DOR DE PARINTELE SOFIAN… Marturii si evocari de ucenici si cunoscuti (si VIDEO): “N-am văzut pe nimeni aşa de luminos ca el…”

Vedeti si:

***

Marturia parintelui Irineu Curtescu (actualmente duhovnic la Man. Ponor) – TVR

***

Playlist Trinitas TV – “Marturii si evocari”

cu: Arhim. Mihail Stanciu, Arhim. Quais Sadiq (acum episcop in Patriarhia Antiohiei), Arhim. Policarp Chitulescu, Protos. Vincenţiu Oboroceanu, Pr. Constantin Coman, pr. Nicolae Bordasiu, D-na Silvia Radu

***

Mătuşa Anastasia din Cuconeştii Vechi la ai săi 87 de ani, are încă o minte lucidă şi ţine minte foarte bine chinurile şi greutăţile prin care au trecut basarabenii în timpul prigoanei balurului roşu de la răsărit. În anul 1940, mătuşa Anastasia avea doar şaisprezece ani şi a avut fericita ocazia să-l cunoască pe preotul Sârghi Boghiu (părintele Sofian Boghiu, originar din Cuconeştii Vechi), care pe atunci încă se afla în Basarabia.

Sursa: http://www.nouagalilee.info/

Fericiti cei prigoniti:

Părintele Sofian cel cu mult har

Scris de Emilia, fiică duhovnicească

L-am cunoscut pe Emilian, într-o seară târziu, în paradisul mânăstirii, locul întâlnirilor noastre. Vreme de un an şi mai bine, cobora Avva, în fiecare seară la ora nouă. Lăsa uşa puţin deschisă, cât să răzbată o geană de să ştiu eu că el este acolo. Căci întârziam întotdeauna, iar el aştepta, cu infinită răbdare. Uneori mă opream să-l privesc, prin crăpătura uşii. Părintele mă aştepta, rugându-se.

Cu ochii închişi, cu mâna dreaptă pe sânul stâng, cu capul uşor aplecat spre umăr, ca o icoană vie a sfântului din Sarov. Era atâta lumină pe chipul lui, încât adeseori nu-i puteam deosebi nicio trăsătură a feţei. Culoarea ochilor nu o puteam distinge din cauza acestei lumini care-i învăluia chipul blând. Într-una din seri, a venit Emilian. S-a spovedit îndelung. „Tânărul acesta a fost satanist”, mi-a spus Părintele. „Şi acum se întoarce cu toată inima la Hristos. După spovedanie mi-a spus: «Părinte, vreau să fiu un om cu adevărat bun» când mi-a spus aşa, am simţit ca şi când m-ar fi străbătut aici, la ceafă un curent puternic. Este sincer şi hotărât să se întoarcă la Hristos”. Părintele a ridicat rnâna dreaptă, şi mi-a arătat fruntea şi creştetul şi ceafa, pe acolo îl fulgerase acel „curent”. N-am înţeles prea bine ce „curent” a fost acela. Dar l-am privit atent. Şi am înţeles că niciun om rău, oricât de rău ar fi pe lumea aceasta, nu poate rezista în faţa mărturiei pe care o dă Părintele Sofian despre Dumnezeu. O mărturie prin întreaga lui fiinţă scăldată în lumină. Parcă ar fi înveşmântat în soare.

Mahmud Ahmed, consul la Chişinău, profesor de drept internaţional la Berlin, foarte cunoscut în lumea arabă: acum, „fratele Mihai”. Am găsit certificatul de botez în carnetul-registru, pe masa de lucru a Părintelui meu. Părintele Nectarie mi-a spus: „L-am întrebat pe Mahmud-Mihai: de ce v-aţi botezat? Şi mi-a răspuns: «Pentru că foarte mult m-a impresionat Părintele… m-a convins chipul lui şi toată fiinţa lui, aproape fără să-mi spună niciun cuvânt. Eu nu am întâlnit pe nimeni asemenea lui în religia mea». Aşa mi-a spus Mahmud”. L-am întrebat pe Părintele meu: „L-aţi cunoscut pe Mahmud? Cum de l-aţi botezat?” „Nu! Mi-a răspuns Părintele. A venit el într-o zi la mine şi m-a rugat să-l botez. Ştiam doar că e arab, libanez. Am simţit că pot să am încredere în el… şi l-am botezat.”

Cu ani în urmă, am cunoscut un japonez; venise cu un grup de turişti şi au stat la slujba de priveghere. A spus: „Mă trage inima să vin aici… n-am văzut pe nimeni în religia mea aşa de luminos ca acest bătrân… vreau să cunosc mai bine religia aceasta”. A cerut o fotografie cu Părintele. A promis că se va întoarce să-l caute pe Părintele Sofian. Nu ştiu dacă s-a mai întors. Părintele a căzut la pat şi accesul la el a devenit imposibil. Dar cuvintele acelui tânăr japonez nu le-am uitat. „N-am văzut pe nimeni, în religia mea, aşa de luminos ca el.”

Când am venit în Bucureşti, harul lui Dumnezeu m-a adus şi pe mine sub aripa rugăciunilor lui. Mi-a venit în întâmpinare, în plin ţinut străin. Şi de atunci, vreme de 20 de ani, clopotul Mânăstirii Antim a risipit, în sufletul meu, vuietul sinistru al oraşului rece şi duşmănos. Prieten şi părinte, l-am simţit mereu aproape, lângă mine. Iar acum? De pretutindeni veneau să-l vadă: Unii vrând doar să schimbe un cuvânt cu el, să-i ceară binecuvântare. Atât. Căci în prezenţa lui, toată realitatea aşa de dură până atunci, devenea lucru trecut. Blândeţea şi lumina de pe chipul lui, topeau totul. Orice necaz se rezolva parcă de la sine: simplu şi bine. Puteai să te întorci acasă liniştit. Nu mai era niciun motiv de iritare. Fiecare dintre noi eram încredinţaţi de acest adevăr: Dumnezeu îl ascultă pe Părintele şi nu-i refuză nimic. „Totul este să ştie Părintele…” El ştia să apere cu îndârjire, fiecare suflet. Plecam de la el şi, până acasă, simţeam cum mă petrece cu inima…!

Poate că, în ultimele zile de viaţă, ceea ce pentru noi era stare de comă profundă, pentru Părintele nu era decât dulce sălăşluire. Cine poate şti? Într-o seară, după acea stare de comă profundă, Părintele mi-a spus aşa: „între cer şi pământ este o mare deosebire. O mare deosebire, văzută duhovniceşte. Pe pământ e materia aceasta, opacă. În cerul cel duhovnicesc sunt fiinţe duhovniceşti. Cele văzute sunt formate din acest univers material, materia aceasta inertă, grea, ţesută din elemente atomice. Dar în Crez noi mărturisim pe Dumnezeu ca «Făcător al celor văzute şi nevăzute» – cele nevăzute sunt puterile cereşti, sfinţii îngeri şi toate aceste energii duhovniceşti, care sunt peste tot, dar nu se văd decât cu ochii duhovniceşti. Aşa încât, între lumea aceasta pământească şi lumea spirituală este o mare deosebire, o deosebire de esenţă. De pildă, cine zboară cu avionul într-o zi cu ceaţă multă nu vede nimic jos. Când urcă în sus, cu avionul, la un moment dat se deschide zarea şi alunecă avionul ca pe o mare de argint, foarte luminoasă. Sus este soarele, este o lumină foarte puternică, iar jos nu se vede nimic… totul este negură, ceaţa din care a plecat. Tot aşa este şi cu lumea aceasta duhovnicească. Când te rogi, se sparge ceva în acest văl de neguri şi îndoieli şi se stabileşte un fel de legătură între noi şi acea lume de dincolo, lume a luminii şi a harului dumnezeiesc. Si ajungem în „zona lui Dumnezeu”. Cele două lumi, materială şi spirituală se întrepătrund. Omul are suflet, este această energie dumnezeiască din noi, care poate ajunge până la scaunul lui Dumnezeu. Dar însuşi Dumnezeu S-a coborât şi El la noi, şi toată materia este pătrunsă de această lume spirituală. Această osmoză este Taina lui Dumnezeu, arta lui Dumnezeu în acest dublu univers, material şi spiritual… “.

(Emilia, fiică duhovnicească – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 264-267)

Cititi si: