O CONVERTIRE DE LA BAPTISM LA ORTODOXIE, PRIN BOTEZ, SI INCERCARILE EI – marturia tinerei Emanuela Iancu pentru revista “Familia ortodoxa”

4-12-2011 7 minute Sublinieri

– Emi, care sunt primele tale amintiri legate de Dumnezeu?

– Când eram foarte mică, mama mereu îmi citea din Biblie şi îmi povestea despre Dumnezeu, despre viaţa lui Iisus, despre cei doisprezece Apostoli, îmi tâlcuia anumite pilde sau proverbe. Şi bunicii mei îmi cântau cântări religioase şi îmi vorbeau despre Dumnezeu. …Dar, din păcate, şi părinţii şi bunicii se găsesc pe un drum greşit. Ei sunt neoprotestanţi, sunt baptişti de mici, pentru că şi părinţii lor au fost la fel.

– Cum te simţeai când frecventai „adunarea”?

– La început mă simţeam bine, mă rugam împreună cu ceilalţi „participanţi la adunare”, căci nu ştiu cum să-i numesc altfel… Eram copil, nu ştiam eu aşa de multe! Dar apoi, când am crescut, am început să simt mersul la „adunare” ca pe o rutină. Era totul superficial, parcă mă duceam la teatru sau la un spectacol…

– Nu-L simţeai pe Dumnezeu?

– Nu, nu-L simţeam. De multe ori, după ce săvârşeam vreun păcat, cu greu mă apropiam de Dumnezeu, pentru că nu ştiam dacă Dumnezeu m-a iertat. Mă mustra conştiinţa şi anevoie îmi reveneam din acea apăsare sufletească, pricinuită de căderea în păcat. De multe ori, cădeam tot în păcatul respectiv. Mă simţeam tare departe de Dumnezeu! Mai târziu, am înţeles că sufletul nu poate găsi pace până nu se curăţă de păcate, prin Sfânta Taină a Spovedaniei…

Când am ajuns la vârsta de 16-17 ani, am început să nu-L mai simt deloc pe Dumnezeu. Chiar dacă am făcut aşa-zisul „botez” la baptişti, lucrurile nu s-au schimbat deloc. Oricum, „botezul” îl făcusem mai mult îndemnată de mama mea. Aproape ajunsesem să nu mai cred în El, credeam mai mult în propria mea forţă şi căutam tot felul de argumente împotriva lui Dumnezeu! Dar Dumnezeu mereu mi S-a descoperit, mi-a arătat că există. Am încercat să-L caut pe Dumnezeu în altă parte. Astfel am ajuns întâi la evanghelişti şi apoi la penticostalii harismatici…

La penticostali am trăit o experienţă care m-a marcat foarte mult şi care m-a îndepărtat de Dumnezeu. La un moment dat, m-am dus cu ei la munte ca să ne rugăm cu toţii pentru „vindecarea rănilor din trecut” şi pentru „primirea Duhului Sfânt”. Şi e firesc că dacă te rogi aşa, aiurea, primeşti alte duhuri – duhuri rele. Eu speram ca aceasta rugăciune să mă liniştească sufleteşte, dar ce a urmat a fost groaznic pentru mine. Am căzut într-o depresie foarte mare, plângeam foarte des, nu ştiam în ce şi în cine să mai cred, şi căutam ceva care să-mi aducă pacea sufletească…

– Şi cum ai ajuns la Adevăr?

– La Ortodoxie am ajuns printr-un băiat care locuia în Ploieşti, un oraş apropiat de satul meu. I-am povestit ce experienţe negative am avut, i-am spus că eu nu mai cred în Dumnezeu, ci în propriile mele forţe… El a avut multă răbdare cu mine, mi-a explicat cât a putut şi, în plus, mi-a dat nişte cărţi ortodoxe. Cât este de important să dăruim materiale de folos pentru suflet celor care Îl caută pe Dumnezeu, şi nu numai! O carte, o revistă poate schimba complet un suflet…

La început, totul mi se părea atât de ciudat în Ortodoxie! Privind icoanele, mă gândeam că nu pot să mă rog unei picturi. Gândeam aşa pentru că nu înţelegeam rolul icoanei. Însă tot acest băiat mi-a explicat cum stau lucrurile, cum că icoana nu este doar o pictură. Mi-a explicat că, dacă am o poză cu mama mea şi o privesc cu drag, eu de fapt am acele sentimente nu faţă de hârtia din care este făcută poza, ci faţă de mama! Mi-a mai vorbit apoi despre icoanele făcătoare de minuni, despre icoanele care plâng sau din care curge sânge…

– În afara acestui băiat, au mai fost credincioşi care te-au ajutat să înţelegi Ortodoxia?

– Da, naşa mea, de care m-am ataşat mult. Mi-a fost întocmai ca o mamă; prin dragostea şi dăruirea ei faţă de Dumnezeu şi Biserică, m-a întărit mult în credinţă şi m-a ajutat să depăşesc ispitele. O apreciez şi pentru faptul că nu judecă oamenii, niciodată nu arată cu degetul: Fiecare cum îşi alege. Nu noi suntem judecători! Dumnezeu îi judecă pe toţi, aşa că mai bine ne vedem de drumul nostru. Se ruga mult când avea probleme, îmi spunea să mă rog pentru ea, pentru că, la rândul său, trece prin diferite greutăţi. Îmi dădea să citesc cărţi ortodoxe, iar când aveam nelămuriri şi-i puneam întrebări îmi explica cu multă dragoste – iar, dacă nu ştia, întreba un părinte…

„Am simţit că sunt copilul lui Dumnezeu”

– Ce ai trăit la început în Biserică?

– Când am intrat în Biserică, chiar am simţit o mângâiere a Maicii Domnului! În primul an de facultate, am stat la mătuşa mea şi mă simţeam singură. Dacă mă duceam în biserică şi mă rugam, parcă mă acoperea ceva cald! Simţeam că e cineva care mă iubeşte, mă simţeam împlinită. Când mă întorceam după slujbă la mătuşa mea, nu mai simţeam acea singurătate. În biserică mă simţeam exact ca acasă la mine. Această stare de bine, de linişte sufletească îmi întărea pe zi ce trece convingerea că sunt pe drumul cel bun, că aceasta este calea plăcută Domnului. De aceea am hotărât să mă botez…

– Cum te rugai în perioada aceea, ce-I cereai lui Dumnezeu?

– Ceream linişte şi să mă lumineze, pentru că era o luptă şi în familia mea, era o luptă şi în sufletul meu – au fost multe, multe încercări. De exemplu, părintele care urma să mă boteze mi-a spus că, dacă am fost botezată la baptişti prin afundare, trebuie să-mi facă doar mirungerea. Când am auzit aceasta, m-am mâhnit foarte mult, pentru că aveam nevoie de Botezul întreg, ca să mă vindec de rănile sufleteşti pricinuite de căderile în păcat şi să devin un om nou. Eram foarte derutată, pentru că am mai vorbit cu mai mulţi preoţi şi unii îmi spuneau că trebuie să fac botezul complet, iar alţii că am nevoie doar de mirungere. Nu mai ştiam ce să cred! Părintele respectiv, văzându-mi neliniştea, mi-a zis că o să întrebe episcopul.

Până la botez, însă, am fost acasă, pentru că îmi trebuia certificatul de naştere. În maşină, când mergeam spre casă, plângeam, pentru că nu eram împăcată cu ideea că o să mi se facă doar mirungerea. Când am ajuns în Ploieşti, m-am întâlnit cu o prietenă de-a mea, neoprotestantă, şi i-am spus că vreau să mă botez la ortodocşi. Ea, fireşte, nu a fost deloc încântată de ideea mea şi mi-a zis: Eu zic să te gândeşti mai bine, pentru că nu cred că alegi ceva bun. Hai să ţinem post amândouă şi să ne rugăm, ca Dumnezeu să ne dea un răspuns!” Am fost de acord. Ea s-a dus acasă la ea, eu m-am dus la mine şi m-am rugat la Dumnezeu. Totodată, aşteptam un răspuns şi de la părintele: ce va fi, botez complet sau mirungere? În minte aveam un gând clar: dacă părintele îmi va zice că o să primesc botezul, înseamnă că e de la Dumnezeu să mă fac ortodoxă, dar dacă părintele o să-mi spună că îmi va face doar mirungerea, atunci nu e de la Dumnezeu şi o să dau înapoi… În scurt timp am primit răspunsul de care aveam nevoie – urma să fiu botezată, aşa cum îmi doream. De aceea, atunci când prietena mea neoprotestantă m-a sunat să mă întrebe ce decizie am luat, i-am zis limpede că ştiu foarte bine ce fac!

– Îţi mai aduci aminte de trăirile pe care le-ai avut la botez?

Înainte de botez, m-am rugat sfinţilor, ca şi cum i-aş fi invitat la botezul meu, să mi se alăture în momentul botezului. Atunci când m-am botezat (nici nu pot să explic în cuvinte!) am simţit tot Cerul în biserică. Era în sufletul meu fericire – dar nu o fericire lumească, ci una în care le simţi pe toate! – şi pace şi linişte, şi simţi că în momentul acela ierţi pe toată lumea şi iubeşti pe toată lumea. La momentul cufundării în apă am simţit că strălucesc, că eram cu totul altă persoană, că se schimbase totul în mine. Şi la mirungere a fost la fel – parcă nu-l mai vedeam pe părinte, parcă chiar Dumnezeu îmi făcea mirungerea, aşa simţeam! Apoi, când părintele mi-a dat Sfânta Împărtăşanie, m-am simţit cu adevărat copilul lui Dumnezeu… Poate că Dumnezeu mi-a arătat atunci o foarte mică parte din Rai, una foarte mică, pentru că nu putem noi să ne dăm seama cât de minunat va fi în Rai…

„Cel mai mare pericol pentru Ortodoxie îl reprezintă necredinţa ortodocşilor”

– Ce ispite ai avut după Botez?

Nu am înţeles atitudinea vecinilor noştri, care îşi zic ortodocşi şi care îi reproşau mamei decizia mea. Ea îmi zicea: „Mă simt atât de rău când ştiu că vecinii şi toată lumea ne bârfeşte, că tu te duci acolo, că nu mai suntem uniţi. Noi eram un exemplu de familie unită!O vedeam pe mama că suferă şi iar se dădea o luptă în mine, pentru că nu ştiam pur şi simplu ce să fac! O surpriză plăcută mi-a făcut-o unchiul meu, care era pastor. El mi-a zis să fac ce simt, numai să mă gândesc bine ce fac şi să fiu creştină, pentru că „degeaba te duci la atâtea religii şi nu rămâi nicăieri”. De asemenea, am căzut în mai multe rânduri în depresie – şi atunci când se întâmplă să cad într-o depresie, îmi revin foarte greu.

Dar m-a ajutat Dumnezeu să redobândesc liniştea prin Spovedanie şi prin primirea Sfintei Împărtăşanii. Aceste Sfinte Taine ale Bisericii m-au întărit foarte mult, mi-au dat putere să trec peste aceste ispite! Dacă nu ajungem să mă spovedesc, simţeam pur şi simplu că sufletul moare. După Spovedanie, mă simţeam eliberată total, împăcată cu mine, simţeam că Dumnezeu m-a iertat şi apoi, când mă împărtăşeam, mă simţeam copilul lui Dumnezeu – ca la botez.

Mama, la un moment dat, mi-a zis: „Nu pot să te mai las la facultate, dacă tu te duci aşa, aiurea…

– De ce spunea lucrurile acestea?

– Pentru că vecinii noştri „ortodocşi” se duc doar o dată pe an la biserică, iar mama mea îi vedea cum înjură, cum se duc la discotecă, şi-mi zicea: „Şi pe tine o să te înveţe preotul să te duci la discotecă!. Ea nu putea înţelege ce înseamnă Ortodoxia, credea că toţi ortodocşii sunt ca vecinii mei… Vecinii noştri se duceau de Paşti să se spovedească şi să se împărtăşească, apoi a treia zi se duceau în club, iar mama credea că o să le urmez exemplul – de-asta era total împotrivă!

Am auzit odată un cuvânt la un părinte: cel mai mare pericol pentru Ortodoxie îl reprezintă necredinţa ortodocşilor, nu sectele! Sunt foarte mulţi ortodocşi, dar din păcate unii doar cu numele… Şi îmi pare rău pentru aceasta, pentru că Ortodoxia, dacă ar cunoaşte-o toţi, ar schimba multe suflete. […]

„Cred că ar trebui să ducem o viaţă sfântă”

– Ce ar trebui să facem fiecare dintre noi, cei din Biserică, pentru a-L mărturisi pe Hristos?

Ca să-L mărturisim pe Hristos, mai ales că suntem într-o eră în care păcatul se propagă cu o viteză foarte mare şi multă lume pune accent pe lucrurile materiale, cred că ar trebui să ducem o viaţă sfântă – adică să vadă cei din jur că îndeplinim poruncile lui Dumnezeu, că împlinim Evanghelia Mântuitorului şi cu viaţa noastră, nu numai cu vorba. Pentru că dacă una spunem şi cu totul altceva facem, atunci îi vom sminti pe cei mai slabi în credinţă sau pe cei necredincioşi. Este foarte important să facem cât mai multe fapte bune, să jertfim din timpul şi din bunurile noastre pentru binele aproapelui – chiar dacă acesta nu-L cunoaşte pe Hristos. Să nu ne credem mai creştini sau mai puţin păcătoşi decât cei de lângă noi, căci niciunul dintre noi, oricât de sporit ar fi duhovniceşte, nu este ferit de căderi de orice fel! Am citit despre oameni care duceau o viaţă de nevoinţă extraordinară, dar de la un gând de mândrie sau de judecare a aproapelui au căzut apoi în păcate grele, din care fie nu s-au mai putut ridica, fie s-au ridicat foarte greu…

– Cum simţi dragostea lui Dumnezeu?

– Mi-a arătat de atâtea ori că mă iubeşte, ajutându-mă să-mi mărturisesc toate păcatele. Mi-era aşa greu să mă duc la părinte, să-i spun tot timpul că repet aceleaşi greşeli! Dar Dumnezeu m-a ajutat, pentru că m-am rugat: „Doamne, ajută-mă să spun toate păcatele, să nu-mi mai fie ruşine! Şi într-adevăr m-a ajutat, m-am spovedit şi m-a ajutat să mă ridic.

– Ce apreciezi cel mai mult la o persoană creştină?

– Apreciez la un creştin când, oricât de greu ar fi în viaţa asta, nu este nemulţumit, nu cârteşte, nu Îl mânie pe Dumnezeu – căci, dacă tu eşti nemulţumit, Îl mânii pe Dumnezeu, Dumnezeu se supără pe tine. E ca şi cum părinţii tăi ţi-ar da ceva de mâncare şi ţie nu ţi-ar place mâncarea respectivă! Şi normal că ei se supără, pentru că ei depun efort. Aşa şi Dumnezeu, depune efort cu noi ca să ajungem la un nivel spiritual, să fim tari şi să fim cu adevărat modele, ca şi sfinţii – pentru că noi trebuie să ajungem sfinţi până la urmă. Se spune că nu trebuie să fie nici o umbră de păcat în Cer!…

– Ce înseamnă a crede cu adevărat?

A crede pentru unii înseamnă să fii nebun în zilele noastre. Pentru că un om care crede este cu totul detaşat de lumea aceasta şi se dedică întru totul lui Dumnezeu. Este foarte greu să crezi! Cel mai greu lucru în lumea asta este să crezi, pentru că atunci când îţi propui ceva şi zici: „Doamne, eu cred că Tu o să mă ajuţi în lucrul acesta!” şi apoi ai o mică îndoială, se spulberă totul.

De-asta, credinţa nu stă numai în puterea ta – trebuie să-ţi dea şi Dumnezeu putere să crezi. Adică trebuie să ai tot timpul voinţă să crezi şi să Îl laşi pe Dumnezeu să lucreze în continuare cu tine. Dacă nu crezi, degeaba te numeşti creştin – pentru că prin aceasta ne deosebim de lume: prin faptul că noi credem. Dacă suntem creştini, atunci trebuie să credem. Credinţa se ţine cu post, cu rugăciune şi tot timpul, oriunde ne aflăm, să ne fie gândul la Dumnezeu.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în nr. 29 al revistei “Familia Ortodoxă”

integral la SURSA

Legaturi:


Categorii

Convertiri, Pagini Ortodoxe

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “O CONVERTIRE DE LA BAPTISM LA ORTODOXIE, PRIN BOTEZ, SI INCERCARILE EI – marturia tinerei Emanuela Iancu pentru revista “Familia ortodoxa”

  1. Doamne ajuta!
    Ma bucura astfel de marturii…
    as vrea totusi sa remarc deasa pomenire a “simtirii”… poarta prin care putem usor cadea in plasa diavolului. Am auzit de foarte multe ori acelasi lucru la ortodocsii (doar cu numele), faptul ca nu simt nimic cand merg la biserica noastra, iar cand ajung intr-un mediu neoprotestant se simt foarte bine, ajutati bineinteles si de muzica si de programul astfel pregatit incat sa se simta lumea bine. Ori nu acesta este important. Eu trebuie sa ma rog si sa-mi fac canonul chiar daca nu am experiente deosebite ale simtirii. Eu aleg in fiecare zi sa fiu crestin nu pentru ca aceasta imi ofera nu stiu ce senzatii… Trebuie sa fim atenti ca nu simtirea sa fie cea care ne calauzeste viata de credinciosi.

  2. cele mai frumoase cuvinte ale acestei tinere care a devenit crestina ORTODOXA, mi s-au parut a f: “Înainte de botez, m-am rugat sfinţilor, ca şi cum i-aş fi invitat la botezul meu, să mi se alăture în momentul botezului. Atunci când m-am botezat (nici nu pot să explic în cuvinte!) am simţit tot Cerul în biserică…”

    Cat de GREU gasesc unii oameni CARAREA ADEVARULUI, si ced bucurie nespusa simt si traiesc cand pornesc pe ea…, si ce USOR pierd unii crestini ortodocsi CALEA DREAPTA a mantuirii, ratacindu-se in pacate si patimni si chiar false credinte…

    Din afara Bisericii sa intri in Biserica, ne fiind din familii de crestini ortodocsi este destul de greu, si din interiorul Bisericii SA IESI in afara ei, este USOR, caci soaptele pacatului sunt dulci si fermecatoare, si calea pacatului este la inceput larga si neteda, dar apoi se face tot mai stramta si sfrarseste in iadul vesnic…

    Ferice de aceasta tanara ca a resusit SA AFLE CALEA CEA STRAMATA (cf. MATEI, cap.7, vers.13 si 14), si porneasca pe ea…si FERICE de aceasta tanara care are o IUBIRE INFLACARATA fata de Hristos si Maica Domnului si fata de Sfinti si fata de tot ceea ce apartine Bisericii Crestine Ortodoxe…
    Dumnezeu s-o INTAREASCA in credinta ca sa ajunga o cresbtina ORTODOXA Dreptmaritoare COAPTA si MATURA, care sa inteleaga cu multa intelepciune INALTIMEA si ADANCIMEA si LATIMEA si LUNGIMEA intregii SLAVE A CAII ADEVARULUI ORTODOX la care a fost chemata si prin care va primi MOSTENIREA Imparatiei Cerurilor, daca o va tine neschimbata si cu HOTARARE pana la sfarsitul vietii sale…AMIN!

  3. Doamne ajuta! Va multumesc mult pentru incurajari, ma intaresc foarte mult! Sa va ajute Dumnezeu sa ramaneti niste crestini adevarati, sa luptam impreuna cu Dumnezeu caci singuri nu putem! Amin

  4. Pingback: CONVERTITI CONTEMPORANI LA ORTODOXIE dau marturii vii si puternice despre intoarcerea lor "ACASA", in singura Biserica adevarata: "Ortodoxia e o trezire" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  5. @ Ema:
    Ma bucura foarte mult marturia ta! Nu stiu cum as putea da de tine pentru a discuta mai multe.
    Este primul caz pe care il citesc referitor la o pers. neoprotestanta care vine la ortodoxie.

  6. Pingback: “Traista cu merinde”: DRUMUL SPRE IAD SI INAPOI sau GLASUL RAIULUI PIERDUT - Recomandari
  7. Ema ma bucur ca ai cunoscut ortodoxia si ai imbratisat-o. pt. intarire citeste si marturiile altor convertiti si CREDE, ROAGATE SI NU-TI FIE TEAMA!
    IN cazul tau “dialogul cu sectarii” a dat roada spre biserica. poti dialoga cu sectarii daca esti cu picioarele pe pamntul credintei si daca ei doresc sincer sa cunoasca adevarul!

    Doamne ajuta!

    http://www.ancientfaith.com

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare