Martirul Mircea Vulcanescu despre criza Bisericii, Imparatia lui Dumnezeu si imparatia acestui veac

2-11-2009 Sublinieri

“Creştinismul nu este o morală nouă, ci religia adevărată”

M. Vulcanescu in uniforma militaraGânduri despre starea Bisericii româneşti în statul laic

Criza vieţii bisericeşti în România nu e, de bună seamă, o taină pentru nimeni. Împrejurările recente, ca şi împrejurări mai vechi, o vădesc, fără putinţă de îndoială. De la secularizarea averilor şi până la schimbarea calendarului şi a pascaliei (aceasta din urmă neizbutită), de la prefacerea bisericii lui Hristos de către stat într-o anexă a brigadei de moravuri şi până la aşa-zisa autonomie bisericească după stilul şagunian de peste munţi, de la distrugerea monahismului şi până la politicianizarea clerului de mir, de la tunderea preoţilor şi îmbrăcarea lor nemţeşte şi până la pătrunderea simoniei în apucăturile episcopale şi preoţeşti, de la golirea bisericilor şi până la încercările de a atrage lumea prin „modernizarea” cultului, introducerea luminii electrice, programe artistice, sau prin acţiunea filantropică laică, de la dezvoltarea vertiginoasă a sectelor, care cuceresc pe cei mai zeloşi rugători (…),  de la intelectualii care părăsesc biserica încercându-şi aiurea alt echilibru, şi până la preotul care fuge după ei, imitându-le apucăturile şi metoda, de la mentalitatea protestantizată cuibărită în mintea celor mai mulţi cărturari bisericeşti şi până la gesticulaţia catolicizantă a câtorva episcopi care se vor „prinţi” ai bisericii, în veac, la fel cu cardinalii, de la preotul de sat care nu mai crede în demnitatea misiunii lui şi care se preferă „intelectual”, sau „deputat”, mai curând decât slujitorul lui Dumnezeu, şi până la patriarhul care, în biserică, vorbind unor intelectuali credincioşi, chemaţi anume ca să asiste la o slujbă pentru restaurarea ritului bizantin în cântările liturghiei, îşi închipuie şi mărturiseşte că respectul ce i se arată în mănăstiri şi seminarii se datoreşte „meritelor sale personale”, mai curând decât faptului „că e acolo un popă neştiutor”.

Biserica văzută e sfâşiată, pentru păcatele noastre, ale tuturor, din neştiinţa unora, din necuviinţa altora şi din prea marea îngăduinţă a tuturor.

Criza aceasta, din care am citat câteva aspecte caracteristice, nu este de ieri, de alaltăieri. Privind lucrurile de sus de tot, se poate spune că, prin firea lucrurilor, latura lumească a bisericii e totdeauna, mai mult sau mai puţin, în criză. Pentru că, unitate văzută şi nevăzută în acelaşi timp, fiinţa bisericii împreunează tainic lucruri care de obicei, în stare de păcat, numai cu greu pot sta împreună. Continuare a întrupării Domnului Hristos, Biserica uneşte în fiinţa ei, două firi împreunate, dar neamestecate: una lumească, alta Dumnezeiască; una firească, alta suprafirească; una vecinică, alta trecătoare. Ca şi Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica e în mijlocul nostru, fără a fi din lumea aceasta. Şi, ca şi sufletul omenesc, şi orice punct de atingere între dumnezeiesc şi omenesc, orişice punct de hotar, Biserica e, pe pământ, în vecinică criză: biserică luptătoare.

Augustine-Rose

„Neliniştită e inima mea, spune undeva Fericitul Augustin, până ce nu se va odihni întru Tine, Doamne”, caracterizând această criză, pentru că, până la sfârşit, este scris, grâul nu va fi despărţit de neghină, nici bunii de cei răi.

Problema raporturilor dintre Biserică şi stat, dintre puterea lumească şi cea duhovnicească, este, prin sine însăşi, o problema foarte grea în teorie. Aceasta, pentru că e imposibil de găsit un teren de discuţie comun între cel ce crede şi cel care nu crede. Căci, cel ce nu crede va tăgădui Bisericii orice aspect metafizic supranatural, sau se va dezinteresa de dânsul şi va căuta să integreze Biserica în stat, ca simplă funcţiune culturală, imanentă, tăgăduindu-i orice drept de supremaţie, statul fiind singura funcţiune imanentă organizatoare a valorilor şi categoriilor culturale. În vreme ce credinciosul, pentru care toată puterea vine de la Dumnezeu, nu va accepta, cu nici un preţ, să acorde statului o autoritate superioară celei bisericeşti, atunci când de la aceasta îşi trage statul legitimitatea, adică singurul criteriu care separă puterea statului de forţa brută (…).

Revolutionarii_Pasoptisti

Revolutionari pasoptisti

Statul românesc modern este, precum ştim, o alcătuire burgheză, născută din împletirea prefacerilor sociale care au urmat păcii de la Adrianopole cu ideologia radicală a generaţiei paşoptiste. E firesc, deci, ca, într-o astfel de alcătuire, Biserica să nu îşi afle numai aşezare, dar nici posibilitate de înţelegere. Şi faptele ne arată, într-adevăr, o cumplită răstălmăcire (…).

Am spus că specificitatea ortodoxiei stă în accentul pe care îl pune viaţa religioasă pe trăirea acestei vieţi harismatice, liturgice, necum pe durerea unei organizaţiuni bisericeşti puternice, în veacul de acum, menite să realizeze o unitate juridico-politică în genul bisericilor din Apus. Unitatea bisericească nu a fost niciodată, în răsărit, o construcţie, ci o stare de fapt, o comunitate duhovnicească; altfel zis, de comunitate a vieţii tainice.

slujba-inchisoarea-vacarestiÎn materie de învăţătură, singurul criteriu al infailibilităţii este păstrarea nealterată a tradiţiei, fără adaos, aşa cum a fost primită. Curăţia ei stă în nestricarea ei, în invariabilitate. Aşa, că, Scrisoarea patriarhilor poate să precizeze, fără teama de a fi învinuită de protestantism, că

nestricarea dogmei şi curăţia rânduielii nu sunt date în paza unei ierarhii oarecare, ci a întregului cler şi popor bisericesc, strâns uniţi în dragoste reciprocă, [aceia] care sunt, cu alt nume, însuşi Trupul tainic al lui Hristos, biserica credincioşilor”.

Nedeosebind, deci, funcţional, o biserică învăţătoare de o biserică învăţată, compusă una din cler, alta din laici, magisteriul, putere de a învăţa, dată apostolilor (Matei 28, 19), s-a exercitat, în ortodoxie, în strânsă legătură cu viaţa de taină, învăţătura predându-se direct din tată-n fiu şi controlându-se cu prilejul împlinirii tainelor, de către preot…

papa-purtat-tron

Papa purtat pe tron

Sub acest raport, biserica apuseană a suferit, în jurul anului 1000, transformări esenţiale. Dezamăgită de aşteptarea zadarnică a sfârşitului, care întârzie peste acest an, biserica de apus începe o lungă evoluţie de adaptare la veacul de aici. Apusul pierde sentimentul primitiv, eshatologic, uită precaritatea esenţială a vieţii pământeşti şi aţintirea privirii duhovniceşti asupra lumii celeilalte. Catolicismul se organizează. Ierarhia lui ia forme statale. Unitatea lui se cere concretizată într-o autoritate pământească stabilă, după modelul principatului pământean. De unde şi primatul papalităţii. Doctrina se fixează, de asemenea, în teze filosofice raţionale. Arhitectura, în catedrale. Rezultatul e acel strălucit veac al XIII-lea, în care această orientare îşi află cea mai desăvârşită întruchipare. Dar care cuprinde, închis în el, viermele Renaşterii, ca pe o negare în perspectivă.

PopeKissing_Feet

Sarutarea piciorului Papei, unul din "prerogativele" primatului papal

Într-adevăr, identificarea antihristică, monstruoasă, a împărăţiei lui Dumnezeu cu a Mamonei nu întârzie să dea roade. Terestrizarea bisericii o face să abdice de la funcţia ei spirituală, de unificare duhovnicească a soborului. Ocupată de treburile veacului, biserica lasă spiritualiceşte valenţe libere, care vor dezvolta, încă de la sfârşitul secolului XII, o serie de mişcări religioase, mai întâi în marginea bisericii şi apoi împotriva ei, care vor cristaliza, trei veacuri mai târziu, în protestantism (…).

Gândurile acestea, aparent îndepărtate de preocupările acestui studiu, îşi au importanţa lor, pentru că ne înlesnesc să înţelegem schimbările pe care întemeierea statului românesc le-a atras cu privire la structura vieţii noastre bisericeşti. Pentru că, prefacerea fundamentală pe care acest stat a impus-o bisericii noastre stă tocmai în deplasarea accentului vieţii bisericeşti de la momentul tainic, liturgic, la momentul învăţăturii morale şi al organizaţiei, împingând astfel viaţa religioasă într-un impas din care cu greu va putea ieşi, obligată să-şi legitimeze, în chip protestant, existenţa faţă de stat şi obligată să făptuiască în mod catolic, dar în folosul acestuia (…).

Influenţaţi de o concepţie a bisericii valabilă pentru apus, dar cu totul străină, precum am arătat, de fiinţa bisericii noastre, anticlericalii noştri şi-au propus să răpească, pe de o parte, orice influenţă politică bisericii, iar pe de alta, să o întrebuinţeze ca unealtă în slujba intereselor statului burghez…

Regele tiran Carol II si prim-ministrul sau, Patriarhul Miron

Regele tiran Carol II si prim-ministrul sau, Patriarhul Miron

În marea transformare care, de la Renaştere, a prefăcut în chip raţionalist Apusul şi care se apropie de soroc, religia este supusă alternativei de a se închide în limitele raţiunii suficiente sau să piară, ca forţă, „obscurantistă, retrogadă, anacronică” etc. Cel puţin aşa pretind raţionaliştii. Dar, închisă în cerul cu stele de peste capul lui Kant şi lumea morală dinăuntru Dumnezeu este pus „la remorca filosofiei morale”. Biserica se încearcă a fi despărţită de viaţa ei tainică, transformându-se într-un instrument de moralizare a vieţii sociale, într-o anexă a mijloacelor de menţinere a ordinei în stat. Prin aceasta, însă, biserica încetează de a fi biserică şi se transformă în societate anonimă. Întru aceasta se poate spune că statul românesc a reuşit de minune (…).

O revizuire a raporturilor dintre biserică şi stat se impune, deci, în măsura în care statul, din organizaţie formală, destinată să asigure ordinea şi dreptatea, cum este statul liberal, se transformă într-o funcţiune politică de coordonare efectivă a tuturor resurselor şi tuturor formelor de viaţă ale naţiunii.

Această revizuire nu poate veni decât de la dezrobirea Bisericii din robia babilonică a statului nostru laic şi din restaurarea vieţii liturgice în toată strălucirea ei în activitatea bisericii în chip precumpănitor şi asupra vieţii intelectuale şi asupra celei active, pe care a pornit-o greşit, credem, reînnoirea. Căci, curăţirea vasului vine dinăuntru şi ne e spus să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte ni se vor da nouă pe deasupra. Ci, în viaţa tainică a Bisericii avem, cu toţii, căi fără greş de îndreptare către împărăţia Domnului.

Nu putem spune care va fi forma acestei restaurări bisericeşti, dar ceea ce vom putea spune sigur este că, dacă nu va avea ca rezultat reînviorarea vieţii tainice a bisericii, orice restaurare va fi zadarnică (…).

Starea actuală a bisericii este atât de rea, încât nu ştiu dacă şi o separaţie a bisericii de stat nu ar fi mai folositoare bisericii decât starea de azi (…). Se vor găsi însă oameni să înţeleagă necesitatea acestei revizuiri? Din adâncul durerilor de astăzi, care ne încearcă sufletul mai crunt decât ne încearcă criza trupul, credem că da. Şi dacă nu se vor găsi, nu vom deznădăjdui. Pentru că, nepătrunse sunt căile Domnului şi soarta bisericii Lui nu stă numai în mâna oamenilor.

Criza creştinismului: o criză a stării de har

NAE-IONESCU2

Nae Ionescu

Durează demult discuţia – în sânul creştinismului – între aşa-zisul moralism şi misticism. Răsunete destul de răspicate au ajuns până la noi, din aceste discuţii prin poziţia puternic „anti-moralizantă” luată la noi, „în numele ortodoxiei”, de profesorul meu, Nae Ionescu, spre cel mai mare scandal al unora, ca şi spre surprinderea altora (…). Interpretarea augustiniană (a poruncii de a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele – n.n.) pe care dl. Ionescu o califică „specific apuseană”, stă la baza tuturor rătăcirilor moraliste, în sensul că tindea să facă, din creştinism, o doctrină organizatoare a fericirii omeneşti pe acest pământ, pe baza altruismului şi a iubirii de aproape, considerate ca ţeluri bune „în sine”, pentru activitatea omenească.

Pe această cale a plecat atât catolicismul, care a „terestrizat” misiunea bisericii în ideea unităţii văzute şi aceea a puterii ei lumeşti; cât şi protestantismul, care a pus pe Dumnezeu „la remorca filosofiei morale”, făcând din El un fel de „monitor al prostimii” şi un păzitor al „ordinei publice şi al bunelor moravuri”, pavăză a celor aşezaţi faţă de toţi dezmoşteniţii soartei şi slujitor plecat al singurului Dumnezeu adevărat (adică, singurul subiect dotat cu adevărat cu atributele divinităţii) – Statul. Interpretarea lui Augustin constă în a da o valoare echivalentă termenului iubire în cele două propoziţii ale frazei lui Iisus, fie că e vorba de iubirea de Dumnezeu, fie că e vorba de iubirea de aproape, morala creştină fiind iubirea de oameni în Dumnezeu. E aici o idee care, de atunci, s-a răspândit şi formează un truism care stă azi la baza moralei întregii civilizaţii apusene şi chiar a nereligioase Revoluţii Franceze. Căci, interpretarea deschidea o poartă unei morale, interesând numai relaţiile dintre oameni, considerate în ele însele, morală francmasonică, lipsită de spiritualitate adevărată, adică, de contact cu lumea realităţilor de dincolo.

(…) La ortodocşi, numai renunţarea e calea; de aici, orice complacere fiind suspectată de panteism, de câte ori creştinul tinde să identifice iubirea de Dumnezeu de iubirea de aproape, căci, departe de a putea cuprinde pe cea de-a doua în cea dintâi, el riscă să piardă pe cea dintâi în cea de-a doua (…).

Creştinismul are deci două vedenii ale moralei. Pentru răsăriteni, „moralitate” ţine de Vechiul Testament. Şi ortodoxul îşi are moralitatea sa. E aceea a celor zece porunci, care alcătuiesc şi astăzi baza regulilor de purtare (…). Aceasta este însă o morală pre-creştină, morala Vechiului Testament, e legea pe care Noul Testament ţine s-o împlinească prin har, morala Noului Testament care, din acest punct de vedere, nu mai face decât să enunţe condiţiile omeneşti de pregătire pentru primirea harului e cuprinsă Predica de pe munte şi în Parabolele lui Iisus.

În opoziţia Predicii… la cele zece porunci, mai exact: în împlinirea legii vechi prin legea nouă se pune creştinului problema, între toate teologică, a raporturilor dintre Lege şi Har. În felul înţelegerii raporturilor dintre lege şi har stă, probabil, deosebirea între moralişti şi mistici (…). Lucru curios, în aparenţă: atât catolicismul, cât şi protestantismul, cu toată opoziţia lor, în cele mai multe privinţe, se acordă aici, să trăiască pe temeiul unei concepţii legaliste (…).

Legea iubirii, în ortodoxie, nu e o obligaţie, nu e o normă imperativă, ci o simplă chemare la realitate, constatare a unui fapt. “Vino-ţi în fire”, zice această reîntoarcere la raportul adevărat al lucrurilor, tulburat de cădere. Nici nu ar trebui zis „vino-ţi în fire”, revenirea e inevitabilă, ca rod al contactului cu realitatea spirituală în actul religios. Ea nu are nevoie de rigori sau de proptele poliţieneşti, care nu fac decât să „mimeze” produsul supranatural al Harului lui Dumnezeu. Problema se rezolvă de la sine în cuvintele: „Nu am venit să stric legea, ci să o împlinesc”.

(…) În acest caz, criza (morală – n.n.) nu este decât povestea alternării perioadelor de abatere ale lui Israil de la porunca Domnului cu perioadele de pocăinţă (…). Şi e nespus de interesantă necontenita analogie ce se poate face, sub acest raport, cu situaţia vremurilor noastreCriza moralei are însă rădăcini mult mai adânci… Căci această criză nu mai e o simplă criză a regulilor de purtare, ci e o criză a stării de har. E o decădere din vrednicia primirii harului, care e, de multe ori, în legătură cu înţelesul adânc al celor zece porunci, dar al cărui aspect e mult mai complicat, pentru că e vorba despre tulburare în relaţiile omului cu Dumnezeu şi nu numai cu semenii…

Apusenii sau protestanţii, dar mai ales protestanţii, văd în creştinism o religie esenţialmente morală. Această trăsătură ar constitui caracterul esenţialemente distinctiv al creştinismului, faţă de alte religiuni, păgâne, şi el ar da acestuia superioritatea asupra tuturor celorlalte, ale căror taine, de pildă, nu depăşesc niciodată caracterul lor relativ „estetic”.

kant

Immanuel Kant

Dl Nae Ionescu socoteşte că aceste tendinţe moraliste în interpretarea creştinismului sunt scăderi notabile ale spiritualităţii apusene, care, în ultimul timp, au toate rădăcina la Kant, asupra Religiei în limitele raţiunii. Dincolo de Kant, rădăcina acestei interpretări se poate afla în întregul de împrejurări care au format structura sufletească modernă a apuseanului, structură pentru care Kant e numai un indicator, la o răspântie de influenţe… În ce constă această scădere? Domnul Nae Ionescu precizează: dedesubtul acestei puneri a lui Dumnezeu „la remorca filozofiei morale” se poate întrezări o intenţie nemărturisită, ca un progres (în rău) al unei spiritualităţi anticreştine, al unei caricaturi masonice a spiritualităţii, o tendinţă antropozofică latentă şi, de cele mai multe ori, inconştientă, de preamărire a omului, sub aparenta preamărire a lui Dumnezeu. Un fel de impulsiune de a accentua capacitatea mântuitoare de sine a omului, socotit în stare să condiţioneze, dacă nu să săvârşească el însuşi – mai mult sau mai puţin, fără ajutorul lui Dumnezeu – mântuirea sa personală… Ce altceva este kantiana „valoare universală a bunei voinţe”?

Dumnezeu nu mai e un agent real în opera de mântuire, ci un „concept”, postulat, destinat să garanteze normele de purtare fundate nu în El, ci aiurea. El nu mai este în stare să dea omului nici un ajutor eficace, ci numai să „garanteze” ordinea publică. Analogia cu „Monitorul” şi calificarea de „poliţienească” a acestei morale e mai adâncă decât pare. E aici, la Kant, o întâlnire la limită a ideilor emise de „cei trei reformatori”: Luther, Descartes si Rousseau, speculate şi dezvoltate la ultima lor limită. Pietismul, filosofia luminilor, al cărei iniţiator incontestabil este Descartes, care i-a formulat întreaga problematică, prin Wolff (şi, de aici, deismul lui latent), unite cu dogma bunătăţii morale a voinţei omeneşti, la origine, a lui Rousseau.

Dar toate acestea sunt idei spurcate, idei diavoleşti, de care drept credincioşii trebuie să se ferească, aşa, ca de foc.

Creştinismul nu este o morală nouă, ci religia adevărată. Nu trebuie să ne fie teamă de acuzarea că prin aceasta interpretăm „păgâneşte” creştinismul, adică, cu „frica lui Dumnezeu”. Eşti mult mai aproape de El aici decât prin falsa devoţiune pietistă (ba, mai mult, „rigorismul moral” – spre deosebire de „asceză” – pare a izvorî dintr-o presupoziţie funciarmente ateistă), pe care unii apuseni o iau drept iubire de Dumnezeu. Evlavia – pietatea specifică răsăritenilor – e mult mai aproape de frica lui Dumnezeu (…).

Actul moral e ordonat către organizarea vieţii de aici, act imanent în lumea aceasta; în timp ce actul religios constă într-o legătură mistică cu „lumea de dincolo”, cu transcendentul. Preceptele religioase, dacă sunt, nu pot avea în vedere decât pregătirea pentru lumea cealaltă, faţă de care această viaţă nu are nicio importanţă, sau o importanţă relativă, de pregătitoare a celeilalte…

Creştinismul drept credincios…nu se preocupă, în sinele său, de organizarea fericirii pământeşti, ci de pregătirea vieţii de apoi. Toate tendinţele „moralizante” despiritualizează creştinismul, în înţelesul că îi degradează ţinta. În loc să i-o vadă în contactul omului cu realitatea transcendentă şi cu valorile ei veşnice, îi dau ca ţintă organizarea fericirii de aici, „ca să îţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” uitând cu totul, sau lăsând ca neesenţiale, valorile lui veşnice şi viaţa de apoi. Ca şi cum ai putea fi creştin fără a crede în aceste lucruri… şi chiar în Dumnezeu. Aceasta este schimonosirea „moralismului” în sânul creştinismului însuşi şi efectul său răufăcător (…).

Că creştinismul a avut şi are încă influenţe extrinseci asupra moralei, lucrul e de netăgăduit… Omul radiază în toate celelalte activităţi lumina contactului cu Dumnezeu în actul religios pur. Luminarea inteligenţei, înseninarea morală arată că actul religios are resorturi şi răsunete active în celelalte funcţii sufleteşti. Confundarea a ceea ce vine din „Lumină” cu aceea ce vine din făptură şi din fire e, însă, cea mai mare orbire ce pândeşte pe creştin, ca o ispită lăuntrică a Satanei, şi-l face să piardă legătura cu Dumnezeu, să se înşele şi să cadă.

În lumina lămuririlor de mai sus, se poate spune acum, privitor la criză, că viaţa creştinului e o necontenită revoluţie şi criză. Aici găsea dl Ionescu germenul esenţialmente anarhic al creştinismului. Viaţa e o criză pe calea mântuirii, o luptă necontenită între două împărăţii, din care una, căzută, a tulburat pe cealaltă, fundamentală şi supraordonată. Cu diavolul, au intrat în lume, prin căderea omului: durerea, dezordinea şi neputinţa (…) tot ce se leagă de întoarcerea omului de la Dumnezeul căruia se aseamănă şi unde îşi avea locuinţă. „Neliniştită este inima mea, până ce nu se va odihni întru Tine”, zicea fericitul Augustin. Creştinul se simte în lume străin şi trecător şi nicăieri nu-şi află, cât e viu, locaş de veci. Aici stă şi înţelesul atât de paradoxal al răsturnării de valori pe care o înregistrează cele nouă fericiri.

Constatarea că valorile Predicii de pe munte nu şi-au aflat întruchipare într-o ordine socială, să fie oare semnul unui „faliment” al ei? Ar fi, dacă am recunoaşte acestor valori un sens moralizant, şi aici, disperarea lutherană, care dă în „răul radical” pândeşte pe Scheler, fără să îşi dea seama, întrucât riscă să confunde lumea de sus cu cea de jos. Şi optimismul catolic, care riscă să confunde, în sens invers, pe cea de jos cu cea de sus, nu riscă nici el mai puţin decât „îndobitocirea” prezisă de Apocalips, atunci când caută de pe acum „realizarea statului papal”. Ca şi cum ar putea fi aşezare lumească şi văzută, fără pată.

Biserica este, desigur, fără pată, tocmai pentru că are rădăcini în cer, ca trup mistic al Domnului Hristos. Astfel, e sfântă, măcar că-n sânul ei există păcătoşi.

(Mircea Vulcanescu, extrase din: Bunul Dumnezeu cotidian. Scrieri religioase, Ed. Humanitas)

bunul-Dumnezeu

***

Fotografii cu Mircea Vulcanescu:


MV-1925

MV-munte

MV-sotia

Legaturi:

***


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Mircea Vulcanescu, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

37 Commentarii la “Martirul Mircea Vulcanescu despre criza Bisericii, Imparatia lui Dumnezeu si imparatia acestui veac

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Raspuns catre CRITICATAC pe tema separarii Bisericii de Stat - Recomandari
  2. Pingback: “DESTEAPTA-TE, ROMÂNE!” – Dar la ce fel de trezire suntem chemati? - Recomandari
  3. Pingback: 61 ani de ani de la adormirea unui martir: “DETINUTUL CRIMINAL DE RAZBOI” MIRCEA VULCANESCU. Documente: Marturia interogatoriului din 1945 si APARAREA din PROCESUL-MASCARADA in urma caruia a fost condamnat la 8 ANI TEMNITA GREA -
  4. Pingback: Spre interzicerea cinstirii martirilor: MIRCEA VULCANESCU – URMATORUL PE LISTA AGENTILOR CORECTITUDINII POLITICE. In urma unei reclamatii, Primaria sectorului 2 ia in calcul DEMOLAREA STATUII FILOSOFULUI - Recomandari
  5. Pingback: MIRCEA VULCANESCU despre ROSTURILE ADANCI ALE EDUCATIEI versus ROBOTIZAREA OMULUI: “Fericirea o fagaduiau Principatelor Române strainii, CAND VOIAU SA LE OCUPE”. “Femeia sa nu-si piarda FEMINITATEA” - Recomandari
  6. Pingback: TATAL MEU, MIRCEA VULCANESCU. Amintirile si confesiunile Doamnei MARIUCA VULCANESCU pentru “Familia ortodoxa”: “Pentru mine, temnita a fost un fel de cinste. Intotdeauna, in orice situatie am fost, am incercat sa vad partea luminoasa a l
  7. Pingback: SFANTUL IERARH NECTARIE – “CIOBURI” DIN PATIMIREA UNUI ARHIEREU sau PRIGOANA DIN SPATELE ICOANEI -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate