE

  1. Pentru o Campanie nationala antiUE. si antiNATO.!
    Retragerea Romaniei din viitoarea Uniune Sovietica Europeana!!
    Pentru o Romanie crestin-ortodoxa!!!

  2. ANUNT IMPORTANT PENTRU TOTI CRESTINII!
    Cand mergem la vot, va rog sa scrieti pe buletinul de vot asa: “Sunt crestin ortodox si ma opun cip-ului si tuturor documentelor cu cip, homosexualitatii si avorturilor! Voi nu ne reprezentati!” Si va rog stampilati in 3, 4 locuri ca sa nu fie valid. Sa marturisim si in acest fel credinta noastra!
    Dumnezeu si noi formam majoritatea!
    Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi, pacatosii!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate