DUMINICA ORBULUI SI “NORMALIZAREA” NEFIRESCULUI. “Intr-o Europa majoritar crestina se voteaza cu entuziasm pacatele Sodomei si Gomorei”/ ORIUNDE NE-AM GASI, HRISTOS VREA SA FIE APROAPE DE NOI/ “Ai adus bani, ai alungat bucuria”

25-05-2014 26 minute Sublinieri

  • Ziarul Lumina

Diac. Ciprian Bara: (Ne)firesc, evident şi normal

Imaginea-cadru a Evangheliei Duminicii a 6-a după Paşti creionează un contrast izbitor între lumina pe care Mântuitorul o dăruieşte unui orb din naştere, făcându-l să vadă, şi invidia întunecată a fariseilor care nu acceptă această minune şi care nu-l iubeau pe Iisus când El vindeca pe cei bolnavi.

Fariseii s-au trezit în faţă cu un om pe care îl dispreţuiau, cu un cerşetor orb (vindecat) fără şanse în elita socială a vremii, pe care îl chestionează cu o insistenţă ce confirmă mai curând că demersul lor nu era de a verifica eventuala minune, ci de a o exclude cu orice preţ. Era o luptă cu evidenţele greu de primit.

Într-o radiografie imediată, orice cititor sau ascultător al cuvintelor acestui fragment evanghelic ar trage uşor concluzia că în faţa unor astfel de evidenţe nu poţi să tragi cortina doar de dragul impunerii propriei tale dreptăţi, propriei tale normalităţi, propriei tale convingeri în ceea ce priveşte statutul şi standardul social. Tocmai această privire rapidă (superficială) a evidenţelor realităţii împrumutată cu succes în societatea contemporană semnalează faptul că şi omul zilelor noastre îşi construieşte propria dreptate, propria normalitate, doreşte să o impună şi celorlalţi cu orice chip, şi mai mult decât atât, nu este dispus să cedeze nici în faţa dreptăţii lui Dumnezeu. Cuvintele „normal“ şi „firesc“, derivatele şi reversurile lor sunt foarte discutate astăzi. Te încadrezi în prototipul „normalităţii“ de azi doar dacă eşti conectat la puseuri exclusiviste, spectaculoase şi foarte diferite.

Trăim o minimalizare a standardelor din dorinţa de a se impune o normalitate, de cele mai multe ori împotriva firii. Circulă atâtea curente în societate, încât dacă omul nu ia seama, nu ştie până unde poată să cadă, până unde poate să pătimească sufletul său. Modul în care se comportă oamenii astăzi, felul în care se îmbracă, modul indiscret de a se afişa în orice fel nu mai deranjează aproape pe nimeni şi e sprijinit pe chipul succesului branduit, publicitat, îmbrăcat în haina orbitoare a luminii de ecran, care permite orice şi care acoperă orice.

Credem că ne aflăm într-o stare de normalitate, într-o stare de sănătate optimă, raportându-ne la nişte standarde amăgitoare ale acestui veac grăbit şi dezordonat, a cărui realitate a lucrurilor şi ierarhie a priorităţilor este devastată de tot soiul de etalări moderne, nivelată aproape uniform de lipsa bunului-simţ şi proiectată tendenţios prin mass-media necreştină.

Adesea trăim impresia că se neagă lucrurile cele mai fireşti, cele mai simple, trăim impresia că se vrea ca oamenii, în special tinerii şi copiii, să fie nişte înfrânţi de la bun început, nişte predaţi de bunăvoie. Imaginea înşelătoare creată constant că oricine poate orice, că orice măr face şi pere este o lucrare meschină prin care se lasă impresia că, de fapt, nu există luptă duhovnicească şi că nu e necesară o astfel de luptă. Patimile sunt proclamate normalitate şi nu se pune problema ca cineva să lupte împotriva patimilor (poate doar cei puţin ciudaţi), ba mai sunt şi votate.

Într-o Europă majoritar creştină se votează cu entuziasm păcatele Sodomei şi Gomorei îmbrăcate şi învăluite în chipuri şi forme nefireşti, forţate, împotriva oricăror evidenţe ale firescului.

pr. Aurel Pavel: Credinţă şi orbire sau despre vederea fără folos

Ce este lumina şi slava omului faţă de lumina şi slava lui Hristos!? Pentru a înţelege mai bine aceasta, trebuie să ne punem întrebarea: de ce ni se face amintirea acestei minuni a Mântuitorului, nouă celor de azi? Pentru că, pe de o parte, noi credem pe bună dreptate că marea minune săvârşită de Dumnezeu este chiar Învierea Fiului Său, prin care a zdrobit moartea, adică puterea celui rău, şi care ne convinge să credem definitiv că Hristos este Atotputernic, iar minunea vindecării orbului ar păli în raport cu marea minune a Învierii Sale, iar pe de altă parte ne întrebăm ce relevanţă are pentru noi, cei de azi, acest crâmpei din viaţa pământească a lui Hristos sau din cea a celui vindecat prin această minune. Ne îmbogăţim cu ceva noi cei ce citim sau ascultăm această deosebită minune? Are ea un mesaj actual pentru noi, cei de azi, ce trăim mai mult cu lumina cea materială şi fabricată prin tehnică decât cu cea spirituală şi duhovnicească?

Răspunsul la aceste întrebări este întrucâtva uşor de dat, dar nu uşor de înţeles, de aprofundat şi de epuizat!

Oriunde şi oricum ne-am găsi, Hristos ne caută

Preliminar vorbind, tema dominantă a Evangheliei Sfântului Ioan este dată de dimensiunea ei teologică. Mesajul ei este de a ne descoperi taina Cuvântului întrupat, taina întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care, venind în lume, „S-a făcut Lumina lumii“: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt“. Cu alt prilej, Domnul a zis către ucenicii Săi: „Cine vine după Mine nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). „Fiul Omului“ este un titlu folosit de Iisus, Cel ce este Fiul lui Dumnezeu printre oameni, dar orbul, pentru a se convinge, Îl întreabă: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?“ Pericopa evanghelică la care ne referim ne duce pas cu pas de la întâlnirea noastră cu Lumina lui Dumnezeu ipostaziată în Fiul Său Cel întrupat şi înviat pentru a ne mântui până la identificarea mesajului adresat nouă ca să avem lumina vieţii.

Evanghelia ne spune că, „trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere“.

Învăţăm din acest verset că, în primul rând, Fiul lui Dumnezeu ne vede pe noi, iar nu noi pe El, că El S-a întrupat pentru a ne reda vederea şi viaţa pe care le pierduserăm prin căderea protopărinţilor Adam şi Eva din lumina Raiului; că El a înviat pentru a ne scoate din întunericul şi din umbra morţii, că El este actul iubirii lui Dumnezeu revărsată asupra noastră ca Faţă plină de Lumina ce manifestă fiinţa dumnezeiască unică spre făptura chemată la desăvârşire şi mântuire. Aşa cum ne spune teologul grec P. Nellas, Hristos ne priveşte şi ne descoperă oriunde şi oricum am fi:oriunde ne-am găsi, Hristos vrea să fie aproape de noi. Dacă suntem disperaţi, trebuie să ştim că Hristos este alături de noi ca Unul care a cunoscut disperarea. Dacă suntem neliniştiţi, Hristos este alături de noi, ca Unul care a cunoscut neliniştea. Dacă suntem părăsiţi, dacă suntem singuri, trebuie să ştim că nimeni n-a fost mai singur ca El, Care a fost părăsit pe Cruce de Tatăl Său. Oricât de jos am cădea, Hristos este mai jos de noi, pentru că S-a pogorât la iad. Iar când murim, Hristos ne aşteaptă în abisul morţii noastre“.

Acelaşi lucru ni-l spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iisus a mers să-l caute pe orb, nu orbul a venit să-L caute. Şi iarăşi, El l-a privit cu atâta atenţie“, ceea ce i-a făcut pe Apostoli să-I pună această întrebare: „Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?“ O întrebare oarecum firească după judecata Apostolilor, ştiind că Hristos tocmai vindecase un slăbănog la scăldătoarea Vitezda, căruia îi spusese „Să nu mai păcătuieşti!“; Noi, cei de azi, am putea înţelege aşadar că omul îşi atrăsese suferinţa prin propriile păcate şi fărădelegi săvârşite şi de aceea plătea pentru ele în virtutea responsabilităţii personale (cf. Iez. 18, 2 ş.u.; Ier. 31, 29; Dt. 24, 16). Apoi, am putea crede iarăşi cu Apostolii, care ştiau că Dumnezeu îngăduie uneori greutăţi asupra copiilor, datorită păcatelor părinţilor (cf. 1 Regi 11, 12; 21, 29; Ieş. 20, 5; Dt. 5, 9). Sau am putea crede că ar fi vorba de predominarea răului în pântecele mamei, ceea ce ar însemna că natura, firea, este rea prin sine însăşi sau înclinată răului?

Mântuitorul le răspunde Apostolilor şi ne răspunde şi nouă tranşant: nici una din acestea nu e cauza lipsei de vedere şi de lumină a vindecatului orb din Evanghelia de astăzi, „ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“. Mai bine zis, ca să se arate în şi prin el iluminarea spirituală pe care o avea omul dintru început şi pe care o reprimeşte acum prin harul Învierii lui Hristos…

Credinţa în Fiul lui Dumnezeu ne aduce vederea adevărată

Dumnezeu este plin de milă pentru acest om. Hristos trebuie să facă lucrurile pentru care a fost trimis.

„Vindecarea orbului intră în planul divin, ea apare ca figură a iluminării spirituale, deoarece vom vedea că omul îşi capătă nu numai vederea fizică, trupească, ci şi vederea spirituală, îl recunoaşte pe Iisus ca fiind Trimisul. „Mi se cade să fac lucrurile Mele până este ziuă.“ Ce vrea să însemne cuvântul ziuă în limbajul Domnului? Să fie răstimpul de la răsăritul soarelui până la apusul lui? Să fie doar viaţa pământească? Nicidecum! Hristos Dumnezeu este mai presus de timp, este supratemporal şi chiar atemporal, pentru că, fiind veşnic, noţiunea timpului I se potriveşte doar prin pogorământ şi aproximare. „Ziua Lui“ este veşnică, fără început şi fără sfârşit. „El lucrează – aşa cum ne spune Sfântul Nicolae Velimirovici – şi în moarte, coborând la iad, nimicindu-l şi slobozindu-i pe drepţii şi pe toţi plăcuţii lui Dumnezeu. Iar după Înviere a lucrat minuni şi lucrează până astăzi, şi va lucra până la sfârşitul veacurilor. Peste lucrarea Lui nu cade niciodată noaptea. Ziua Domnului cuprinde timpul întreg şi se revarsă peste marginile vremii, în veşnicie.“ Pentru noi oamenii însă, „ziua“ înseamnă: de la naştere la moarte. Dar întrucât omul este cu adevărat şi aievea revelarea lui Dumnezeu în timp, el nu-şi găseşte împlinirea decât în Dumnezeu. Omul, spune Sfântul Vasile, este chemat să fie dumnezeu, să se ridice la înălţimea lui Dumnezeu. Să facă lucrurile lui Dumnezeu. „Ce să facem ca să săvârşim lucrurile lui Dumnezeu?“ (In. 6, 28), au întrebat Apostolii. Şi răspunsul: „Lucrul lui Dumnezeu este ca să credeţi în Cel pe care L-a trimis“. Iar a crede înseamnă a-L vedea pe Cel care mai întâi şi totdeauna ne vede, înseamnă a primi Lumina în suflet şi a mărturisi ca şi orbul din Evanghelia de azi credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Orbul din naştere primeşte nu doar darul vederii fizice, trupeşti, ci mărturiseşte că Hristos „prooroc este“, adică Cel care mai înainte ne vede, iar darul acestei vederi înainte, primită şi de el, îl face să vadă minunea pe care fariseii nu puteau s-o vadă, deşi aveau vederea trupească din naştere. Cât de minunate şi de înfricoşătoare sunt lucrurile lui Dumnezeu! Cei ce vedeau ajung să nu mai vadă, iar cel ce nu vedea vede şi pe cele materiale, şi pe cele duhovniceşti! Şi astăzi se adeveresc cuvintele Sale: „Cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii“, iar despre orbirea şi vederea spirituală a omului modern care adesea nu Îl mai are pe Hristos în inima sa prin credinţă ne dă de înţeles, iarăşi, Sfântul Nicolae Velimirovici, atunci când spune: „Câtă vreme Hristos e în sufletul omului, e lumina acelui om. Câtă vreme e în mijlocul unui neam, este lumina acelui neam. Câtă vreme este într-o şcoală, este lumina şcolii aceleia. Câtă vreme este într-un loc în care se lucrează, este lumină lucrării şi a lucrătorilor. De unde pleacă El, rămâne întunecime; fără El sufletul omului este iad; un popor fără El este o haită de lupi, o şcoală fără El este o fabrică de nebuni; un loc de lucru fără El e loc de cârteală şi ură. Dar spitalele, închisorile, ce sunt fără El? Peşteri întunecate ale deznădejdii“.

Trei încercări

Ce a urmat vindecării minunate ne arată reacţia părinţilor, a vecinilor şi a celor ce-l cunoşteau pe orb. Tăgăduiau săvârşirea miraculoasă. Mai mult, căpeteniile iudeilor, prin orbirea lor spirituală, chiar dacă aveau ochi trupeşti şi vedeau, chiar dacă cunoşteau Legea lui Moise, s-au năpustit asupra celui vindecat cu tot felul de întrebări viclene, devenind astfel potrivnicii Mântuitorului. I-au negat personalitatea dumnezeiască, L-au făcut păcătos, au spus că nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. În tot acest timp, fostul orb vede în Omul care i-a dăruit vederea pe Iisus: „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut“.

Hristos Şi-a arătat slava Sa, „ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“ (In. 1, 14). Puterea lui Iisus lucrează totul. Sfântul Ioan menţionează că Siloam se tâlcuieşte trimis, aceasta, pe de o parte, pentru a arăta că Iisus se defineşte pe Sine ca Trimisul lui Dumnezeu, iar pe de alta, pentru a face din cel vindecat un „trimis“. Lucru pe care îl va şi face. În ancheta lor, fariseii, orbiţi de vederea trupească, materială, nu pot primi minunea, nu se pot minuna, fiind mai degrabă intrigaţi de lucrarea primită de cel vindecat, şi-l hăituiesc dintr-o parte în alta ocărându-l. Oare să fie acest scenariu o prefigurare a celui înscenat şi lui Iisus? Cert este că cel vindecat mărturiseşte despre Iisus că a făcut cea mai mare minune din istoria lumii: „Din veac nu s-a auzit să deschidă cineva ochii unui orb din naştere“; el mărturiseşte că Hristos este „de la Dumnezeu“, că este „cinstitor de Dumnezeu“ şi „face voia Lui“, că „prooroceşte“, că este „Fiul lui Dumnezeu“.

Mărturisind toate acestea, i se închină Celui care-i redase vederea. N-a strigat doar cu glasul, ci I s-a închinat, ca argument al credinţei sale. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Prin aceasta el a mărturisit dumnezeiasca Lui putere, şi ca să nu fie o slujbă doar a buzelor, a adăugat şi fapta“. Aşadar, aşa cum ne spune iarăşi Sfântul Nicolae Velimirovici, „orbul vindecat trecuse de prima încercare, arătându-se smerit şi ascultător când Domnul l-a trimis cu ochii unşi cu tină să se spele în scăldătoarea Siloamului. Aceea a fost încercarea ascultării. Apoi a trecut prin cea de-a doua încercare, răbdarea în ispită, şi nu L-a trădat pe Domnul în faţa minciunilor fariseilor. În urmă, Domnul l-a trecut prin cea de-a treia şi ultima încercare: a credinţei, cea mai grea din toate“.

Opoziţia este frapantă între fostul orb adus la lumina spirituală şi farisei, care se cred atotştiutori, cunoscători ai Legii lui Moise, chiar împlinitorii ei deoarece ţineau sâmbăta, dar nu întrezăreau nicidecum că Iisus este Hristosul lui Dumnezeu, Lumina lumii. Vai celor ce L-au văzut faţă către faţă şi nu L-au cunoscut, ci L-au lepădat rămânând în întunecimea morţii. Îndemnul „Umblaţi cât aveţi lumina ca să nu vă prindă întunericul“ (In. 12, 35) ni se adresează şi nouă.

Orbul, dascăl al credinţei în Hristos pentru fariseii îndoielnici şi vicleni

Credinţa în Dumnezeu, credinţa în ceea ce face El, în ceea ce ne învaţă despre Sine şi despre voia Lui, aceasta este credinţa religioasă. Credinţa în acest sens este încrederea ce o avem în El şi în ceea ce ne descoperă. Prin credinţă ne deschidem sufletul să-L primim pe El, intrăm în legătură cu El. Credinţa este fereastra sufletului prin care pătrunde lumina şi puterea lui Hristos. Însă credinţa fără fapte este numai o părere fără putere de convingere, dacă nu se certifică prin fapte se aseamănă unui trup pictat, fără viaţă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Şi, aşa cum putem înţelege din Evanghelia de astăzi, această credinţă nu ne dăruieşte doar vederea fizică, trupească, ci mai ales pe cea duhovnicească, descoperindu-ne sensul existenţei noastre în lume, dându-ne puterea de a-L mărturisi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, dându-ne puterea de a vedea minunea şi minunile acestei lumi şi a existenţei noastre în lume, minune şi minuni pe care omul modern nu le mai percepe, văzând şi iubind cu habotnicie să vadă doar aspectul material al lumii. Orbul din naştere e o icoană a recreării din nou a omului, ca nou Adam de către Noul Adam, descoperindu-i şi iluminându-i – aşa cum o face şi Taina Sfântului Botez cu fiecare dintre noi – ochiul minţii, spre a vedea şi a şi înţelege taina Luminii ascunse în lume, taina prezenţei discrete a lui Hristos ce ne dă sens existenţei învăţându-ne să ne vindecăm de necredinţă, să ne minunăm şi să fim fericiţi prin această minunare. Fariseii, în habotnicia şi greşita lor acrivie faţă de litera legii, erau orbi spiritual şi, vai, asemeni multor contemporani de-ai noştri, incapabili să vadă lumina şi sensul vieţii şi petrecerii noastre în această lume! Orbul din naştere e transformat de Hristos nu doar într-un om sănătos, ci într-un văzător înainte, într-un vizionar, într-un mărturisitor şi misionar ce mărturiseşte prezenţa şi lucrarea minunată a lui Hristos în lume, transfigurarea şi fericirea lumii în care se descoperă Luminătorul ei Cel ce ne luminează, spre veşnicie, cu Făclia trupului Său înviat! Orbirea sufletească face ravagii şi astăzi. Toţi avem nevoie să ni se deschidă ochii sufletului. Nu sunt orbi cei ce se ucid cu arme de foc pentru interese doar de alţii ştiute? Nu sunt orbi părinţii care dau educaţie nesănătoasă copiilor lor? Educatorii care devin sminteală celor ce trebuie să fie educaţi? Orbirea aceasta este pricinuită de prejudecăţi şi de deprinderi formaliste, aproape superstiţioase. Şi astăzi sunt farisei orbi spiritual. Umblă cu Scriptura în mână, din uşă în uşă şi cred că sunt „mântuiţi“, că doar ei sunt ai lui Hristos, că ei au ajuns deja în Împărăţia lui Dumnezeu. Spusele Mântuitorului ni se potrivesc multora: „Venit-au în lume spre judecată, ca să vadă cei fără vedere, iar cei cu ochi să orbească“ (In. 9, 39).

Să-L mărturisim, aşadar şi noi pe Hristos! Să vestim tuturor că Hristos Cel înviat e Lumina lumii şi sensul existenţei omului pe pământ şi în veşnicie! Să vestim tuturor că viaţa şi lumea aceasta au sens şi conţinut bogat doar în şi cu Hristos, doar atunci când, cu ochii noştri plini de lumina Învierii Sale, privim în văzduh de lumină cele ale Luminii, mărturisim în Duhul cele ale Luminii Care S-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire!

  • Doxologia:

pr. Constantin Sturzu: Inechitabil, dar mântuitor schimb cu Dumnezeu

Luna mai (florar, cum se zicea în popor) ne oferă şansa de a descoperi, în exegeza pe marginea textelor Evangheliilor din duminici, alte aspecte care vizează spovedania şi împărtăşania. Sunt lucruri asupra cărora creştinul de azi are datoria de a reflecta, mai ales în acest an omagial euharistic.

***

Prima duminică a acestei ultime luni de primăvară a fost dedicată femeilor mironosiţe(Marcu 15, 43-47, 16, 1-8). Cu toate acestea, pericopa evanghelică începe prin a ne relata cum un bărbat cucernic“Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu”, a cerut trupul lui Iisus de la Pilat. Putem sesiza aici imaginea credinciosului care, sfătuit de conştiinţa sa, aprins de dorul după Împărăţie, având binecuvântarea celui ce are porunca de a păzi şi oferi, cu bună rânduială, împărtăşania, se apropie şi se cuminecă. Iar Trupul şi Sângele Domnului sunt primite de noi în trupurile noastre slăbănogite şi aflate sub puterea morţii (simbolizate de mormântul în care a fost pus Domnul). Această împărtăşire a noastră nu este un capăt de drum sau un scop în sine. Cu toate puterile noastre sufleteşti (preînchipuite de femeile mironosiţe), ne tot apropiem de Domnul care este prezent în noi. Dar nu ne putem apropia oricum, ci aducând miresmele cumpărate – adică virtuţile pe care le-am lucrat cheltuind viaţa noastră ca să dobândim Viaţa cea adevărată. Suntem, atunci, cuprinşi de spaimă, pentru că, privind la slăbiciunea fiinţei noastre, nu ştim cum vom putea scăpa de patimile grele care ne împovărează sufletul. Dar dacă îndrăznim a ne apropia şi a lucra poruncile, cuminecaţi fiind, vom avea bucuria de a constata că piatra cea mare de la uşa mormântului nostru este răsturnată de o putere suprafirească: Însuşi Dumnezeu lucrează în noi şi înviază sufletul nostru, eliberându-l din robia păcatului.

Deloc întâmplător, la finalul pericopei, îngerul le îndeamnă pe femei să spună “ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea”. Asta arată că, deşi am greşit mult şi ne-am lepădat de Domnul (precum Petru) prin faptele şi gândurile noastre, totuşi Dumnezeu voieşte a se întâlni cu noi în acea slăbiciune a noastră, numită la modul concret. Este ceea ce suntem îndemnaţi să facem atunci când ne manifestăm pocăinţa, inclusiv prin mărturisirea cea de la scaunul de spovedanie. Să ne arătăm, adică, nu doar la modul general păcatele (“sunt mândru, sunt lacom etc…”), ci şi să punem foarte precis degetul pe rana noastră, să conştientizăm cum anume ne lepădăm noi de El, ca să-I dăm voie, astfel, să tămăduiască acele răni ale noastreGalileea neamurilor şi nu doar Ierusalimul cel sfânt este numit ca loc unde avem nevoie să-L vedem, întărind astfel ideea că Mântuitorul doreşte să vină nu doar în cele curate ale noastre, ci şi – mai ales! – acolo unde necurăţia şi păcatul ne stăpânesc. Este manifestă aici iubirea Lui care ne vrea pe deplin vindecaţi, pe deplin îndumnezeiţi, în toate ale noastre, fără rest.

***

Efectul mărturisirii păcatelor îl reprezintă slobozirea noastră de sub influenţa duhurilor care ne “ţin” ca paralizaţi. Este ceea ce putem desluşi din Duminica slăbănogului (Ioan 5, 1-15), când Mântuitorul vindecă pe paraliticul ce suferea de 38 de ani de această boală. Dar, o mărturisire, o dată făcută, nu echivalează cu o victorie finală, cu dobândirea unui soi de “imunitate” la ispite. Domnul îl avertizează pe acel slăbănog de la Vitezda: “De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Acest “ceva mai rău” nu înseamnă că Dumnezeu te pedepseşte aspru dacă vei cădea din nou. Când ne curăţim de păcate şi primim Viaţa care se dă din sfântul potir, noi suntem, deşi oarecum parţial, restauraţi şi mai şi primim putere (energie) dumnezeiască. Dacă, ulterior, alegem iarăşi păcatul, această putere care este în noi şi această libertate a noastră (re)dobândită se vor canaliza către făptuirea celor rele. Adică, faţă de momentul anterior curăţirii şi cuminecării, avem şi mai multă energie (ca să folosim o imagine pe înțelesul omului de azi) pe care am depune-o, iată, în scopul săvârşirii de rele. Cei ce-şi mutilează trupul se pot răni cu atât mai tare cu cât fac asta cu mai multă forţă. Aşa e şi în cele duhovniceşti. De aceea se şi spune că,cu cât se înalţă cineva mai sus, spre cele cereşti, cu atât – să nu fie! – dacă se va întoarce iar spre cele pământeşti, căderea lui va fi mai mare. Aşadar, mare grijă ce facem cu darurile şi puterea dobândite de la Dumnezeu prin sfintele taine, căci libertatea noastră este intactă şi posibilitatea de a cădea persistă chiar şi pentru omul aflat pe culmile sfinţeniei!

***

În Duminica samarinencei (Ioan 4, 5-42), Îl vedem pe Domnul – mai deplin poate decât în alte locuri scripturistice – ca fiind Duhovnicul desăvârşit. Dialogul de la fântâna lui Iacov este chip al dialogului fiecăruia dintre noi cu duhovnicul nostru. Sunt multe aspecte esenţiale aici, dar voi semnala acum doar unul. Atunci când Domnul o trimite pe samarineancă să aducă pe bărbatul său, aceasta, deşi trăia cu cineva în concubinaj, îi răspunde categoric: “N-am bărbat”. Procedează, adică, exact cum procedăm şi noi adesea: negăm că avem o problemă! Iar Mântuitorul nu o contrazice, nu îi răspunde cu – spre exemplu: “De ce minţi? Ştiu bine că trăieşti cu un bărbat”. Ci, se foloseşte tocmai de această negare a ei pentru ca, răsturnând cu înţelepciune situaţia, să o ajute să-şi conştientizeze starea de cădere: “Bine ai zis că nu ai bărbat” (adică nu ai soţ legiuit). Şi îi explică apoi că, după cei cinci bărbaţi pe care i-a avut înainte, cel pe care-l are acum nu îi este bărbat. Adică se foloseşte de o încăpăţânare a ei de a recunoaşte păcatul în care trăia, prefăcându-o într-o mărturisire – chiar dacă nu pe deplin conştientizată – a ceea ce era greşit în viaţa ei. E cu totul diferită o astfel de manieră de a dialoga la scaunul de spovedanie față de un ton categoric, chiar inchizitorial, al celui care ar soma pe ucenic să-şi vădească păcatele, care l-ar constrânge printr-un adevărat rechizitoriu. Câtă atenţie, câtă delicateţe arată Domnul cu un suflet pătimaş!

Pe de altă parte, vedem cum El cere apă de la samarineancă deşi îi poate oferi ei chiar “apa cea vie”. Aşa cere El de la noi viaţa noastră cea care merge spre stricăciune (cum se strică apa obişnuită, lăsată un timp într-un vas) spre a ne oferi – în acest inechitabil, dar mântuitor schimb – Viaţa Lui. Adică aducem trupul şi sângele nostru înaintea sfântului potir şi primim Trupul şi Sângele Său. Ca să nu mai însetăm în veac şi să devenim “izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”.

***

Întâlnim situaţii în care, spovedindu-se credinciosul cu acrivie de păcatele sale, consideră că nu are ce să mai mărturisească, mai ales dacă trece un timp extrem de scurt până la următoarea înfăţişare înaintea duhovnicului. Ni se pare că nu mai avem păcate şi chiar este posibil să nu le mai avem, cel puţin nu pe cele foarte mari. Puţini sesizează că, în fapt, nu este nimeni fără de păcat şi că greşim în orice clipă în care n-am fost cu Domnul, ci ne-am împrăştiat spre cele lumeşti. Dar, chiar şi să fie aşa, să nu mai fie păcate de mărturisit, pocăinţa noastră nu a luat sfârşit atâta vreme cât suntem în astă lume. Taina pocăinţei noastre nu se epuizează în cutremătoare întâlniri la scaunul de spovedanie, ci este una continuă, în fiece clipă, până ajungem a “vedea pe Dumnezeu aşa cum este” (cf. I Ioan 3, 2). După cum, chiar şi la scaunul de spovedanie, nu ne reducem la a enumera păcatele cu o contabilicească precizie, ci cerem şi cuvânt de îndrumare pentru viaţa noastră duhovnicească.

Aflăm, în Duminica orbului din naştere (Ioan 9, 1-38), că acest om nu s-a născut lipsit de vedere din pricina păcatelor, “ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Asta înseamnă, aşadar, că despătimirea noastră (ruperea de păcate) nu este capăt de linie în viaţa duhovnicească, ci abia începutul unei lucrări a noastre mai temeinice, dumnezeieşti chiar! Spovedanie nu se face doar spre curăţire, ci se face şi spre o continuă luminare. Ochii fiinţei noastre se limpezesc pe măsură ce ne tot spălăm în scăldătoarea Siloamului, adică în cristelniţa botezului, mai întâi, apoi sub cascada epitrahilului ce revarsă harul lui Dumnezeu peste noi în taina spovedaniei. Iar “tina din scuipat”, cu care se unge orice orbire spirituală, ne arată că materia pâinii şi a vinului, consacrate euharistic, devin în ființa noastră, prin transfigurarea în Duhul Sfânt, neobosită cărăușie a Luminii. Noi nu-L ştim de unde este şi cum lucrează – precum nici fariseii, odinioară -, dar minunea este că, la un moment dat, primim darul vederii lui Dumnezeu.

Orice virtute faci, în ascuns fă!

Spuneau părinții că era într-un sat unul care postea mult, încât se chema numele lui postitorul. Și auzind avva Zinon de dânsul, l-a chemat pe el; iar el s-a dus cu bucurie. Și rugându-se ei, au șezut. Deci a început bătrânul să lucreze tăcând, iar postitorul neaflând să vorbească cu dânsul, a început să se supere de trândăvie. Și a zis bătrânului: roagă-te pentru mine, avvo, că voi să mă duc! Zis-a lui bătrânul: pentru ce? Iar el răspunzând, a zis: căci inima mea arzând este și nu știu ce are. Căci când eram în sat, până seara posteam și niciodată așa nu mi s-a făcut. Zis-a lui bătrânul: în sat te hrăneai din urechile tale. Ci mergi de acum și mănâncă la ceasul al nouălea! Și orice faci, întru ascuns fă. Și cum a început să facă, cu necaz a așteptat ceasul al nouălea, și ziceau cei ce-l știau pe el, că postitorul s-a îndrăcit și venind el, a spus bătrânului toate. Iar el i-a zis lui: această cale este după Dumnezeu.

(Patericul, ediția a IV-a rev., Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, pp. 77-78)

Rugăciunea înainte de toate

Zis-a avva Zinon: cel ce voiește ca să-i asculte degrabă Dumnezeu rugăciunea, când se scoală, să-și întindă mâinile sale către Dumnezeu, mai înainte de toate și mai înainte de sufletul său, să se roage pentru vrăjmașii săi din suflet; și prin această ispravă, ori pentru ce se va ruga lui Dumnezeu, îl asculta pe el.

(Patericul, ediția a IV-a rev., Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 77)

„Ai adus bani, ai alungat bucuria”

Îmi aduc aminte de o povestire populară, cu multe învățăminte: era un om foarte bogat, iar la marginea domeniului său locuia un familist sărac, care făcea eforturi să supraviețuiască. Acesta muncea cu ziua și avea mulți copii, însă bucuria împărățea în mijlocul acestei case. La un moment dat, bogatul s-a hotărât să-l ajute pe sărac. A luat un săculeț plin cu bani de aur și i l-a dus. De obicei, în fiecare seară, în casa săracului, după masă, copiii cântau, râdeau și se jucau. În seara aceea se așternuse o tăcere adâncă. Casa săracului ajunsese asemenea unui mormânt tăcut. Bogatul, obișnuit să audă strigătele copiilor, râsetele și cântecele lor, era derutat că nu se mai auzea nimic. Și-a ascuțit urechile, aștepta, aștepta… dar, degeaba.

După puțin timp, în loc să audă cântece, a auzit țipete, certuri. Începuseră să se facă auzite tot felul de proteste, bombăneli. Tatăl spunea: „Cu banii ăștia o să cumpărăm o casă mare, mai încăpătoare, pentru noi”. Mama spunea: „Să-i păstrăm pentru când se vor mărita fetele”. Cel mai mare dintre copii, care avea o barcă de pescuit, spunea: „Renunțați la toate acestea, ca să-mi pot lua o barcă mai bună, cu care să prind pește mai mult!”. Celălalt frate își dorea altceva. Și așa, în puțină vreme, au ajuns să se bată, cărându-și unul altuia pumni cu nemiluita, moment în care tatăl a strigat: „Opriți-vă o clipă! Să ne liniștim.” A apucat săculețul, s-a dus la bogat și i-a spus: „Ia-l înapoi, fratele meu. Mi-ai adus bani și ai aruncat bucuria din familia mea.” Și săracul s-a reîntors la casa sa. În seara următoare, s-au auzit din nou glasurile voioase și cântecele copiilor.

De multe ori, bogăția și grijile aduse de ea răpesc bucuria vieții pe care bogații cred că o au.

(Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, pp. 42-43)

A cere iertare unul de la altul seara, înainte de culcare

Există o regulă foarte importantă în relaţiile din viaţa de familie: aceea de a cere iertare unul de la altul seara, înainte de culcare. Cu multa vorbire nu vei scăpa de păcat, după cum se spune în Cartea Pildelor (Pilde 10,19), fiindcă atunci când oamenii stau de vorbă, când comu­nică, întotdeauna ajung să discute pe cineva… Îmi amintesc următoarea istorie: un băiat şedea pe cuptor; au venit vecinele, cumetrele, au înce­put să stea de vorbă; el se uita, asculta, iar pe urmă a izbucnit, pe neaşteptate, în râs. L-au în­ trebat: „De ce râdeai?” El a răspuns: „Păi când stăteaţi voi de vorbă, şedea dracul pe prag şi tot scria, scria, scria ce ziceţi voi, şi pe urmă i s-a terminat hârtia şi a început să scrie pe coadă. Pe urmă aţi terminat de vorbit, şi careva a zis: «Iar­tă-mă, iartă-mă…» – şi îndată i s-a pârlit coada, şi dracul a pierit, şi atunci am râs de bucurie.” Ve­deţi voi, când păcătuim totul ni se trece la catas­tif, iar copiii absorb.

(Cum să întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înțelepte pentru soț și soție de la sfinți și mari duhovnici, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, p. 115)

pelerini_0

Ziarul Lumina: „În orice ascultare ai sentimentul că eşti în casa ta“

Prima persoană cu care trebuie să discuţi atunci când, pelerin pentru câteva zile fiind, calci pragul lavrei ştefaniene de la hotarul României cu Ucraina nu este părintele stareţ sau altă persoană din conducerea mănăstirii, ci arhondarul. Părintele Isaac, căci despre el este vorba, are un nume de două ori inspirat pentru ascultarea sa. O dată pentru că ne aduce aminte de fiul patriarhului primitor de străini din Vechiul Testament, şi în al doilea rând, pentru că firea blândă a părintelui ne duce cu gândul la sfântul episcop sirian al Ninivei din secolele VI-VII. Despre viaţa în mănăstire şi bucuriile ascultării ne-a vorbit în seara dinaintea plecării noastre din Putna.

Nu vreau să înţelegeţi că părintele stareţ, arhimandritul Melchisedec, nu ştie cine este cazat în mănăstire, ci doar că responsabil cu primirea credincioşilor acolo este părintele Isaac, ajutat de părintele ierodiacon Ieremia.

Atent la orice nevoie a ta şi mereu voios, părintele Isaac ascunde în sufletul său deschidere faţă de oricine vine la Putna să-şi liniştească sufletul de grijile care-l împresoară în lume pe om clipă de clipă. Chiar l-am întrebat cum de niciodată nu e plictisit de oamenii care se tot perindă zilnic pe la arhondaric şi e mereu binedispus. Pentru că nimeni nu l-a auzit vreodată spunând: „Hmmm, au mai venit şi ăştia pe capul meu!“ Răspunsul părintelui m-a minunat:

„Dacă nu ai trezvie, dacă eşti prins vreun moment în «offside», să zicem, poate să-ţi vină gândul: «Vai, ce obosit sunt, am treabă…» Desigur că acest lucru se poate întâmpla, dar, în primul rând, conştiinţa că Dumnezeu te-a pus în locul respectiv, că eşti sub purtarea Lui de grijă, în mediul tău, şi apoi faptul că te mişti în ascultarea ta precum peştele în apă, toate acestea te fac să nu simţi oboseala sau să crezi că ceea ce faci e peste puterile tale şi astfel să-ţi displacă. Perioade grele nu sunt. Există intervale când, dacă nu ai puţină rânduială, dacă nu ai un program, dacă nu reuşeşti să-ţi faci puţin timp pentru tine însuţi, să te aduni, să faci o rugăciune, atunci te ia valul. Pentru că atunci începi să nu mai vezi lucrurile duhovniceşte, uiţi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De fapt, ce trebuie să faci tu nu e decât pur şi simplu să-L laşi pe Dumnezeu să lucreze mai mult. Însă, când începi să crezi că tu faci totul, atunci şchiopătezi. Totul e greu când pierzi un pic logica duhovnicească şi începi să raţionezi după logica lumii. Dar imediat te trezeşti şi spui: «Doamne, iartă-mă!», iar lucrurile, uşor-uşor, se îndreaptă.

Uneori mă întreb cum ar fi dacă acum aş primi altă ascultare decât cea de arhondar. Cred că m-aş bucura cum te bucuri de un lucru nou şi aş considera că este un alt început, exact ca acum opt ani, când am venit în mănăstire.“

Şi părintele începe să-mi povestească drumul lui spre Putna.

În urmă cu opt ani…

calugarie-calugar_0După ce a absolvit, în anul 2005, Facultatea de Economie, specializarea Management în comerţ, turism şi servicii, Ioan, originar din Botoşani, intră în obştea Putnei. Fusese la mormântul lui Ştefan de mai multe ori încă din timpul facultăţii, din anul trei de studiu, şi plinătatea harului pe care a simţit-o aici, pacea şi bucuria i-au fermecat sufletul. Ascultarea sa este la arhondaricul „Mitropolit Visarion Puiu“, a cărui piatră de temelie a fost pusă în 1938 de ierarhul cu acelaşi nume. Tocmai fusese redat în folosinţă în 2004, la împlinirea a 500 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui domnitor moldovean. Mitropolit la Iaşi era atunci actualul Patriarh al României, Daniel. Au fost cazaţi acolo toţi membrii Sfântului Sinod.

În 2004, când am venit pentru prima oară la mănăstire, ceea ce m-a impresionat foarte mult a fost dragostea imensă a părintelui stareţ faţă de noi, faţă de tineri. Acest lucru a fost ca un magnet şi dragostea părinţilor care ne-au primit mi-a rămas în suflet. O dragoste şi o bunătate care m-au pus pe gânduri. Eu cugetam, în sinea mea: «Doamne, dacă mă voi duce la mănăstire, mă stabilesc într-un loc retras…» Aşa mă gândeam atunci…“ Înainte de Putna, Ioan mai fusese la o singură mănăstire, sus, pe Rarău, sub Pietrele Doamnei, unde este icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni care izvorăşte mir din gură. Dar când a ajuns la Putna, a ştiut sigur că aici îi era locul: „Pentru mine lucrul care m-a determinat să aleg Putna a fost că l-am întâlnit pe părintele stareţ, care mai târziu avea să îmi devină duhovnic. Mă spovedeam la un preot de parohie, părintele Dumitru Butnariuc din Botoşani, şi simţeam că îl incomodez pentru că doream să vin la spovedit la două săptămâni sau când aveam nevoie. Un părinte extraordinar, foarte sensibil, de o cuminţenie şi de o bună-cuviinţă care pur şi simplu te făceau să te topeşti în faţa lui. Chiar el mi-a recomandat: «Ionuţ, încearcă să te spovedeşti la un preot de mănăstire… să vezi ce sunt ascultarea, tăierea voii.» Pentru mine acela a fost cuvântul lui Dumnezeu. Eu nu am făcut Teologia şi, în consecinţă, nu ştiam nimic despre rânduiala monahală. Mai citisem cărţi, dar nu ştiam ce înseamnă ascultarea, cum să faci sau de ce să faci… Auzisem doar părinţi care-mi spuneau: «Uite, ca să asculţi, trebuie să faci exact ce ţi se spune».“

Şi părintele, zâmbind, îşi aduce aminte de un moment nostim al începutului întru cele ale călugăriei. „Eram în ascultare la părintele Dosoftei şi aveam un câine-lup la arhondaric, pentru pază. Ziua mai era lăsat dezlegat. Părintele vorbea odată cu cineva, iar câinele a trecut pe lângă el şi i-a lins telefonul. Când a văzut asta, părintele Dosoftei mi-a dat telefonul şi mi-a spus atât: «Du-te şi spală-l!» Eu mă duc, dau drumul la apă, pun telefonul sub jet, îl spăl bine… Vă daţi seama că telefonul nu a mai fost bun de nimic. S-a stricat…“

Şi asta pentru că viaţa în mănăstire decurge după cu totul alte reguli. Dar până le deprinzi, trebuie să treacă ceva timp. Pentru că, oricât de matur ai fi în gândire, călugăria înseamnă altceva decât şederea în lume. Doar dacă te laşi în voia lui Dumnezeu descoperi altă logică, intri într-un alt timp.

Tainele ascultării monahale

Când ca monah ţi s-a spus „fă aceasta sau aceasta“, nu te mai gândeşti dacă e bine sau dacă nu e bine. Pur şi simplu faci ceea ce ţi se spune şi trebuie să simţi că acela e firescul, normalul.

parinti_1„Niciodată nu am stat să mă gândesc de două ori când am avut de făcut ceva, pentru că am văzut exemplul ăsta la fraţii mei, la ceilalţi părinţi. Cu toate că la început nu realizam de ce mi se cere una sau alta, după ce am început să mă coc puţin, să văd ce înseamnă ascultarea, care e rodul ei, mi-am dat seama că mă aflam lângă oameni care, înainte de a spune ei ceva altora, împlineau întru ei cuvântul zis către aceia. Nu mă consider ascultător, mă consider un norocos, un privilegiat, şi chiar stau de multe ori şi-mi zic că poate nu sunt destul de recunoscător pentru cât de mult m-a ajutat Dumnezeu şi cât de uşor mi-a fost, căci eu nu m-am luptat foarte mult, nu am avut astfel de ispite încât să-mi fie greu… Tot timpul mi s-a părut totul foarte uşor şi chiar de multe ori m-au mai întrebat unii dacă nu mi se pare greu şi am zis că mulţumesc lui Dumnezeu, niciodată nu mi-a fost greu. La început nu îmi dădeam seama, pentru că este harul lui Dumnezeu care te acoperă. Mai târziu Dumnezeu îngăduie să ai unele ispite…“

Putna este o mănăstire mare, în primul rând prin istorie, dar mai ales dacă ai în vedere numărul monahilor ei astăzi. Chiar unul dintre părinţi spunea la masă: „V-aţi gândit vreodată cât costă să cumperi fiecărui monah o pereche de pantofi? Înmulţiţi 100 cu 200 de lei şi veţi vedea la ce sumă ajungeţi doar pentru o pereche de încălţări. Nu mai punem la socoteală hainele, mâncarea, mâncarea care este oferită pelerinilor la arhondaric şi alte cheltuieli, motorină pentru maşini…“ Ascultările călugăreşti se schimbă în fiecare an; în funcţie de nevoile mănăstirii, de disponibilitatea părinţilor, ascultările se rotesc. În mănăstire, vorba părintelui stareţ, trebuie să ştii de la tractor până la calculator.

Pentru părintele Isaac orice ascultare este mântuitoare.

parintele-isaac-putna_0„Nu m-aş mira dacă aş ajunge în alt loc, unde aş fi rânduit… În orice ascultare ai sentimentul că eşti în casa ta, orice ai face, fie că pregăteşti mâncare sau că te duci la câmp. De fiecare dată merg la câmp cu mare bucurie, când mai am ocazia. Şi de multe ori aşa stau şi mă gândesc: oare de ce mă duc cu o aşa mare bucurie? Pentru că stau aşa mult timp pe aici şi faptul că mă recreez sau mai schimb aerul sau peisajul îmi dă bună dispoziţie? Am simţit un lucru, un lucru de care sunt conştient. Acela că ascultarea mea şi tot ceea ce fac aici sunt rodul rugăciunii părintelui stareţ şi al părinţilor. Tot timpul m-am socotit un privilegiat şi un alintat, pentru că toţi mă privesc şi zic: «Vai, părinte Isaac, trebuie să fie tare greu acolo, la vale!» (arhondaricul este în afara incintei mănăstirii, situată puţin mai sus, n.n.). Şi eu stau şi mă gândesc: «Doamne, Tu ştii mai bine ca mine că eu mare lucru nu fac…» Dacă aş trage tare, dacă ar fi greu şi ar curge sudoare şi aş zice că muncesc eu, sau fac eu… Dar totul decurge aşa de lin şi parcă eu sunt ţinut pe palme şi văd că toată este lucrarea lui Dumnezeu. Oriunde mă duc, sau când ieşim pe la alte ascultări, pentru mine e în acelaşi timp nu numai bucuria că mai schimb un pic mediul, e ca şi cum atunci aş începe altceva, e un nou episod în viaţa mea. Văd că e rodul rugăciunii părinţilor, şi nu al ascultării mele, şi cred că aşa e în fiecare ascultare! Dacă eşti conştient că Dumnezeu te-a pus acolo pentru că aceea este voia lui Dumnezeu şi tu intri în voia lui Dumnezeu conştient că acolo îţi este locul, ai foarte multă pace şi eşti în firea ta, nu eşti crispat, totul este lin.

Îmi vine în minte un cuvânt de la Sfinţii Părinţi, de la avva Dorotei, care îl întreabă pe părintele său: «Avvo, de multe ori mă tulbur şi mă gândesc, de ce îmi este atât de uşor? Că spun Părinţii că prin multe sudori şi prin multe nevoinţe, aşa se poate intra în Împărăţia cerurilor.» Şi părintele i-a zis: «Stai liniştit, că pentru ascultători totul este aşa. Totul este uşor!» Şi mă umilesc şi sunt conştient că nu fac nimic şi că, de fapt, ascultarea nu este a mea, ci a părinţilor.

Mi-am adus aminte tot un cuvânt din Pateric. Se zice că erau doi părinţi: avva Or şi avva Atre. Ei trăiau într-o foarte mare pace, iar avva Or îl avea ca ucenic pe avva Atre. Când a venit avva Sisoe să-l vadă pe ucenicul avvei Or pentru folos, el tocmai curăţa un peşte ca să i-l gătească bătrânului. Acesta îl cheamă: «Atre, Atre!» Şi când l-a strigat, avea cuţitul în mijlocul peştelui şi acolo l-a lăsat. Avva Sisoe s-a minunat de ascultarea lui cea mare, pentru că nu a zis: «Mai aşteaptă până voi spinteca peştele!» Apoi i-a spus avva Atre: «Vreau să-ţi arăt că, de fapt, ascultarea nu e a mea, ci e a bătrânului.» Şi s-a dus, a gătit un peşte, dar l-a stricat intenţionat, apoi cei doi au stat la masă şi, mâncând, ucenicul a zis avvei: «Părinte, e bun peştele?» Atunci el i-a răspuns: «Da, bun este.» După aceea i-a adus bătrânului încă puţin peşte, însă foarte bun, şi i-a zis: «L-am stricat, avvo!» Şi a răspuns: «Da, l-ai stricat!» Atunci a zis avva Atre: «Văzut-ai că ascultarea este a bătrânului?» Exact la lucrul acesta m-am gândit de foarte multe ori: bucuria, pacea şi toate darurile pe care le-am simţit ca mari binecuvântări ştiu că sunt rodul ascultării şi al rugăciunilor părinţilor, nu ale mele. Sunt conştient de lucrul acesta şi de aceea socotesc că nu aş putea niciodată să fiu destul de recunoscător Maicii Domnului că m-a adus aici, între aşa părinţi. Sunt conştient de darul acesta mare pe care Dumnezeu mi l-a dat, ca să-l am pe părintele stareţ ca părinte duhovnicesc şi pe ceilalţi părinţi ca fraţi ai mei, de la care tot timpul am ce învăţa.

Cât valorează binecuvântarea stareţului tău

ierusalim_2012---2816_1_0Povesteam şi părinţilor că de fiecare dată se împlinesc cuvintele părintelui stareţ. Am avut marea bucurie să merg să văd Sfintele locuri de la Ierusalim anul trecut, pe 15 ianuarie, şi ţin minte că părintele stareţ ne-a dat fiecăruia când am plecat câte o binecuvântare şi ne-a zis câte ceva. Am ţinut minte ce i-a spus unui părinte de lângă mine: «Vezi, când te duci acolo, să nu te sminteşti de nimic, să te rogi, să te foloseşti, să fii aşa şi pe dincolo.» Iar mie mi-a zis să fac ce pot, să fiu de folos, adică unde pot, să ajut. Mi-a zis: «Să ai înger păzitor, înger de pace, înger de lumină!» şi atât. Şi a fost o clipă în care, din îngăduinţa lui Dumnezeu şi spre folosul meu, ca să-mi amintesc mai bine cuvintele părintelui stareţ, acel părinte a avut o clipă în care era înclinat să se smintească de o anumită situaţie. Imediat i-am adus aminte de cuvântul părintelui spus la plecare, el s-a bucurat şi s-a îmbărbătat, şi lucrul acesta m-a trezit şi pe mine. N-am mulţumit destul părintelui stareţ, nici când m-am întors de la Ierusalim nu am îndrăznit să-i povestesc, îmi era ruşine că mă laud… Vă mărturisesc ca una din bucuriile pe care nu sunt vrednic să le am, să le trăiesc: tot drumul la Ierusalim şi în toate cele 10 zile s-a împlinit cuvântul părintelui stareţ întru toate. Mulţi spun, din experienţa lor anterioară, că la aeroportul din Tel Aviv nu este bine să spui că ştii engleză, trebuie să fii rezervat, să nu ieşi în evidenţă. Vama israeliană e o vamă foarte dificilă. La dus a fost foarte uşor, dar când ne-am întors, ne-au scanat bagajele, ne-au ţinut la rând, eu aveam nişte pietre, nişte ouă de onix. Cât am stat la rând, vreo două ore, am văzut nişte măicuţe românce; îmi era milă de ele, le percheziţionau, le întorceau pe dos bagajul. Când am ajuns la punctul de control, acesta era de forma unui pătrat, cu vreo 12 birouri, şi în mijloc era biroul lor. Şi eu am dat să mă mut la alt ghişeu, mi-am zis că acolo nu era nici un agent, m-am mutat ca să mă preia altcineva. Atunci controlorii s-au uitat mai aspru la mine şi au ridicat tonul, spunându-mi: «Cine ţi-a zis să te muţi?» Eu am stat liniştit, nu m-am tulburat deloc şi, când a venit o doamnă controlor şi m-a întrebat «Vorbiţi engleza?», eu i-am spus: «Da, sigur că da.» Femeia s-a uitat la mine, mi-a zâmbit şi mi-a zis: «Serios?» Am continuat în aceeaşi notă: «Da!» Apoi mi-a pus două întrebări scurte: dacă am ceva de declarat, dacă m-am întâlnit cu cineva în Israel, şi i-am răspuns că nu, am doar nişte cărţi, una de acasă şi una pe care am cumpărat-o. M-a întrebat câţi mai sunt din grupul nostru în spatele meu, iar eu i-am spus că vreo 7-8, şi m-a rugat să traduc şi pentru ei ca să poată trece mai repede. Am fost de acord. Au fost foarte drăguţi, foarte amabili. Aşa totul a decurs cu pace. Şi sunt conştient că pentru rugăciunile părintelui stareţ şi ale părinţilor am avut toată această mare bucurie, şi chiar mă gândeam că, în toate cele 10 zile cât am stat, îmi venea să strâng în braţe pe toată lumea. Atunci mi-am zis în sinea mea: «Când îţi dă Dumnezeu un dar, ţi-l dă atât de deplin!» Pentru mine, pelerinajul în Ţara Sfântă a rămas ca o mare binecuvântare pe care El mi-a dăruit-o.“

Lacrimi de părinte

MelchisedecVelnicIulie2012În ultima zi pe care am petrecut-o la Putna am vorbit şi cu părintele stareţ despre monahii de acolo. Arhimandritul Melchisedec este un om dârz şi de neclintit în felul lui, asemenea marelui ctitor şi domnitor moldovean înmormântat în biserica mănăstirii, dar când a început să-mi vorbească despre cei împreună cu care duce războiul nevăzut, i-au dat lacrimile. Lacrimile lui mărturiseau mai mult decât orice altceva dragostea părintească pentru fiii săi duhovniceşti. Nu îmi venea să cred cum duritatea şi asprimea vieţii monahale pot naşte apropieri sufleteşti aidoma celor dintr-o familie unde părinţii îşi iubesc necondiţionat copiii.

„Îngerul ţi-l aduce pe novice până la uşa ta, m-a atenţionat părintele Melchisedec cu multă seriozitate. Până acolo are el grijă de acesta. Din acel moment, e sarcina ta ca stareţ să-l ajuţi, tu trebuie să-i porţi de grijă.“

Şi cum se poartă de grijă unui ucenic? Intuind vocaţia lui şi găsind, tu stareţ, un loc în mănăstire, o ascultare care să-i potenţeze la maximum această chemare. Părintele Isaac e doar una din dovezile acestei intuiţii corecte.

obste_0


Categorii

Manastirea Putna, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “DUMINICA ORBULUI SI “NORMALIZAREA” NEFIRESCULUI. “Intr-o Europa majoritar crestina se voteaza cu entuziasm pacatele Sodomei si Gomorei”/ ORIUNDE NE-AM GASI, HRISTOS VREA SA FIE APROAPE DE NOI/ “Ai adus bani, ai alungat bucuria”

  1. Prezentarea la vot, in DUMINICA ORBULUI, pe ORE:

    09:15 – Crin Antonescu a votat si le sugereaza cetatenilor sa faca acelasi lucru. Presedintele PNL a votat la scoala 73.
    09:29 – Presedintele PDL, Vasile Blaga, s-a prezentat si el la vot.
    09:40 – Elena Basescu impreuna cu sotul si fiica lor au fost prezenti la vot in aceasta dimineata.
    10.15 – Premierul Victor Ponta a votat la scoala numarul 17 din Capitala. El a venit insotit de sotia sa Daciana si fiica lor, Irina.
    10.20 – Fostul premier Emil Boc, a venit la urne insotit de sotia sa si de candidatul PDL Cluj la europarlamentare, Daniel Buda.
    10.20. Elena Udrea s-a prezentat la sectia de votare.
    11:00 – Presedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, a votat duminica, la Liceul Jean Monnet din Capitala.
    12.00. Presedintele Traian Basescu a votat la liceul A.D. Xenopol alaturi de sotia sa, Maria.

  2. Ultima gaselnita a satanistilor damboviteni: in nopaptea asta are loc un spectacol de opereta si o proiectie de film in Cimitirul Bellu!

    Fragmente din cel mai de succes spectacol de opereta al anului, “Fantoma de la opera”, vor fi prezentate, in premiera, printre mormintele personalitatilor de la Bellu. Spectacolul sustinut in cimitir de catre artistii Teatrului de Opereta “Ion Dacian” se numeste, printr-o ironie a sortii, “dolce vita”. Acesta va incepe la ora 9:00 seara, iar dupa aceea oamenii sunt invitati sa asiste la un recital de pian si la proiectia filmului “Meet Joe Black”.
    Ana Anton, reprezentantul Administratiei Cimitirelor: “Am ales filmul tocmai pentru ca reprezinta o altfel de imagine despre moarte, la fel cum Cimitirul Bellu este pentru noi o entitate muzeala.”
    http://www.stiri.com.ro/stire-88825/noaptea-muzeelor-2015-ce-surprize-ii-asteapta-pe-romani-harta-interactiva-cu-muzeele-din-capitala.html

  3. In duminica orbului, satanistii din Riga au dezvaluit statuia lui Putin crucificat si cu un cui batut sub ochiul drept.

    Un artist din Letonia a ridicat o statuie in curtea interioara a fostului sediu KGB din capitala Riga ce reprezinta un Putin crucificat, scrie meduza.io. Trecatorii sunt invitati sa bata cu ciocanul un cui in figurina Putin.
    Potrivit presei locale, creatorul expozitiei doreste sa ramana anonim.
    Potrivit primarului din Riga, Nils Usakovs, curtea respectiva tine de jurisdictia ministerului culturii leton.
    Nils Usakovs a asigurat opinia publica de faptul ca expozitia de arta nu a fost aprobata de consiliul municipal, iar exponatele demonstreaza ca “este inca posibil sa cumperi droguri undeva in acest oras”.
    http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-20161537-video-statuie-vladimir-putin-crucificat-capitala-letoniei-trecatorii-sunt-invitati-bata-cui.htm

    https://www.youtube.com/watch?v=QQOtKdUtHTc

  4. Putin a fost crucificat la doua zile dupa dezvelirea “pomului sperantei” in ghetoul din Riga. Sa fie oare o legatura intre cele doua evenimente?

    May 14, 2015
    Museum In Riga ghetto and Latvian Holocaust a momentous event took place: a sculpture by Edgar Kwiatkowski “Tree of hope” was opened. The event was attended by the Vice-mayor of Riga Andris Ameriks, Rabbi Menachem Barkagan, Israel’s Ambassador to Latvia Hagit Ben-Yaakov, cardinal Janis Pujats, the head of the Lutheran-Evangelical Church of Latvia Janis Vanags, former Prime Minister of Latvia Maris Gailis.
    https://www.youtube.com/watch?v=4ib57aeh4UQ

  5. Un profesor de drept comunistoid de la Universitatea George Washington a depus o plangere la Oficiul pentru Drepurile Omului, asupra prezentei crucilor intr-o universitate catolica care sunt ofensatoare pentru musulmani.

    A complaint that says crosses at Catholic school are “offensive”, and prevent Muslim prayers, has been filed against Catholic University in Washington, D.C.
    The complaint to the Washington, D.C. Office of Human Rights, filed by a leftist professor from rival George Washington University, says there are “too many crosses in every room of Catholic University” which is a “human rights violation that prevents Muslim students from praying there.”
    As Belief Net reported, GWU Law School Professor John Banzhaf takes the Catholic institution to task for acting “probably with malice” against Muslim students in a 60-page complaint that cites “offensive” Catholic imagery all over the Catholic school, which he says hinder Muslims from praying.
    http://toprightnews.com/muslims-demand-that-offensive-crosses-be-removed-from-catholic-school/

    Nu musulmanii au facut aceasta plangere, ci John Banzhaf, care s-a gandit ca este oportun sa o faca in numele lor. Asa cum se vede si din articolul din wikipedia, a mai facut o plangere similara si in 2011, acuzand ca musulmanii nu au spatii de rugaciune intr-o universitate catolica!

    In 2011, Banzhaf filed a charge with the DC Office of Human Rights in which he claimed that Muslim students were being discriminated against because of lack of adequate prayer space. According to Banzhaf, the charge came as a response to a 2010 article in CUA’s student newspaper about Muslim Students at CUA, in which no complaints were made.
    Media coverage of Banzhaf’s human rights charge has caused many[who?] to assume that Muslim students were suing the Catholic University, which led to some backlash against Muslims in the media.
    http://en.wikipedia.org/wiki/John_F._Banzhaf_III#Criticisms

    S-ar zice ca Washingtonul lupta din rasputeri sa promoveze islamul in dauna crestinismului. Dar lucrurile nu se opresc la religie, John Banzhaf a atacat in justitie si decizia Universitatii Catolice de a avea dormitoare separate bentru baieti si fete, pentru ca provoca o discriminare!

    14.06.2011
    Catholic University Goes Back To Single Sex Dorms
    http://www.huffingtonpost.com/2011/06/14/catholic-university-goes-_n_876541.html?

    26.09.2011
    WASHINGTON — John Banzhaf — a local lawyer, George Washington University law professor and overall gadfly — was a little surprised when over the weekend, U.S. Supreme Court Associate Justice Antonin Scalia seemingly came out in favor of Catholic University of America’s controversial same-sex dorm policy, encouraging CUA and other Catholic institutions to stand up to “politically correct” forces that would undermine the school’s religious identities and practices.

    In July, Banzhaf filed a complaint with D.C.’s Office of Human Rights charging that CUA’s return to same-sex dorms violates the District of Columbia’s Human Rights Act. The act, Banzhaf argued in his complaint, prohibits any kind of discrimination, like not allowing members of one sex access to a particular campus building, “and is not limited to situations in which one group is necessarily harmed or treated less favorably than another group.”
    http://www.huffingtonpost.com/2011/09/26/john-banzhaf-lawsuit-catholic-university-same-sex-dorms_n_982011.html

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare