ORTODOXIA LUNATICA: Ne intereseaza Hristos sau doar ce putem castiga de pe urma Lui? MARTIRAJUL: modul de viata crestinesc/ Sensul salutului “Doamne, ajuta!”

1-09-2013 11 minute Sublinieri

icoana-pomul-vietii-vita-vie-1

  • Doxologia:

Marius Iordachioaia: Ortodoxia lunatică

„În atâta nesiguranţă şi nedreptate, de care se loveşte pretutindeni şi oricând, românul nu are decât o scăpare: Biserica. Îngenuncheat în bisericuţa întunecoasă, în faţa iconostasului, unde flăcările a sute de lumânări fumegă sub chipurile încremenite ale sfinţilor, el se simte  –  numai acolo  –  acasă; ocrotit, izbăvit, poate şi iubit. Trăsăturile dominante ale religiei sale sunt umilinţa şi acceptarea cu seninătate a voinţei dumnezeieşti. Cartea lui Iov şi parabola fariseului şi a vameşului sunt, cu siguranţă, în Sfânta Scriptură, pasajele cele mai apropiate de inima lui. (NEAGU DJUVARA – ÎNTRE ORIENT şi OCCIDENT: Ţările Române la începutul epocii moderne)

            Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele
            Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.
(Psalm 138, 23-24)

     „Ortodoxia lunatică” este un titlu greu, apăsător. Şi totuşi, a-l evita, nu-i cu putinţă, fără a menaja boala duhovnicească cu acest nume. Şi nu se cade a ţine departe de bisturiul Adevărului această tumoră a credinţei noastre ce ne fură neîncetat harul iubirii frăţeşti şi ne împiedică astfel să fim şi o comunitate vie, nu doar o „tradiţie bimilenară”.

     „Ortodoxie lunatică” e religia acelor dreptmăritori, majoritari, care pendulează continuu între lume şi Biserică, nu din neputinţă, ci „dogmatic”, din credinţa că aceasta este ortodoxia, sau cel puţin, ortodoxia românească populară, NORMALĂ. Ca şi în textul d-lui Djuvara, pentru acest creştin Biserica e doar un refugiu, un ultim refugiu, din calea unei vieţi care a devenit imposibilă. De-a lungul întregii sale vieţi creştinul lunatic fuge de focul vieţii lumeşti în apa Bisericii, iar de Focul Duhului Sfânt, în apa vieţii lumeşti.

Caracteristica fundamentală a acestei „ortodoxii de circumstanţă şi de supravieţuire” este, inevitabil, individualismul. O sută de oameni dacă intră în biserică, vom avea de fapt o sută de „schituri-dintr-un-om” care slujesc autonom, fiecare axat pe rezolvarea unei anumite situaţii existenţiale specifice. Şi numim această ceată de năpăstuiţi, de însinguraţi în mulţime, fiecare izolat în povestea lui, fiecare zbătându-se solitar ca să nu se înece în necazul lui, cu numele sfinte date de dragostea şi jertfa lui Hristos: Biserică, Casa lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos…

        În toată idilica imagine descrisă de d-l Djuvara şi în care recunoaştem, adesea cu mândrie, Ortodoxia noastră, populară, tragică, mioritică, românească, lipseşte ceva esenţial: Biserica însăşi ca adunare a credincioşilor, cele 99 de oi solidare cu oaia muşcată de lup. Unde este turma? Oare ceea ce vedem în biserică, duminica sau de sărbători, e un grup de ucenici care se iubesc unii pe alţii cum i-a iubit Hristos sau doar o gloată cu interese temporare? Unde este comunitatea care trăieşte mărturisind şi celebrând o altă Viaţă, nouă, cerească, pe care şi-au asumat-o ca mărturisire continuă, cotidiană, a lui Hristos şi ca solidaritate organică, manifestă, cu fiecare mădular încercat?

Unde este iubirea de Dumnezeu şi aproapele ca stil de viaţă, deopotrivă privat şi public? Unde sunt faptele, acţiunile care arată o susţinere a unui mădular al bisericii locale prigonit şi abuzat de vreun baron local sau de autorităţi? La noi e uşor a vedea Împărăţia cea dinlăuntrul oamenilor: în icoane şi în marii nevoitori contemporani. Dar Împărăţia cea din mijlocul nostru, chipul Împărăţiei ivit din dragostea frăţească, este aproape de negăsit, mai ales în parohii… Avem o cultură duhovnicească axată pe crearea de individualităţi speciale, de sfinţi, puternic vizibilă în spaţiul monahal; dar e o mare şi tragică absenţă, limpede mai ales în spaţiul parohial, a unei culturi duhovniceşti creatoare de comunităţi vii, inspiratoare a unei iubiri frăţeşti, reale, între mireni. Chiar personajele scripturistice care, după constatările d-lui Djuvara, definesc fundamental duhovnicia credinciosului ortodox român, Iov şi Vameşul, susţin cele afirmate mai sus: ambele sunt cazuri, soluţii şi modele duhovniceşti individuale. Unde sunt cele colective?

Dragostea lui Hristos scoate sufletele din singurătate şi izolare, le curăţă şi le sfinţeşte ca să le înfrăţească, să le unească într-o frăţietate care s-ar putea defini ca arvuna unei alte lumi. Nu vedem acest lucru nici în descrierea evlaviei româneşti a d-lui Djuvara, nici în bisericile noastre azi. Avem credincioşi, dar nu avem decât arareori Biserică, în sensul de comunitate, de Trup concret, palpabil, al lui Hristos. Avem 50 sau 100 de oameni care se roagă în acelaşi spaţiu şi în acelaşi timp. Dar ar fi destul să ne privească cineva când ieşim din biserici ca să vadă ce comunitate suntem… Sau să cerceteze în ce măsură aceşti 50 sau 100 de oameni se mai văd şi pentru ce, în cursul săptămânii.

Fenomenul a devenit extrem de vizibil şi zgomotos în bisericile ortodoxe din străinătate, transformate şi în pieţe de locuri de muncă. Am putea spune că în bisericile ortodoxe din Italia sau Spania, unde zarva tranzacţiilor tinde uneori să acopere Liturghia (după mărturia celor care au fost acolo) e locul în care prosperă această „altă evanghelie” a „ortodoxiei lunatice”: evanghelia Dumnezeului ascuns în hidrant, care stă acolo şi poate fi accesat la nevoie, dacă focul vieţii lumeşti în care trăieşti a crescut prea mult şi rişti să fii mistuit. A lui „iov” căruia i s-a stricat maşina, afacerea, etc. şi se simte cu totul nenorocit. A „vameşului” care e în stare să-şi spargă pieptul cu pumnii şi să-şi rupă cămaşa numai să-l scape Dumnezeu de Garda Financiară. Este evanghelia unui Dumnezeu de 112, strict al situaţiilor de urgenţă, ultima soluţie a indivizilor de confesiune ortodoxă blocaţi în traficul civilizaţiei contemporane. Biserica este serviciul de asistenţă duhovnicească al vieţilor noastre minunate!? Dacă viaţa mea intră în pană, merg la biserică, Îl sun pe Dumnezeu şi serviciul de intervenţie rapidă condus de Hristos acţionează, deblochează situaţia. Apoi plătesc şi îmi văd de viaţa mea… Dumnezeule mare!!!

„Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Fiecare Liturghie este o chemare la o altă Viaţă, la a fi un alt Om, toţi Un Om, o singură credinţă, o singură simţire, un singur cuget şi o singură dragoste: a lui Iisus Hristos. Fără această lucrare, fără o predare şi o participare din inimă şi din rărunchi la această lucrare dumnezeiască, Liturghia face să sune inima noastră ca o tobă de tinichea: picăturile de har, de energie curăţitoare, regeneratoare şi unificatoare, căzând pe acoperişurile de tablă ale egoismelor! Acest sunet metalic, strident, al inimilor de „de aramă sunătoare şi chimval zăngănitor” e acoperit la Liturghie de vocile preotului şi ale corului. Dar degrabă le descoperă Spovedania şi, mai ales, absenţa de la Împărtăşanie. Şi mai degrab le descoperă necunoaşterea Scripturii, adică a ceea ce gândeşte şi vrea Dumnezeu… Dar câţi preoţi rup vraja spunându-ne:

”Nu-L cunoaşteţi pe Hristos, oameni buni! Habar n-aveţi, cu mintea, şi mai ales cu inima, Cine şi cum este El! ŞI, MAI ALES, CE VREA EL! Şi aveţi pretenţia că ştiţi ce e creştinismul, la ce foloseşte şi cum să-l trăiţi! NU VĂ INTERESEAZĂ HRISTOS, CI DOAR CE PUTEŢI CÂŞTIGA DE PE URMA LUI! APOI, DACĂ, ÎN CALITATE DE CREATOR şi MÂNTUITOR VĂ REVENDICĂ FIINŢA, ÎL PĂRĂSIŢI! ŞI, DACĂ INSISTĂ, ÎL RĂSTIGNIŢI! Dar creştinismul este dragoste sau nu este deloc! Iar dragostea este o relaţie dezinteresată de cunoaştere şi de unire a unor persoane, fiecare urmărind fericirea celuilalt… ”

            Elementul definitoriu al unui creştinism viu, autentic, este misionarismul continuu ca expresie practică a bucuriei de a fi creştin, de a aparţine lui Hristos. Iată ce scrie Sf. Ap. Pavel în epistola către Evrei: „Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noinumai dacă ţinem până la sfârşit, cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre.” (3, 6). Doar nu credem că îndrăzneala mărturisirii se referă la „curajul” de a spune Crezul la Sfânta Liturghie! Nu. Se referă la mărturisirea lui Hristos în faţa lumii. Iar „lauda nădejdii noastre” nu are nici o legătură cu accesarea reuşită a fondurilor europene sau cu ieftinirea combustibilului… În mod normal, în locul vidului de prezenţă civică a Bisericii, dacă Biserica ar fi o comunitate de dragoste evanghelică, am avea o foarte puternică activitate misionară. Mai direct spus: am fi noi „călare” pe societatea civilă cu Evanghelia (nu cu CIP-uri, naţionalisme şi alte chestii anti-sistem), iar nu falşii ei reprezentanţi ar fi călare mediatic pe Biserică. Noi îl contrazicem însă pe Sf. Ap. Ioan care ne spune „că mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume” (1 IOAN 4, 4).

„Ortodoxia lunatică” nu e pendularea din neputinţă între „foc” şi „apă”, între lume şi Biserică, a unui suflet; aceasta ne este comună, mai mult sau mai puţin, tuturor, mai ales în perioada căutărilor sau a creşterii duhovniceşti. Dar e o indescriptibilă diferenţă între a veni la Biserică pentru ca Domnul să-ţi repare credinţa şi iubirea, adică pentru probleme legate de disfuncţionalitatea trăirii tale creştine, a împlinirii poruncilor Mântuitorului, şi a veni pentru anomalii care te împiedică, de fapt, să păcătuieşti în continuare şi să-ţi cultivi egoismul.

Ce face diferenţa dintre ortodoxia lunatică şi cea autentică? Convertirea: momentul din care Evanghelia începe să devină istorie personală, autobiografie duhovnicească, iar Liturghia şi Sfintele Taine încetează să mai fie soluţii impersonale la accidentele vieţii lumeşti – „petice noi” la burduful vechi ale vieţii noastre, resurse de „energie şi gândire pozitivă” pentru calea individualistă şi concurenţială a „răzbirii în viaţă” – şi devin ceea ce sunt în fapt: sacramente [taine lucratoare- n.n.] ale iubirii de fraţi, criteriul trecerii de la viaţă la moarte, al credinţei vii şi adevărate, aşa cum scrie Sf. Ap. și Ev. Ioan  în prima sa Epistolă (v. 3, 14).

E o întoarcere la Calea deschisă de Botez… „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (EVREI 3, 14).

Nota noastra: Achiesam la esenta mesajului de mai sus, aducand cateva amendamente sau mai degraba completari de nuanta. Ortodoxia romaneasca este una comunitara in experienta ei istorica, deci tocmai ca mai degraba colectiva decat individualista, intr-un anume sens propriu, descris cel mai bine de parintele Dumitru Staniloae. Ceea ce descrie fratele Marius mai sus este valabil pentru ortodoxia de astazi. De ce am ajuns asa? E o intrebare… si daca am constientiza cat de diferiti (instrainati) suntem de inaintasii nostri si de modul lor de viata poate am avea mai multa grija cand ne revendicam acea “traditie bimilenara”. Dar ortodoxia individualista de astazi e doar un simptom al unei boli mai grave si mai adanci care poate ca este diagnosticata tocmai in Evanghelia de astazi: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Al doilea amendament de nuanta se refera la vocatia misionara a ortodoxiei. Chiar daca ea nu trebuie sa constea in mesaje obsesive anti-cip sau in nationalisme si antisistem, nu inseamna insa ca trebuie sa neglijeze aceste chestiuni, ci sa le puna la locul lor (cum ar fi chestiunile concrete ce tin de identitatea nationala, initiativele supravegherii electronice totalitare, praduirile devastatoare) sau sa le vadeasca drept straine de cugetul Bisericii (cum e cazul ideologiilor extremiste sau antisistem).

Cred, Doamne, atât cât pot eu, ajută necredinţei mele!

Când spunem: „Doamne, ridică-mă din patul durerii!” şi îţi aduci aminte că a ridicat pe paralitic, că a ridicat pe fiica mai marelui sinagogii, că a ridicat bolnavii din pat, în sinea ta totuşi te gândeşti oare poate Mântuitorul să facă lucrul acesta şi pentru mine? Sau dacă eşti mai puţin îndoielnic, te gândeşti oare merit eu ca Mântuitorul să mă ridice din patul durerii pe mine? Pentru că inima noastră este plină de îndoieli. Îndoiala este dată de diavoli. Diavolul este acela care a fost îndoielnic. El se îndoieşte de ceea ce vede el însuşi şi pe noi ne îndeamnă să ne îndoim. Pentru că el, de câte ori a vorbit Mântuitorului, a spus aşa: „Dacă Tu eşti, dacă Tu poţi”, deci punea condiţionarea înainte, dubiul înaintea întrebării sale, pentru că el însuşi se îndoia. El ştia foarte bine că va fi prins în cuvânt, el ştia bine că va fi izgonit, că va fi biruit, dar totuşi, îndoindu-se, gândindu-se că poate nu va fi aşa, a făcut tot ce a putut împotriva Mântuitorului.

Astfel i-a împins pe evrei să-L răstignească, să-L omoare, crezând că a ucis pe Dumnezeu, pentru că el se îndoia că Dumnezeu este Cel ce este. Această îndoială este mereu vina noastră, fraţilor. Şi îndoiala aceasta ne face nevrednici de cererile noastre. Dacă Dumnezeu n-ar avea o dragoste deosebită, o dragoste aşa de mare, dacă n-ar fi mai presus de păcatele noastre, ne-am prăpădi. Avem de la El mai mult decât cerem noi. El este mai îndurător decât suntem noi rugători. Şi atunci sigur că în viaţa aceasta a noastră totdeauna îndoiala există şi singurul lucru pe care putem să-l spunem cu sinceritate este: „Doamne, cred că Tu mă vei salva!”.Dacă ai această credinţă, poţi să afirmi, dar dacă nu ai credinţa aceasta că„Tu mă vei mântui”, înseamnă că eşti un mincinos. De aceea răspunsul cel mai bun la această întrebare este: „Cred, Doamne, atât cât pot eu, ajută necredinţei mele!”. Pentru că dacă credinţa mea nu este nici cât un bob de muştar înseamnă într-adevăr că nu cred. N-am atins nici măcar dimensiunea unui bob de muştar…

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 210)

  • Ziarul Lumina: 

Arhim. Veniamin Goreanu: Martirajul – o constantă a vieţii creştine

În zilele noastre, tot mai des auzim despre persecuţia creştinilor în diferite regiuni ale lumii, aceste persecuţii fie având raţiuni religioase sau politice (în Orient), fie sunt efectul secularizării societăţii contemporane (în Occident). Creştinii sunt chemaţi să mărturisească pe Hristos în orice context politic, social sau profesional în care îşi duc viaţa, iar martirajul este o constantă în viaţa noastră, chiar dacă formele de mărturisire sunt diferite. Astfel, martiriul devine un mod de viaţă şi o formă de mărturisire continuă a lui Hristos pentru creştinul care ştie că este în lume, dar nu din lumea aceasta, căci el nu are cetate stătătoare pe pământ.

Etimologic, martir vine din grecescul martyr sau martys, care se referă, în sens strict, la o persoană care depune mărturie prin moartea sa pentru credinţa ortodoxă, iar în sens mai larg se referă la cei care îşi dau viaţa pentru o altă cauză, considerată nobilă, precum cei care mor pentru ţara lor în timp de război etc.

martiri-ravennaPornind de la această realitate, fiecare creştin trebuie să conştientizeze că mărturisirea credinţei este o datorie ce implică nu doar mărturisirea formală a credinţei, ce se rezumă la gesturi şi atitudini în spaţiul privat, ci ea trebuie să devină un mod de viaţă bazat pe cunoaşterea adevărurilor de credinţă şi prin manifestarea acesteia în fiecare moment al vieţii, aşa cum ne învaţă psalmistul David: În tot locul, binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul!, precum întreaga creaţie mărturiseşte permanent măreţia şi atotputernicia lui Dumnezeu.

În contextul vieţii secularizate, creştinul este provocat să-L mărturisească pe Hristos în diferite ipostaze ale vieţii lui. Astfel, mărturisirea credinţei trebuie să caracterizeze soţul credincios şi soţia evlavioasă, iar aceştia să devină modele de statornicie pentru cei din familie şi societate. Din păcate, în multe familii s-a instaurat o răceală a credinţei care a dus la potrivirea vieţii cu modele propuse de societatea secularizată, care trăieşte după principiile carpe diem sau hic et hunc, străine principiilor de viaţă creştină. De asemenea, mărturisirea credinţei ortodoxe prin gesturi şi atitudini în spaţiul public poate încuraja şi pe cei slabi în credinţă să-şi însuşească şi să trăiască potrivit principiilor evanghelice, mărturisite de Biserică chiar şi în cele mai potrivnice contexte politice sau sociale. În acest sens, mărturisitorii din închisorile comuniste sunt demni de tot respectul pentru curajul şi mărturisirea lui Hristos până la moarte. De altfel, în istoria neamului nostru, care are vocaţie martirică, s-au scris pagini cu litere de sânge de către vrednicii ierarhi, domnitori, preoţi, monahi şi credincioşi. Aceştia sunt adevăraţii eroi ai neamului şi modele atât pentru generaţiile contemporane cu ei, cât şi pentru cele care au urmat şi vor urma, fie că e vorba de oamenii de rând sau de reprezentanţii lor din lumea politică.

Sub presiunea societăţii contemporane, mulţi dintre noi sunt tentaţi să spună că au credinţa lor în inimă, fără a o manifesta printr-o viaţă liturgică, eclesială, sau alţii se manifestă ca şi creştini doar în spaţiul bisericii, iar în afara acestuia faptele lor sunt identice cu ale unor oameni lipsiţi de credinţă, uitând de cuvintele Mântuitorului: Cine se va ruşina de Mine în faţa oamenilor, mă voi ruşina şi Eu de ei înaintea Tatălui Meu.

De asemenea, monahii aleg să ducă o viaţă în smerenie, făcând o mărturisire continuă a vieţii în Hristos, prin trăirea credinţei şi respectarea voturilor pe care le depun la intrarea în monahism. Acest mod de viaţă este, pe de o parte, o mărturisire de credinţă a celor care vor să ducă un mod de viaţă desăvârşită în Hristos, iar pe de altă parte, asumarea unui martiriu permanent prin lupta faţă de ispitele care vin de la lume, de la trup şi de la diavol. Pentru viaţa sfântă şi experienţa duhovnicească acumulată, monahii sunt modele de vieţuire creştină pentru cei din societate, de multe ori devenind îndrumători spirituali ai celor care îl caută pe Dumnezeu.

Unul dintre modelele de asumare şi mărturisire a lui Hristos îl vedem în viaţa celui mai mare bărbat născut din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul, care chema la pocăinţă, mărturisind mereu Adevărul, nepregetând să-şi dea viaţa pentru El. De aceea, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului este un model de mărturisire a credinţei pentru toate generaţiile, până la sfârşitul veacurilor, dar şi un rugător înaintea tronului Preasfintei Treimi pentru cei care îşi asumă un mod de vieţuire autentic creştină.

Conştienţi de faptul că întreaga viaţă este o trăire cu încredinţarea că în fiecare clipă Dumnezeu este prezent şi împreună-lucrător cu noi, indiferent de statutul social, profesional sau familial în care ne aflăm, înţelegem că împlinirea celei mai mari porunci din Lege reprezintă o mărturisire permanentă a credinţei în relaţia cu semenii şi cu Mântuitorul Hristos, unind imanentul cu transcendentul şi pe oameni întreolaltă. În concluzie, noi, creştinii, suntem chemaţi la o trăire permanentă a credinţei în lumea în care trăim, făcându-ne tuturor toate pentru ca pe toţi să-i dobândim, mărturisind Adevărul şi având nădejdea că nu vom fi dezamăgiţi în credinţa noastră, ci vom fi încununaţi de Dumnezeu, aşa cum au fost toţi martirii şi eroii neamului.

Costion Niculescu: „Doamne, ajută!“

Întâi septembrie înseamnă începutul unui nou an bise­ri­cesc. Mulţi îl ignoră, dar şi cei ce-l ştiu trec peste el cu destulă discreţie. Biserica îl cinsteşte cu cântările cuveni­te în cuprinsul slujbelor. Tradiţia veche ne spune că în a­ceas­tă zi Hristos a intrat în Sinagogă şi luând Cartea a des­chis-o la Isaia, la locul (61, 1-2) în care profetul vorbeşte în nu­mele Său:

„Duhul Domnului este peste mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să vindec pe cei cu ini­ma zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate: să dau de ştire un an (s.n.) de mi­los­ti­vire a Domnului“ (Luca 4, 18).

După care, în­chi­zând Cartea, tot El a adăugat: „Astăzi s-a împlinit scriptura a­ceasta în ure­chi­­le Voastre“ (Luca 4, 21). Este începutul pro­povăduirii Sale, du­pă ce a biruit ispitele pe Muntele Ca­ran­taniei.

De la acest moment a conceput Biserica cu înţelepciu­ne toată rânduiala sărbătorilor sale. Potrivit ar fi să se ţină seama de aceste sărbători şi să înlocuim în calenda­rul nostru „civil“ un număr din sâmbetele libere prin săr­bă­to­rile ce au un evident temei spiritual. În săptămânile în ca­re sunt praznice înscrise „cu roşu“ în calendarul bisericesc, a­cestea să ia loc sâmbetelor respective ca zile libere, de sărbătoare. Nu am deveni fundamentalişti prin aceasta, ci ne-am reintegra numai într-o tradiţie benefică, care de altfel la ţară este în mare respectată şi acum.

Salutul cel mai folosit în satele noastre este, poate, „Doam­ne, ajută!“ El e spus într-un fel apăsat, care nu la­să loc nici unei superficialităţi. Dincolo de aceste do­uă cu­vin­­te, de simplitatea paradisiacă a acestui salut este te­zau­ri­­zată o întreagă adâncă teologie. Este invocat nu­me­le lui Dum­nezeu, care nu poate fi luat în deşert. Dum­nezeu ne es­te Domn. Este recunoscută atotputernicia lui Dum­nezeu şi li­mita puterilor omului, imposibilitatea lui de a reuşi cu a­de­vărat fără Dumnezeu. Este exprimată cre­dinţa în putinţa de a obţine ajutorul, nădejdea că acest aju­tor va fi de folos, iu­birea faţă de Cel de la care ajutorul este totdeauna dezin­te­­resat, absolut şi neumilitor. Ţă­ra­nul se arată astfel des­chis spre lucrarea sinergică cu Dum­nezeu, prin acceptarea e­nergiilor Sale necreate. Este un stri­găt după Dumnezeu-Dom­nul, făcut cu calm şi cu pace.

Conform promisiunii e­van­­ghelice, când doi se întâlnesc, ei sunt împreună în nu­me­le Domnului: Acesta e cu ei. „Doam­ne, ajută!“ este un sa­lut, dar şi o rugăciune nu numai pentru cei ce se întâlnesc, dar pentru toată lumea, neprecizându-se persoana, în sensul că „Dumnezeu să fie cu noi, cu Tarani Romanitoţi“.„Doamne, ajută!“ cu­prinde mai mult decât „Doam­ne, miluieşte!“. Exprimă de­să­vârşirea omului făcut spre relaţie personală cu Creatorul său. „Doamne, ajută!“ în­seamnă şi punerea unui „început bun“, pornirea la orice în­făptuire cu ajutorul lui Dumnezeu. În ultimă instanţă, „Doamne, ajută!“ este rugăciunea isi­has­­tă a satului nostru, conducând prin pomenirea cât mai dea­să a numelui Dom­nului la liniştire şi trezvie. De aceea el este, în accepţiunea cea mai deplină a cuvântului, un salut, o piatră pusă la temelia salvării, a mântuirii.

Să nădăjduim într-un „an al milostivirii Domnului“ pen­tru toată lumea şi să spunem la acest început de an, odată cu ţăranul, „Doamne, ajută!“.


Categorii

Articolele saptamanii, Costion Nicolescu, Marius Iordachioaia, Pagini Ortodoxe, Parintele Calciu, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “ORTODOXIA LUNATICA: Ne intereseaza Hristos sau doar ce putem castiga de pe urma Lui? MARTIRAJUL: modul de viata crestinesc/ Sensul salutului “Doamne, ajuta!”

  1. O mare problema este egoismul din Biserica. Nu mai exista oameni sfinti, puternici, care sa-si vada de viata in mijlocul lupilor, dar si neabatuti in fata fratilor inca prunci in credinta.
    Nu se poate sari dintr-o data de la viata trupeasca la cea duhovniceasca autentica. Ce bine ar fi sa existe oameni care sa arate prin exemplul lor cum sa treci peste necazurile de la serviciu si din familie prin credinta, prin participarea evlavioasa la slujba! Ar invata si cei caldicei cum sa fie fierbinti, despre ce este vorba!
    Dar este de inteles nevonicia generala, pt ca e subminata puternic de un duh antihristic dracesc foarte eficient, mascat, dar si fatis. Vrem noi colectivitate, dar avem de crescut prin ispite atat individual, cat si colectiv. Si rolul Bisericii este sa schimbe la fata societatea (macar pe cate unii).

  2. Cum le mai spune baiatul asta (Marius Iordachioaia)!! Mai pe scurt: unde nu-i solidaritate, nu-i Ortodoxie. Simple as that.

    Dar am si eu o intrebare pentru admini: cand precizati in Nota “Ortodoxia romaneasca este una comunitara in experienta ei, istorica, mai degraba colectiva decat individuala” – ce tip de fenomen istoric aveti in vedere??

    Intrebarea nu e deloc una prezumtioasa, ci de totala buna-credinta. O pun pt ca pe mine ma “tortureaza” suspiciunea ca lucrurile aici mai mereu au fost asa, si ca deci mai adecvat ar fi sa spunem invers: ortodoxia romaneasca e mai degraba individualista decat colectiva. Simpla existenta in comunitati rurale nu cred ca poate fi un indiciu graitor, solidaritatea fiind o chestie de atitudine, nu de geografie. Spun asta pt ca, daca ar fi fost altfel, Romania n-ar mai fi putut naste sistematic acest tip de elite politice odioase si falimentare. Sigur, au existat si mari conducatori, dar ei au aparut sporadic, cu titlu exceptional si salutar.

    Nu stiu, eu nu prea ma pricep la istorie, de-aia si intreb…

  3. @doroteea:

    Nu am lungit-o prea mult in nota, ca sa nu deturnam atentia, insa am explicat chiar de acolo ca cel care a exprimat cel mai bine forma crestinismului practicata aici, la noi, este pr. Dumitru Staniloae. Si altii, ca Vulcanescu, vedeau acelasi lucru, amandoi, de altfel, buni cunoscatori ai crestinismului personalist al sec. XX de la care se revendica, cel putin in limbaj, si fratele Marius.

    Asadar, consider ca ortodoxia, cat a fost vie pe aceste meleaguri, a fost o ortodoxie comunitara. Dar asta nu inseamna ca a fost una continua, viguroasa si maximala, caci Romania, ca orice alta tara, nu este Noul Ierusalim (nici nu are cum sa fie si ar fi o inselare sa ne asteptam sa se intample asta in aceasta istorie) si nici macar prima comunitate a crestinilor descrisa in Faptele Apostolilor, cu o experienta istorica extrem de restransa (ceea ce nu inseamna ca nu a existat Biserica si dupa, nu?). Si cred ca e important sa o spunem din doua motive: 1. pentru a constientiza cat de rau am decazut ca popor si 2. ca sa constientizam ca avem un lucru de la care am cazut, ca am decazut din ale noastre, din propria vocatie experiata de neam crestin. Intoarce-te la dragostea cea dintai, ar fi mustrarea potrivita, mai degraba, pentru noi, si nu vezi ca nu ai trait nimic autentic pana acum. Aici ar exista riscul sa repudiezi ceva ce a existat propunand, in schimb, o ortodoxie… minunata, insa inexistenta ca practica sau existenta sociala ci, paradoxal, doar la nivel subiectiv-individual.

    Chestiunea cu elitele ar fi deja alt subiect… Si nu au fost asa dezastru in istoria noastra, totusi.

  4. Bun, multumesc! O sa caut sa citesc din pr. Staniloae si M. Vulcanescu.

    Ma gandeam: “intoarcerea la dragostea cea dintai” sau,si mai bine – “intoarcerea la…dragoste”! 🙂

  5. Sunt multe,multe de spus!

    Marius Iordachioaia – e genial, prin ceea ce spune, dezvaluie! (am inceput sa am ticul verbal al lui Dan Puric)

    Am citit repede, printre randuri si, m-a blocat…prin sinceritate si acuratete!

    Este ASA cum spune el!

    Cum s-a ajuns AICI?

    Prin tratarea cu superficialitate, fara aprofundare, fara seriozitate, fara constinciozitate, fara fior sfant…..suntem PAPUSI in mana diavolului care daca le apesi pe burta, in spate sau pe cap, scot un suav MAMA sau – in cazul nostru – Doamne miluieste, apara si pazeste – spus mecanic, rece, impersonal!

    Devenim oleac’ mai ‘la temperatura camerei’ si-asta, datorita milei lui Dumnezeu care trimite Harul Sau sa mai dezmorteasca inimile!

  6. Am devenit RECI cu noi insine si unii cu altii, datorita RAULUI strecurat in relatiile dintre/intre oameni, a lucrurilor care deriva de-aici, urmand sa se probeze ceea ce s-a spus acu’2000 de ani: “dar, OARE cand va venii Fiul Omului va mai gasi credinta pe pamant!?”

    Va fi cu neputinta!

    Datorita inmultirii raului…obisnuintei cu el, pactului cu el, ect, ect, samd, samd….

    S-a lasat prea mult sa-si faca de cap, sa invadeze lumea, viata noastra….am asistat pasivi (ca sa nu zic nesimtiti) la grozaviile TV-ului (mass-mediei, in general) si ne-am facut cu nu vedem…ACU’ a venit vremea scadentei: a capatat PUTERE RAUL, fiind pusa la colt nevinovatia, virtutea, sinceritatea!

    Ce-am semanat (sau am lasat sa ‘semene’), culegem – spini, palamida, balarii….

  7. 1. Eu am de mai multa vreme convingerea ca acest dezastru care ne paste si care se apropie tot mai mult, va schimba mult si viata din parohii. Suferinta aproapelui, saracia, bolile, ne vor scoate din atitudinea aceasta individualista. Iar daca nu va fi asa si vom continua sa traim pentru noi atunci toata suferinta va fi gratuita.

    Imi spunea cineva zilele trecute ca a venit vremea ca fiecare sa se roage pentru el. Si m-am gandit ca nu poate fi asa. Cel care vrea sa-si salveze sufletul si-l va pierde si cel care si-l va pierde pentru Hristos si-l va castiga. A te ruga doar pentru tine inseamna a nu te ruga.

    Cred ca si apucaturile proaste ale tinerilor vor disparea in cuptorul suferintelor.

    Cred ca si in familii va reapare unirea care-i va lega pe toti in fata suferintelor.

    Doctoria aceasta amara se pare ca este singura care ne-a mai ramas.

  8. Omul este o mare taină.
    Credinţa este vie și lucrătoare prin tainele bisericii.
    Mă hotărâsem să renunț definitiv la comentarii, totuși încă mai îndrăznesc o ultimă părere personala.
    Da, ce spune autorul este adevărat. Dar, … spusele D-nului Djuvara altceva ţintesc. Nu spun mai mult…,
    Însăşi autorul acestui foarte bun articol (și foarte bine intenționat), pare a se rezuma la simpla constatare (fatalistă și osânditoare), fără ai ajuta pe cititori să înțeleagă care sunt adevăratele cauze ce fac să se ajungă la acest rezultat.
    Am ajuns să avem chipul credinței dar să tâgaduim puterea ei, (după spusa sf.ap.Pavel).
    O spun cu durere și cu frică, nu ca pe o sentiţă, ci ca părere personala.
    Fraților starea unei comunități este chipul celor ce o conduc.
    Grădina este ceia ce grădinarul face din ea.
    Omul este o mare taină. Credinţa este viață nu percepte (indiferent de natura lor). Credinţa este vie și lucrătoare doar prin tainele bisericii.
    Dacă taina nu mai este taină, credinţa nu mai este decât ceia ce spune sf.ap.Pavel, doar un chip, o formă, care tăgăduieşte însăși puterea ei.
    Doar cei ce administrează tainele lui Dumnezeu, pot face ca lucrurile să se schimbe, la nivel de comunitate. Duhovnicul este responsabil de ceia ce sunt fii săi duhovnicești.
    Noi înşine nu mai credem în tainele lui Dumnezeu, ci în părerile noastre, în analizele și interpretările noastre.
    Traim epoca în care trufia minţii stinge afectivitatea și caldura dragostei inimii, în care soluție minţii impune rapiditatea actiunii omeneşti și stinge răbdarea așteptării și împlinirea nădejdii.
    Citim bilioteci duhovniceşti impresionantnte și suntem reci precum cărțile pe care le citim și aprofundăm cu mintea . Credinţa începe nu de la filocalie, ci de la “Tatăl nostru”, care are în el toată scriptura și toţi proorocii.
    Nu mai trăim tainele. Rostim rugăciunea fără căldura inimii, fără durere neputintei, ci cu durerea unor calcule, ale unor planuri și năzuințe ce le vrem împlinite (și care nu ni se împlinesc).
    Zicem “şi ne iartă nouă…, precum și noi iertăm”, fără să simțim că am fi iertat ceva ca să ni se ierte.
    Credinţa nu este o luptă de idei, în care câstigă cea mai vehement și mai credibil exprimată, ci o luptă cu necredinţa din noi, cu “credința” care hrănește necredinţa, ( mă refer la cea combătută mai sus, la credinţa “deșteaptă”, “ştiinţifica”, la cea care faci cutare… și obţii cutare).
    Nu. Credinţa este taină.
    Îndrăznesc să spun că riscăm foarte mult prin ce spunem și ce facem. Credinţa noastră (a fiecăruia), influențează, (și trece chiar), in cei iau contact cu ea.
    Sora Sânziana este mai aproape de taină, decât mine, ptr. că lasă și lui Dumnezeu loc să lucreze, și crede în taina lucrării credinței.
    Iertaţi-mi îndrăzneala.

  9. Frate Nicolae sa stiti ca si eu am incercat de mai multe ori sa renunt la comentarii dar cred ca fara ele site-ul acesta nu mai are viata. Daca totusi vreti sa va pastrati decizia macar poeziile sa ni le mai trimiteti.

    In ce priveste gheata din sufletele si din parohiile noastre eu sunt totusi optimista. Am cunoscut si oameni si parohii vii. Am conoscut oameni capabili de jertfa pentru aproapele si cred ca, asa cum spuneam, doctoria ce ne-o va administra Tatal ne va vindeca pe multi.

  10. La noi se simt din pacate enorm efectele comunismului care a mutilat sufleteste aproape doua generatii, iar urmasii resimt la randul lor ecourile. Si mi se mai pare ca acesti urmasi – ma refer mai ales la generatia 35-45 de ani – au resimtit cel mai acut conflictul dintre generatii, si ei (sau unii dintre ei) sunt cei care poarta o adevarata lupta de eliberare si de descatusare de trecut. Iar aceasta lupta este foarte creativa, pt ca pune bazele viitorului.

    Se repeta adesea ca vina ar purta-o conducatorii. Cu toate astea, vechea zicala cu capul pestelui nu o cred aplicabila in politica. Aici mi se pare ca e exact invers: conducatorii, de fapt, reflecta starea natiunii. “Gradinarii” gradinii suntem noi toti. Iar duhovnicii nu poarta singuri responsabilitatea fiilor lor duhovnicesti. Fiecare dintre noi purtam responsabilitatea mantuirii proprii. Duhovnicii au o mare responsabilitate, dar- asta nu ne scuteste pe noi de a noastra. Problema si rezolvarea ei sta in fiecare dintre noi.

    Si eu am momente in care gandesc, ca si Sanziana, ca, de fapt, in pofida aparentelor, lucrurile merg spre bine. Asa este, si eu am cunoscut “oameni si parohii vii”. Si parca sunt tot mai multi. Si, un alt motiv de optimism: nu stiu de ce se plange lumea, dar mie imi plac grozav preotii nostri! Am mai auzit ici-colo de cazuri discutabile, dar eu una am cunoscut doar preoti extraordinari! Si foarte “vii”, vorba Sanzianei – foarte ancorati in realitatea complexa a zilelor noastre, capabili sa inteleaga provocarile sufletesti cu care ne confruntam in astfel de vremuri, dar si foarte tari in credinta. Ori asta chiar e un semn…BUN! 🙂

  11. “Unde este comunitatea care trăieşte mărturisind şi celebrând o altă Viaţă, nouă, cerească, pe care şi-au asumat-o ca mărturisire continuă, cotidiană, a lui Hristos şi ca solidaritate organică, manifestă, cu fiecare mădular încercat”

    Asta este esenta trairii crestine, comunitatea crestina intru Hristos…Bizantul a cazut, dupa cum spunea episcopul Kalistos Ware in cartea sa “Ortodoxia – Biserica celor 7 Sinoade Ecumenice”, pentru ca odata legalizat crestinismul a inceput sa se “piarda” in iubirea de lux, de “imagine”…
    Si asta se vede si acum in Biserica noastra ortodoxa, in care nu exista iubire frateasca profunda, nici in cadrul national al BO, nici in cadrul international al BO (romana, rusa, greaca, etc)…
    Se vorbeste mult, dar se traieste putin…Se pun etichete, se dau verdicte, dar vorba parintelui Papacioc, Domnul sa-l odihneasca cu sfintii : “Tipic, tipic, si la inima nimic ? “

  12. M-am reantors dupa sapte ani in Romania,cu parere de rau vad ca s-au racit relatiile intre oameni.La sfarsitul Sfintei Liturghii toata lumea se grabeste spre casa, nu ai pe cine sa intrebi ce face, cum i-a trecut saptamana, nu mai vorbesc sa ai discutii duhovnicesti. Parca sunt prea putini tineri in Biserica, care ar da o alta forta comunitatii si prea putini intelegem, ca adevarata comuniune are loc in Impartasirea cu Trupul si Sangele Mantuitorului. Spun acestea pentru ca am vazut si alt fel de parohie, unde dupa Sfanta Liturghie se faceau conferinte pe teme duhovnicesti, se organizau agape si ne cunosteam toti in Biserica.
    Ramane sa ne punem nadejdea in Dumnezeu mai mult decat in oameni si sa fim exemple pentru ceilalti prin trairea noastra mai mult decat prin ceea ce le spunem.

  13. Pingback: NASTEREA MAICII DOMNULUI, inceputul “lumii celei noi” a zilei a opta/ INIMA DE MAMA SI CHEMAREA ACASA/ Cum se serbeaza crestineste ONOMASTICA? Ziua Sfintilor sau ziua noastra?/ CRIZA LUMII SI RASPUNDEREA CEA MARE A ORTODOCSILOR - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare