SPOVEDANIA, intre act nesimtit si inceput de viata noua. CE TREBUIE STIUT LA PRIMA SPOVEDANIE?/ Sfintii mucenici, pilde de statornicie/ INSTRAINAREA DE IUBIRE

23-01-2012 16 minute Sublinieri

  • Doxologia:

Cum devine spovedania un act nesimțit

Mărturisirea păcatelor e, pe de o parte, o biruire a ruşinii pentru ele, pe de alta o adâncire a sentimentului de ruşine, fapt care produce străpungerea sau zdrobirea inimii. Căci mărturisirea nu e o biruire a ruşinii prin nesimţire, ci prin scârba de păcat şi prin teama de pedeapsa veşnică pentru el.

În mărturisire are loc o ruşine culminantă pentru păcat şi bărbăţia care o biruieşte. E bărbăţia ostaşului în toiul luptei, superioară celei dinainte de luptă. Duhovnicul ajută la amândouă. Numai aşa mărturisirea e un eveniment duhovnicesc de adâncă zguduire şi un început de viaţă nouă. Altfel devine un act nesimţit, formal, care nu răscoleşte fiinţa şi nu ajută la înnoirea vieţii.

Cu această străpungere de inimă s-au pocăit şi cei ce au devenit creştini în ziua Cincizecimii (Fapte 2, 37-38).

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 112 la Calist și Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, în Filocalia VIII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 70)

[pr. Ioan Valentin Istrati]: 10 lucruri de știut la prima spovedanie

Spovedania este esenţială pentru orice creştin, botezat în numele Preasfintei Treimi. Prin Botez omul primeşte un veşmânt de lumină necreată, un înger păzitor şi un loc în rai, şi mai ales este înfiat de Dumnezeu, devine cetăţean al cerului şi casnic al lui Dumnezeu, fiu al lui Dumnezeu după har.

Pe măsură ce omul înaintează în viaţă, această haină luminoasă a vieţii se întunecă din cauza păcatelor, se pătează de fărădelegi şi trebuie spălată mereu, în mod ritmic şi conştient, prin Botezul lacrimilor, adică prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Ea este indispensabilă pentru creşterea noastră în Hristos, aşa cum este necesară curăţenia casei, spălarea trupului sau igiena. Spovedania este aşadar curăţirea sufletului de păcate în faţa lui Dumnezeu care iartă păcatele şi în prezenţa preotului duhovnic care dă prin Duhul Sfânt sfaturile şi tratamentul duhovnicesc care trebuie urmat în fiecare caz în parte.

Mii de oameni care se declară creştini, nu înţeleg de ce viaţa lor este plină de suferinţă, de întuneric şi de moarte. Însă de cele mai multe ori este din vina păcatelor care sufocă viaţa noastră şi instaurează dependenţa de rău şi de înstrăinare de Dumnezeu. Lipsa de spovedanie echivalează cu rarefierea aerului spiritual, cu asfixierea noastră duhovnicească, ca sămânţa între spini, şi cu moartea spirituală.

De cele mai multe ori, oamenii care nu s-au spovedit niciodată, sau doar în copilărie, la porunca părinţilor, au o frică şi o ruşine de spovedanie şi caută tot felul de justificări pentru a evita curăţenia generală din sufletul şi viaţa lor. Ruşinea de preot nu trebuie însă să fie mai mare decât ruşinea pe care o vom avea în faţa întregii umanităţi şi în faţa îngerilor, când se vor da pe faţă păcatele noastre şi vom fi aruncaţi în focul cel veşnic. Preotul este şi el un om cu siguranţă păcătos, şi are şi el nevoie de duhovnic, şi oricum a auzit de multe ori tot felul de păcate, şi poate discerne gravitatea, stăruinţa lor, obişnuinţa de a păcătui, păcatul cronic sau ocazional, însoţit de pocăinţă sau de indiferenţă etc.

Nimeni nu simte plăcere să spună tainele întunecate ale sufletului său lui Dumnezeu. Dar El oricum le cunoaşte şi ne-a văzut când le-am săvârşit, aşa că ruşinea de Dumnezeu trebuia să lucreze atunci când am făcut păcatul, nu când ne spălăm definitiv de el. Pocăinţa trebuie însoţită de lacrimi de regret, de hotărârea de a nu mai păcătui, de refuzul păcatului, de conştiinţa friabilităţii şi slăbiciunilor noastre. Este un moment de ardere interioară a spinilor păcatelor noastre, de cauterizare a răului din noi. Spovedania este o operaţie dureroasă, dacă e onestă şi totală, prin care se extirpează din noi izvoarele răului, ocaziile, prejudecăţile, complexele şi catalizatorii păcatului. In acest moment de chirurgie duhovnicească, Dumnezeu transformă în nefiinţă păcatele noastre, le şterge din memoria Sa infinită, prin iubire şi ne dăruieşte puterea Duhului Sfânt de a nu le mai repeta. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea despre spovedanie:Dacă noi ne amintim de păcatele noastre, Dumnezeu le va uita, iar dacă noi le vom uita, Dumnezeu şi le va aminti”.

Iată câteva dintre sfaturile pe care este bine să le urmăm atunci când mergem la spovedanie, mai ales dacă este Prima Spovedanie, sau una după multă vreme.

1. Vorbeşte cu Părintele duhovnic. O discuţie în prealabil, înainte de Spovedanie, este în măsură să alunge temerile, prejudecăţile şi părerile despre o asemenea Sfântă Taină. O discuţie liberă şi degajată înseamnă şi o pregătire mentală pentru mărturisirea păcatelor. Duhovnicul îţi poate spune ce rugăciuni să spui înainte de Spovedanie, unde găseşti un ghid de spovedanie etc.

2. Citeşte rugăciunile pentru Spovedanie. Mărturisirea este un exerciţiu spiritual complex, care merge la rădăcinile căderilor noastre spirituale. Ce altă cale mai bună pentru reconcilierea noastră cu Dumnezeu poate fi decât rugăciunea? Ea aduce şi o sensibilitate şi o atenţie sporită pentru momentul mărturisirii, o simţire a efectelor răului în viaţa noastră, un dor de Dumnezeu şi de curăţie şi o plângere interioară în care păcatele sunt respinse din suflet şi apare hotărârea de a nu mai păcătui. Dumnezeu poate ierta orice păcat dacă ne spovedim sincer şi dacă urmăm tratamentul prescris de Doctor.

3. Meditează asupra păcatelor tale. O perioadă de bilanţ interior, de gândire retrospectivă şi anticipativă asupra vieţii noastre, amintirea vieţii de păcat şi hotărârea de a abandona vechea viaţă, un clasament interior al căderilor noastre, de la păcatele mici până la cele omorâtoare de suflet, sunt necesare înainte de vorbirea cu Dumnezeu. Inima uşurată de rugăciune, simte mai acut nevoia de pocăinţă. La acest stadiu se află surogatul de spovedanie din confesiunile potestante, în care vorbirea cu Dumnezeu este anulată şi rămâne doar o introspecţie mentală, inutilă din punct de vedere haric. Unii oameni se ghidează cu Decalogul, alţii cer ca duhovnicul să le pună întrebări. Cel mai indicat este însă un Ghid de spovedanie, unde putem găsi toate păcatele posibile.

4. Să ai o inimă plină de regret. Apropierea de scaunul Spovedaniei înseamnă un pas spre Dumnezeu. Lepădarea de păcate şi de patimi trebuie făcută însă cu străpungerea inimii, cu regret pentru răul pe care l-ai săvârşit, cu dorinţa de a vindeca rănile din sufletul tău, care-L întristează pe Hristos. Modelul de pocăinţă este vameşul din parabola Mântuitorului. Aşadar, smerenia, pocăinţa, privirea înspre pământ, realismul pentru neputinţa sufletului tău, conştiinţa păcătuirii, dar şi speranţa iertării, dorul după virtute, făgăduinţa de a păstra lumina în suflet, toate acestea sunt necesare pentru o spovedanie sinceră. Vindecarea de păcat înseamnă lepădarea lui dar şi o perpetuă atenţie pentru a nu cădea din nou în acelaşi întuneric. Părintele duhovnic trebuie să audă ce este putred şi rău, nu ceea ce este bun. Spovedania nu este povestea vieţii noastre, ci examenul de extirpare a păcatului şi a răului din sufletul nostru.

5. Fii concis. În timpul spovedaniei, toate păcatele trebuie descrise pe scurt, fără a apela la circumstanţe şi amintiri colaterale, sau în amănunte particulare. Părintele duhovnic poate pune întrebări pentru a vedea gravitatea păcatului. Totuşi mărturisirea nu trebuie să fii prea general, pentru a permite duhovnicului să vadă amplitudinea şi înrădăcinarea omului în păcat, sau dimpotrivă.

6. Fii clar. Nu încerca să eufemizezi sau să spui unui păcat altfel decât se numeşte el. Expresii de genul “am fost ispitit”, “am căzut” etc., nu înseamnă nimic în iconomia examenului şi a iertării.

7. Spovedeşte-te complet. Este important să spui toate păcatele, fără a ascunde ceva. Scopul spovedaniei nu este de a arăta bine la chestionar, ci de a scăpa de păcate şi de a afla adevărul despre noi. Este inutil să mergi la doctor fără să-i spui şi să-i arăţi ce te doare, ci altceva. A ascunde adevăratele simptome este echivalent cu perpetuarea bolii şi cu agravarea ei. A omite un păcat înseamnă că spovedania este incompletă.

8. Primeşte canonul cu credincioşie şi împlineşte-l. Epitimia sau canonul nu este nicidecum o pedeapsă pentru păcat, ci un medicament care alinează durerea şi vindecă rănile interioare ale sufletului. De obicei canonul trebuie să fie proporţional cu păcatul: rugăciuni, milostenie, metanii, post etc. Canonul poate fi şi oprirea temporară de la Sfânta Împărtăşanie, dacă gravitatea păcatelor o cere. Canonul este o realitate flexibilă, care depinde de la caz la caz, şi este destinat accentuării atenţiei penitentului la adevărata viaţă duhovnicească.

9. Spovedania este un nou început. Păcatele mărturisite sunt iertate de Dumnezeu, dar rănile pe care le-au cauzat sufletului rămân în suflet. Ele trebuie vindecate prin rugăciune şi canon, dar şi printr-o prezenţă ritmică şi atentă la scaunul de spovedanie, pentru a eradica rădăcinile şi prilejurile de păcatuire. A trata păcatul fără a lua în considerare izvorul lui, este echivalent cu a trata efectele, fără a înlătura cauza bolii. Spovedania nu este un sfârşit, ci un început de viaţă nouă. Pocăinţa (“metanoia”) înseamnă “schimbarea minţii”, a modului de viaţă şi al felului de a simţi, în colaborare strânsă cu harul lui Dumnezeu.

10. Spovedania este o realitate care trebuie repetată frecvent. Pentru a curăţa sistematic sufletul şi pentru a creşte spiritual, omul are nevoie de Spovedanie, cum are nevoie de spălarea trupului. Odată cu abandonarea vechilor păcate, omul devine mai atent şi la nuanţele întunecate ale vieţii, spovedeşte nu numai faptele rele, ci gândurile, intenţiile, ideile, care ar putea aduce întuneric în viaţa sa. Aşa că un om cu o viaţă spirituală avansată, odată cu smerenia, întăreşte şi aprofundează spovedania, ca întâlnire cu Dumnezeu şi ca bilanţ interior al sufletului până la judecata lui Dumnezeu.

***

[diac. dr. Liviu Petcu]: Sfinții Mucenici, pilde veșnice de statornicie în credinţă

Rămâi cu bine și amintește-ți de credința mea; iar acestea (suferințele martiriului – n.n.) să nu te tulbure, ci să te întărească! (Sf. Mucenic Saturus către ucenicul său, Pudens, în Actele martirice)

Sfinții Mucenici au mărturisit cu tărie, devotament și abnegație credința lor în Hristos Domnul, hotarul dragostei lor pentru Dumnezeu fiind nehotărnicit. Pentru noi toți ei sunt paradigme ale credinței jertfelnice, mărturisirii neînfricate a credinței, răbdării neclintite în suferință, precum și ale fericitei smerenii. Pe acestea toate ei le-au întrupat și le-au făcut să rodească în mod desăvârșit.

Martirii, privind teribilele suplicii ca pe ceva neînsemnat, nu se grăbeau de fapt spre moarte, ci spre adevărata viață, căci Hristos era viața lor și a trăi însemna Hristos. Ei nu au dorit nici suferința, nici moartea, ci au fost convinși că merg spre viața veșnică, pe care credeau că au descoperit-o. Nu au șovăit în vreun fel când au fost împinși a alege între a-şi lepăda credinţa şi a muri mărturisindu-și convingerile de care erau total pătrunși.

Mărturia dată despre Adevăr a făcut din mucenici eroi ai credinței, căci ei sunt triumfătorii creștini împotriva necredincioșilor, aceștia din urmă fiind înșelați de zeii ce erau de fapt doar multiple manifestări ale demonilor și consecințele născocirilor minții umane decăzute.

Unii slujitori împărătești, alteori înșiși împărații păgâni sau proconsulii și prefecții de atunci doreau să-i ademenească, întru început, pe creștini cu adulații levantine, uneltiri și promisiuni lumești, tentații și oferte caduce, pentru ca aceștia să se dezică de credința în Hristos Domnul. Acești duşmani ai lui Dumnezeu doreau să-i despartă pe bunii creștini de Dumnezeul Cel viu şi să slujească demonilor pierzători, oferindu-le bunurile lor. Însă, aceștia din urmă erau convinși de faptul că nu li se dădea, pe cât li se lua și nu puteau fi păcăliți atât de lesne. De aceea urau darurile păgânilor, pricinuitoare de pierzanie, neprimind o cinste care este mama necinstei veșnice. Li se dădeau averi trecătoare şi o slavă care iute se veștejeşte. Erau făcuți cunoscuţi împăratului pământesc, ca să fie înstrăinați de adevăratul Împărat. Dar ei dispreţuiau întreaga lume (lucrurile lumii), aceasta neavând pentru ei un preţ egal cu cele ce doreau. Erau pătrunși de adevărul că nimic din toate cele pământești nu poate egala fericirea drepţilor. De aceea ei doreau doar un singur dar: cununa dreptăţii. O singură slavă râvneau: slava din Împărăţia cerurilor. Erau dornici să capete cinstea cea de sus și de chinul din iad se înfricoşau.

Dacă în acest mod al promisiunilor deșarte și al adulațiilor, creștinii nu au cedat, prigonitorii au recurs la chinuirea trupurilor lor, uneltind și scornind groaznice ordalii. Însă mucenicii i-au înfruntat pe acești persecutori cu forța credinței în Hristos și un curaj pilduitor pentru toate generațiile de creștini de pretutindeni și dintotdeauna.

Torturați pe nedrept și fără de milă, mucenicii iertau și cereau îndurare pentru cei vinovați de chinurile la care erau supuși. Supuși la cazne fiind, pentru ei mai dureroasă era osânda ce-i aștepta pe călăi, decât pieirea trupului lor; astfel, dați morții, ei se rugau pentru iertarea, pacea și viața tuturora. Așa s-au stins pentru lumea aceasta și așa și-au încheiat ei lupta și biruința: rugători înaintea lui Dumnezeu pentru toți, devenind pilde strălucite de statornicie în credință, modele de virtute, icoane ale curajului, bărbăției și abnegației și călăuze sigure și statornice pe calea către Înviere. Buni și biruitori prin jertfa lor, inegalabilii atleți ai lui Hristos, și-au împlinit lupta muceniciei înarmați doar cu armura lui Dumnezeu, platoșa dreptății, scutul credinței și sabia duhului.

Pentru ca să ne putem lesne convinge pe deplin de faptul că martirii sau mărturisitorii creștini capabili oricând de martiraj pot fi exemple de statornicie în credință, redăm o relatare de suflet ziditoare expusă de Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa, Viaţa lui Constantin cel Mare (I).

Astfel, ni se menționează că, din porunca stăpânirii de atunci, în toate colţurile pământului mai-marii aşezaţi în fruntea popoarelor îi prigoneau pe credincioşii lui Dumnezeu. Dar, iată că tocmai de prin împărăteştile locaşuri aveau să iasă la lumină, înaintea oricăror altora, mucenicii cei plăcuţi lui Dumnezeu, purtând până la capăt întreaga luptă pentru dreapta lor credinţă şi înfruntând pentru ea de bunăvoie chiar focul, securea sau apa mării, precum şi toate celelalte chipuri ale morţii. Curând, în curţile împărăteşti aflate pretutindeni a început să se facă simţită lipsa bărbaţilor credincioşi – lucru care pe cei răspunzători i-a lipsit mai ales de ocrotirea lui Dumnezeu, de vreme ce a-i prigoni pe credincioşi însemna totodată a înăbuşi rugăciunile înălţate de aceia în sprijinul lor.

Numai Constanţiu – tatăl Sfântului Constantin – a dat ascultare unui gând înţelept şi cuvios, purcezând la un lucru de necrezut şi a cărui înfăptuire stârneşte uimirea: anume, el a poruncit tuturor oamenilor săi (începând chiar cu cei aflaţi în slujbele palatului şi până la demnitarii în funcţie) să se hotărască – fie a jertfi demonilor (în care caz puteau rămâne mai departe în preajma sa, păstrându-şi rangul neatins), fie să nu le aducă jertfă (în care caz porţile sale aveau să le rămână închise iar ei aveau să fie izgoniţi până departe şi lipsiţi de ocrotirea sa).

Oamenii s-au împărţit, trecând unii deoparte, alţii de cealaltă parte, şi dându-şi fiecare în vileag felul alegerii. Atunci le-a dezvăluit şi omul acela minunat gândul ascuns de el în spatele şiretlicului, unora punându-le în lumină laşitatea şi egoismul, altora – în schimb aducându-le foarte mare laudă pentru statornicia lor înaintea lui Dumnezeu; după care, pe cei dintâi – de vreme ce fuseseră în stare să-şi trădeze Dumnezeul – nu i-a mai socotit vrednici să dea ochii cu împăratul lor (într-adevăr, cum şi-ar fi putut păzi credinţa faţă de împărat unii cărora le fusese dată în vileag nerecunoştinţa faţă de Cel de sus?). Ca atare, el a decretat că aceştia vor trebui să părăsească curtea împărătească şi să plece cât mai departe; despre ceilalţi, în schimb – pe care însuşi adevărul îi dovedise vrednici de (dragostea lui) Dumnezeu – a socotit Constanţiu că tot astfel se vor purta ei şi cu împăratul lor, şi, drept urmare, i-a rânduit în garda sa de corp şi le-a dat în grijă până şi veghea împărăţiei însăşi, lăsând să se înţeleagă că din astfel de oameni se cade să ne facem noi prietenii şi oamenii de casă cei mai apropiaţi şi de nădejde, preţul lor întrecând cu mult pe acela al unor cămări pline de neasemuite comori.

Iată prin ce meșteșug și-a ales împăratul Constanțiu oamenii credincioși, prietenii devotați, deosebindu-i de lingușitorii perfizi, josnici, mici la suflet, capabili oricând de trădare pentru a-și duce la împlinire vreun interes meschin!

Cu toții nutrim credința că martiriul este actual și astăzi (poate nu neapărat cel sângeros), atunci când dreptmăritorii creștini cunosc, aprofundează, mărturisesc și-și apără credința cu orice preț și încearcă să golească de putere și să bareze ispitele duhurilor rele, rămânând tari în războiul nevăzut și în unirea cu Dumnezeu. În lumea zilelor noastre asupra căreia planează un duh perfid, nerușinat și incisiv al desfrâului, al lipsei de credință, al înrobirii materiei, putem preciza, cu referire la oarece creștin al zilelor noastre, care rămâne curat la suflet și rugător în fața lui Dumnezeu, mărturisitor, nerobit de compromisuri care-i slăbesc credința și-i maculează sufletul, mărturisim deci că viața lui curată are valoarea unei mucenicii.

Și în timpul nostru, problema mărturisirii dreptei credințe este una de actualitate și arată că pot fi și astăzi persecutori și martiri ai credinței. Sunt unii care se depărtează de la izvorul curat al Sfintei Ortodoxii și îmbrățișează diverse ideologii, pseudo-credințe, alții sunt prinși în mrejele relativismului sau sincretismului religios, iar alții cad pradă patimilor care îl despart pe om de Dumnezeu și se lasă biruiți de acestea încă de la primul atac demonic. De aceea, pilda sfinților mucenici, trăitori și mărturisitori ai dreptei credințe a exercitat și continuă să exercite o influență binefăcătoare și astăzi, pentru noi toți și ne îndeamnă să ne învrednicim de nimbul martiric.

Sfântul Ioan Maximovici – Despre căderea omului ca înstrăinare de iubire

Lumea a fost creată bună şi chemată la bucuria vieţii în unire cu Izvorul şi Creatorul vieţi, Domnul Dumnezeu.

Primii care au păcătuit şi s-au înstrăinat de la această unire au fost îngerii. Împărăţia îngerilor s-a despărţit: unii au rămas cu Dumnezeu, alţii, în mândria lor, au dorit să trăiscă viaţa lor proprie, independent de Dumnezeu. Lumea angelică s-a despărţit şi păcatul s-a născut acolo, dar lumea pământească a rămas bună.

Şi atunci diavolul, care înseamnă “cel aruncat jos din cer” a început să dorească să unească lumea pământească cu el. Cea mai înaltă creaţie de pe pământ, omul, a primit o poruncă de la Dumnezeu să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. De ce a fost dată această poruncă? Acest copac era ca oricare altul, şi în el însuşi nu avea caracteristici extraordinare. Nu, cunoaşterea binelui şi răului nu era în pomul însuşi, şi nu din această pricină a fost dată porunca. Domnul a dat-o pentru că omul a fost creat liber, şi Domnul doreşte în om o stăruinţă liberă şi un dor pentru unirea cu Dumnezeu. Porunca era dată pentru că doar prin împlinirea ei omul îşi putea exprima liber stăruinţa spre Dumnezeu şi iubirea pentru El. Şi binecuvântarea consta simplu în comunicarea cu Dumnezeu prin iubirea Lui.

Diavolul este împovărat de această separaţie. El este perpetuu într-o stare de mânie şi de răzbunare, şi doreşte să atragă şi pe alţii în aceasta. Diavolul niciodată nu apare în adevăratul lui sine, ci ia diferite chipuri. Atunci în rai, el a luat chipul unui şarpe, şi i-a dat omului ideea că porunca nu i-a fost dată pentru exprimarea iubirii omului pentru Dumnezeu, ci pentru ca omul să nu devină ca Dumnezeu. Diavolul a plantat în om gândul că porunca a fost dată, dar nu din iubirea lui Dumnezeu, ci din dorinţa lui Dumnezeu să domine, să îl împiedice pe om de a deveni ca Dumnezeu, şi de a cunoaşte bucuria nesfârşită şi nelimitată a fiinţei.

Când omul a început să creadă această idee diabolică, el s-a despărţit instantaneu de Dumnezeu. Totul s-a schimbat, şi omul nu s-a mai putut bucura de viaţa în Dumnezeu şi n-a mai putut vorbi cu Dumnezeu liber şi direct cum vorbesc copiii. N-a mai fost pace, nici bucurie, şi omul a început să se ascundă de Dumnezeu. Totul s-a schimbat, legătura dintre Dumnezeu şi om a fost distrusă şi natura a încetat de a asculta de om. Plângerea a intrat în lume şi sufletul a devenit împovărat.

(Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai şi San Francisco – 1896-1966, canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă).

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://www.orthodoxytoday.org

Cum și-a salvat un egumen ucenicul de înșelarea dracilor

Un oarecare călugăr, temător de Dumnezeu, anume Grigorie, ne spunea: „Mi-a venit mie un gând să mă duc la Ierusalim, ca să mă închin la biserica Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi la toate Sfintele Locuri, care sunt acolo. Şi când am ajuns la un anume loc, am aflat un mal mare și înalt şi într-însul o peşteră şi sub malul acela era o mănăstire. Şi-mi spuneau mie călugării din mănăstirea aceea că, mai înainte de această vreme, un frate dintre ei avea dorirea ca să locuiască în peştera care era mai sus şi-l ruga pentru aceasta pe egumen. Iar acesta, fiind cu dreaptă socoteală, i-a zis lui: «Fiule, cum vei petrece singur în peşteră, fiindcă n-ai biruit nicidecum încă patimile gândurilor trupeşti şi sufleteşti? Pentru că celui ce voieşte să se liniştească, i se cade să fie lângă învăţători, iar nu singur să se chivernisească. Iar tu nicidecum n-ai ajuns la o măsură ca aceasta şi ceri de la mine ca să-ţi dau învoire să petreci singur în peşteră. Eu socotesc că tu încă n-ai cunoscut cursele cele de multe feluri ale diavolului. Şi mult mai de folos îţi este să slujeşti părinţilor şi, cu rugăciunile acestora, să primeşti ajutor de la Dumnezeu și împreună cu dânşii, în vremurile cele orânduite, să slăveşti şi să lauzi pe Stăpânul tuturor, decât să te lupţi singur cu gândurile cele necurate. Oare n-ai auzit pe grăitorul de Dumnezeu, Părintele Ioan Sinaitul, scriitorul Scării, grăind: Vai de cel ce petrece singur, că de va cădea în lene, nu este cine să-l ridice pe el. Iar Domnul zice: Unde sunt doi sau trei adunaţi în nunele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20)».

Acestea grăind egumenul către dânsul, n-a putut să-l întoarcă pe el de la nişte gânduri ca acelea, stricătoare de suflet. Deci, vâzându-i dorirea lui cea neschimbată, cu care se ruga ca să petreacă el în peşteră, i-a dat voie. Iar după ce a intrat în peşteră cu rugăciunea egumenului, la vremea de prânz îi ducea lui mâncare un frate, iar el, având o coșniță legată cu frânghie, o lăsa în jos și lua mâncarea. Deci, a fost el câtăva vreme în peşteră. Iar diavolul, cel ce de-a pururea se luptă cu cei ce voiesc a vieţui după dumnezeiasca rânduială, nu înceta a-l tulbura pe acesta, ziua şi noaptea, cu gânduri rele. Apoi, după puţine zile, închipuindu-se în îngerul luminii, diavolul i s-a arătat, zicându-i: «Să ştii că, pentru curăţia ta şi pentru viaţa ta cea cu bune obiceiuri, m-a trimis Domnul ca să slujesc sfinţiei tale». Iar călugărul i-a răspuns: «Dar ce bine am făcut eu ca să-mi slujească mie îngerii?». Iar el a zis: «Toate câte le-ai făcut sunt mari și înalte. Că toate cele frumoase le-ai lăsat şi te-ai făcut călugăr. Apoi, cu postul, cu rugăciunea și cu privegherea te osteneşti. Ba, mai mult, lăsând şi mănăstirea, te-ai sălăşluit aici. Apoi, cum să nu-ţi slujească sfinţiei tale îngerii?» Cu aceste bârfeli l-a îngâmfat pe el şarpele cel pierzător de suflete și l-a adus la mândrie și totdeauna i se arăta lui.

Însă într-o zi, un om fiind bătut de tâlhari a ajuns la acest călugăr. Şi necuratul diavol, care în chip de înger i se arăta lui, i-a zis: «Acest om a fost prădat de tâlhari, iar cele furate de la el sunt în cutare loc ascunse, deci spune-i lui ca, mergând acolo, să şi le ia». Şi, venind omul la peşteră, s-a inchinat, iar călugărul, de sus, i-a zis lui: «Bine ai venit, frate. Ştiu că ai un necaz și că tâlharii au venit şi ţi-au furat cutare și cutare lucru. Nu te necăji peste măsură, că sunt toate puse în cutare loc, iar tu, mergând acolo, le vei afla pe toate și te roagă şi pentru mine».

Deci, omul auzind aceasta, s-a mirat și ducându-se şi-a aflat cele furate și l-a proslăvit pe el în toată ziua aceea zicând: «Călugărul ce a intrat în peşteră este prooroc». Şi se aduna la el mulţime de oameni și-l ascultau pe dânsul şi se minunau de diavoleasca lui învăţătură. Că îi spunea fiecăruia cele ce vor fi şi se împlineau întocmai. Şi aşa s-a înşelat acel ticălos călugăr câtăva vreme.

Iar a doua zi, din săptămâna a doua după înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, i s-a arătat lui spurcatul diavol şi i-a zis: «Să ştii, părinte, că pentru viaţa ta cea fără de prihană și asemenea îngerilor, vor veni la tine și alţi îngeri și așa, cu trup cu tot, te vor lua la ceruri și vei vedea negrăită frumuseţea Stăpânului, împreună cu toţi îngerii». Acestea zicându-le, diavolul s-a făcut nevăzut.

Iar iubitorul de oameni şi milostivul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte să piară cineva, a pus în inima lui gând ca să-l vestească şi pe egumen. Deci, venind după obicei fratele care îi aducea lui hrană, arătându-se el de sus, i-a zis: «Frate, mergi de spune egumenului ca să vină aici». Iar fratele, ducându-se, a spus egumenului şi acesta, sculându-se degrabă, a venit şi cu o scară s-a suit la dânsul şi i-a zis: «Pentru ce, fiule, mi-ai poruncit să vin aici?» Iar fratele i-a răspuns: «Cum îti voi răsplăti, părinte sfinte, pentru toate câte ai făcut nevredniciei mele?» Iar egumenul i-a zis: «Ce bine ţi-am făcut tie? ». «Părinte, a zis el, prin tine de multe şi mari bunătăţi m-am învrednicit. Că prin tine m-am învrednicit a mă îmbrăca în chipul îngeresc şi prin tine, văd îngerii și cu dânşii a vorbi m-am învrednicit şi prin tine, darul proorociei am luat».

Iar egumenul, auzind acestea, s-a mirat şi a zis: «Ticălosule, vezi tu pe îngeri? Sau te-ai învrednicit tu de darul proorociei? Vai de tine, lipsitule de minte. Nu ți-am spus eu ţie să nu mergi în peşteră, ca să nu te înşeli de diavoli?». Şi acestea grăindu-le egumenul, i-a zis fratele: «Să nu spui aceasta, cinstite părinte, că eu pentru sfintele tale rugăciuni văd îngeri. Iar mâine dimineaţa am să fiu înălţat de îngeri la ceruri cu trupul şi să ştii, sfinţia ta, că după ce mă voi sui eu, vreau să cer de la Donmul Dumnezeul nostru, ca şi pe tine să te ia îngerii și împreună cu mine să fii în slava aceea».

Deci, acestea auzindu-le, egumenul l-a lovit peste obraz şi i-a zis: «Te-ai îndrăcit, ticălosule. Dar de vreme ce ai venit aici, nu mă voi duce, ci voi şedea până ce voi vedea ce se va întâmpla ţie. Că îngerii, spurcaţii aceia diavoli de care vorbeşti, eu nu-i voi vedea, dar tu de-i vei vedea venind, îndată să-mi spui mie». După aceea a poruncit să ia scara și a rămas în peşteră, postind cu cel înşelat și cântând Psaltirea neîncetat. Şi după ce a venit ceasul întru care nădăjduia cel înşelat că se va înalța la cenruri, a văzut pe diavolii cei ce veniseră și i-a spus: «Au venit, părinte».

Atunci egumenul, cuprinzându-l pe el, a strigat, zicând: «Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută robului tău acesta, ce s-a înşelat, şi nu-l lăsa pe el să fie stăpânit de diavolii cei necuraţi». Acestea zicându-le el, diavolii trăgeau de cel înşelat, vrând să-l răpească de la stareţ, iar acesta îi certa pe dânşii. Şi luând diavolii mantia celui înşelat au pierit nevăzuţi. Şi se vedea mantia înălţându-se în văzduh până ce nu s-a mai văzut, iar după multă vreme a căzut jos, pe pământ. Atunci stareţul a zis celui înşelat: «Oare vezi, lipsitule de minte, ce au făcut diavolii mantiei tale? Aşa urma să-ţi facă şi ţie. Că precum pe Simon vrăjitorul, aşa şi pe tine te-ar fi înălţat în văzduh și, dându-ţi drumul, te-ai fi sfărâmat şi ţi-ai fi dat ticălosul tău suflet.»

Atunci a strigat egumenul pe fraţi şi le-a poruncit să aducă scara şi a coborât pe cel înşelat. Şi i-a poruncit lui să slujească la bucătărie, la pitărie şi la celelalte slujbe ale fraţilor, ca să-şi smerească gândurile. Şi aşa s-a izbăvit fratele acela.

Deci, să luăm aminte la noi înşine şi cu toată grija să ne păzim inima şi să nu primim gândurile pe care diavolii ni le aduc. Ci, mai mult, să ne gândim la moarte şi la veşnicele chinuri, iar gândurile să le omorâm cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea, cerând lui Dumnezeu, cu inimă smerită, ca să ne păzească de toate cursele vrăjmaşilor celor ce ne vânează pe noi”.

Dumnezeului nostru, slavă!


Categorii

Articolele saptamanii, Pagini Ortodoxe, Parintele Staniloae, Preot Ioan Valentin Istrati, Spovedania

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “SPOVEDANIA, intre act nesimtit si inceput de viata noua. CE TREBUIE STIUT LA PRIMA SPOVEDANIE?/ Sfintii mucenici, pilde de statornicie/ INSTRAINAREA DE IUBIRE

  1. Prima imagine nu este prea sugestiva.Din ce stiu eu duhovnicul trebuie sa vada fata penitentului si invers.Este destul de practicata aceasta spovedanie sub epitrahil,mai ales la tara,dar indraznesc sa spun ca are o tenta catolica.
    Articolul vostru mi-a raspuns la o viclenie pe care am practicat-o cu buna stiinta,caci pacatele sunt dulci initial…”Păcatele mărturisite sunt iertate de Dumnezeu, dar rănile pe care le-au cauzat sufletului rămân în suflet. Ele trebuie vindecate prin rugăciune şi canon”.Si eu care “credeam” c-am scapat…

  2. Pingback: POSTUL MARE IN SATUL ROMANESC TRADITIONAL/ Sa-L urmam pe Hristos ca sa inviem si noi cu El!/ POSTUL LIMBII SI AL OCHILOR/ De ce si cum sa ne spovedim?/ CAND OBRAZNICIA SE DA DREPT VIRTUTE (Recomandari duhovnicesti) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  3. Pingback: Intre constiinta adanca a pacatului si Iubirea “nebuna” a lui Dumnezeu. PS MARC NEMTEANUL despre PREGATIREA DE IMPARTASANIE SI SPOVEDANIA DEASA - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  4. Pingback: Taina sfintei marturisiri. DARUL, BUCURIA SI PUTEREA DUMNEZEIASCA A POCAINTEI -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare