CUM SA INTRAM SI NOI IN INVIEREA LUI HRISTOS?/ Chemarea poetului crestin Daniel Turcea: “NU VREI SA NE INTALNIM CU HRISTOS?”/ Povestea convertirii la ortodoxie a calugarului neamt de la Man. Radu-Voda

27-04-2014 17 minute Sublinieri

“In momentul botezului… am simtit ce inseamna A AVEA VIATA”

IPS Teofan: VIATA CRESTINULUI E O MUCENICIE PERMANENTA/ Iubirea, patima, dezamagire

moh111

[…] Nu stiam cum sa ajungem mai repede in Berceni, parca aveam aripi la picioare. Purtam la mine ultima si cea mai cunoscuta fotografie a lui Daniel, din fata, avand barba. In momentul in care am spus celor din personal pentru cine impart si le-am aratat fotografia, au inceput sa planga. Cum era posibil ca el sa fie decedat, doar n-avea nici o boala? Pana-n urma cu vreo cincizeci de zile (deci, le numarasera) venea si de cate trei ori pe saptamana la copii si, daca el n-a spus nimic, nu si-au imaginat c-ar putea fi bolnav!

Au crezut ca-i Preot si nu l-au intrebat niciodata daca-i asa. Oricum, chipul lui bland, i-au facut sa i se destainuiasca, iar el nu s-a aratat a fi nici indispus, nici plictisit. Le-a ascultat si le-a dat sfaturi intelepte. Toata lumea il indragea. Ziceau “a venit Parintelul nostru! Eu am impartit prajituri, atat copiilor, cat si doamnelor din personal, dar n-am stat decat putin acolo si-am ajuns in Balta Alba inainte de a se innopta. M-am gandit ca Daniel ar fi vrut sa fiu si eu ca el, de aceea m-a trimis acolo. Un asemenea mod de-a fi, ca al lui, este mult prea rar. A-i calca pe urme mi se pare ca-i foarte greu pentru oricine. Eu credeam ca-i la editura sau la biserica iar el, langa ceasul mortii fiind, se ducea la copiii bolnavi mintal, ii alina, in suferinta lor, vorbindu-le de o lume mai buna, unde, cu siguranta ca s-au dus si ei. Le povestea tot felul de intamplari si vieti de Sfinti pentru ca el nu dorea altceva decat sa-i convinga de existenta lui Dumnezeu. Le vorbea despre Mantuitorul, Maica Domnului, Sfinti sau Ingeri. Toata lumea spunea despre ei ca sunt retardati, dar Daniel Il vedea numai pe Hristos in ei! De aceea, ii mangaia cu dragoste. Drept este ca atunci cand ajungeai acolo erai profund socat de chipurile lor apatice, uneori inspaimantate.

Privirile erau confuze sau fixe, unii se uitau in alte directii decat li se vorbea, unii aveau miscari foarte lente, altii, pentru ca nu le puteau controla, dezordonate, atitudinea lor era fie apatica pana la extrem, fie irascibila, fie suspicioasa. In general, pe oaspeti ii priveau cu neincredere. Cei mai multi dintre ei ajungeau in scoli ajutatoare si mai tarziu, poate, in balamuc. Sansa lor de a se integra in familie era aproape nula. Ce puteau face parintii cu un copil caruia-i era greu sa se ajute singur? Daniel spunea despre ei ca sunt cele mai nenorocite fiinte de pe pamant! Indopati cu medicamente tampitoare, ei nu aveau sansa de-a se putea spovedi. Daca erau botezati, poate se mantuiau, daca nu, MantuitorulSchitaDeDanielTurceanici atat. Pe Daniel, care se ruga pentru ei, l-au acceptat pentru ca avea darul sa-i inveseleasca, le capta atentia cu felul lui de a fi, juca mingea cu ei, iar ei il invingeau intotdeauna, ii alina in suferinta lor, le stergea lacrimile din suflete si de pe obraji. Le era drag de el pentru ca reusea sa le vindece ranile sufletesti cu pansamentul vorbelor bune. Pentru ei, el era musafirul din cer.  

La noi in Arges, oamenii obisnuiesc sa imparta din viata, cu mana lor, ceea ce au de dat pentru sufletul lor (nu se bazeaza pe rude, chiar daca n-au motiv). La parastasele de la soroace ale unei rude decedate, fac o coliva si pentru vii, se canta “multi ani traiasca!” si impart ce vor. Pe la tara dau vite de pomana, fac troite, fac fantani, fiecare, ce poate. Unii, mai bogati, care-si mai fac o casa, o dau de pomana pe cealata, cu tot ce este in ea. In general, aproape toti isi dau apa dinainte, prilej cu care impart mai multe pentru ei, la sfarsit. Vor sa plece dincolo siguri ca si-au implinit obiceiurile locului cum se cuvine. Sigur, Daniel si-a amintit ce-a vazut la matusa Virginia, la care a crescut. Dar dragostea lui nu avea limite, el era atat de convins ca de fiecare data cand se duce la cineva pe care-l poate ajuta cu ceva Il intalneste pe Mantuitorul incat nici un efort nu era prea mare pentru a ajunge la destinatie. Cateodata imi zicea si mie:Hai sa pregatim ceva! Nu vrei sa ne intalnim cu Hristos?. Repet asta fiind prea frumos. […]

INTEGRAL LA SURSA

  • Doxologia: 

Scrisori din Occident. Întâlniri cu Dumnezeu (din cele trăite și auzite lângă părintele și frații mei întru Domnul) (VIII)

Gânduri din Săptămâna Luminată

– fragmente din cuvântările părintelui –

Hristos a înviat din morți cu moartea Sa călcând pe moartea noastră și nouă celor din mormânturi viață ne-a dăruit. A nimicit moartea Hristos și i-a schimbat și numele. În Vechiul Testament mergeau cu toții în Șeol, Șeol traducându-se în limba română prin iad, dar etimologic se traduce prin „locul în care nu este Dumnezeu”. Dar Hristos vine și umple totul de prezența Lui. De asta S-a pogorât la iad, să propovăduiscă în Sâmbăta cea Mare Vestea cea Bună, Învierea din morți, nimicirea morții, aducând înviere tuturor celor ce vor să se împărtășească de Învierea Lui. Până atunci moartea era cel mai înfricoșător lucru. Toți drepții Vechiului Legământ vorbeau despre moarte ca despre locuința morților, ca despre locul în care este întuneric și din care nu este ieșire. Hristos nu mai vorbește așa, El merge să-l trezească pe Lazăr, căci așa le spune ucenicilor: „Lazăr a adormit, să mergem să-l trezim”. Ei, sărmanii, rămânând în limbajul Vechiului Testament, credeau că dacă a adormit o să se facă bine. Doar apoi își dau seama că moartea își schimbă sensul, își schimbă esența. La fel, merge la fiica lui Iair și le spune „nu plângeți, că a adormit” și toți încep să râdă de El cum că e nebun. Dar după ce o înviază, li se închide gura.

Până astăzi, în limba română, spunem cimitir la locul unde ne ducem morții, „koimeterion” însemnând în limba greacă „locul unde se doarme”. Astfel că moartea, din perspectiva Învierii lui Hristos, devine doar o despărțire temporară de trupurile noastre, urmând să le reluăm nestricăcioase în ziua Judecății de Apoi.

Cum să intrăm și noi în Învierea lui Hristos, asta să ne fie mereu grija, să intrăm în viața Lui, să intrăm în gândirea Lui. Hristos a luat Trup ca să Se facă frate cu noi și astfel, dintre oameni vorbind cu Tatăl, să ne împace cu Tatăl, Cel cu care ne-am făcut vrăjmași prin căderea lui Adam dar și prin fiecare dintre căderile noastre. Și avem Mijlocitor între noi și Tatăl, spune Apostolul Dragostei, de atunci și până în veac, care să ne împace de câte ori greșim, de câte ori ne căim.

Sunt zile pline de har, Săptămâna Luminată o trăim ca pe o Zi de Paști. Vorbim despre Ziua Învierii ca despre „Ziua cea Una” (în limba română, din nefericire, s-a tradus filologic și nu teologic prin „Ziua cea dintâi a Săptămânii”) pentru că Duminica este „Ziua cea Una”, pentru că o singură zi este înaintea lui Dumnezeu, și aceea este Ziua Învierii. Și la această zi a Învierii, întru veșnicie, ne cheamă Dumnezeu. Săptămâna Luminată este multiplicarea de șapte ori (șapte fiind numărul desăvârșirii) a Zilei Învierii lui Hristos.

inviere-26-04-vlb5536La Vecernia din Ziua Învierii se citește Evanghelia în 12 limbi pentru că, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, Înviere înseamnă pentru fiecare dintre noi trecerea Cuvântului lui Dumnezeu în mintea noastră, sălășluirea Cuvântului lui Dumnezeu, Hristos Cel Întrupat și Înviat, în inimile noastre. Și din nefericire, pentru că suntem slabi și supuși stricăciunii, și de multe ori superficiali, și pentru că nu suntem destul de hotărâți în deciziile noastre, avem nevoie să repetăm, să stăruim în lupta aceasta de a trece Cuvântul lui Dumnezeu în mințile noastre și de a trăi bucuria Învierii, să punem straturi peste straturi de Înviere în inima noastră. În felul acesta să înțelegem Săptămâna Luminată și să o trăim sfânt și curat. Mă refer mai cu seamă la cele ale inimii, dar și la cele ale trupului (dezlegarea în cele ale trupului este la bucate). Să trăim Săptămâna Luminată ca pe Ziua de Paști. Și cum în Ziua de Paști nu putem să ne coborâm cugetul la cele de jos, la cele pământești, la plăcerile trecătoare, așa se cuvine să trăim toate zilele Săptămânii Luminate. Și dacă vom păstra ca și criteriu necesitatea și nu ghiftuirea, și nu să ne lăsăm în voia poftelor, și dacă vom păstra linia postului de atenție (că am văzut, cei care am reușit să ținem Postul Mare suntem mult mai atenți, la cum gândesc, la ce zic, la ce mănânc, pentru că în funcție de asta știu că primesc har Duminică, mă pot împărtăși sau nu la prima Liturghie, la următoarea Liturghie), și dacă vom păstra linia aceasta nu mai este nevoie să postim, pentru că Mirele este cu noi acum.

Auzim de atâtea ori că scopul vieții noastre este dobândirea Duhului Sfânt. Dar nu putem dobândi Duhul Sfânt decât atunci când in inimile noastre se sălășluiește Hristos Cel Înviat. În zilele Săptămânii Mari ne-a învățat Biserica, și am și trăit fiecare, după măsura vasului pregătirii, cum să ajungem să sălășluim în inimile noastre pe Hristos Cel Înviat. În măsura în care ne răstignim ca și Hristos, pocăindu-ne, trăindu-ne pocăința și plânsul cu Hristos, în aceeași măsură putem spori, putem dobândi odihna cea întru Hristos care înseamnă odihnă de patimi, care înseamnă sălășluirea rugăciunii în inimă sau sălășluirea noastră în rugăciune. Cei care trăiesc răstignire, trăiesc odihnă și se bucură de Învierea lui Hristos care devine învierea lor personală în măsura în care au trăit Vinerea și Sâmbăta Mare, dar mai ales Vinerea și Sâmbăta vieților lor. Să ne ajute Dumnezeu să facem din toate zilele vieții noastre o Vineri și o Sâmbătă, dar mai ales o Duminică a Învierii.

Mesajul Evangheliei de la Vecernia de Paști este limpede: dacă ne împărtășim de Învierea lui Hristos nu mai putem trăi neiertând. Citirea Evangheliei în 12 limbi arată atât universalitatea mesajului Evangheliei care s-a răspândit și trebuie să se răspândească în toate colțurile lumii dar mai ales faptul că adevăratul Paște înseamnă trecerea Cuvântului lui Dumnezeu în mintea omului, acesta fiind sensul pentru care fiecare verset al Evangheliei se repetă de 12 ori. Și suntem și noi îndemnați să facem același lucru, aceasta să fie principala noastră grijă, să trecem Cuvântul Evangheliei în mintea noastră, dacă vrem ca Învierea lui Hristos să fie învierea noastră. Lupta noastră este să ne pocăim, să ne curățim mintea și să Îi facem astfel loc Cuvântului lui Dumnezeu să Se sălășluiască în mintea noastră ca dinlăuntru să poată să lucreze propria noastră vindecare. Trăind astfel, de la an la an cu nesaț vom aștepta Învierea.

(Acest articol a apărut pentru prima dată pe situl parohiei noastre, www.enoria.ro)

Pe cine să întrebăm despre Înviere dacă nu pe Maica Domnului?

Învierea lui Hristos şi credinţa Fecioarei Maria în Hristos Cel înviat sunt simultane. Fulgerul învierii (Matei 28, 3: Şi înfăţişarea Lui era ca fulgerul) a strălucit nu numai în mormântul din grădină. El a strălucit mai ales în inima Maicii Domnului, aflată cu Fiul ei într-o comuniune care abia acum poate să se realizeze în mod deplin. N-a venit încă ceasul Meu, îi spusese Iisus Maicii Sale la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 4). Acum ceasul a venit. Mirele intră în cămara Sa de nuntă. Şi Fecioara înţeleaptă este gata să-L întâmpine, priveghind şi având candela credinţei aprinsă. Relaţia Maicii cu Fiul ei dumnezeiesc intră într-o nouă fază şi dobândeşte o nouă calitate; maternitatea se desăvârşeşte în comuniunea negrăită a nuntirii celei duhovniceşti şi veşnice: Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Ps. 44, 11).

Pe cine să întrebăm despre Înviere dacă nu pe Maica Domnului? Ea este martora prin excelenţă a Învierii Domnului. Şi ea poate cel mai bine postul-potoleste-patimile-din-noi-invierea-domnului-este-praznuita-anul-acesta-la-5-mai-18448164să ne mărturisească şi despre taina învierii noastre.

Biserica a intuit acest adevăr. Şi de aceea, în slujba înmormântării, Maicii Preacurate i se cere luminarea nădejdii creştine în înviere.

Iată trupul mort pus în sicriu! Încremenirea morţii şi semnele descompunerii iremediabile par să nege orice nădejde de viaţă viitoare. Cum ar putea să ţâşnească viaţa din acest trup gata să fie acoperit de ţărâna mormântului?

Dar iată că un dialog cu Maica Domnului vine să aducă lumină:

„- Cum izvorăşti lapte din pieptul tău, Fecioară? Cum hrăneşti pe Hrănitorul tuturor?

– Precum ştie Cel ce a izvorât apă din piatră poporului celui însetat, precum este scris!”

Ce minunată este această stihiră din slujba înmormântării!

(Pr. Prof. Dr. Vasile MihocŞapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, Editura Teofania, 2001, pp. 60-61)

Taina învierii noastre este nedespărţită de taina credinţei Maicii Domnului…

Să răsară viaţa din mormânt? Să mai poată învia un trup în care stricăciunea îşi arată semnele-i îngrozitoare? Nu, aşa ceva nu este nicidecum în ordinea firii. „Cum va fi mie aceasta?” – iată întrebarea pe care şi-o pune dintotdeauna omul aflat între inevitabilitatea morţii şi nădejdea învierii. Dar o întrebare asemănătoare şi-a pus şi Fecioara din Nazaret. Nu era în ordinea firii ca ea să nască Fiu fără tată omenesc. Nu era în ordinea firii să izvorască lapte din pieptul Fecioarei. Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat? (Luca 1, 34). Răspunsul ceresc a fost că minunea se va săvârşi printr-o lucrare a lui Dumnezeu Cel în Treime (Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema şi că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.) Aşa cum a izvorât apă din piatră în timpul Exodului şi a adăpat pe israeliţii însetaţi (Ieşire 17, 1-7), tot astfel face Dumnezeu să izvorască lapte din pieptul Fecioarei. Şi tot astfel face El să răsară viaţa din moarte.

În jalea plecării dintre noi a unuia dintre cei dragi, Maicii Domnului îi cerem ajutor. Căci taina învierii noastre este nedespărţită de taina credinţei ei. „Cum vom învia?” îi şoptim, de fapt, înfioraţi, când o întrebăm despre taina ei. Iar răspunsul nu se lasă aşteptat. Ea ne dezvăluie că învierea noastră este o lucrare minunată a lui Dumnezeu: „Precum ştie Cel ce a izvorât apă din piatră poporului celui însetat, precum este scris!”

(Pr. Prof. Dr. Vasile MihocŞapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, Editura Teofania, 2001, p. 62)

IPS Teofan: „Iubirea faţă de vrăjmaşi îl apropie cel mai mult pe om de Dumnezeu“

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe se bucură de mare cinste în zona Moldovei. În semn de preţuire pentru faptele sale de biruinţă, pentru modelul său de credinţă, acest sfânt a fost ales ocrotitor al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Sfântul Gheorghe este înfăţişat şi pe stema Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, stând călare şi ucigând balaurul. Numeroase lăcaşuri din această parte a ţării au ca hram sărbătoarea acestui mare mucenic. Vechea Catedrală mitropolitană din Iaşi, cât şi actuala catedrală sunt două dintre acestea.

„Viaţa creştinului este o mucenicie permanentă“

Şi în acest an, numeroşi credincioşi din zona Iaşului au participat la Catedrala mitropolitană, la slujba prilejuită de serbarea celui de al doilea hram. Slujba a fost oficiată de IPS Mitropolit Teofan, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. În cuvântul de învăţătură adresat credincioşilor prezenţi, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a prezentat pe scurt viaţa Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, după care a punctat principalele semnificaţii ale pericopei evanghelice citite în cadrul Sfintei Liturghii:

ips-teofan-hram-sf-gheorghe„Poruncă nouă vă dau vouă, zis-a Domnul Hristos în Evanghelia rostită în această zi, şi anume să vă iubiţi unul pe altul. Nu poate exista mucenic şi mărturisitor al Domnului Hristos fără ca acesta să fie cuprins de această poruncă a Mântuitorului Hristos. Mucenicia înseamnă iubire totală, căci nu poţi să-ţi dai viaţa pentru credinţa în Hristos dacă nu-L iubeşti pe acesta din tot sufletul. În apropierea morţii, omul se cutremură. Doar iubirea fără margini îl ajută pe acesta să preţuiască mai mult viaţa întru Hristos Domnul decât viaţa proprie. Iubirea faţă de vrăjmaşi, în primul rând, este cea care îl apropie pe om cel mai mult de Dumnezeu, criteriul aşezării pe calea cea dreaptă care duce în împărăţia cerurilor fiind iubirea faţă de tot şi faţă de toţi. Nu poate exista familie cu adevărat dacă aceasta nu este fundamentată pe iubire şi ea nu durează dacă cei doi soţi nu se roagă lui Dumnezeu pentru a fi îmbrăţişaţi de această taină mare a iubirii. În acelaşi fel, şi în mănăstire, călugărul sau călugăriţa nu pot să vieţuiască în lavra monahală dacă nu sunt cuprinşi de iubire arzătoare pentru Mirele ceresc, Hristos Domnul. Creştinul care-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu nu-şi găseşte loc în lumea păcatului şi nici nu tinde pentru aceasta. De aceea, viaţa creştinului este o mucenicie permanentă, pentru că el nu se lasă cuprins de duhul lumii, de ura cu care de multe ori este întâmpinat“.

IPS Teofan a amintit apoi de cinstirea de care Sfântul Mare Mucenic Gheorghe se bucură în zona Moldovei, de multitudinea de biserici ce îl au ca ocrotitor pe acest sfânt. Ierarhul i-a îndemnat pe credincioşi ca prin viaţa lor să fie purtători de biruinţă, asemenea sfântului prăznuit.

Mulţi dintre credincioşii prezenţi la slujba arhierească de ieri s-au împărtăşit cu Sfintele Taine, timp în care Corul „Sanctus“, cel care a oferit răspunsurile la Liturghie, a intonat piese specifice sărbătorii Învierii Domnului. La final, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a mulţumit tuturor celor care au participat la acest moment de sărbătoare al Catedralei.

Amăgirea și dez-amăgirea în relațiile de iubire

Se întâmplă însă ca omul să-și născocească o dragoste idealizându-l pe celălalt. Mai ales fetele suferă de această boală; ele încep să fie fascinate de o imagine pe care și-o „zugrăvesc” singure în minte, atribuindu-i celui „zugrăvit” calități inexistente – și ajung foarte des la starea de fascinație, dar fără a primi răspuns, fiindcă nu au de-a face cu un om real, ci cu o imagine fantomatică.

Pentru a ieșit din relațiile inventate, false, trebuie neapărat să privim lucrurile cu luciditate, duhovnicește. Omul care-i deprins să chibzuiască, să gândească, să analizeze, va înțelege că în cazul respectiv nu trebuie să alerge după cel cu pricina, să-l chinuie cu gelozia, cu bănuielile, cu reproșurile, fiindcă acela nu i-a promis nimic. Fiecare om este o persoană, și fiecare persoană posedă darul libertății. „Dragoste cu de-a sila nu se poate” – această vorbă cuprinde un înțeles adânc. Trebuie neapărat să găsim puterea de a recunoaște noi înșine falsul și de a ieși din starea bolnăvicioasă, de a ne elibera pe noi înșine, cât și pe celălalt din robia în care am căzut din pricina propriei închipuiri.

(Dmitrii SemenikDragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie,traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, pp. 54-55)

Iubirea este dincolo de împătimire

Cum să iubim fără să ne împătimim?

Dar cum să iubeşti şi să te împăti­meşti? Iubirea este dincolo de împătimire. Dacă ne împătimim, înseamnă că avem alt fel de iubire. Să încercăm să ve­dem pe toţi oamenii la fel. Că, dacă zic, eu o iubesc pe Angela, de exemplu, tot ce am acolo dau, nu faci mare treabă. Să-ţi păstrezi dragostea ta în aşa fel, ca să o poţi da tuturor câte puţin.

Celui ce vine la tine nu-i da tot deoda­tă, pentru că o să vină altul şi n-o să-i poţi da şi o să zică: „A, înseamnă că nu mă iubeşti”. Dacă vezi zece copii cerşe­tori şi ai cinci mii de lei, decât să le dai la doi dintre ei şi la ceilalţi să nu le dai, mai bine nu dai la nimeni. Da, asta-i după dragoste, pentru că nu-i folosesc atât de mult pe cei doi la care le-am dat câte două mii, pe cât îi mâhnesc pe ceilalţi opt care se ceartă jumătate de zi între ei, zicând că lor nu le-am dat. Să dai din ce ai pentru toţi la fel, sau să nu dai deloc.

Aşa este în orice lucru, chiar şi cu des­chiderea sufletească pe care o avem. Păi, a venit la mine un om, i-am acordat cinci minute, iar altuia un ceas şi s-a supărat. Poţi mâhni pe cineva şi cu milostenia ta, din cauza asta pe toate trebuie să le fa­cem tainic, cu înţelepciune.

Să ne gândim la toţi oamenii, asta în­seamnă să iubim fără patimă. Să nu dăruim unuia mai mult decât altuia. Tre­buie să vedem cât e de mare turta noas­tră, câţi suntem şi cum o tăiem. Asta în­seamnă să biruim în noi iubirea pătima­şă – să ne dăruim în egală măsură tutu­ror oamenilor şi, când nu putem, să ne abţinem. Aşa creştem în timp şi ajungem să nu mai greşim prin încercarea noastră de a iubi.

(Ieromonah Savatie BaștovoiA iubi înseamnă a ierta, ediția a doua, Editura Cathisma, București, 2006, pp. 99-100)

A fi creştin, e o fericire, o taină dulce, un minunat secret…

Iisus, Fiul Tatălui, Dumnezeul, Izbăvitorul şi Împăratul nostru Unul din Treime întrupat este – în cel mai înalt grad – tot una cu lumina. Este Acel Care a biruit şi încontinuu biruie întreita forţă negativă: întunericul, moartea şi iadul, tustrele înfăţişări ale beznei, ale ne-luminii, ale informului. Nu în zadar scrie Ioan, ucenicul mult iubit: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (1, 4). Hristos, Lumina, este şi nădejdea sărmanei, greu încercatei noastre vieţi pământeşti. Prietenul noastru de nădejde, sprijinul nostru ferm pe valurile agitatei noastre vieţi, întocmai cum a fost şi al ucenicilor pe lacul Ghenizaret pe corabia ameninţată de valuri (Luca 8, 22).

A fi creştin, e bine să nu pierdem din vedere realitatea aceasta, e o fericire, o taină dulce, un minunat secret. Să ştii că Iisus e Fiul lui Dumnezeu şi al Omului, statornicul nostru Însoţitor, că Îl putem oricând chema, ne ruga, ne încredinţa Lui, a-L avea drept exemplu, a simţi că faţă de El suntem răspunzători de cele ce facem ori nu facem, că nu-L putem trăda şi batjocori prin faptele noastre urâte şi gândurile noastre rele fără a ne ruşina în adâncul sinei noastre, că nu suntem singuri şi părăsiţi la bunul plac al determinismului sau hazardului – ce fericire mai acută poate fi în clipele noastre de restrişte, descumpănire, ispite şi frustrare ori de linişte şi bucurie?

(Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae de la RohiaDăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 58)

Să nu slăbeşti glasul mântuitor al propriei tale conştiinţe…

În fiecare noapte, să-ţi revizuieşti modul în care ţi-ai petrecut ziua, iar dimineaţa să-ţi faci o trecere în revistă a felului în care ţi-ai petrecut noaptea, aşa încât să ştii felul în care lucrează sufletul tău. Dacă observi o pierdere, încearcă s-o recâştigi prin grijă şi tărie sufletească. Dacă vezi un câştig, dă-I slavă lui Dumnezeu, Cel ce te ajută în mod invizibil. Nu lăsa conştiinţa să te înţepe prea mult timp, ci repede dă-i ceea ce vrea ca nu cumva să te aducă dinaintea judecătorului şi acesta să te arunce în temniţă (Mt. 5, 25). Vrea conştiinţa ta să te atenţioneze asupra pravilei de rugăciune pentru a redobândi rugăciunea? Dă-i aceste lucruri şi ai să observi că vei fi eliberat de povara de a merge dinaintea judecătorului. Să nu slăbeşti glasul mântuitor al propriei tale conştiinţe, trecându-l cu vederea, deoarece ma târziu îl vei regreta şi nu-ţi va mai fi de folos.

Fii atent ca să te porţi cu sinceritate în faptele precum şi în vorbele tale şi, mai ales, la spovedanie. Căci Dumnezeu ne cercetează inimile şi rărunchii (Ps. 7, 9) şi nimic nu rămâne ascuns ochilor Săi neadormiţi.

Teme-te de Dumnezeu; Dumnezeu nu Se lasă batjocorit (Gal. 6, 7); El nu poate fi înşelat. El pedepseşte cu severitate atunci când nu vede sinceritate; deci, fii atent. Atunci când eşti neascultător şi comiţi un păcat ascuns, neutralizează-l prin a-l spune sincer la mărturisire. Nu-i permite eului tău să te biruie şi să te facă să ascunzi adevărul, rămânând neîndreptat şi pătimaş. Îndreptează totul acum dacă vrei să vezi zilele cele bune ale nepătimirii şi ale păcii.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 72-73)

Corectaţi la ceilalți numai ce este absolut necesar

Un bătrân a spus:

– Pentru ca cineva să obţină ajutor trebuie să aibă urechile sale larg deschise, pentru a putea primi semnalele de la o altă persoană. Când inima cuiva nu este receptivă, mai întâi el trebuie să-L roage pe Dumnezeu ca să i-o deschidă, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să poată fi primit.

– Apropiaţi-i pe aceşti oameni îndepărtaţi de Dumnezeu printr-un mod simplu, cu smerenie şi cu dragoste adevărată. Faceţi-vă că nu vedeţi multe din lucrurile rele ale acestora şi corectaţi numai ce este absolut necesar, datorită faptului că oamenii sunt plictisiţi şi împovăraţi cu viaţa şi nu le place când sunt corectaţi de altcineva, nu contează cât de bine intenţionat.

(Arhimandritul IoannikiosPatericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 130)

De multe ori, noi, românii, avem nevoie de un suflet convertit la Ortodoxie pentru a ne arăta comoara primită de noi de la strămoşi: credinţa drept-măritoare. Monahul Kyrill de la mănăstirea bucureşteană Radu Vodă este german de origine şi a ajuns „acasă“, în Ortodoxie, după pribegia prin luteranism, catolicism, hinduism sau budism.

Botezat în urmă cu cinci ani în biserica Mănăstirii Radu Vodă, pe când avea 20 de ani, părintele Kyrill povesteşte despre căutările sale spirituale:

botez-monah-kyrill-4„Am ajuns în urma unei căutări foarte lungi, începută în tinereţea mea. Copil fiind, am avut setea asta după Dumnezeu, după Adevăr şi am căutat religia adevărată. În toţi acei ani, parcă cineva mi-a ţinut căile respiratorii, dar, în momentul botezului, mi-a luat mâinile de pe gât, trăgând pentru prima dată aer în piept. A fost extraordinar, atât raţional, cât şi sufletesc, am simţit ce înseamnă a avea viaţă. Acum, când mă uit înapoi, mi se pare că nu am trăit până am devenit ortodox. Sigur au fost nişte experienţe importante, dar abia acum simt că trăiesc“.

Pentru tânărul Nimai Karthaus din Germania, monahul Kyrill de astăzi, acest drum al regăsirii a fost lung. L-a cunoscut pe Dumnezeu în urma unei călătorii. A făcut primul pas spre Dumnezeu când a cerut la vârsta de 10 ani să fie botezat în Biserica Luterană, religia mamei sale. A urmat cursurile catehetice şi a primit confirmarea la 14 ani. Însă luteranismul nu i-a potolit setea de Dumnezeu. Impresionat de seriozitatea cu care tatăl său îşi practica religia sa, mişcarea hindusă Hare Krishna, a călătorit alături de acesta în India.

„Am participat la slujbe, am dansat înaintea idolilor, am rostit mantre, dar niciodată nu m-am simţit împlinit acolo. Totdeauna a rămas un gol înăuntrul meu. L-am întâlnit chiar şi pe Dalai Lama. A fost o experienţă unică, impresionantă şi am rămas atras de budism. Însă Dalai Lama exportează budismul adaptat, nu este budismul autentic. Ceea ce ajunge la noi este un budism de marketing, adaptat la nevoile noastre. Dacă se înţelege ce înseamnă budismul în fapt, eu nu cred că ar mai avea aşa de mulţi adepţi în Occident“, spune monahul Kyrill.

Tatăl său nu l-a forţat să se convertească la religia sa, şi pentru asta îi mulţumeşte:

„Mi-a lăsat libertatea să aleg. Bineînţeles, totdeauna a răspuns la întrebările mele, şi nu au fost puţine. Am văzut cum trăieşte el, cum se scoală de dimineaţa rostind mantre, cum slujeşte la paraclisul hinduist din casa noastră. Dar, ştiţi, sunt mai multe trepte, printre care raţionamentul şi sufletul. Nici la una, nici la alta nu au reuşit nici budismul, nici hinduismul, nici islamul să răspundă în mod satisfăcător. Am găsit răspunsul abia după ce am ajuns la Ortodoxie, deoarece creştinismul ortodox este singura religie unde există dragostea adevărată. Nu se găseşte la nici o altă religie în forma aceasta.“

Şi ne-a explicat de ce nu a ales nici una dintre aceste religii:

„În budism totul este iluzie, nu există sine. Ce nu există nu poţi să iubeşti. La sfârşit este integrarea în nimic, nu mai este nici dragoste, nici ură, nu mai există nimic. În islam este Allah care iubeşte doar pe cei care cred în el, doar pe cei care sunt drept-credincioşi, chiar se spune în Coran că urăşte pe păcătoşi. Însă în creştinism Dumnezeu iubeşte păcătoşii. Atunci când Mântuitorul Iisus Hristos este întrebat de ce mănâncă cu păcătoşii, El răspunde că doar cei bolnavi au nevoie de doctor, nu cei sănătoşi. În hinduism sunt zei care ei înşişi sunt stăpâniţi de patimi. Doar în creştinism este dragostea faţă de păcătoşi, aici există dragostea adevărată“.

Dacă India l-a îndepărtat de creştinism, tot India l-a readus la creştinism.

„Creştinismul ortodox a fost singura religie care mi-a oferit un răspuns la problema suferinţei. De multe ori în viaţa mea am fost confruntat cu problema suferinţei. În a doua călătorie în India, la Mumbai, am fost la un ordin catolic de maici care s-au dedicat slujirii aproapelui, având grijă de copiii suferinzi de toate bolile. A fost groaznic ce am văzut acolo. Jertfa maicilor m-a readus spre creştinism, cu toate că eu nu m-am dezis niciodată cu totul de creştinism“, mărturiseşte monahul Kyrill.

„Ceva s-a întâmplat în sufletul meu“

Primul contact cu Ortodoxia a fost în cea mai secularizată ţară europeană. La 19 ani a lucrat în Franţa pe timp de vară ca voluntar la un centru social pentru persoane cu dizabilităţi. Din pronia lui Dumnezeu, la acest centru au venit şi voluntari români.

„Într-o seară, când noi, voluntarii, am făcut fiecare o mică prezentare a ţării lui, românii au cântat un cântec psaltic. Am rămas copleşit, am şi plâns, cu toate că nu am înţeles nici un cuvânt. Ceva s-a întâmplat în sufletul meu. Şi, după experienţa aceasta, am venit în România în acea toamnă. Până să vin aici, m-am interesat de muzica psaltică, am început să citesc cărţi traduse în limba germană. «Pelerinul rus» m-a influenţat foarte mult pentru că vorbeşte foarte frumos despre rugăciunea inimii. Sfântul Siluan Athonitul a avut un rol crucial în convertirea mea, nici astăzi nu pot să mă satur să citesc din scrierile sale, este ceva minunat. Am citit şi catehismul ortodox apărut în Franţa, «Viu este Dumnezeu», tradus şi în germană“, mărturiseşte monahul Kyrill.

Când a ajuns în România, a vizitat Mănăstirea Radu Vodă, primul lăcaş ortodox căruia i-a trecut pragul.

calugarire-monah-kyrill-2„Era slujba Vecerniei. A fost copleşitor pentru mine. M-am convins că aici este adevărul şi am avut dorinţa să mă botez ortodox. Părintele arhim. Policarp Chiţulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, singurul părinte care ştia limba franceză, mi-a spus să citesc anumite cărţi, să învăţ Crezul şi alte lucruri importante şi mi-a zis să mă întorc de Crăciun. Aşa am rămas în contact cu el, am vorbit prin mail, m-a catehizat şi m-a botezat chiar de Naşterea Domnului, aici la Mănăstirea Radu Vodă“, îşi aminteşte neamţul care a primit la botez numele Antim.

În vara următoare, în anul 2008, dragostea de „acasă“ l-a readus în România. Şi-a făcut serviciul militar muncind în folosul comunităţii la un centru pentru copiii străzii din Bucureşti.Eu am ales varianta aceasta pentru ca să cunosc mai bine Ortodoxia. Am avut aşa o dragoste de ţara aceasta…“, se destăinuie monahul Kyrill, care s-a mutat definitiv în noua lui patrie, în februarie 2009, când a intrat ca frate la Mănăstirea Radu Vodă.

„Eu m-am gândit aşa: sunt convins că Dumnezeu există, atunci vreau să mă dăruiesc cu totul lui Dumnezeu, necondiţionat, vreau să mă aduc «ardere de tot»“. Astfel, neamţul Nimai Karthaus, Antim după botezul creştin-ortodox, s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, luând voturile monahale în Duminica Ortodoxiei din Postul Sfintelor Paşti de anul acesta. Şi-a ales numele Kyrill, scris după regulile limbii germane.

Mă simt foarte apropiat de România, pentru că aici am fost botezat, adică am primit naşterea din nou, aici am fost călugărit, care este tot o naştere. Deci, după trup m-am născut în Germania, dar după suflet în România“, mărturiseşte monahul Kyrill de la Radu Vodă.

monahul-kyrill-radu-voda-2


Categorii

1. Slider, Convertiri, IPS Teofan Savu, NICOLAE STEINHARDT, Pagini Ortodoxe, Parintele Savatie, Pastile/ Invierea, Vlad Botez

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “CUM SA INTRAM SI NOI IN INVIEREA LUI HRISTOS?/ Chemarea poetului crestin Daniel Turcea: “NU VREI SA NE INTALNIM CU HRISTOS?”/ Povestea convertirii la ortodoxie a calugarului neamt de la Man. Radu-Voda

  1. Foarte impresionant! Totul.

    N-am cuvinte sa va multumesc ca adunati toate aceste marturii!

    Este clar ca trebuie: 1) sa ne REGASIM identitatea colectiva si 2) sa NU REPETAM greselile trecutului. Este clar ca ceva fierbe si ca aceasta regasire trebuie sa se intample cat mai curand. Nu stiu daca va fi curand razboi sau nu, daca Domnul va mai ingadui amanari sau nu, daca vom prinde sau nu marele Final, dar stiu ca deja vremurile prin care trecem sunt devastatoare, pt ca ESENTA noastra SUFLETEASCA (a tuturor oamenilor, si cu atat mai mult a ortodocsilor, inclusiv romani) este ranita si sistematic agresata cu siretenie dar si cu o virulenta aproape nemaintalnita de la Hristos incoace. Iar asta e mai rau decat agresiunea fizica. E mai insidios si mai adanc.

    Stiu ca lucrurile astea le stim deja cu totii si ca au devenit niste crancene platitudini, dar nu ma pot opri sa le spun, pt ca ma uit mai ales la cei f tineri – viitorul – care, atat de curati in caderile lor, ratacesc intr-un enorm VID valoric si identitar. Cred ca epoca asta va fi cunoscuta in istorie drept epoca Marii Destramari. Probabil ca apasa o mare greutate pe umerii generatiei mijlocii, care a cunoscut ambele ‘maluri’ – de dincolo si de dincoace de Marea Destramare – si care este acum in putere, sa transmita ceea ce se poate transmite si merita conservat. Personal, ma sperie cata responsabilitate si cat efort de deturnare de la aceasta responsabilitate, deopotriva. Mai ales ca mesajul crestin trebuie transmis astfel incat sa se tina seama de provocarile momentului, si nu intr-o formula incremenita, seaca, standardizata.

  2. Pingback: POVESTEA CONVERTIRII UNEI ACTRITE DE TEATRU AMERICANE sub inraurirea ortodoxiei românesti: “Dumnezeul meu, dă-mi urechi ca să-Ţi ascult che­marea, de oriunde mă aflu şi oriunde mă îndrept!” | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: PĂRINTELE SAVATIE BAȘTOVOI - cuvinte de ÎNVIERE, despre IUBIRE, IEȘIREA DIN LUME și... ȘMECHERIA CARE TRĂDEAZĂ. "Prelungiți Paștele cît mai mult!"; "În fiecare dintre noi trăiește un IUDA" - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare