CANADA INTERZICE CUVINTELE “MAMA” SI “TATA” IN FORMULARELE ADMINISTRATIVE/ Linsarea unui student crestin de catre grupari pro-LGBT la o facultate …catolica! Realizam unde am ajuns?/ Pseudo-stiintele REVOLUTIEI SEXUALE/ Idei periculoase: ANTINATALISMUL/ Exista un drept international la avort?/ COMBATEREA PORNOGRAFIEI – o necesitate

EVZ: Canada INTERZICE cuvintele „Mamă” și „Tată”, „Doamnă” și „Domnule”

Plângerea unui cuplu de homosexuali, întrebat de funcționarii publici cine este „mama” și cine „tatăl”, întoarce Canada cu fundul în sus.

„Guvernul canadian a decis să folosească genul neutru în toate formularele sale”, a declarat pentru AFP Mathieu Filion, director de comunicare al ministrului Familiei, Jean-Yves Duclos.

Service Canada, organismul care răspunde de serviciile federale pentru cetățeni, „a decis să refacă toate formularele, deoarece acestea nu sunt adaptate realităținor de astăzi”, a explicat Filion.

Hotărârea guvernului canadian a fost luată după ce ministrul Duclos a relatat în ianuarie „necazurile” unui cuplu de homosexuali din Noua Scoție, care au dorit să i se elibereze copilului lor o carte de asigurări sociale și „au fost întrebați cine este tatăl și cine este mama”.

„Acum, vor fi solicitate doar numele părinților”, a explicat oficialul canadian.

Actualizarea în conformitate cu Corectitudinea Politică a formularelor electronice necesită o muncă uriașă de codificare, scrie AFP.
Iar termenii „Mamă” și „Tată” nu sunt singurii care sunt proscriși. Odată cu ei, se va renunța și la „Domnul” sau „Doamna” în scrisorile și comunicatele statului canadian către cetățenii săi.

„Nu va mai exista gen, scrisoarea va fi trimisă doar pe numele persoanei”, a spus Filion.

În convorbirile telefonice, funcționarii federali vor începe prin a întreba: „Cum doriți să vi se spună astăzi? Unii vor răspunde Domnul X, alții Doamna X sau doar prenumele lor…”, a explicat purtătorul de cuvânt al ministrului Familiei.

Această măsură se înscrie pe linia politicilor guvernului lui Justin Trudeau, a cărui deviză este egalitatea cu orice preț.

Anghel Buturuga: 

Linsaj LGBT la o facultate catolica

Se intampla in America, la o facultate catolica. Repet: CATOLICA. Un student a pus in avizier, cu aprobarea conducerii institutiei, afise cu invataturile PUBLICE ale Vaticanului despre casatorie. Afisele contineau citate din Papa Francisc.

Studentii LGBT sau pro-LGBT din campus s-au sesizat si au inlaturat afisele din avizier. Nu erau, vezi bine, inclusive. Studentul catolic a cerut, din nou, aprobare de la conducerea institutiei, acordata, si a pus, din nou, afisele cu invataturile oficiale catolice despre casatorie in avizierul cu pricina.

A urmat taifunul. Studentii pro-LGBT au inceput sa asalteze camera in care statea catolicul, care a trebuit evacuat pentru a nu risca un linsaj. S-au creat si raspandit afise in care catolicul nostru era siluit anal. S-a organizat si un mars de protest impotriva homofobiei.

Reactia conducerii? Niciuna. Institutia catolica, desi aprobase cererile studentului crestin, nu l-a aparat, nu a condamnat oficial agresiunile, nu s-a sesizat cu privire la actele grave si in mod evident ilegale de agresiune comise: asaltarea camerei acestuia si caricaturizarea sa infamanta.

Asadar, aici suntem: nu mai poti afisa mesaje crestine publice, oficiale, intr-o institutie de invatamant superior institutional crestina!

Realizam ce se intampla?

Voci Conservatoare:

La Providence College, un student a pus la afișierul din cămin materialul din poză. (Mire și mireasă în fața altarului, cu o cruce în fundal. Mire și mireasă care se sărută, cu textul: “Căsătoria tradițională: Dumnezeu o consacră, natura o dezvăluie, știința o afirmă.” Un bărbat, o femeie, un băiat și o fetiță, ținându-se de mâini, cu textul: “Căsătoria trebuie reafirmată, nu reformată.” Papa Francisc binecuvântând un copil: “Trebuie să reafirmăm dreptul copiilor de a crește într-o familie cu un tată și o mamă.” Titlu mare: “Căsătoria, așa cum a creat-o Dumnezeu: un bărbat, o femeie.”)

Pentru o universitate catolică, nimic neobișnuit. Și totuși…

Afișul a fost mai întâi rupt. Un număr de colegi au vociferat amenințător în fața camerei studentului, până când personalul de securitate a trebuit să-l mute pentru propria-i siguranță. În zilele următoare, grupuri și mai mari și gălăgioase au făcut același lucru.

După ce a primit aprobare, studentul a repus materialul la afișier. A fost rupt din nou. L-a repus a treia oară, a fost rupt a treia oară.

O caricatură cu studentul fiind violat anal a fost afișată în cămin și postată în mediile sociale.

Un grup de profesori catolici au cerut universității să pună capăt hărțuielilor, și să reafirme că conceptul creștin al căsătoriei nu este hate speech. Reacția conducerii nu s-a referit însă deloc la hărțuieli. “Nu trebuie să ne demonizăm unii pe alții și să ne divizăm comunitatea.” Materialul afișat este “doar parte a învățăturii bisericii”. Este citat papa Francisc: “Biserica trebuie să-și ceară iertare nu numai persoanei gay pe care a ofensat-o, ci și de la sărac și de la femeia exploatată”.

Acum studenții cer președintelui universității să-l condamne pe student, astfel încât asemenea materiale sa nu mai fie afișate niciodată.

Un grup de activism gay va organiza un marș împotriva homofobiei și transfobiei, cu aprobarea universității.

Toate acestea, într-o universitate romano-catolică.

Cultura Vietii:

Știință, psihologie, sociologie, educație și valori

Opinie de Bernard Mitjavile, Sursa: Agoravox.fr

Răul unei anumite psihologii și al unei anumite sociologii, devenite populare, a fost rareori evaluat în societățile occidentale. O evaluare în acest sens a deceniilor trecute după anii celui de-al Doilea Război Mondial ne oferă un istoric deloc pozitiv.

Pseudo-știința psihanalizei freudiene

Psihologia este o abordare științifică a sănătății mintale și, prin urmare, neutră în ceea ce privește valorile morale. În general, un psihiatru sau un psihanalist crede că pentru a vindeca pacienții nu trebuie să facă judecăți morale sau să facă referire la valori absolute, ci să asculte oamenii, care își definesc propriile valori.

Această abordare psihologică se dorește a fi științifică de la Freud și de la crearea psihanalizei încoace, dar important este să observăm, printre altele, apropo de acest caracter științific, că de fiecare dată când fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, a intrat pe domeniul istoriei sau al antropologiei, teoriile sale au fost în mare parte respinse de către oamenii de știință din aceste zone.

Astfel, ideea uciderii tatălui ca origine a civilizației reprimate în „Totem și tabu” este în mare parte respinsă de antropologi. Teoria susținută în „Moise și religia monoteistă”, a unui Moise egiptean măcelărit de evrei în deșertul Sinai, care va fi reprodus, astfel, „uciderea tatălui”, este încă pe scară largă criticată de cercetători biblici și istorici.

În ceea ce privește afirmația din una dintre ultimele sale lucrări, „Viitorul unei iluzii” că „religia este nevroza obsesivă a umanității”, nu reflectă decât prejudecățile sale atee și anti-religioase, iar dacă amintim de Karl Marx, acesta declara că religia este opiu pentru popor. Acest lucru ar trebui să ne determine să analizăm critic teoriile sale și folosirea lor sub umbrela științei.

O concepție centrală freudiană, cum ar fi complexul Oedip, nu a fost doar respinsă ca având prea puțin de-a face cu mitul grec al lui Oedip (pentru Freud, mitul lui Oedip spune povestea fiului care își ucide tatăl, în timp ce la greci este invers, Laïos ordonă uciderea primului său născut ca să scape de blestemul, care i-ar fi prezis să fie ucis de acesta) și nu are prea multă valoare științifică, ci, mai grav, este respinsă pentru că a servit la acoperirea sau negarea cazurilor de abuz sexual și pedofilie la origine.

De fapt, Freud a trecut brutal, fără o justificare științifică reală, de la teoria seducției unui copil de către un adult, aflată la originea multor nevroze, la teza că scenele de seducție în copilărie evocate de pacienții săi au fost doar fantezii legate de dorințele incestuoase ale copilului. Totuși, Freud recunoaște într-o scrisoare, adresată lui Wilhelm Fliess, că fratele său însuși a fost abuzat sexual de tatăl lor, pe care l-a descris ca fiind pervers, precum „unele dintre surorile mele mai mici”, ce a fost cauza isteriei lui.

Această teză a complexului Oedip va avea un succes fenomenal asupra psihologiei populare din Vest și va fi repetată mai târziu de pedofilii, care au început să vorbească despre nevoia de a-și elibera sexualitatea infantilă. Acest lucru a permis eliminarea în mare măsură a responsabilității adulților în geneza tulburărilor psihice.

Ideea freudiană a inconștientului ca fiind în esență sediul libidoului reprimat și al tuturor fanteziilor pe care le creează ne conduce să considerăm omul ca un animal în timpul rutului care posedă imaginație. Această idee a fost respinsă de către discipolul principal al lui Freud, Carl Gustav Jung, care vedea în inconștient sediul arhetipurilor, al imaginilor primordiale de la originea miturilor și religiilor majore. Relațiile dintre Freud și Jung sunt binecunoscute și, citind diversele schimburi de scrisori, ni se creează impresia unui Freud ca lider al unui cult care își simte puterea amenințată de un discipol, mai degrabă decât un schimb de păreri între oameni de știință cu privire la natura inconștientului.

Revoluția sexuală

Această concepție despre inconștient se regăsește în conceptul de „revoluție sexuală”. Wilhelm Reich, autor al cărții „Revoluția sexuală”, a făcut populară ideea că moralitatea sexuală era un mijloc folosit de burghezie pentru a-și impune dominația. Reich, această glorie a psihanalizei,  și-a sfârșit  viața în închisoare, condamnat după acte sexuale cu minori.Acest amestec de marxism și psihanaliză a fost preluat și modificat de Herbert Marcuse ( „Eros și civilizație”, „Omul unidimensional”) și de generația din 1968, printre care și Daniel Cohn-Bendit, autor de amintiri despre educația copiilor frizând pedofilia, în orașul său din Germania. Cazul său nu a fost unul izolat, mai mulți dintre tovarășii săi din Partidul Verzilor (Grünen) fiind atinși de scandaluri de pedofilie.

Cohn-Bendit și-a cerut scuze, invocând spiritul epocii și, într-adevăr, am asistat în perioada 1970 și până în 2000 la un sprijini enorm acordat pedofililor în mass-media și în cercurile academice, oameni ca Gabriel Matzneff sau Tony Duvert, fiind lăudați de Libération, Le Monde etc. Pedofilia este adesea analizată superficial, ca fiind pur și simplu o chestiune de consimțământ sexual, ca și când acest act pierde toată gravitatea sa în ziua în care un adolescent  devine „major din punct de vedere sexual” (în prezent, la 15 ani). Potrivit lui Tony Duvert, „nu există decât o singură cale de a descoperi sexualitatea cuiva, mare sau mic, cea de a intra în relații sexuale cu acesta”. Acest autor care a primit, printre altele, Premiul Médicis, s-a bazat pe teoriile lui S. Freud asupra sexualității copiilor, pentru a-și justifica activitățile pederaste. El a susținut în cartea sa „Sexul bun ilustrat” o „eliberare sexuală” a copiilor prin pedofilie, sexualitatea copiilor, potrivit lui, fiind oprimată de societate.

Atunci când pornografia de masă a început să se dezvolte din anii 1970, cercurile psihologilor au subestimat în mare măsură sau au ignorat în totalitate efectele sale dăunătoare și implicațiile ei în criminalitatea sexuală. Dimpotrivă, potrivit unui punct de vedere întotdeauna zis „științific”, se vorbește despre efectul de „catharsis”, pe care l-ar putea avea pornografia în prevenirea oamenilor de a trece la acte, având un efect de defulare. În primul rând, a fost nevoie de raportul unei comisii a Congresului din SUA (Comisia Meese) de a spulbera așa-numitele teorii științifice. Comisia Congresului, bazată pe numeroase rapoarte ale poliției, a arătat că, în marea majoritate a cazurilor de crime sexuale și pedofilie, infractorii au recurs la un consum intens de pornografie.

Apoi, în timpul afacerii Dutroux, ca în diverse cazuri de crime sexuale în Franța, s-au putut vedea legăturile dintre producție și consum de casete cu pedofili și trecerea la acțiune, legături pe care le putem sesiza prin simpla navigare pe internet, unde sunt propuse cele mai violente forme de pornografie și pedofilie.

Pentru că mulți oameni cred că pornografia este nocivă, atunci când producătorii industriei porno încearcă să apere această idee, devine limpede că este vorba despre apărarea pieței și a intereselor lor comerciale. Fără îndoială, multe crime ar fi putut fi prevenite dacă mediul psihologilor ar fi fost mai clar cu privire la acest lucru și nu ar fi dat suport științific teoriilor nefondate. Precum spunea cu bun simț un martor din Comisia Meese, un comerciant de bere sau țigări cunoaște impactul pe care îl poate avea un spot publicitar de un minut pentru produsele sale, și atunci cum ar putea ignora un comerciant de casete video impactul unei casete pornografice de 60 de minute?

Un ultim punct privind abordarea psihologică ce face să treacă în prim-plan corpul sau chimia creierului în detrimentul spiritului și luarea în considerare a cauzelor profunde a bolilor mentale, este faptul că, în psihiatrie, s-a ajuns la o medicalizare scandaloasă, ale căror rezultate sunt departe de a fi concludente. În Franța, unde consumul de antidepresive pe cap de locuitor este unul dintre cele mai mari din lume, există o rata a suicidului, în special în rândul tinerilor, care ne pune, de asemenea, în fruntea națiunilor.

Desigur, sinuciderea are multe cauze, dar Administrația americană pentru Medicamente și Alimentație (FDA) a avertizat împotriva efectelor de stimulare la acțiune ale mai multor medicamente psihiatrice, cum ar fi Prozac, un antidepresiv distribuit pe scară largă în Franța, din anii ’90, numit demult „pilula fericirii”.

În general, această psihologie populară a dus la o noțiune de deresponsabilizare generală. Începând cu anii de după al Doilea Război Mondial, s-a explicat că, dacă tinerii delincvenți comit acte violente, cauza provine din familia lor sau din mediul social și nu din faptul că s-au comportat iresponsabil, acționând prost.

Însuși termenul de educație implică, din punct de vedere etimologic, o ierarhie între cel care educă și cel care este educat. Textele Sfinte creștine, Cartea egipteană a morților, precum și confucianismul și alte scrieri din vechime insistă asupra respectului pentru cei mai în vârstă, precum „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”, ca în cele Zece Porunci biblice. Găsim această ierarhie în artele marțiale, între maestru și ucenicii săi.

Această abordare a fost pusă la îndoială de mai mulți psihologi, care au văzut-o ca un „autoritarism” sau ca aplicarea unor tradiții rigide, fără a înțelege adevărata motivație a respectului pentru vârstnici. E vorba de a permite transmiterea valorilor pentru a permite civilizațiilor să avanseze.

Dar efectele acestei respingeri a autorității, începând cu autoritatea parentală, sunt departe de a fi pozitive: diverse studii arată o legătură clară între delincvența juvenilă și absența reperelor din cauza colapsului autorității părintești, în special în familiile monoparentale (a se vedea, printre altele, „La violence des jeunes” (Gallimard) al lui Philippe Chaillou, fost judecător în cauze cu copii, actualmente consilier la Curtea de Apel din Paris).

Cum să învățăm o sexualitate responsabilă, ca să folosim o expresie a Papei Ioan Paul al II-lea, cum să învățăm responsabilitatea vizavi de acțiunile și cuvintele noastre despre dragoste, dacă trebuie mai presus de toate să nu ne culpabilizăm pentru ce este rău pentru sănătatea noastră mentală și dacă „educația sexuală” furnizată în contextul educației naționale se reduce la tehnici de contracepție-avort-protecție și la o formă de încurajare a relațiilor sexuale precoce în afara căsătoriei?

Această „educație” subminează autoritatea părinților care au valori religioase sau cel puțin umaniste, și contribuie la dezvoltarea violenței sexuale în rândul adolescenților foarte tineri, care au fost hrăniți cu pornografie.

Sociologie

– Studiul culturilor și societăților a dus la relativizarea valorii moralei și religiilor care stau la baza acestor culturi. Din respect pentru toate culturile, în special idee promovată de UNESCO în anii 1970-1980, nu trebuie să se emită nici un fel de judecată cu privire la practicile culturale dintr-o anume țară, ar trebui să considerăm poligamia la fel de valoroasă ca monogamia, că modul în care sunt tratate femeile în Afganistan este la fel de valoros ca educația tinerelor fete din Europa, că totul merită acceptat și că diferențele trebuie respectate.

Acest lucru a dus la negarea existenței unor valori universale, obiective. Sunteți heterosexual, acest lucru corespunde unui model, unei alegeri, ești „homofob”, ești criticabil din punct de vedere moral. Dacă ești bigam, asta e treaba ta, dacă ești poligam, cu atât mai bine pentru tine, e vorba de diverse opțiuni culturale. Desigur, în acest joc întotdeauna realizăm prea târziu că am mers prea departe. De exemplu, asociațiile de bărbați și băieți (Manba) din Statele Unite au solicitat de mult timp recunoașterea dreptului la pedofilie. Sunteți  pedofil, este o alegere care vă privește, spun acești mari apărători ai libertăților individuale, singura problemă este că ea are consecințe dezastruoase pentru copiii pe care spuneți că-i iubiți. În Franța, aceleași cercuri au condus la reducerea în anii 1980 a consimțământului homosexual de la 18 la 15 ani, expunând numeroși adolescenți la avansurile pedofililor fără posibilitatea unei urmăriri penale.

Există o diferență uriașă între a spune că valorile universale sunt greu de cunoscut, că trebuie adesea să punem la îndoială concepția despre bine și rău, să nuanțăm și, pe de altă parte, să negăm însăși posibilitatea existenței acestor valori. A doua atitudine ruinează baza oricărui sistem educațional, care dorește să iasă din tribalism și să afirme universalitatea naturii umane.

Rezultate

• De la dezvoltarea ideilor sau concepțiilor din psihologie sau sociologie în mediul școlar și în societate (psihosociologie etc.) în anii 1960, s-a înregistrat o creștere constantă a violurilor, a actelor violente în școli, a atitudinilor de revoltă față de sistemul școlar, a consumului de droguri și a sinuciderilor. Ne-am fi putut aștepta la niște întrebări legate de pedagogie, mai ales din partea oamenilor care își petrec timpul chestionând valorile altora, dar nu e cazul, prea multe interese fiind probabil în joc.
• La nivel pur educativ, respingerea valorilor universale clatină posibilitatea unei bune transmiteri a culturii occidentale, care, mai mult sau mai puțin, de la Renaștere, încearcă să apere un concept universal al omului.
• Allan Bloom, de la American University, explică în „The Closing of the American Mind” că vulgarizarea ideilor lui Max Weber și Nietzsche peste Atlantic a dus la o abordare sociologică de respingere a valorilor universale. În consecință, tot ce trebuie transmis nu este decât apărarea toleranței, a anti-rasismului, a ideilor de genul „fiecare cu valorile lui”, ceea ce face imposibilă o adevărată educație, ce face de asemenea imposibilă o înțelegere reală a marilor texte din trecut. Ne vom întreba dacă Voltaire sau St. Louis erau antisemiți, dacă G. Washington era rasist pentru că avea sclavi, toate acestea fără o perspectivă istorică și fără să reținem absolut nimic.

Care sunt alternativele?

Există totuși alternative la abordările pseudo-științifice la modă în domeniul științelor umaniste și un exemplu este importanța structurii familiale. Psihologia și sociologia nu ar trebui să aibă un rol subversiv pentru familie, deoarece cele mai recente studii din domeniul științelor umaniste demonstrează importanța valorilor familiei pentru dezvoltarea copiilor și socializarea lor viitoare.

În psihologie

• Ideile lui S. Freud despre rolul religiei ca represiune a libidoului, pentru întemeierea civilizației, idei preluate de Marcuse sau de freudo-marxiști, au fost puse la îndoială pe scară largă, în parte, sub efectul punerii la îndoială a marxismului.
• În timp ce Freud a avut tendința de a reduce problemele psihologice umane la relațiile dintre copii, tată, mamă și complexul său Oedip, astăzi, influența strămoșilor asupra unui individ, asupra mai multor generații, ca să nu mai vorbim de cultura în care el trăiește, este din ce în ce mai mult recunoscută de ceea ce se numește psihologie transgenerațională sau psiho-genealogie. Cu etno-psihologia, ajungem să recunoaștem influența esențială a culturii asupra psihologiei individuale. Pe scurt, psihanaliștii redescoperă fapte cunoscute cu mult înainte de apariția psihanalizei, rolul strămoșilor și culturii, care pune la îndoială doctrina freudiană și pretențiile sale științifice.
• Încă pe când trăia Freud, Carl G. Jung i-a contestat opiniile și a demolat sistemul freudian, afirmând că problemele majorității pacienților săi proveneau dintr-o viață insuficient de religioasă. Astfel, ideea că Dumnezeu este o proiecție a tatălui este demolată de Jung, pentru care imaginea tatălui pentru copil nu este decât o manifestare imperfectă a arhetipului divin, care îl precedă și merge dincolo de individ, aparținând patrimoniului psihic al umanității.
• Viktor Frankl, un alt discipol austriac al lui Freud, s-a întors împotriva maestrului său, după ce a trecut printr-un lagăr de concentrare nazist, timp în care a observat că cei mai apți de a supraviețui erau oamenii motivați de credința că viața lor avea un sens. Luând antiteza aspectului anti-religios al teoriilor freudiene, fondatorul logoterapiei explică faptul că o nevroză individuală ar putea fi expresia unei religii respinse. Potrivit lui Frankl, anume sentimentul lipsei sensului în viață se află la baza multor boli psihologice, la baza depresiei și a altor boli, și nu suprimarea libidoului.
• Filozoful creștin Maurice Clavel, reluând într-un fel ideile lui Frankl, a explicat în cărțile sale („Ce que je crois”, „Dieu est Dieu”, „Nom de Dieu” etc.), că multe boli psihologice reflectă o căutare frustrată a lui Dumnezeu, că conceptele de refulare, de sublimare a pulsinii sexuale reprezintă o explicație rudimentară a abordării religioase, de fapt, în multe cazuri „omul îl refulează pe Dumnezeu” contrar ceea ce a afirmat o întreagă generație de psihologi, pentru care căutarea religioasă este adesea expresia unui libido reprimat.
• Erich Fromm, unul dintre conducătorii Școlii de la Frankfurt, în cartea sa „L’art d’aimer ”, a respins abordarea lui Freud de a reduce dragostea la libidoul sexual și a arătat că nevoia de învățare de a iubi a fost fundamentală pentru formarea indivizilor capabili să înființeze familii și o societate armonioasă. Citându-l pe Paracelsus, el leagă iubirea de cunoaștere „Cel care nu cunoaște nimic, nu iubește nimic, dar unul care înțelege, iubește”. El explică faptul că dragostea nu este accesibilă oricui, ci depinde de nivelul nostru de maturitate. Dragostea necesită cunoștințe și efort. Trebuie să învățăm dragostea. E un concept opus „iubirii la prima vedere”, un clișeu răspândit pe larg, începând cu secolul al XIX-lea în literatură, mai apoi în cinematografie și televiziune.
• Eric Berne, fondatorul analizei tranzacționale, subliniază importanța adevăratelor relații părinte-copil pentru a ajunge la adultul realizat, ale cărui relații cu alte persoane nu sunt afectate de sechelele unui părinte dominator, abuziv sau absent sau ale copilului rebel sau supus.
• Psihologul american Scott Peck („Les gens du mensonge ”și „Le chemin le moins parcouru”) a evidențiat două idei principale: 1) problema psihanalizei este de a ignora realitatea răului, 2 ) cele mai multe probleme psihologice provin din refuzul de a accepta o anumită suferință, care, în cele din urmă, pe căi ocolite, conduce chiar la o suferință mai mare, creează nevroze. Aceasta atinge un aspect important al educației: a educa nu este ușor, cere un efort, poate dureros, într-o societate în căutare de plăcere, de ușurință.
• „Psihologia reală” din Statele Unite este o abordare ce încearcă să pună tot mai mulți oameni în fața responsabilităților lor, fără a se întoarce mereu la trecutul lor, la complexul lor Oedip sau la visele lor. Rezultatele acestei psihoterapii prin realitate, care înseamnă sesiuni de re-educare pentru tineri infractori sau dependenți de droguri în psihoterapie de grup, centrate pe rezolvarea conflictelor, pregătirea pentru situații concrete, cu care se vor confrunta pacienții sunt mult mai convingătoare decât sesiunile de psihoterapie clasică.
• Feministele înseși se întorc împotriva lui Reich, denunțând teoriile sale despre revoluția sexuală, o abordare reducționistă și masculină a actului sexual și susțin o abordare diferită a iubirii (vezi Betty Friedan „Mistica feminină”).
• Problema familiilor monoparentale, fără tată, este subliniată, iar o asociație ca SOS Papas pune sub semnul întrebării modul în care, în majoritatea proceselor de divorț, custodia copilului se acordă mamei cu drepturi de vizitare foarte limitate pentru tați. „Cu cât relația mamă-fiu va fi unică și îndelungată, cu atât reacția bărbatului adult împotriva femeilor va fi violentă”, scrie sociologul Christiane Olivier, care nu ezită să facă o legătură între familiile monoparentale și creșterea violurilor în rândul adulților tineri.

În sociologie

• Sociologul Christian Jelen, în studiul imigranților din Franța („La famille, secret de l’intégration”, Robert Laffont) a comparat evoluția imigranților vietnamezi, chinezi și africani în Franța. Când au ajuns în Franța, aceste grupuri se aflau într-o situație economică foarte dificilă. Mulți imigranți asiatici au scăpat de gulagurile cambodgiene și vietnameze fără un ban în buzunar. Primele valuri de imigranți africani datează din anii 1950 și 1960, când imigranții erau chemați de către industriașii francezi, care căutau forță de muncă ieftină în această perioadă de creștere rapidă. Familiile lor i-au urmat. De-a lungul anilor, Jelen observă o diferență crescândă între gradul de integrare a acestor două grupuri. Copiii asiatici se adaptează bine la sistemul școlar francez, rata criminalității în cartierele cu rate ridicate de asiatici în regiunea Paris este mai mică decât media, în timp ce pentru imigranții africani, situația e opusă. Jelen explică motivul acestei diferențe în structura familială a acestor două comunități, asiaticii și-au păstrat valorile lor confucianiste orientate către educație, în timp ce familiile africane nu au suportat într-adevăr șocul cultural al imigrației. În acest context, familiile poligame reprezintă un handicap foarte greu pentru educația copiilor și integrarea lor în societate, spune Jelen.

• Emmanuel Todd și studiul său despre structurile familiale („La Troisième Planète”, Editura Seuil) prezintă legături dintre diferitele tipuri de structură familială și mediul economic, politic sau cultural. Studiile lui Todd contrazic opinia comună conform căreia educația și dezvoltarea depind în esență de structurile economice sau sociale. Potrivit lui Todd, anume tipul de familie și nu mediul socio-economic sau chiar religia este cel mai important factor în definirea unei culturi sau a unei societăți. În studiul său, el arată că diferențele în structura familiei nu coincid cu diferențele rasiale. În ceea ce privește „libertatea sexuală”, Todd scrie că în țările cu un tip autoritar de familie „revoluția sexuală” duce la „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley și, în general, „eliberarea sexuală” conduce la un rol mai puternic al statului și o influență asupra familiilor.
• Desigur, dacă o familie trăiește într-o stare de sărăcie extremă, este foarte dificil să educi adecvat copiii. Dar unele culturi creează sărăcie, în timp ce altele sunt surse de dezvoltare economică. Multe studii efectuate de UNESCO și ONU arată relația dintre structura familiei și, în special, rolul femeilor în dezvoltarea economică. Printre altele, studiile din India arată că eforturile de alfabetizare progresează mult mai bine în statele indiene, unde femeile joacă în mod tradițional un rol mai important în familie, precum Kerala și Tamilnadu.

Concluzie rapidă

Omul are o natură dublă spirit-corp. Educația trebuie să corespundă acestei naturi duble a omului, educația moral-filosofică și tehnico-științifică, dar mai presus de toate, omul trebuie să învețe să-și iubească și să-și dezvolte capacitatea de a intra în relație cu ceilalți. Trebuie să ne opunem unui relativism generalizat, reafirmând valorile absolute, care trimit la patrimoniul grecesc (binele, adevărul, frumosul).

Această educație fundamentală a inimii, a caracterului se face în principal în familie. Nu există nici un substitut pentru familie, nici educația națională, nici educatorii temporari, nici alții nu o pot înlocui.

• În ceea ce privește educația națională, ea trebuie să promoveze cooperarea eficientă dintre părinți și profesori și nu o relație în care părinții nu au dreptul de a critica metoda de predare sau conținutul cursului sau de a evalua cadrele didactice.

• Dacă vrem să îmbunătățim situația educației, trebuie să facem o evaluare fără compromisuri a impactului psihologiei și sociologiei. Nu este vorba despre respingerea acestor științe umaniste, ci despre respingerea unei abordări pseudo-științifice, care urmărește mai ales să submineze moștenirea iudeo-creștină a Occidentului.

• În concluzie, nu este, desigur, vorba de a pune toate abordările psihologice sau sociologice în aceeași oală. Există mai multe piste pentru psihologia non-materialistă și sociologia care iau în considerare valorile universale. Trebuie să se meargă înainte în această direcție.

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

ANTINATALISM – IDEILE PERICULOASE ALE LUI DAVID BENATAR

Istoria noastra a inceput cu procrearea si se va sfarsi cind procrearea va inceta. Simplu. Acesta e subiectul pe care il exploram astazi care, insa, nu este nou. Toti cunoastem faimoasa fraza din Hamlet atribuita lui Shakespeare “a fi sau a nu fi?” (“to be, or not to be?”). In ultimul timp se aud tot mai multe voci care raspuns negativ acestei formule, in unison si tot mai strident. Ele reflecta o mentalitate occidentala in ascensiune care se extinde in restul lumii fiind cunoscuta ca antinatalism. La nivelul strazii si al miscarilor sociale antinatalismul e exprimat in sloganurile pe care le vedem deseori cu prilejul demonstratiilor de strada in Occident.

Fie ca e vorba de “extinctia in masa” (“mass extinction”), “controlul populatiei” (“population control”), “impuneti impozite pe copii” (“tax on children”), “sinucide-te” (“kill yourself”!) ori “salvati planeta” (“save the plant”!), toate aceste mesaje denota aceasi ideologie anti-umana care permeaza tot mai pregnant gandirea si mintea occidentalilor. Exista, de fapt, si miscari care in mod specific recomanda si pormoveaza extinctia rasei umane, cea mai cunoscuta si galagioasa dintre ele fiind The Voluntary Human Extinction Movement (Miscarea pentru extinctia umana voluntara). In Marea Britanie exista si un partid politic, numit The Antinatalist Party, care urmareste acelasi scop – disparitia speciei umane. Omul e invinuit de distrugerea si degradarea mediului, incalzirea globala, poluarea, topirea ghietarilor, distrugerea plantelor si extinctia animalelor. Remediul e unul singur: eliminarea fiintelor umane. Daca la inceputul Creatiei fiintele umane au fost inzestrate cu un insinct al procrearii si li s-a impus de catre divinitate procrearea, sfarsitul istoriei foarte probabil va fi marcat de instinctul contrar al auto-extinctiei in masa.

Ascensiunea rapida a gandirii anti-nataliste

Tendinta spre auto-extinctie e reflectata cel mai bine in diminuarea drastica a respectului fiintelor umane fata de viata fiintelor umane. Ganditi-va la exemplul acesta care contrariaza: majoritatea tarilor lumii au abolit pedeapsa capitala, dar in ultimii ani intemnitatii occidentali cer sa fie eutanasiati pentru a scapa de inchisoare. Pedeapsa capitala a fost abolita, se zice, ca si o expresie a respectului societatii fata de viata, dar e impusa la cererea intemnitatilor in numele unui presupus drept la a alege moartea ori de a nu mai trai. Cazuri bizare de acest gen se intilnesc tot mai des in Belgia si Olanda si in ultimul timp si Canada unde cu doar citiva ani in urma a fost decretat un drept la eutanasie. Beneluxul a legalizat eutanasia in 2002. Eutanasierea intemnitatilor la cerere, insa, nu e o reflectie a unei tendite de a ne intoarce inapoi la pedeapsa capitala ci a declinului respectului fata de viata omului. Intemintatii si tribunalele ne spun ca nu avem, ca societate, autoritatea de a-i executa, dar obligatia, la cererea lor, de a le curma viata prin eutanasie.

Acest exemplu, bizar fara indoiala, e doar unul din multele simptome pe care le vedem zilnic in jurul nostru si care decurg din aceasi mentalitate anti-viata si anti-natalista. Eutanasierea adultilor a devenit atit de raspandita in Benelux si Canada incit se discuta tot mai des si insistent eutanasierea copiilor, cu sau fara consimtamintul lor. Daca acum 20 de ani majoritatea medicilor din Benelux si Canada se impotriveau eutanasiei ori suicidului asistat, astazi majoritatea dintre ei se pronunta pentru. Viata umana devine tot mai ieftina in aceste tari. La fel in Marea Britanie unde sporadic se discuta posibila legalizare a eutanasiei si unde majoritatea medicilor care constituie Colegiul Medicilor din Marea Britanie sprijina legalizarea eutanasiei. In Canada unii parinti au inceput sa petitioneze autoritatile sa legalizeze eutanasierea copiilor. Iar in februarie anul acesta publicatia olandeza Pediatrics a publicat un dosar special privind legalizarea eutanasierii minorilor. Subiectul a fost pus in dezbatere la un grup de medici din Statele Unite si Olanda sub forma intrebarii “is legalizing euthanasia for children ethical”? (“e etica legalizarea eutanasiei copiilor”?) Ideea dominanta a fost afirmativa: eutanasierea copiilor, fie la cererea lor fie la cererea parintilor lor, este etica. Copiii au dreptul sa ceara sa fie eutanasiati pentru a nu suferi, iar parintii au dreptul de a dispune eutanasierea copiilor lor din acelasi motiv si, in plus, din perspectiva lor ca adulti ca au dreptul sa nu isi vada copiii suferind. Acest mod de gandire e cu totul distorsionat. Parintii ori adultii isi oroga astfel un drept dublu: (1) dreptul de a-si eutanasia copiii pentru ca sufera; si (2) dreptul de a-si eutanasia copiii pentru a nu-i vedea suferind. Primul drept e justificat de suferinta copiilor iar al doilea de suferinta parintilor. In ambele cazuri, au decis medicii si specialistii in etica, eutanasierea copiilor nu impun probleme de etica ori constiinta si e in intregime acceptabila.

Panta, insa,  a devenit foarte alunecoasa si tot mai dificil de controlat. Gandirea anti-natalista se reflecta si in deciziile judecatoresti care au redefinit casatoria si familia. De un deceniu incoace ni se spune ca procrearea si cresterea copiilor nu mai au nimic de a face cu casatoria si sunt disociate in mod artificial. In noua viziune a casatoriei si familiei fiintele umane nu se casatoresc pentru a aduce pe lume si creste copii ci pentru a se asocia ca parteneri de viata, fara deosebire de gen. Disocierea casatoriei de procreare e una din marile tragedii ale gandirii occidentale. Centralitatea relatiilor de casatorie a devenit placerea iar copiii un accident al relatiilor de casatorie ori asociere umana. Parintii au un loc secundar in cresterea copiilor, autoritatea principala pentru cresterea lor fiind cedata incetul cu incetul statului si agentiilor lui.

Nu am ajuns aici, insa, peste noapte. Locul in care ne aflam astazi privind antinatalismul reflecta o acumulare ale unor idei anti-umane si anti-nataliste care au aparut cu sute de ani in urma. Ele, insa, au evoluat si culminat in zilele noastre si se manifesta cu agresivitatea cunoscuta noua tuturor. O perspectiva istorica a ideilor anti-nataliste, evolutia lor si manifestarile lor curente sunt obiectivul cartii lui Thomas C. Leonard, Race, Eugenics & American Economics in the Progressive Era: Ilieberal Reformers. (“Rasism, eugenie si economiile americane in era progresivismului: Reformatorii Illiberali”) Leonard si-a publicat cartea in 2016 si o recomandam celor care doresc sa inteleaga evolutia ideilor anti-viata din ultimii 200 de ani. In ultimii ani numarul intelectualilor si autorilor care promoneaza anti-natalismul a crescut. Mentionam pe Sarah Perry si cartea ei Every Cradle Is a Grave  (“Fiecare leagan e un mormint”) si pe Thomas Ligotti si cartea lui The Conspiracy Against the Human Race  (“Conspiratia impotriva rasei umane”). Feminismul impartaseste aceasi perspectiva. In 2012, autoarea feminista Jessica Valenti a facut valuri uriase cind a publicat Why Have Kids? A New Mom Explores the Truth About Parenting and Happiness  (“De ce sa ai copii? O mamica exploreaza adevarul privind fericirea si ce inseamna sa fii parinte”), ideea centrala a cartii find ca este nesanatos pentru o femeie sa gandeasca ca fericirea ei consta in avea copii si o familie. “The ingrained expectation that women should desire to become parents is unhealthy”, zice ea, adica “asteptarea din partea femeilor sa doresaca sa devina parinti este nesanatoasa”. [Articol: https://www.theatlantic.com/health/archive/2012/09/not-wanting-kids-is-entirely-normal/262367/]

Consecintele antinatalismului chinez

Aceste idei, insa, laudate ca fiind progresiste in cercurile seculare, au repercursiuni si consecinte. Toate nefaste si negative. Nici unde in lume nu se observa acest lucru mai bine decit in China comunista unde politica anti-natalista a fost religie de stat timp de 36 de ani, intre 1979 si 2015. China a impus o politica anti-natalista vazind in copii un obstacol pentru dezvoltarea tarii, nu fiinte umane care ar fi putut contribui la avansarea Chinei. A fortat femeile sa avorteze, a ucis copii in trupul mamelor lor si a comis cel mai mare genocid cunoscut ultimelor decenii. A redus drastic numarul copiilor carora le-a ingaduit sa se nasca, impunind politica copilului unic. In 40 de ani China a imbatrinit rapid, iar tinerii care au supravietuit genocidul resping procrearea si sunt mai in intregine lipsiti de interes in a se procrea. Statul a distrus instinctul procrearii in generatia tinara, fetele tinere amina casatoria, iar cele care se casatoresc nu vor sa faca copiii. Curind, spun specialistii, economia Chinei va intra in declin, la fel ca si economia Japoniei unde simtamintele anti-nataliste sunt la fel de raspindite, chiar daca nu impuse cu forta. O carte pe care o recomandam privind antinatalismul comunistilor chinezei e Leta Hong Fincher, Leftover Women: The Resurgence of Gender Inequality in China, al carei titlu ar putea fi tradus in romaneste ca “Femeile trecute – ascensiunea inegalitatii intre sexe in China“. Conform autoarei, numarul copiilor care se nasc in China e in scadere vertiginoasa, populatia imbatraneste rapid, forta de munca e in scadere, iar tinerii chinezi, la fel ca si cei vietnamei, prefera sa migreze la munca in Japonia ori Corea de Sud in loc sa ramina in China.

Raspunsul recent dar mecanic al comunistilor chinezi a fost sa perimita familiilor sa aduca pe lume si sa creasca doi copii in loc de unul, nadajduin astfel ca pina in 2050 numarul muncitorilor chinezi va creste cu 30 de milioane, suficienti pentru a plati pensiile celor in varsta. Din nefericire pentru China, scrie Hong Fincher, numarul copiilor nou nascuti e in scadere nu in crestere. In ianuarie comunstii chinezi au publicat datele demografice pe anul 2017 conform carora in 2017 natalitatea in China a scazut cu 3,5% in comparatie cu 2016. Motivul principal este ca tinerele se casatoresc tot mai tarziu si nu fac copii, anii cei mai fertili pentru tinere fiind intre 24 si 29 de ani. In mai 2017 guvernul chinez a facut un sondaj de opinie care a implicat 40.000 de femei tinere. Patruzeci la suta dintre ele nu aveau copii si declarau ca nu vor sa aibe copii de fel, iar 63% dintre ele au declarat ca nu vor sa aibe mai mult de un singur copil. Consecintele ideologiei si politicii anti-nataliste sunt, dupa cum se vede, evidente si in intregime negative. [Articol: https://www.nytimes.com/2018/02/20/opinion/china-women-birthrate-rights.html?rref=collection%2Fsectioncollection%2Fopinion-contributors&action=click&contentCollection=contributors®ion=stream&module=stream_unit&version=latest&contentPlacement=37&pgtype=sectionfront]

David Benatar – ideologul antinatalismului

Sud-africanul David Benatar raspunde negativ intrebarii shakespiriene”a fi sau a nu fi”? Benatar e probabil unul din cei mai pesimisti filosofi ai zilelor noastre. Se considera, fara regrete, un ideolog al “anti-natalismului”, prin care el da de inteles ca viata e atit de grea, dificila, rea si dureroasa, incit nu are niciun sens sa aduci copii pe lume. Compasiunea adultilor fata de copii impune ca ei sa nu se mai nasca si sa nu mai faca copii. Odata adusi pe lume, zice el, copiii au parte doar de dureri, dureri cauzate de parintii lor si societate. Societatea e malformata iremediabil si singura modalitate pentru prevenirea suferintelor copiilor e sa nu se nasca. In consecinta, zice el,  procrearea e iresponsabila si imorala. Ea condamna copiii la suferinta si o viata de dureri. Nascut in 1966 in Africa de Sud, Benatar e seful catedrei de filosofie de la Universitatea din Cape Town. In 2006 si-a publicat prima carte anti-natalista, intitutala Better Never to Have Been: The Harm of Coming into Existence (“Mai bine sa nu fi existat – durerea de a exista”, iar anul trecut a publicat inca o carte pe acelasi subiect, dar si mai pe larg, intitulata The Human Predicament: A Candid Guide to Life’s Biggest Question  (“O dilema umana: o perspectiva onesta privind cea mai importanta intrebare despre viata”) Pueril cum ni s-ar parea, motivele pentru care Benatar propune abolirea procrearii sunt nu doar triviale dar si ridicole. De ce sa alegi viata, zice el, cind ne petrecem majoritatea timpului frustrati, infometati, in saracie, bolnavi, avind parte de durei, chinuri, frustrari, asupriti de autoritati, obositi, lipsiti de somn, divortind, chinuindu-ne sa punem paine pe masa, sa castigam un ban, singurateci, asteptind in trafic, muncind sa platim facturile mensuale ori traing intr-un mediu poluat? [Oferim un interviu cu Benatar publicat in New Yorker in noiembrie anul trecut: https://www.newyorker.com/culture/persons-of-interest/the-case-for-not-being-born]

Oare asa sa fie? Anual se publica un index global al fericirii. Conform raportului din 2017 (World Happiness Report) locuitorii planetei sunt in general fericiti. Indexul fericirii e de 7,32 la canadieni, 6,99 la americani si 4,14 in Sudan. In 1998, 93% dintre americani afirmau ca sunt “foarte fericiti” iar in 2014, 91%. Asta denota ca oamenii in general cred ca viata e buna. Benatar cauta sa ne convinga altfel, dar sondajele de opinie dovedesc ca atit el cit si cei care gandesc ca el, inclusiv feministele, sunt gresiti. Conform unui sondaj de opinie facut in Statele Unite in 2014, 40% dintre femeile americane care au trecut de varsta fertilitatii regreta ca nu au avut mai multi copii. In Uniunea Europeana acest procent e mai mic, de o treime. Si, tot conform sondajelor de opinie, sursa principala a fericirii pentru majoritatea covarsitoare a fiintelor umane este familia si viata de familie. Copiii, insa, nu sunt doar o sursa de fericire pentru parinti si societate, ci si un pilon al democratiei si o garantie a dezvoltarii economice. China si Japonia dovedesc lucrul acesta, iar perioadele de expansiune economica au fost totdeauna asociate cu cresterea demografica. Germania post-belica e un exemplu clasic. Miracolul economic german s-a produs pina pe la mijlocul anilor 70 cind populatia a inceput sa imbatraneasca iar numarul persoanelor decedate a intrecut, in fiecare an de atunci, numarul copiilor nou nascuti. Cresterea demografica a Germaniei dupa anii 70 s-a datorat aproape exclusiv migratiei. Merkel intelege lucrul acesta foarte bine: daca germanii au imbratisat anti-natalismul, economia germana se poate extinde doar prin importul de persoane. Americanii inteleg la fel, dar au adoptat o politica diferita la nivelul mintii si al mentalitatii. Conform unui articol publicat anul trecut, la crestinii Americii se observa o reinviere a miscarii pronataliste: https://www.theatlantic.com/politics/archive/2017/12/pro-natalism/547493/.

CORUPTIA DIN PALATUL COTROCENI

Cu saptamini in urma am publicat un comentariu despre coruptia politica din Parlament. Am afirmat ca obstructionarea ori tergiversarea  in mod intentionat a exercitarii drepturilor constitutionale ale cetatenilor e o forma de coruptie politica la fel de josnica ca si furtul. Am extins acest concept al coruptiei politice la fortele politice din Parlament care fac tot ce le este cu putinta sa amine ori sa interzica un vot celor 3 650 000 de cetateni care din 2006 au cerut insistent sa li se permita sa voteze revizuirea Articolului 48 din Constitutie. Saptamina trecuta Curtea Constitutionala a respins ultimele obiectiuni formulate de USR si PNL la adresa legii referendumului, dar ieri Presedintele Ioahannis a trimis legea din nou in Parlament pentru a fi re-dezbatuta. Gasim obiectiunile dlui Iohannis puerile si motivatia lui nefondata. Gestul dinsului ne intareste convingerea, exprimata de noi public pentru prima data in 2009, ca dl Iohannis nu este un prieten al familiei romane ori ale valorilor crestine. Corputia politica a ajuns si la Cotroceni. [Articol: https://www.news.ro/politic-intern/presedintele-iohannis-trimite-parlamentului-pentru-reexaminare-legea-referendumului-1922404314432018031517957087?source=biziday]

Credem, insa, ca intelegem jocurile politice ale dlui Iohannis. Pe 1 iulie Romania va prelua presedintia Uniunii Europene pentru 6 luni. Anticipam ca dl Iohannis si anumite partide politice din Romania vor face tot ce le va fi in putinta sa nu permita tinerea referendumului 48 anul acesta. Va atentionam insa ca in 2019 dl Ioahnnis ne va cere voturile sa fie reales ca presedinte al Romaniei. Gestul dinsului din aceasta saptamina e extrem si nu poate fi trecut cu vederea.

DREPTUL INTERNATIONAL: NU EXISTA UN DREPT LA AVORT

Subiectul de astazi e sec dar de o importanta covarsitoare: nu exista un drept la avort. Se discuta mult despre avort ca drept, conferit, se presupune, atit de legislatia interna cit si de dreptul international. Probabil ca majoritatea dintre noi acceptam acest lucru, dar realitatea este in intregime diferita. Romania nu a instituit un drept la avort, iar dreptul international nu recunoaste nici el un drept la avort. Dimpotriva, asa cum vom explica mai jos, dreptul international enunta un drept la viata, chiar daca nu, in mod specific, al copiilor nenascuti. Se poate mai corect spune ca in Romania avortul a fost depenalizat la citeva zile dupa revolutia anti-comunista din decembrie 1989. Regimul comunist a penalizat avortul dar articolul din codul penal comunist care criminaliza avortul a fost abrogat imediat dupa prabusirea comunismului impreuna cu pedeapsa capitala. De atunci situatia avortului in Romania a ramas neschimbata: avortul nu este considerat o crima, dar nici nu a fost declarat un drept. Depenalizarea avortului, insa, nu a fost precedata de o dezbatere nationala privind avortul ori al dreptului la viata al copiilor nenascuti. Din nefericire, o astfel de dezbaterea, necesara in oricare stat civilizat, nu s-a produs nici dupa prabusirea comunismului, astfel ca in Romania zilelor noastre se crede, in mod eronat, ca avortul e un drept. La fel, ni se spune ca “Europa” recunoaste ori chiar “impune” tarilor membre recunoasterea unui drept la avort, in special privind Polonia, Irlanda si Malta. Dupa cum veti vedea ma jos, aceste afirmatii sunt neadevaruri nefundamentate in realitate.

Dreptul international – surse

Pentru a intelege daca dreptul international recunoaste un drept la avort trebuie sa pornim de la sursele ori izvoarele dreptului international. Dupa cum se stie, nu exista un parlament mondial care sa decreteze ori sa legifereze drepturi, dar existenta dreptului international in sine nu poate fi tagaduita. Dreptul international este suprem si la nivel national in masura si in domeniile in care statele suverane permit acest lucru. In absenta unui parlament mondial care ar putea legifera dreptul international, cum totusi e dreptul international creat?

Exista mai mult izvoare ale dreptului international, ele fiind enuntate in Articolul 38 al Statutului Curtii Internationale de Justitie: (1) conventii ori tratate internationale; (2) cutuma internationala derivata din practica statelor si care in mod specific e desemnata ca avind caracter de lege; (3) principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate; si (4) deciziile judecatoresti internationale ori tratatele de drept international ale juristilor ilustri specializati in drept international.

Ultimele doua izvoare practic au disparut si nu mai au relevanta in zilele noastre. Juristii ilustri specializati in drept international, de genul olandezului Hugo Grotius, nu se mai bucura de influenta acordata lor cu sute de ani in urma. Ramin deci, doar trei izvoare ori surse ale dreptului international: (1) tratatele internationale; (2) cutuma internationala recunoscuta ca drept international; si (3) deciziile tribunalelor internationale. Privind cutuma internationala, pentru a intelege cum ea se transforma in drept international, o comparatie utila parvine din dreptul maritim. Vreme de sute de ani Marea Britanie a dominat apele si navigatia internationala, determinind cutumele aferente nagivatiei in apele internationale, inclusiv distanta dintre vase, protocolul de interactini dintre vase, semnalizarea nocturna, documentele de bord, disciplina maritima si o sumedenie de alte detalii legate de navigatie. In timp, statele lumii au adoptat cutumele britanice care, tot in timp, au fost acceptate mai in unaminimate de toate puterile maritime, fiind transformate in cutume internationale cu caracter obligatoriau si drept international. Treptat, cutumele au devenit obiectul tratatelor internationale si al unui corp imens de drept maritim cunoscut in engleza ca “law of the sea”.

Avortul si dreptul international cutumiar

Pentru a determina daca, deci, ar exista un drept international cutumiar privind avortul, trebuie sa privim la practica tarilor lumii in privinta avortului. Pentru a tranforma o cutuma in drept international cutumiar e nevoie de consens ori aderarea unanima ori cvasi-unamina la normativitatea avortului. Din perspectiva aceasta se poate afirma foarte clar – iar opinia cvasi-unanima a autorilor si juristilor de drept international e la fel de clara – ca nu exista un drept cutumiar international la avort. Practicile statelor privind avortul difera mult. In Brazilia, de exemplu, avortul e permis in circumstante foarte limitate si doar cu acordul tribunalului. Avortul e permis doar tinerelor minore si femeilor insarcinate ale caror viata este pusa in pericol de sarcina. In rest, avortul inca e penalizat, adica o crima. Situatia e la fel si in Argentina unde saptaminile acestea Parlamentul dezbate legalizarea avortului. In Uruguay avortul a fost depenalizat cu doar citiva ani in urma si in situatii extreme. In Chile avortul a fost legalizat doar anul trecut si tot in situatii extreme si limitate. In prezent, avortul inca este ilegal in Corea de Sud si in Filipine.

Un alt grup de tari impun avortul ca politica de stat nu ca drept ori alegere a femeilor. In China, tara cu cea mai numeroasa populatie din lume, avortul este o practica impusa de politica de stat. La fel in Corea de Nord unde femeile insarcinate din lagarele de munca fortata sunt fortate sa faca avort. In Corea de Nord, de fapt, practica aceasta este atit de cruda si raspindita incit in decembrie 2014 Adunarea Generala a ONU a votat pentru traducerea Coreei de Nord in instanta in Curtea Penala Internationala Permanenta pentru crime impotriva umanitatii.

O alta categorie de tari sunt cele africane care fie ca interzic avortul in intregime ori permit avortul doar in situatii extreme. Iar o alta categorie se constutie din tari unde tribunalele supreme au declarat, in mod specific, ca nu exista un drept constitutional intern la avort. Amintim aici Curtea Suprema din El Salvador, dar mai ales Curtea Suprema din Mexic care cu aproximativ 10 ani in urma a emis o decizie vasta de 1.000 de pagini care re-afirma ca avortul nu e un drept. 

In consecinta, se poate afirma cu certitudine ca nu exista un drept international cutumiar la avort. La nivel international avortul este o practica raspindita dar nu e acceptata ca norma cu caracter de lege.

Ajungem la acelasi raspuns si din perspectiva tribunalelor internationale: pina in prezent nici un tribunal international, inclusiv Curtea Europeana a Drepturilor Omului, nu a enuntat un drept la avort. Tribunalul Inter-American al Drepturilor Omului a respins si el presupusa existenta a unui drept la avort, cu toate ca o decizie contrara ar fi lipsita de orice valoare practica deoarece, spre deosebire de CEDO, deciziile lui nu au caracter obligatoriu.

Raspunsul e acelasi si din perspectiva tratatelor internationale. Nu exista nici un trat international, fie bilateral, multilateral, ori regional, care sa afirme existenta unui drept la avort.

Cum e avortul promovat ca drept?

Cu toate ca dreptul international nu recunoaste un drept la avort, asta nu inseamna ca nu se fac eforturi si presiuni majore pentru a fi recunoscut ca drept al omului. Iar odata recunoscut, dreptul la avort va putea fi impus, vrem nu vrem, la nivel national. Persoanele care promoveaza avortul au transformat acest obiectiv intr-o  misiune aparte, o cruciada chiar. Incercarile majore se fac in cadrul Organizatiei Natiunilor Unite. Se cauta declararea indirecta a unui drept la avort, prin inserarea si acceptarea in documentele internationale si instrumentele ONU a formulelor de genul “drepturi reproductive si sexuale” care, in opinia celor care propun acesti termeni, includ un drept la avort. Dreptul reproductiv si, mai ales, la sanatatea reproductiva, include, afirma ei, un drept la avort. Din fericire, toate aceste eforturi, frecvente si extrem de agresive, au esuat. Nici unul din instrumentele negociate ori semnate sub egida ONU pina in prezent nu enunta si nici nu recunosc, in mod direct ori indirect, un drept la avort, ori “drepturi reproductive” ori “drepturi la sanatatea reproductiva.”

Primul instrument enuntat sub egida ONU privind drepturile omului e Declaratia Universala a Drepturilor Omului (1948) (“Declaratia”), al carui Articol 3 afirma ca “fiecare persoana are dreptul la viata, libertate si siguranta proprie.”  Declaratia, insa, nu are caracter de drept international deoarece nu este nici tratat nici nu impune obligativitate. Este doar o lista a drepturilor fundamentale recunoscute de comunitatea internationala in momentul cind Declaratia a fost adoptata. Pentru a adauga greutate si obligativitate drepturilor enuntate in Declaratie, in 1966 ONU a adoptat Conventia Internationala a Drepturilor Civile si Politice (“Conventia”), care, in Articolul 6, afirma ca “fiecare fiinta umana are dreptul inerent la viata. Acest drept trebuie protejat prin lege. Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul la viata in mod arbitrar”. Conventia, fiind un tratat, are caracter obligatoriu pentru tarile care au ratificat-o, adica majoritatea covarsitoare a tarilor lumii, inclusiv Romania si, inclusiv Romania comunista.

E clar ca, cel putin din perspectiva anului 2018, ar fi aproape imposibil ca societatea globala sa agreeze asupra unui tratat international care sa declare existenta unui drept la avort. La fel de imposibil ar fi revizuirea Conventiei (1966) cu acelasi scop. Eforturile celor care urmaresc acest obiectiv, insa, se deruleaza indirect, si anume, prin  includerea in documentele internationale a unor termeni si terminologii noi de tipul drepturilor reproductive, a drepturilor la sanatatea reproductiva, si a drepturilor la sanatatea sexuala. De exemplu, juristul Paul Hunt, un raportor special desemnat de ONU privind dreptul la sanatate, a emis, in 2008, un document cu intentia de a interpreta Conventia (1966) sa includa un drept la avort. In opinia lui, dreptul la sanatate include un “drept la servicii de sanatate reproductiva si sexuala”, care la rindul lui, ar include un drept la “planificarea familiala, servicii prenatale si postnatale …” Din fericire aceste interpretari au fost respinse.

O alta incercare de a recunoaste un drept la avort se face prin intermediul Conventiei Internationale de Eliminare a oricaror Forme de Discriminare impotriva Femeilor. Periodic, comitete ONU care monitorizeaza implementarea acestei Conventiei, afirma existenta unui drept la avort. Cu ani in urma, de exemplu, ONU a revizuit situatia sanatatii femeilor in Croatia, lamentind ca unele spitale din Croatia refuza sa presteze servicii de avort din motive de constiinta. In opinia ONU, accesul femeilor la servicii de avort e mai important decit libertatea de constiinta a medicilor, inclusiv libertatea lor de a refuza sa faca avort.

Un alt vehicol prin care sustinatorii avortului incearca recunoasterea in dreptul international al unui drept la avort sunt declaratiile adoptate cu prilejul conferintelor ONU. Prima incercare a avut loc in 1994 in Cairo cu prilejul Conferintei Internationale a Populatiei si Dezvoltarii. Sustinatorii avortului au incercat sa includa in declaratia finala termenul de “sanatate reproductiva.” Majoritatea tarilor s-au opus, incluzind, in documentul final, trei afirmatii importante: (1) avortul nu poate fi folosit sub nici o forma ca instrument de planificare familiala; (2) avortul si legalizarea lui sunt chestiuni de competenta interna a tarilor lumii; si (3) in tarile in care avortul e legal, trebuie facut in conditii de siguranta. In plus, diferite tari au inregistrat stipulatii separate legate de Declaratia de la Cairo afirmind ca nu exista un drept la avort si ca dreptul la viata incepe din momentul conceptiei. Statele Unite si opt (8) tari din America Latina au inregistrat o stipulatie comuna, iar Nicaragua una aparte. Declaratia guvernului din Nicaragua merita mentionata, in parte, pentru a intelege esecul celor care au dorit sa foloseasca Declaratia de la Cairo pentru a recunoaste un drept la avort. “Guvernul din Nicaragua, afirma documentul, in conformitate cu Constitutia ei si cu Conventia Americana a Drepturilor Omului, confirma ca fiecare persoana are dreptul la viata, acesta fiind un drept fundamental si inalienabil, si ca acest drept incepe din momentul conceptiei …” Opozitii similare fata de incercarile ONU de a crea un drept la avort au fost inregistrate de ambele Administratii Bush pe durata intregului lor mandat, si de catre Administratia Trump.

In 2004 ONU a organizat o conferinta internationala sub egida Anului International al Familiei. Au participat delegatii din 70 de tari care in final au adoptat Declaratia de la Doha. Ea reafirma ca fiinta umana are dreptul la ingrijire medicala atit “inainte cit si dupa nastere”, si ca “fiecare persoana are dreptul la viata”. 

Curtea Europeana a Drepturilor Omului

CEDO inca nu a recunoscut existenta unui drept la avort in cadrul Conventiei Europene a Drepturilor Omului. In 2010 CEDO a decis bine-cunoscutul caz A, B, and C v. Ireland in care petitionarii, citeva femei irlandeze, au cerut recunoasterea unui drept la avort. CEDO le-a respins cererea. Daca CEDO a respins recunoasterea in mod specific al unui drept la avort, a recunoscut, totusi, existenta, in Consiliul Europei, a unui “consens” ca avortul e permis pe motive de sanatate si in situatii extreme.

Un obstacol vazut de specialisti pentru recunoasterea unui drept la avort e libertatea de constiinta. Se stie ca majoritatea medicilor italieni refuza, din motive de constiinta ori convingeri religioase, sa presteze servicii de avort. Un numar la fel de mare de medici refuza sa faca avort in Polonia si un numar in crestere de medici din Romania. Asta a ingrijorat persoanele care cer recunoasterea unui drept la avort si periodic au incercat adoptarea unor rezolutii, atit in Parlamentul European cit si in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, care sa subordoneze libertatea de constiinta si religioasa obligatiei de a presta servicii de avort. Cea mai bine cunoscuta incercare de acest fel a fost Raportul McCafferty din 2010. Dupa cum unii va amintiti, Rezolutia a esuat, fiind inlocuita cu o declaratie contrara care recunoste libertatea de constiinta a persoanelor si institutiilor sa refuze sa presteze servicii de avort.

Un subiect vast

Subiectul de azi e vast, interesant si in constanta motiune. In SUA, state conservatoare, precum Tennessee si Alabama, au adoptat amendamente constitutionale care in mod explicit afirma ca nu recunosc un drept la avort.

Avem sugestii similare si pentru Romania. Lansam ideea revizuirii Constitutiei Romaniei pentru a declara copilul nenascut persoana umana cu dreptul la viata din momentul conceptiei. Miscarea pro-viata si pro-familie din Romania deja are experienta necesara pentru revizuirea constitutiei prin initiativa cetateneasca. Revizuirea Articolului 48 o dovedeste. Protejarea vietii romanilor nenascuti e o cauza nobila. Fara copiii ei nenascuti Romania va muri. Istoria pedepseste civilizatiile care isi ucid copiii nenascuti ori trivializeaza casatoria. Fara respect fata de dreptul la viata al copiilor nenascuti, casatorie si familie nu ne putem numi o tara civiliata. Astazi, avortul, practicat pe o scara atit de larga in Romania, ne priveste in ochi si ne intreaba: sunteti voi crestini?

Acordarea de statut de persoana copiilor nenascuti e singura modalitate prin care se poate stopa uciderea lor. In America, dezbaterea aceasta furibunda se deruleaza lunile acestea intre juristii de la Harvard Law Review si Texas Law Review. Primii sustin ca dreptul copiilor nenascuti la statut de persoana e confiintit de Constitutia americana, pe cind ultimii sustin contrariul. Prima salva a fost lansata anul trecut de studentul in drept Joshua J. Craddock de la Universitatea Harvard (Boston) cind a publicat, in Harvard Law Review, [Volumul 40, 2017 pp. 539-572): Protecting Prenatal Persons: Does the Fourteenth Amendment Prohibit Abortion? (“Protejarea Persoanelor Pre-natale: Interzice Constitutia Avortul”?) Craddock raspunde afirmativ acestei intrebari. Cind Tribunalul Suprem SUA a depenalizat avortul in 1973 a declarat ca persoanele nenascute nu sunt “persoane” care au dreptul la viata. Craddock propune o opinie diferita. Din 1973 incoace stiinta a avansat atit de mult, zice el, incit este practic indubitabil ca viata umana incepe in momentul conceptiei. (Pagina 547) Nomenclatura “persoana” zice el include toti membrii speciei umane. “Cei nenascuti apartin speciei umane din momentul conceptiei”, si, in consecinta, dreptul lor la viata este garantat si protejat tot din momentul conceptiei. (“The preborn are members of the human species from the moment of fertilization. Therefore, [the Constitution] protects the unborn”)

Tot in 2017 doi profesori de drept de la University of California (Irvine), Erwin Chemerinski & Michelle Goodwin, au publicat Abortion: A Woman’s Private Choice, Texas Law Review, Vol. 95, pp. 1189-1247 (2017) care prezinta perspectiva opusa. Autorii nu cred ca dreptul la avort poate fi fundamentat pe Constitutie si nici nu implica o dezbatere privind statutul fiintei nenascute ca persoana cu drept la viata. Avortul este un drept al femeii, afirma cei doi, pentru ca ea are dreptul sa dispuna si sa decida, in mod privat, ce face cu fiinta, viata si trupul ei fara amestecul autoritatilor. 

AFR va recomanda: Privind statutul avortului in dreptul international va recomandam articolul lui Susan Yoshihara, Lost in Translation: The Failure of the International Reproductive Rights Norm, Ave Maria Law Review, Vol. 11 (2013), pp. 367-409) [Articol: https://avemarialaw-law-review.avemarialaw.edu/Content/articles/v11i2.Yoshihara.pdf]

COMBATEREA PORNOGRAFIEI: NECESITATEA UNEI STRATEGII NATIONALE

Romania are nevoie de o strategie imediata pentru combaterea pornografiei. Scriem relativ des despre pronografie pentru ca este un subiect serios si vast si care se extinde exponential. Este o epidemie cu care ne confruntam zilnic. Multi dintre noi doresc pornografie iar pornografii o produc, in cantitati tot mai mari si variate. Un exemplu extrem al dinamicii dintre cererea si oferta pornografiei este situl pornografic online Pornhub, cel mai popular din lume, se pare, cu 80 de milioane de vizitatori pe zi. (Ati citit corect: 80 de milioane de vizitatori pe zi, adica pe parcursul a 24 de ore) Lupta impotriva pornografiei pare a fi o batalie impotriva morilor de vant. Adica fara rost si inutila. Odata ce tribunalele au decretat, cu zeci de ani in urma, un drept la a vizualiza, iar apoi de a produce, pornografie, societatea civila a fost, efectiv vorbind, dezarmata si a devenit practic imposibil sa lupti impotriva ei. A devenit parctic imposibil si pentru legiuitori sa legifereze interdictii impotriva pornografiei si a pornografilor. Tribunalele au devenit obstacolul principal in combaterea pornografiei. Chiar daca anumite restrictii sunt impuse prin lege, de exemplu varsta legala pentru a accesa ori vizualiza pronografie, a devenit practic imposibil, datorita tehnologiei, sa se previna accesul minorilor la pornografie. Si asta pare a fi problema cea mai serioasa pentru ca dependenta de pornografie incepe de la o varsta frageda si continua vreme de multi ani ori chiar pentru intreaga viata.

Odata copiii obisnuiti si dependenti de pornografie, multi dintre ei nu se vor putea debarasa de ea. Pornografii stiu lucrul acesta si il exploateaza in avantajul lor, cautind sa ademeneasca adolescentii. Nu e de mirare, deci, ca, in doar ultimii citiva si putini ani, a inceput sa se reliefeze o noua strategie pentru combaterea pornografiei: educarea tinerilor si a elevilor nu neaparat in prevenirea accesului lor la pornografie ci in a-i face sa inteleaga ca pornografia nu e folositoare, si nici nu ii poate pregati pentru o viata sexuala sanatoasa si satisfacatoare ca adulti ori pentru viata de casnicie. Aceasta strategie adopta o pozitie realista si pragmatica, tinind cont ca, in opinia celor care au devizat-o,  modalitati mai eficiente de combatere a pornografiei pe cai constitutionale ori legale nu exista. Daca tribunalele nu ne permit sa ne protejam copiii si familiile de pornografie, fie ea cit de gretoasa si degradanta, se impune adoptarea unei strategii diferite pentru a contracara mesajele materialelor pornografice si a efectelor lor. Strategia aceasta impune o campanie vasta de educare a adolescentilor  in intelegerea neadevarurilor promovate de industria pornografiei prin pornografie. Campania aceasta este cunoscuta in Statele Unite, unde a fost demarata, ca Porn Literacy, care in romaneste ar putea fi tradus cel mai bine ca Educatia Pornografica. Acest subiect a fost tratat recent pe larg intr-un articol vast publicat de New York Times Magazine pe 7 februarie. [Articolul: https://www.nytimes.com/2018/02/07/magazine/teenagers-learning-online-porn-literacy-sex-education.html?rref=collection%2Fsectioncollection%2Fmagazine&action=click&contentCollection=magazine®ion=rank&module=package&version=highlights&contentPlacement=8&pgtype=sectionfront]

 Ce e educatia pornografica?

Educatia pornografica nu e identica nici sinonima cu educatia sexuala. E un fel de proces de alfabetizare a adolescentilor privind pericolele inerente ale accesului si consumului de pornografie. Programul acesta a inceput relativ recent, in doar 2016, si, pentru moment, e aplicat pe o scara foarte mica si limitata, la doar citeva districte scolare din Statele Unite. Primul proiect de alfabetizare pornografica a fost demarat in 2016 in Boston si a fost finantat de ministerul sanatatii al statului Massachusetts. Curricula programului e limitata, pe moment, la doar un singur curs, intitutat: The Truth About Pornography: A Pornography-Literary Curriculum for High School Students Designed to Reduce Sexual and Dating Violence (“Adevarul privind pornografia: o curricula literar-pornografica pentru liceeni desemnata sa reduca violenta sexuala”). Programul a fost conceput si lansat de Emily Rothman, profesor la o universitate din Boston.

Programul de tip alfabatizare in pornografie porneste de la premiza ca pornografia nu e un lucru pozitiv, dar cei care l-au conceput l-au devizat nici sa nu fie critic la adresa pornografilor. Pornografia nu creaza dependenta, zic sustinatorii programului, doar creaza un comportament compulsiv.

Pornografia, insa, raneste si dauneaza. Studiile si articolele din publicatiile de specialitate privind efectele pornografiei sunt de ordinul sutelor. Practic, nu exista nici un singur studiu care sa afirme ca pornografia are efecte pozitive. Pornografia distorsioneaza relatii, simtamintele tinerilor, si duce la violenta. Pornografia vatama. Pornografia victimizeaza copiii. In 2016 a fost publicat un studiu solicitat de Guvernul Marii Britanii care descrie in cele 85 de pagini ale lui efectele devastatoare ale pornografiei asupra minorilor britanici. [Detalii:  https://www.nspcc.org.uk/globalassets/documents/research-reports/mdx-nspcc-occ-pornography-report-final.pdf] Pornografia normalizeaza ceea ce nu poate fi normalizat. Pornografia promoveaza comportamente ilegale. Practici sexuale ilegale sunt portretizate pe ecran de catre producatorii de pornografie fara consecinte legale. Violul, incestul, pedofilia, sodomizarea minorilor, bestialitatea, sunt practici sexuale inca ilegale. Ironic, insa, imaginile acestor practici, declansate pe ecran sub forma de pornografie, nu sunt. E paradoxal si faptul ca, in America, de exemplu, este o crima pentru un adult sa ofere ori sa arate material pornografic copiilor pina la 18 ani, dar cu toate acestea, accesul minorilor ori vizualizarea pornografiei online de catre minori a devenit practic imposibil de stopat. Pornografia deasemenea degradeaza femeile, trivializeaza sexualitatea umana si falsifica adevarurile privind sexualitatea. Daca aceste manifestari si consecinte nu pot fi contracarate prin mijloacele legale de care dispunem, ni se spune ca, cel putin pentru moment, alfabetizarea in pornografie a singura strategie de educare a adolescentilor in efectele negative ale pornografiei.

Un numar in crestere de copii si adolescenti sunt expusi imaginilor pornografice. Le permeaza si captiveaza mintea si imaginatia, si ii influenteaza sa isi inceapa viata sexuala mai devreme decit e bine, in afara casatoriei, si sa caute sa transpuna in relatiile lor sexuale pozitiile sexuale riscante si formele de interactiuni sexuale ale celor de pe ecran. Cursul de alfabetizare in pornografie tine un semestru la cite doua ore pe saptamina. Cursul e o incercare de detoxificare a mintii copiilor si adolescentilor de influenta si imaginile pornografice. Studiile de specialitate au confirmat ca, in medie, baietii americani incept sa vizualizeze pornografie la 13 ani iar fetele la 14 ani. In Marea Britanie varstele acestea sunt si mai mici. Unua din  cauzele pentru care varstele sunt atit de fragede sunt si parintii. Conform unui studiu facut de Universitatea Statului Indiana in 2016, in care au fost inclusi 600 de copii si parintii lor, jumatate dintre parinti au declarat ca nu au suspectat niciodata ca copiii lor vizualizeaza pornografie. Asta, afirma autorii studiului, denota fie naivitatea parintilor fie lipsa lor de interes in a-si proteja copiii de influentele nocive ale pornografiei. Avertismentul acesta e serios pentru ca parintii, fiind primii care pun tehnologia in miinile copiilor lor, trebuie sa fie si primii care sa-i invete sa fie responsabili in folosirea tehnologiei.

Pornografia influenteaza

Vizualizarea pornografiei infleunteaza comportamentul sexual al baietilor si al fetelor. Cu cit baietii vizualizeaza mai multa pornografie cu atit tendintele lor de a transpune in viata lor intima comportamentele sexuale invatate din materialele pornografice devin mai agresive si pronuntate. In alte cuvinte, comportamentul sexual al baietilor care vizualizeaza pornografie cauta sa imite comportamentul sexual al barbatilor din materialele pornografice pe care le vizualizeaza. Iar fetele, vizualizind si ele aceleasi materiale, ramin cu impresia ca aceste comportamente sexuale sunt normale, satisfac, si de dorit. In consecinta, doresc si ele sa fie abuzate sexual la fel ca si fetele din clipurile pornografice, crezind ca in acest fel dobindesc mai multa placere si produc satisfactie baietilor. De exemplu, conform studiilor, a devenit la moda, ca urmare a vizualizarii materialelor pornografice, pentru baieti si fete sa practice sexul anal, oral, pentrarea dubla, sexul in grup, strangularea reciproca pina la sufocare, masochismul, si alte pactici sexuale gretoase care e necuviincios sa fie descrise grafic. Un studiu suedez din 2016 care a inclus 400 de fete de 16 ani nota ca sexul anal a devenit mai frecvent in relatiile fetelor cu baietii datorita faptului ca au vizualizat pornografie iar fetele de pe ercan pareau sa simta placere. La fel si baietii. Un studiu britanic din 2014 care a implicat baieti intre 16 si 18 ani a dezvaluit ca majoritatea dintre ei au incercat sex anal cu fetele fiind influentati de pornografie ori de prieteni. In realitate, insa, majoritatea coversitoare a fetelor care au participat in acest tip de act sexual au declarat ca el le-a produs nu placere  ci durere. La fel, conform unui studiu publicat de Universitatea statului Indiana in 2015, 70% dintre fetele care au incercat sexul anal au declarat ca au avut o experienta neplacuta si dureroasa.

Violenta a devenit si ea parte din relatiile sexuale intre adolescenti tot ca urmare a materialelor ponografice pe care le vizualizeaza. Fetele de pe ecan par satisfacute cind actul sexual e acompaniat de violenta. Multi adolescenti au declarat ca au fost influentati sa foloseasca violenta in relatiile sexuala de cartea si filmul  Fifty Shades of Grey.

O alta problema privind vizualizarea pornografiei sunt parintii. Conform unui studiu din 2016 majoritatea adolescentilor americani au declarat ca principala sursa de alfabetizare a lor privind sexul si sexualitatea a fost pornografia. Unde in alta parte sa inveti despre sex si sexualitate daca nu in familie? Autoarea articolului din New York Times Magazine mentiona ca educatia sexuala facuta in America nu discuta pornografia ori efectele ei. Din cele 50 de state americane  24 au programe de educatie sexuala obligatorie in scoli, dar nici unul nu discuta pornografia.  In consecinta, zice autoarea, pornografia online a devenit principalul educator al adolescentilor privind sexualitatea. Iar in Uniunea Europeana incep sa se auda voci care recomanda ca educatia sexuala sa includa si subiectul influentei pornografiei asupra sexualitatii.

Programul de alfabetizare in pronografie cauta sa constientizeze adolescentii de capcanele pornografiei si ale industriei pronografice. Unii tineri sunt fascinati de vedetele pornografice si de platile care le primesc. In 2008 un act de sex oral era platit cu $300, un act de sex anal cu $1.000, un act de dubla penetrare cu $1.200, un act sexual de grup cu $1.000 de persoana, iar pretul cel mai ridicat era pentru un act sexual care implica utilizarea de excremente (“coprofilia”). Exista si alte acte sexuale care insa sunt atit de gretoase incit nu e potrivit nici macar sa fie mentionate. Cit despre fete, vedetele pornografice au o cariera foarte scurta, de cel mult 18 luni, dar sunt mai bine platite. In contrast, cariera baietilor e mai lunga, dar sunt platiti mai putin ca fetele.

Pornografia stabileste baremul pentru tineri in ceea ce priveste comportamentul sexual, ce e normal ori anormal, placerea sexuala, cum si prin ce mijloace se dobindeste placerea sexuala, cu cine, in ce pozitii, cu ce fel de parteneri. Tinerii implicatii in studiile sociologice, insa, au dezvaluit realitati neplacute pentru ei si partenerii lor. Atit baietii cit si fetele au declarat, in marea lor majoritate, ca practicile sexuale invatate prin intermediul pornografiei nu le-au adus satisfactie sexuala, ci, dimpotriva, le-a cauzat repuls si gret. In plus, au declarat ca si-ar fi dorit sa fi invatat despre sex si sexualitate nu din pornografie ci in familie ori la scoala. Sexul pornografic pentru ei e “fake sex”, adica “sex fals”. Multi dintre ei au declarat ca obiectivul primordial pentru ei nu e o viata sexuala de domeniul viselor, ci sa invete cum sa stabileasca, sa dezvolte si sa sustina relatii de afectiune cu persoanele cu care intretin relatii sexuale. Cum declara un profesor din Filadelfia, “nu poti invata cum sa formezi relatii vizualizind pornografie, si daca cauti placere si relatii in pornografie, pornografia nu ti le poate da”. (“You can’t learn relationship skills from porn, and if you are looking for pleasure and connection, porn can’t teach you how to have those.”)

Dupa primul an de alfabetizare in pornografie, liceeni care au luat cursul au completat un chestionar pentru a determina daca cursul le-a influentat perceptia privind pornografia. Rezultalele sunt incurajatoare. Inainte de a urma cursul, 45% dintre liceeni credeau ca pornografia e un mijloc util pentru a invata despre sexualitate. Dupa un an, doar 18% dintre ei mai aveau aceasta opinie. In plus, daca la inceptul cursului majoritatea dintre ei credea ca pornografia portretizeaza sexul real, dupa curs nimeni nu mai impartasa aceasta parare. 

Romania are nevoie de o strategie de combatere a pornografiei

Pe 22 ianuarie, Emily Rotham, profesoara din Boston care a lansat primul program de alfabetizare in pornografie din America, a publicat un articol in The Atlantic cu un titlu care surprinde dar al carui mesaj spune multe: Why Public Health Scholars Should Study Pornography (“De ce expertii in sanatatea publica ar trebui sa studieze pornografia“). [Articolul: http://theconversation.com/why-public-health-scholars-should-study-pornography-58482] Rotham nu impartaseste perspective crestine asupra sexualitatii dar agreaza cu cele citeva state din SUA care au adoptat, prin legislaturile locale, rezolutii care declara pornografia o epidemie care ameninta sanatatea publica (“public health hazard”). In plus, in 2016 Partidul Republican a adoptat, sub influenta cetatenilor crestini, o platforma politica care se si ea se opune pornografiei numind-o, la fel, o epidemie care ameninta sanatatea publica. [Detalii: http://www.motherjones.com/politics/2016/07/republican-platform-lurches-right]

Rotham e directa in acuzatiile ei privind lipsa de interes a oficialitatilor publice in contracararea pornografiei. Pornografia, zice ea, este o chestiune de sanatate publica (“a public health issue”) care are implicatii privind sanatatea vietii intime si duce la violenta. Daca pornografia cauzeaza violenta in relatii ori in familie e greu de spus, dar studiile facute de-a lungul anilor dovedesc ca ea contribuie la violenta in relatii si familie. Conform studiilor facute de Rotham, 51% dintre adolescenti vizualizeaza pornografia pentru a invata despre sexualitatea umana, un subiect pe care ar trebui sa-l invete in familie. Abstinenta e un inceput bun ca factor preventiv, dar abstinenta nu se poate substitui in intregime alfabetizarii in pornografie, considerind prezenta peste tot a pornografiei.

Comportamentul sexual din materialele pornografie e in intregime anormal. Un comportament care produce boli, atit de multe de fapt, ca ele constituie o epidemie nationala peste tot in lume. Lista e practic interminabila: boli transmisibile, inclusiv SIDA; cancer cervical; infertilitate; gripa; pneumonie; hepatita A; hepatita C; paraziti intestinali; sexul anal produce dislocarea tesuturilor anale, fisuri anale si perforarea organelor interne. Impreuna, toate acestea devin canale prin care se transmit bolile venerice, in primul rind SIDA. In consecinta, spunea autoarea unui articol de specialitate, “pornography is an equal opportunity and very lethal toxin” (“pornografia este un toxin foarte letal care afecteaza pe toti in mod egal”)

Si Romania ar trebui sa se gandeasca la adoptarea de masuri concrete pentru informarea tinerilor asupra efectelor negative ale pornografiei. In acest scop recomandam, de fapt, creare unei institutii publice, pe care o numim Autoritatea Nationala pentru Combaterea Pornografiei. Atita timp cit tribunalele vor fi inamicul nostru principal in lupta impotriva pornografiei, nu putem sa ne dam batuti ori sa stam cu miinile incrucisate. Ceva trebuie facut. Pornografia trebuie decretata o epidemie nationala care ameninta sanatatea publica, si o autoritate nationala pentru combaterea ei trebuie initiata cit de curind. 

SITURILE AFR ANTIPORNOGRAFIE SI ANTIPROSTITUTIE

Va reamintim ca AFR detine un website special privind pornografia pe care va invitam sa-l vizitati in numar cit mai mare si sa deveniti prietenii nostri pe site: www.PornografiaRaneste.ro. Situl a postat zeci de articole, studii, materiale video si marturii. Continuati deasemenea sa vizitati si situl antiprostitutie  http://www.antiprostitutie.ro/category/stiri/.