DE LA BOX si DE LA ACTORIE la Dumnezeu si la PREOTIE. Marturiile extraordinare ale PARINTELUI CONSTANTIN TRAISTARU, sportivul care si-a gasit adevarata vocatie cu ajutorul minunat al Cuviosului Dimitrie cel Nou si PARINTELUI OCTAVIAN DABIJA (Paris – VIDEO)

23-10-2016 12 minute Sublinieri

“Oamenii sunt grăbiţi. Dumnezeu ne dă veşnicia şi noi ne agățăm de timp”

constantin_traistaru_w747_h373_q100

Ziarul Lumina/ Alexandru Ilie: Preotul Constantin Trăistaru, un campion al Ortodoxiei

Trăim într-o lume aflată într-o continuă schimbare, o lume care devine din ce în ce mai săracă pentru că L-a uitat pe Dumnezeu și pentru care normalitatea este ceva din ce în ce mai greu de găsit. Preotul Constantin Trăistaru este un exemplu care contrazice concepția societății moderne, oferind un adevărat exemplu de viaţă pentru toţi tinerii de astăzi.

Deși a avut o copilărie zbuciumată, Dumnezeu a văzut inima lui curată și i-a spus într-o zi: „Vino după Mine! Din campion mondial la box, a ajuns campion al celor duhovnicești: preot misionar în parohiile Bondrea și Corlătești și tată a șase copii. Acesta s-a născut în comuna Cezieni, județul Olt, un loc încărcat de istorie și tradiție. Se spune că numele localității provine de la „cei cinci Jieni” care haiduceau în zonă.

Sportiv de performanță

La 13 ani se înscrie în cadrul Clubului Sportiv Caracal și astfel intră în lumea dură a boxului. Un an mai târziu devine campion județean la juniori. Apogeul carierei sale este cucerirea medaliei de bronz la Campionatul Mondial de Box pentru tineret de la Houston, SUA, în anul 1999. Ca răsplată, a fost invitat la Wash­ing­ton DC, să viziteze Casa Albă, unde a fost primit și felicitat de Bill Clinton, președintele de atunci al Statelor Unite. A urmat o perioadă de un an și jumătate în care Constantin a boxat în Ungaria, unde a și primit invi­tația statului maghiar de a fi naturalizat, însă dorul țării natale l-a copleșit și s-a întors acasă.

Primul contact cu Biserica

Un moment crucial în viața tânărului a fost întâlnirea cu preotul care avea să îi devină în timp mentor și duhovnic.Deși făceam sport de performanță și aveam aproape tot ce îmi puteam dori, simțeam totuși un gol în suflet, o neliniște interioară… Pe scurt, căutam ceva, însă nu știam ce anume. Așa am ajuns într-o zi la o mănăstire în căutarea unui răspuns. Nu știam prea multe despre Biserică, nu îmi era clar ce e cu Dumnezeu sau cum trebuie să mă rog”, mărturisește acesta. La acea mănăstire, sportivul de atunci a întâlnit un călugăr ferm, dar foarte comunicativ, care avea un magnetism impresionant și un dar care îi apropia pe oameni de Dumnezeu. „Eu, ca sportiv, nu vorbeam cu oameni slabi, însă părintele avea o credință de nezdruncinat. Sfinția sa m-a îndemnat să renunț la acest sport, considerându-l foarte violent, și mi-a explicat că scopul vieții este să Îl trăim pe Dumnezeu și să fim lumină pentru cei din jurul nostru”, spune acum preacucernicul preot.

Cu 12 ani de performanță în spate, boxerul Constantin nu a putut renunța brusc la ceea ce îl consacrase până atunci și a trecut prin doi, trei ani de frământări în care a cerut neîncetat ajutorul Sfinților lui Dumnezeu. În anii 2000 activam încă la Clubul Sportiv Steaua București și nu știam în ce direcție să îmi îndrept viața, așa că m-am dus într-o zi la Catedrala Patriarhală, unde m-am rugat Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov să găsesc o cale”. Răspunsul la rugăciunile sale a venit imediat. În câteva zile, secția de box de la Clubul Steaua se desființează, așa că tânărul se întoarce acasă și se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova, la sfatul părintelui său duhovnic.

Boxerului nu i-a fost ușor să renunțe la celebritate, bani și spirit competitiv. Din omul care apărea în ziare și avea totul, ajunge să muncească în sat cu ziua. Sparge lemne, sudează, face orice că să se poată întreține pe timpul facultății. „Lumea nu te înțelege și te judecă. Așa am ajuns să fac depresie. Eram tulburat, anxios, aveam atacuri de panică, însă părintele meu duhovnic m-a liniștit și mi-a spus că în inima mea mai este încă murdărie, dar Dumnezeu va face o minune și se va spăla”, a explicat preotul.

„Când m-am apropiat de icoană, s-a schimbat ceva în inima mea”

Dumnezeu l-a întărit și chiar de câteva ori i-a răspuns la rugăciuni cu semne și minuni. Într-o zi, de acum teologul Constantin ajunge la Mănăstirea Cozia, în perioada în care aceasta era în proces de restaurare, însă călugării i-au permis să se închine în pridvorul bisericii. Acolo a văzut pentru prima dată icoana cea mare a Sfintei Treimi. Când m-am apropiat să o sărut, ceva s-a schimbat în mine. M-am atins cu pieptul de ea și, pentru un moment, am simțit un curent în partea inimii. A fost ceva tainic, de nedescris, care mi-a adus ușurarea de care aveam atâta nevoie”, mărturiseşte părintele.

Familia

Preotul Constantin are șase copii. A învăţat să spună că „fiecare copil se naște cu o bucată de pâine în mână. Dacă pe primul îl înveleam în cârpe, munceam cu ziua și o duceam foarte greu, la al doilea eram deja student la Teologie în Craiova, la al treilea copil eram profesor suplinitor în câteva sate, la al patrulea am absolvit facultatea și predam religia că profesor titular, la al cincilea copil am fost hirotonit preot, iar la al șaselea mi s-a dat a doua parohie și preoteasa mea a reușit să se angajeze”. Toate acestea arată că, atunci când faci voia lui Dumnezeu, și El are grijă de tine. Cu toate acestea, omul are nevoie de răbdare până se așază toate. Sunt, într-adevăr, multe încercări, și preotul Constantin și soția sa s-au luptat mult pentru acești copii. „Lumea te judecă, te ironizează, te jignește. Oamenii din ziua de azi nu mai consideră copiii ca o binecuvântare cerească. Nu vă pot descrie ce bucurie și ce satisfacție am când ajung seara acasă și ne întâlnim cu toții, iar ei îmi sar în brațe și îmi povestesc cum a fost la școală și ce au făcut peste zi. La noi în casă e mereu o mare veselie, mai spune părintele Constantin.

„Copiii mei se cresc unul pe altul”

Preotul Constantin trăiește cu familia sa în satul natal, iar copiii săi cresc într-un mediu natural și sănătos.Copiii mei se cresc unul pe altul, mai adaugă părintele. E copleșitor să vezi cum cei mari au grijă de cei mici, cum se bucură unii de ceilalți, și mai ales cum au învățat să împartă totul între ei. Dacă primesc un măr, cu toţii îl împart în șase bucăți”.

Părintele nu a uitat-o nici pe cea care l-a sprijinit și în bucurie, și în suferință. Trebuie să o menționez și pe preoteasa mea, care pentru mine este «soție și mamă eroină» și care mereu mi-a fost alături. Recunosc că greul cel mai mare ea l-a purtat, pentru că s-a ocupat cel mai mult de copiii noștri. Ea l-a purtat pe fiecare în pântece, ea a pierdut nopți întregi când micuții erau bolnăviori, și pentru astea și multe altele îi voi rămâne veșnic recunoscător”.

Preotul Constantin a readus la lumină și cimitirul din satul Bondrea, comuna Cezieni, iar biserica, având hramul „Sfântul Nicolae”, a repictat-o, a re­pa­rat-o, i-a refăcut gardul și a res­fin­țit-o la data de 22 mai, anul acesta, când Preasfinţitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanatilor, i-a botezat și al șaselea copil. Tot anul acesta, în luna august, a primit în grijă o a doua parohie în satul Corlătești din aceeași comună, unde a luat-o de la capăt cu reparațiile.

***

Valoarea Faptei. De la actorie, la preoție. „Teatrul trebuie să aibă un mesaj de mântuire” - snapshot4

Trinitas TV: Valoarea Faptei. De la actorie, la preoție

Invitat:
Pr. Octavian Dabija

Următorul invitat, membru şi el al comunităţii românilor de la Saint Sulpice a plecat din România pe vremea când era actor. Astăzi este preot şi slujeşte la Drancy, în apropiere de Paris. Când şi cum i s-a schimbat drumul în viaţă părintelui Octavian Dabija aflăm din următorul interviu:

Am sosit în Franţa acum 22 de ani şi am avut un parcurs, un desen al lui Dumnezeu, aşa, un pic mai diferit. Am fost actor, am făcut Academia de Teatru şi Cinema de la Bucureşti, clasa doamnei Sanda Manu. Vă zic care a fost pornirea mea spre actorie? Prin anii ’70, ca aproape 90% din femeile din România, mama era îndrăgostită de Alain Delon. Şi, într-o seară, au dat filmul Clanul sicilienilor. Respiraţia întregii Românii s-a oprit, toată lumea stătea şi se uita la film. În scena finală, Alain Delon este împuşcat. Încep să plâng: Mama, a murit Alain Delon!“. “N-a murit, mamă, Alain Delon!” “Ba da, mamă, a murit Alain Delon, n-ai văzut?! L-au împuşcat!” “N-a murit, mamă, Alain Delon!” “Ba da, n-ai văzut că s-a mai ridicat un pic şi au tras în el şi gata?! A căzut, e mort!” “Nu, mamă, a murit doar personajul! El juca pe cineva, dar el n-a murit! E viu!” Şi am zis: Cum poate cineva să moară şi să fie viu în acelaşi timp?! M-a intrigat lucrul acesta. Şi a început să fie o mică pasiune pentru mine. Am dat la facultate, am intrat a doua oară.

Nu era greu pentru cineva din provincie? Spuneaţi că veniţi din Neamţ.

De la Bicaz, da. Era foarte greu ca Ghiţă Popândău să vină de la Poplaca să dea la Teatru. I-am zis tatălui meu: “Nu mă duc, tată, că se intră greu, nu sunt locuri multe…” “Te duci, încerci, după aia o să vezi! Dacă nu, acasă nu mai ai ce să mai faci!” Şi e adevărat că terminasem un liceu electrotehnic, şanse mari de făcut ceva în viaţă nu aveam. Să mă duc undeva la Aleşd sau la Turda sau la Bicaz într-o fabrică de ciment… Aşa că am încercat. Au fost patru ani foarte frumoşi. Nu pot să vorbesc de o carieră pentru că a fost foarte scurtă, ci de o experienţă în teatru. Am descoperit o bucurie şi o altă faţetă a eului. Am descoperit oameni noi. Jucam la Teatrul de Comedie şi eram şi aproape de biserica de care prinsesem mult drag, de Stavropoleos.

Abia după facultate am simţit nevoia să-L caut pe Dumnezeu. Până atunci Dumnezeu exista şi nu exista, era mai mult, aşa, o superstiţie decât o Fiinţă vie, decât Existenţa Însăşi. Era fenomenul la modă yoga, începusem să intru şi eu cu unii-alţii în yoga, totuşi era căutarea lui Dumnezeu şi în yoga nu prea era Dumnezeu! Cred că am avut o clipă de sinceritate cu mine însumi şi cu Dumnezeu în care L-am rugat să-mi descopere Cine e şi unde e. Şi am simţit o atracţie spre o mănăstire: mănăstirea Ciolanu de pe lângă Buzău, la Măgura, acolo. M-am dus neştiind ce vreau, ce o să fie dat de acolo. Şi după o săptămână voiam să plec. Şi, plimbându-mă prin pădure, am văzut o săgeată pe un copac: spre Schitul Cetăţuia, 1,5 km prin pădure. Şi mi-am zis: “Înainte de a pleca, urc şi acolo.” A vrut Dumnezeu să mi Se descopere. Omul n-a vrut să mi-L descopere pe Dumnezeu. Pentru că, urcând cărarea a doua zi spre acest schit, erau mulţi oameni care coborau de acolo şi-mi ziceau: “Nu mergeţi, e un călugăr, slujeşte singur, porţile sunt închise, uşile sunt închise, e ursuz, te dă afară…” Am urcat. Uşa închisă, într-adevăr, la biserică. Mă uit la hram: 6 august. Schimbarea la faţă. Ziua naşterii mele. Zic: <Oau. E un semn, poate.> După vreo 10 minute de aşteptare văd un călugăr care venea. Barba albă, frumoasă, părul alb, cu două bidoane mari de apă în spate. Mă duc spre el să îl ajut, zice: “Nu, nu, lasă, asta e munca mea. Dacă vreţi, veniţi acolo să beţi apă. Când ajung la biserică, veniţi!” Primul lucru, mă invită. Părintele Macarie, Dumnezeu să-l odihnească în pace. Am rămas cu el încă o săptămână. Şi el mi L-a descoperit pe Dumnezeu.

Atunci a fost convertirea mea, să zic, dintr-un trecut fără Dumnezeu.

Am ajuns în Franţa. Între timp am fost o scurtă perioadă, până să plec, asistent universitar la catedra de actorie la Academia de Teatru la Bucureşti, eram asistentul doamnei Sanda Manu. Am ajuns în Franţa, am fost la Conservatorul Naţional de Artă Dramatică, mi s-a părut o şcoală foarte slabă faţă de şcoala de teatru românească, am renunţat, am avut imediat doi copii, aşa că m-am dedicat familiei. Am făcut şantiere, am făcut orice altceva decât teatru. Dar renunţarea venise cumva dinainte, pentru că mi-era foarte greu să mai joc, să accept orice fel de rol. La Teatrul de Comedie jucam <La cage aux folles> – <Colivia nebunelor>, – , îmi era extrem de greu să joc, dar era în contract, aşa că trebuia să accept. Aici am avut un singur spectacol, dramatizare după “Şarpele” lui Eliade.

Teatrul îl vedeam ca pe o slujire a lui Dumnezeu după momentul convertirii mele. Înainte era ca o bucurie doar, o simplă bucurie de a juca, de a mă arăta în același timp oamenilor. Era un pericol foarte mare: slava deşartă – Ai văzut ce bun sunt?” Şi cum venea cineva şi-mi spunea: Mamă, aici erai un pic ca De Niro, aici erai un pic Al Pacino…

Simţeaţi că sunteţi bun.

Te dedici rolului, îţi intri în rol şi tocmai aici e momentul ăla în care trebuie să faci diferenţa, să ai distanţa între tine şi rolul pe care îl joci. Mi-am dat seama la un moment dat, jucând într-un spectacol de Strindberg un personaj negativ că făceam rău în jurul meu. Încercam să-mi asimilez rolul şi voiam să văd cum e să faci rău. Şi făceam rău.

Teatrul trebuia să aibă un mesaj pozitiv, un mesaj de mântuire. Şi cred mai departe că trebuie să aibă acest mesaj. Să ajute la mântuirea omului.

Cum ar putea un rol să ajute pe cineva?

Un personaj care se transformă şi care te ajută să te transformi pe tine însuţi. Să te regăseşti în el. Ne regăsim în fiecare pericopă evanghelică; eu sunt şi fiul risipitor, eu sunt şi orbul, eu sunt și leprosul, eu sunt toţi. Aşa şi în personajul care mi-e înfăţişat în spectacol, mă regăsesc. Mă regăsesc şi-mi face plăcere, mă regăsesc şi nu-mi face plăcere.

Ce actori admiraţi?

Ian McKinnon, admiram foarte mult pe De Niro şi pe Pacino, ca toată lumea, îl admiram pe Ovidiu Iuliu Moldovan, Toma Caragiu, erau actori foarte buni, foarte grei, Cotescu…

Sunt actorii oameni care au mai multe întrebări decât omul de rând?

Cred că da, deja au o sensibilitate, ca orice artist, au o sensibilitate extrapolată, vezi enorm şi simţi monstruos, vorba lui Caragiale, au treaba asta, e o legătură, fără îndoială, e o legătură harică, o legătură pe care o poţi pierde şi poţi să cazi. Şi vedem adesea actori care au terminat rău. Dacă nu e inspiraţie divină în ceea ce faci, cred că nu poţi să faci. Rămâi doar un prestator de servicii care şi-a învăţat, are o paletă de trăiri, de căutări, de nu-ştiu-ce şi intră în ele, le combină. Cred că dincolo de toate astea trebuie să fie şi mâna lui Dumnezeu şi se simte câteodată, în anumite spectacole, că e şi mâna lui Dumnezeu acolo.

Venind, deci, în Franţa, am căutat o biserică unde să mă regăsesc şi am întâlnit comunitatea care se închega în jurul ÎPS Mitropolit Iosif.

Asta în anul…?

’98, cred.

Cu ce vă ocupaţi aici în timpul ăsta?

Făceam şantiere. Făceam decoraţii interioare, spărgeam ziduri, căram moloz… Am făcut multe în viaţă, am fost şi şofer livrări, şi aici, la librăria la Procure am fost librar o perioadă, am fost anticar până acum nu multă vreme, acum sunt în social, lucrez cu romii pe campusurile de romi din jurul Parisului. Deci cu asta mă ocupam la vremea aceea, când l-am întâlnit pe ÎPS Iosif şi am început să-l urmez. Am avut marea bucurie să-i întâlnesc pe, la vremea aceea, părintele Ciprian, actualmente episcopul Siluan al Italiei, pe fratele Casian, actualmente episcopul Ioan Casian de Vicina care e în Canada, pe părintele Patriciu, care e la Bruxelles actualmente… Era un nucleu în jurul ÎPS Iosif extraordinar. Şi, uşor-uşor, ajutând şi eu la strană, am ajuns în altar. Înaltul s-a hotărât să mă hirotonească diacon şi, timp de 14 ani, până anul trecut, în februarie, am fost diacon aici, la parohia de la Saint Sulpice. Ce s-o fi întâmplat, de ce anul trecut mi-a propus ÎPS să mă hirotonească preot…

Soţia mea mi-a spus aşa, după hirotonie, la câteva zile, la o scurtă perioadă: “Din clipa în care Înaltul ne-a spus – pentru că eram la hramul unei parohii – din clipa aceea te-am simţit ca pe un om care e în aşteptarea unui donator de organe. Parcă aşteptai să ţi se dea un organ ca să trăieştiŞi, în clipa în care am fost hirotonit, efectiv a simţit că un nou organ s-a grefat pe sufletul meu s-a grefat în mine. Şi când ea mi-a spus lucrul ăsta, i-am spus: “Ştii, exact asta am şi simţit!” S-a schimbat viaţa mea.

Cel mai mare regret este că am acceptat să fiu preot, iar cea mai mare bucurie este că am acceptat să devin preot. Trăim într-un paradox, creştinismul e un paradox şi le trăim pe amândouă. Marea, marea bucurie şi mare tristeţe pe care le simt este sfârşitul Liturghiei. Tristeţe că se termină Liturghia. Că ajung la momentul binecuvântării finale şi că s-a terminat. Suntem rupţi din timp şi din spaţiu în Liturghie. Şi în teatru suntem rupţi din timp şi din spaţiu. E o apropiere foarte mare.

Ce alte asemănări ne-aţi mai putea spune?

Publicul. Suntem pe solee.

În biserică nu se aplaudă. Cum simţiţi că i-aţi câştigat pe oameni?

De un an slujesc continuu într-o parohie, o misiune la Drancy. O dată la patru săptămâni sunt aici. Să ai cinci oameni în biserică care sunt mişcaţi de predica ta, de slujba ta, cred că salvează întreaga parohie. Şi simt că e un nucleu care se ataşează. E o parohie mare şi sigur că nu toţi vin la biserică, dar în jur sunt extrem de mulţi români şi în fiecare săptămână am unul-două botezuri, am avut chiar trei săptămâna trecută.

E misiune, e apostolat de făcut în Occident. Vedeţi, noi, preoţii, lucrăm să ne câştigăm existenţa şi ne ocupăm de parohie în acelaşi timp. Seara, după lucrul nostru, ne ocupăm de ei. Câteodată se întâmplă ca în pauza de prânz să mă duc să fac o slujbă de înmormântare. Aşa trebuie să faci, trebuie să te împarţi. De copiii mei nu mă ocup. Am copii mari şi am copii mici. M-a învrednicit Dumnezeu ca după trei băieţi să-mi mai dea o fetiţă, care are patru ani.

Urmez şi cursurile Centrului Dumitru Stăniloae.

Ce simţeam că-mi lipsea adesea era o biserică în care să intri la orice clipă. Mi-am petrecut armata în Bucureşti, facultatea în Bucureşti, încă vreo doi ani în Bucureşti, multă vreme, şi în orice clipă puteai să intri într-o biserică în Bucureşti, puteai să aprinzi o lumânare, te puteai reculege, Îi puteai vorbi lui Dumnezeu. Cred că asta ne lipseşte: în pauza de prânz pot să întru să aprind o lumânare, pot să vorbesc cu un părinte, să-mi dea o binecuvântare. Îi văd, îi simt pe oameni, seara, când vin la spovedanie, au nevoie să se descarce, au nevoie să spună multe, multe, multe, să fie ascultaţi. În familie nu mai apucă să se asculte unii pe alţii. Aleargă oamenii mult pentru cele lumeşti, mult, mult aici în Franţa. Sunt legaţi de patronii lor, sunt legaţi de creditele pe care le au, sunt legaţi de familiile pe care le au, şi atât de puţin se dăruiesc lui Dumnezeu. Noi intrăm după slujba catolicilor la Drancy, acolo. Deci începem târziu, începem pe la 11:30, înainte începeam şi mai târziu, pentru că e proscomidia, toate astea, începeam la 12 şi ceva. Sigur că ieşeau din biserică la 2:30 oamenii. era târziu. Acum fac proscomidia înainte, am aranjat să mi se dea o cameră în care fac proscomidia înainte şi, slavă lui Dumnezeu, câştigăm mult timp, aproape o oră o câştigăm şi e important.

Oamenii sunt grăbiţi. Dumnezeu ne dă veşnicia şi noi ne ancorăm în timp, în timpul ăsta de aici, pământesc, ne agăţăm de el. Şi Domnul ne dă veşnicia.

La ce vă permiteţi să visaţi?

Dacă nu visezi, degeaba trăieşti. Sperăm ca prin harul lui Dumnezeu să avem lăcaşul nostru. E foarte greu, pentru că terenurile sunt extrem de scumpe. După aceea, cred că mâna de lucru am avea-o, pentru că majoritatea românilor de aici, mai ales cei de la Drancy, lucrează în construcţii. În Franţa, la început, trăiam într-o cameră de 9 metri pătraţi cu 2 copii. Pe urmă am avut un apartament de 30mp cu 2 copii. A venit şi al treilea şi a trebuit să ne mutăm. Peste tot pe unde mergeam vedeam spaţii goale şi le parcelam deja, le vedeam, aveam sigle, aveam planuri, ce aş face în ele. Acum, unde văd un spaţiu, mă gândesc: <Aici aş putea face o biserică! Aş putea ca iconostasul să fie aici, aici să fac nu-ştiu-ce…> Ştiţi că aici, la mitropolia noastră, la Paris, o dată pe an e Festivalul De Dragul Frumosului. Mă gândesc la anul să fac un spectacol. Ăsta ar fi timpul meu personal pe care l-aş dedica tot Bisericii.

Aţi descoperit între timp cum e să mori şi să trăieşti în acelaşi timp?

Da, păi în fiecare clipă murim şi trăim. Şi sigur, orice Liturghie e să mori ţie însuţi ca să înviezi odată cu Hristos. Aici e lucru tainic şi frumos.

Legaturi:

 


Categorii

Convertiri, Documentare/ Reportaje, Pagini Ortodoxe, Preoti si duhovnici romani, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “DE LA BOX si DE LA ACTORIE la Dumnezeu si la PREOTIE. Marturiile extraordinare ale PARINTELUI CONSTANTIN TRAISTARU, sportivul care si-a gasit adevarata vocatie cu ajutorul minunat al Cuviosului Dimitrie cel Nou si PARINTELUI OCTAVIAN DABIJA (Paris – VIDEO)

  1. Pingback: Sarbatoarea Bucurestiului. INTALNIREA CU SFANTUL CARE NE ADUNA SI NE UNESTE, CUVIOSUL DIMITRIE CEL NOU. De ce avem evlavie la SFINTI, de ce ne inchinam la SFINTELE MOASTE? “Eu cred că cine se luptă să fie prieten cu sfinţii este iubit de ei. Noi
  2. Pingback: POVESTEA CONVERTIRII UNEI ACTRITE DE TEATRU AMERICANE sub inraurirea ortodoxiei românesti: “Dumnezeul meu, dă-mi urechi ca să-Ţi ascult che­marea, de oriunde mă aflu şi oriunde mă îndrept!” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare