CORABIA MANTUITOARE A BISERICII SI POTOPUL SECULARIST AL ISTORIEI/ Cum descoperim pe Hristos?/ Sfintii – prietenii nostri!/ File de pateric nemţean: Ieroschimonahul Onufrie Frunză

9-08-2014 14 minute Sublinieri

fresca-hurezi

 

  • Ziarul Lumina:

Pr. Nicolae Jan: Biserica, corabia mântuitoare în furtunile veacului

Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

[…] După întristarea provocată de omorârea mişelească a lui Ioan Botezătorul, Evanghelistul Matei ne spune că „Iisus a plecat singur, cu corabia, în loc pustiu“ (Mt. 14, 13) ca să se roage, dar a fost aflat de mulţimile de oameni din cetăţi („cinci mii de bărbaţi cu femeile şi copiii lor“) cărora le-a vindecat bolnavii şi pe care i-a hrănit către seară din cina iubirii care sporeşte merindele şi face din puţin mult. Ucenicii, îndemnaţi mai întâi să hrănească ei mulţimea de oameni, după petrecerea lor minunată cu Domnul, au fost siliţi de Acesta să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor (Mt. 14, 22). Aşadar, ucenicii călătoresc cu corabia cu care Domnul a venit în pustia unde S-a rugat şi apoi a hrănit şi a vindecat sărmanii.

Petru caută confirmarea lui Hristos

După liberarea şi binecuvântarea acestora Iisus s-a retras în munte pentru rugăciune în singurătate, la ceasul înserării şi, în mod sigur, şi în toiul nopţii. Ne sare în ochi contrastul între tihna rugăciunii sihăstreşti a Domnului şi învolburarea corabiei ucenicilor în valurile potopitoare şi vânturile împotrivitoare. Domnul Se roagă în suflarea lină a Duhului, iar corabia se împleticeşte în faţa vântului potrivnic. În momentul spaimei celei mai mari, Iisus a venit la ucenici, către corabie, umblând pe apă, „la a patra strajă din noapte“ (Mt. 14, 25). Adică cândva între orele 3:00 şi 6:00; căci evreii împrumutaseră de la romani împărţirea nopţii în 4 străji a câte 3 ore. În puterea nopţii, în punctul culminant al primejdiei, Domnul vine umblând pe mare către corabia ucenicilor Săi, istoviţi de vâslirea împotriva furtunii şi copleşiţi de spaima sporită de bănuiala unei năluciri demonice. Nu era nălucire, ci era strălucire căci, aşa cum S-a schimbat la Faţă pe muntele Taborului la ceas de rugăciune în preajma celor doi ucenici săgetaţi de lumina dumnezeiască, tot astfel Faţa Domnului strălucea de departe în puterea nopţii, în mijlocul furtunii. Dacă cei trei martori de pe Tabor au căzut cu faţa la pământ, acum toţi ucenicii, văzându-I lumina, sunt loviţi de spaimă ţipătoare. La strigătul lor, urmează prompt răspunsul Domnului care confirmă prezenţa Sa în lumina acelei străluciri înfricoşătoare: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi“ (Mt. 14, 27). Teama lor însă nu se potoleşte decât odată cu furtuna şi cu izbăvirea lui Petru verhovnicul din încercare, prin mâna puternică a Domnului şi prezenţa Sa deplină în corabie. La dorinţa lui de a avea o confirmare directă, personală, la îndemnul Domnului, Petru se coboară din corabie şi calcă pe mare, păşeşte pe valuri ca pe uscat, dar îndreptându-se spre Iisus, odată crescându-i în suflet temerea în faţa vântului potrivnic, începe să se scufunde şi să ceară grabnic ajutor: „Doamne, scapă-mă!“ (Mt. 14, 30). Aceasta este rugăciunea cea mai des rostită în văzduhul istoriei de oamenii ajunşi la capătul răbdării, la ceas de mare primejdie ori la ananghie, în faliment existenţial ori pe buza neantului: „Doamne, scapă-mă! Răspunsul este felurit, după fiecare situaţie concretă de viaţă, dar întotdeauna în miezul lui se află mâna puternică a Domnului. […]

Când stihiile se mută înlăuntru

Atâta vreme cât ochii lui Petru au fost aţintiţi spre Domnul, furtuna nu avea efect asupra lui, dar atunci când privirea s-a abătut în afara Feţei Domnului urgia stihiilor dezlănţuite s-a mutat înlăuntrul său sporindu-i îndoiala, pentru care este mustrat după salvarea sa: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Mt. 14, 31). Deci îndoiala este semnul puţinei credinţe şi alungătoarea încrederii. Îndoiala este dezbinare lăuntrică, pierderea idealului, debusolarea în momentele delicate ale existenţei. Credinţa este opusul acestora: unitate interioară, ideal ferm şi bună orientare în primejdii, iar toate acestea ca urmare a privirii neabătute la ţinta eshatologică care este Hristos Domnul, busola vieţii noastre. Urcând Domnul în corabie, aduce pacea Sa şi în sufletele ucenicilor, şi în natura dezlănţuită, urmată de închinare ca semn al recunoaşterii dumnezeirii Lui, sursa adevărată a acestei pacificări depline: „Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu“ (Mt. 14, 33).

Corabia pe care Domnul o încredinţează ucenicilor Săi şi pe care revine în furtună, umblând pe valurile învolburate ale istoriei, este un semn profetic al Bisericii ca arcă a salvării umanităţii şi a făpturilor. Deloc întâmplător, bisericile noastre au această formă simbolică de corabie, iar Hristos, Cel care stă la cârmă, este noul Noe, adică Cel care salvează lumea din potopul secularist al istoriei. La prora ori la catargul corabiei se află Fecioara Maria, Maica Domnului, ea însăşi proră eshatologică a Bisericii, cristelniţă, potir şi arcă a mântuirii, aşa cum o cinstim în acest răstimp liturgic al Postului Adormirii Sale, în slujba Paraclisului şi a Acatistului său spunându-i: „Bucură-te, corabia celor ce vor să se mântuiască!; Bucură-te, limanul celor ce umblă cu corăbiile acestei vieţi“. De multe ori, în absida altarului, este înfăţişată Maica Domnului ca ancorare a corabiei Bisericii în limanul Împărăţiei şi ajutor puternic pentru lina „trecere dincolo“ (Mt. 14, 34) a tuturor celor din „mântuitoarea corabie“. Maica Domnului este icoana Bisericii, arca noetică, profetică, baptismală si euharistică, adică a acelei minunate treceri înspre veşnicie prin îndrăznirea cea bună a pocăinţei şi a credinţei, prin Botez şi Împărtăşanie.

Şi pentru că ne aflăm la mijlocul unui an prin excelenţă euharistic, s-ar cuveni accentuat tocmai acest aspect esenţial al Bisericii, reluând acel adagiu patristic „Euharistia face Biserica, Biserica face Euharistia“ (Sfântul Irineu al Lyonului). Adică pacea Domnului o primim astăzi, în zilele veacului, prin venirea Sa euharistică, tainică, în corabia Bisericii, şi această venire reverberează în lume prin viaţa celor care-L primesc cuminecându-se. În măsura în care-L primim la Liturghie, împărtăşindu-ne din miezul de foc al cuvintelor Lui şi din Trupul şi Sângele Lui, devenim cu adevărat Biserică, adică Trup din Trupul Lui, Mireasa Dumnezeului Celui Viu. În chip euharistic, primim acea ardere lăuntrică a iubirii neţărmurite pentru salvarea întregului univers. În mod concret, acum, de pildă, prin compasiune pentru cei încercaţi de inundaţiile din Oltenia, acea parte de ţară unde arta medievală ne-a păstrat o imagine alegorică a corabiei euharistice a mântuirii, evocată magistral de vlădica Bartolomeu Anania:

„În Mănastirea Hurezi, şi anume în pridvorul bisericii bolniţă, poate fi văzută următoarea scenă: Pe apa unui fluviu pluteşte o corabie cu vâsle. În spate, la cârmă, Iisus Hristos. În faţă, la proră, Sfinţii Apostoli Petru si Pavel. Pe laturi, trăgând la lopeţi, cuvioşi părinţi. Pe mal, capii ereticilor, cu nişte cârlige lungi în mâini, străduindu-se sâo agaţe şi sâo abată din drum. În mijlocul corabiei, pe un podium, o masă. În jurul mesei, preoţi şi arhierei în odăjdii. Pe masă, o cutie mică, în care poate fi uşor recunoscut un chivot în care se păstrează, de obicei, Sfânta Euharistie, adică Trupul şi Sângele Domnului. Aşadar, în aceeaşi navă, Hristos istoric şi Hristos euharistic. Corabia este Biserica, adică Împărăţia cerurilor în devenire, iar în mijlocul ei se află Liturghia, adică Împăraţia cerurilor, statică şi dinamică în acelaşi timp, oferind pregustarea celei finale, desăvârşite şi veşnice“. 

[…]/ integral la sursa

  • Doxologia:

Cum putem descoperi pe Hristos?

Dacă te numeri și tu printre cei pe care această întrebare îi macină, te poți considera a fi unul dintre eroii acestei lumi. Pur și simplu pentru că te zbați să exiști frumos în sânul unui mediu îmbibat de nepăsare și de îndoială! Ești un luptător într-o bătălie nevăzută, pe care o simți cu toți porii ființei tale. Te macină și te invadează prin toate simțurile. Lumea te împresoară de peste tot cu dorințe și cu patimi, cu întuneric înveșmântat în lumină, cu false plăceri ce doar promit veșnicia, cu nepăsare și îndoială.

Și, ca să fii sincer cu tine însuți, ai gustat și tu din acestea: din nepăsarea ce te-a cuprins cu ghearele-i ca de gheață atunci când te-ai simțit singur și neputincios, parcă uitat într-un univers plin de nedreptate și de durere, dar și de sfinți la care parcă nu mai ajungi; ai gustat și din îndoiala ce nu e decât rana sufletului care, sufocat fiind de micimea acestei lumi, se împiedică tot mai des în căutarea disperată a lui Dumnezeu. Și, pentru a fi sincer până la capăt, ai avut parte de momente în care, privind în jurul tău și în adâncurile oceanului propriei tale ființe, te întrebai doar atât: „Unde ești, Doamne?

Ți s-a spus la ora de religie că Dumnezeu este peste tot. Probabil că, pentru moment, te-a liniștit acest răspuns. Dar ai deschis ochii larg și nu L-ai văzut. Ai scormonit în inima ta și nu ți-ai amintit decât de clipele frumoase ale copilăriei tale, în care bunica sau, în cazul cel mai fericit, mama te învăța să rostești „Tatăl nostru”, rugăciune pe care tu o repetai ascultător. Dar de atunci te-au izbit valurile acestei vieți și ispitele acestei lumi. Iar tu, tăria unei stânci nu o ai! Plăcerile se încăpățânează să se strecoare în mintea și în trupul tău, păcatele din jur îți asaltează cetatea inimii ca niște mercenari ai unei armate a întunericului, iar neputința te îmbrățișează ca o ființă pe care încă o urăști și o iubești în același timp.

„Unde ești, Doamne?” Găsirea unui răspuns îți aparține, cu siguranță, în exclusivitate. Nimeni nu poate găsi răspunsul în locul tău. Pentru că fiecăruia Hristos Domnul are să-i răspundă în parte. Nu există manuale de credință. Nu există răspunsuri gata făcute și nici formule magice. Dacă prea mulți se încăpățânează în jurul tău să demonstreze că Dumnezeu nu există și că e fie o invenție a Bisericii, fie doar un antidot al fricii omului simplu, e bine să observi că nimeni nu se grăbește să demonstreze că El există! Dacă e nevoie, sfinții Îl mărturisesc – cu rugăciunea, cu mila, cu iertarea, cu iubirea de aproapele –, dar numai atât! Fără demonstrații și silogisme.

El, pur și simplu, este! Cum să demonstrezi Viața Care este peste toți și peste toate? Să ne închipuim că cineva, urcând pe crestele munților, este înconjurat dintr-odată de un nor dens. Nu mai vede absolut nimic. Nici măcar pe sine! Ce i-am putea răspunde dacă l-am auzi strigând: „Vreau să văd un nor! De ce nu văd nimic?” DEX-ul ne oferă aceste sensuri ale verbului „a descoperi”: a lua, a ridica de pe o persoană ceea ce o acoperă; a afla, a găsi un lucru căutat, necunoscut sau ascuns; a pătrunde o taină, un mister. Toate aceste sensuri se aplică în efortul descoperirii lui Hristos. Deocamdată, a descoperi înseamnă a înlătura ceva aflat între tine și Hristos. Desigur, El, ca Dumnezeu, nu poate fi atins și nici „acoperit” de ceva din cele omenești. Dar în inima ta? Ce Îl poate „acoperi”? Ce anume Îl poate închide acolo ca într-un nou mormânt? Răspunsul se rezumă la un termen simplu, dar profund prin consecințele lui: păcatul.

A descoperi pe Hristos înseamnă, mai întâi de toate, a-ți „vedea” păcatele. Desigur, „a vedea” corect și a nu distorsiona Adevărul, luând pe sfinți în ajutor, la nevoie. Sfinții au înțeles grozăvia păcatului doar pentru că nu l-au (mai) săvârșit. Păcatul se arată hidos doar când e privit din afara lui, pentru că din interior ne minte și ne obligă a-l vedea plăcut și frumos.

Ce urmează? Dacă „vederea” păcatelor proprii a însemnat în mod implicit și spovedirea lor, finalitatea nu poate fi decât vederea lui Hristos în Sfânta Liturghie. Mai întâi o vedere a Lui prin gesturi și cuvinte. Atât de necesare în această lume plină de orbi și de surzi sufletește! Tu vino să vezi și să auzi! Până să înțelegi ce se întâmplă dincolo de „vălul” gesturilor și al cuvintelor de acolo, va mai trece un timp. Dacă mai mult sau mai puțin, depinde doar de tine! Acestea le afirm crezând și eu sfinților care L-au văzut pe Hristos în Sfânta Liturghie. Observă că nu am mai folosit ghilimele în aceste ultime afirmații. Adică sfinții L-au văzut în mod real încă din această viață. S-au împărtășit cu Trupul și cu Sângele Lui după ce au dat la o parte păcatele din ființa lor, și au descoperit pe Hristos.

Închei cu același îndemn la eroism cu care am început aceste rânduri. Creștinismul este credința celor care s-au jertfit pe ei înșiși pentru Hristos – Care îți va fi aproape în toată această luptă –, nefiind nicidecum religia celor care au fost jertfiți pe altarul impersonal și mincinos al acestei lumi. Nu acoperi pe Hristos cu propriile-ți păcate! (Ierod. Paulin Ilucă – articol preluat din Revista „Cuvinte către tineri”, publicație editată de Mănăstirea Putna, nr. VII- 2014)

Cosmin Stoica: Prin Icoană şi Cuvânt!

Dimineaţa nu-şi deschide întotdeauna ferestrele spre largul mării sau spre mireasma teilor înfloriţi. Ştirile proaste, claxoanele, creditele, covrigii, pubelele de gunoi, gri-ul din tot şi din toate sunt jaloanele noastre din drumurile către ceva.

Asta e! O resemnare asumată! Chipul cioplit cere jertfa sa, stresul este o rubrică importantă la curriculum vitae, ca o încununare cu ghips şi bandaje ale epuizării.

Oamenii Bisericii, însă, pot să trăiască sănătos în orice vreme şi vremuri.

Domnul Iisus Hristos regenerează chipul, asemănarea, suflarea, ţărâna ziditoare, scăpându-ne de masele plastice ce au devenit, în gust şi tendinţă, educaţie, aer, hrană şi haină.

Vrem să trăim sănătos şi veşnic? Să ne hrănim Sufletul, prin Icoană şi Cuvânt.

Mai întâi, să ne gândim sau să experimentăm câteva clipe: fără respiraţie, fără apă, fără pâine, fără haină. Să ne întrebăm imediat: Dacă trupul nu poate trăi câteva clipe, Sufletul meu cum poate să trăiască fără aer, apă şi foc de douăzeci de ani, de treizeci sau şaptezeci de ani?

Apoi, tulburaţi de probleme fiziologice, dar conştienţi, fără imaginaţie, fără gânduri, nici bune, nici rele, să ne hrănim în mod real, prin Icoană şi Cuvânt.

Avem atâtea lipsuri în sate şi oraşe, dar avem unde să găsim leacul, hrana şi mulţumirea pentru omul lăuntric din noi.

Slavă Domnului, pentru potenţialul duhovnicesc al ţării noastre de glorii şi de dor!

La o icoană plăcută simţirii în privire, dintr-o dulce mănăstire, întâlnită undeva pe via dolorosa, Domnul Iisus Hristos vede, într-o sfântă mahramă, chipul Său, în lacrimile noastre. Smerenia ochilor în faţa icoanei sau a sfintelor moaşte va umezi corneea ochiului lăuntric.

Rugăciunea ca mărturisire, mai întâi cu justificări exponenţiale, cu teama negăsirii cuvintelor, cu pumnii strânşi şi în urlet de câine, apoi mai sinceră decât cu propriul cuget, în scâncet de prunc şi melodioasă, va statornici legământul tainicului curcubeu de după potopirea fiinţei.

După revărsarea ta în toate nuanţele rugăciunii, Domnul Iisus Hristos te adună şi îţi salvează bruma de talanţi.

Este bine, în drumul către Împărăţie, să ne însoţim şi să ne împrietenim cu sfinţii. Ei ştiu cel mai bine Calea, Adevărul şi Viaţa!

Să căutăm această prietenie până ce Sfânta sau Sfântul ne vor găsi. Pare un nonsens, nu? Aşa o fi, dacă gândim cu raţiuni contemporane.

Este bine să ne întoarcem la credinţa din poveştile copilăriei. Să credem ca în basme şi o să simţim că basmele se împlinesc.

La un moment dat, ca la vederea unei frumuseţi pământene, vom tresări la chipul dintr-o icoană. Fiecare om are atracţia lui pentru un anumit chip, fie chiar din icoană. Dacă ne ţine pe loc, fără cuvinte, fără detalii în rugăciune, aceea este icoana noastră.

O carte scrisă de oameni duhovniceşti ne va atrage atunci când vom exclama: Uau, pentru mine aţi scris! Sfinte Părinte sau Domnule scriitor, Dumnezeu mi te-a scos în cale!Stăruind în lectura celor sfinte, la un moment dat, într-o librărie, fără cuvinte, nu ştim cum, coperta cărţii de care avem nevoie ne va face cu ochiul.

Să începem de azi să citim Sfânta Scriptură o dată, de zece ori, de o sută de ori. La început, exprimările ni se par arhaice, simţim o stare de plictiseală, derivă în larg, niciun ţărm. După câteva luni, după un an sau mai mulţi ,,lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

După sute de cărţi citite, după zbateri la dezbateri, vedem că în Sfânta Scriptură găsim totul. Când vom găsi bucurie şi suspans în Sfânta Scriptură, Cuvântul deja dă în rod.

Pentru educaţia noastră lăuntrică este bine să vorbim mereu cu Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria. Intuiţia mamei pentru ameliorarea vulnerabilităţilor şi cultivarea talentelor la copii nu o are nimeni. Mama-i mamă şi punct!

Cuvântul Domnului Iisus Hristos are frumuseţea şi nobleţea trupească a Măicuţei Sale.

Într-o frumoasă rugăciune se spune că ,,este mai presus de întreaga înţelepciune şi feciorie!”

Maica Domnului nu avea şcoli înalte, era la timpul codiţelor în păr, dar ce nobleţe avea această Copilă care a spus: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!”

Cum a reuşit inimioara unei tinere Domniţe să primească din veşnicie, pentru veşnicie, o misiune mondială?

Cum a reflectat, cum a intuit, ce curaj a avut când a ştiut că prin sufletul ei va trece sabie?

Cum a suportat durerea nevinovată pentru Fiul nevinovat?

Ce înţelepciune avea, de punea totul în inima sa, fără să se laude, fără să se întristeze?

Dacă Maica Domnului a ştiut şi a putut, de la vârsta adolescenţei, ştie cel mai bine şi poate cu fiecare dintre noi.

Orice icoană a Maicii Domnului este o carte deschisă de înţelepciune.

Este bine să nu ne rispim în multe, nici măcar în cele sfinte. Nu putem lua într-un tratament azi antibiotice, mâine vitamine şi poimâine pauză de bere.

După această scurtă educaţie prin Icoană şi Cuvânt, să nu ne mai despărţim de Biserică şi de Tainele ei. Aici, mereu, cale de-o viaţă către suflet, simţurile omului lăuntric, după primenire, se vor contopi hrănindu-se cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos.

Doamne, ajută-mă să trăiesc ceea ce cred şi scriu! Mai am o cale de-o viaţă către sufletul meu!

Postul e prima poruncă de stăpânire de sine

Postul e vechi şi începe odată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine.

Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul începătură a vestirii Împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind nepătimaş.

Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii, sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, Se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţuri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejile sale.

Cu trupul nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă, în mocirla uscată, porcii patimilor nu mai vin să se scalde. Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe convingerile conştiinţei.

Mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E un lucru de mirare, zice Ioan Scărarul, că mintea fiind netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţărână se subţiază şi se curăţă. Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile.

(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 132-133)

De câte ori te afli în Biserică, iată că te afli deja în rai!

Acest loc al nostru îşi are şi el propriul său colţişor de rai. Este tocmai această sfântă biserică. Deoarece fiecare sfântă biserică este, de asemenea, o bucăţică de cer pe pământ.

Şi de câte ori te afli în Biserică, iată că te afli deja în rai. Dacă oamenii te necăjesc cu răutăţile lor, află-ţi scăparea în Biserică, îngenunchează dinaintea lui Dumnezeu, iar el te va lua sub aripa Sa protectoare, atotputernică şi blândă. Chiar dacă s-ar năpusti asupra ta lighioane de demoni, fugi în Biserică – printre îngeri, fiindcă Biserica este pururea plină de îngeri, iar îngerii lui Dumnezeu te vor apăra de toţi demonii acestei lumi şi nimic nu te va putea vătăma.

Să nu uitaţi, fraţilor, că noi, creştinii, suntem tari în Dumnezeu. Cine poate fi atunci mai tare decât noi? Nimeni, absolut nimeni! Nici unul dintre oameni, nici unul dintre demoni! Iar fără Dumnezeu – ce suntem noi ca fiinţe umane în lumea aceasta? O jucărie a păcatului, a răului şi o jucărie în mâinile demonilor. O, fratele meu, aproapele meu, diavolul râde de tine dinapoia fiecărui păcat la care el îţi pricinuieşte poticnirea. Şi dacă te face să cazi într-o mulţime de păcate, chicotele multor demoni răsună în jurul tău din toate părţile.

Atunci când un om nu este cu Dumnezeu, el este întotdeauna o jucărie a diavolului, iar diavolul se joacă cu el: într-o clipă el îi umple sufletul cu gânduri necurate, într-altă clipă el îi aprinde limba de blesteme, altă dată îl face să defăimeze, să calomnieze, să fure, să desfrâneze sau îl îndeamnă spre orice altă faptă rea. Şi continuă în acest chip până când omul îşi aminteşte de Dumnezeu, îşi află scăparea în Biserica lui Dumnezeu şi se închină dinaintea lui Dumnezeu. Atunci el se află cu totul în cer şi nici răutăţile omeneşti ale lumii, nici păcatele şi nici demonii nu-l mai ating. În acea clipă el se află într-o fortăreaţă apărată de îngeri, apărată de sfinţii lui Dumnezeu şi, cu flacăra apărătoare a rugăciunilor lor, ei distrug orice rău care-l atacă din partea oamenilor, a lumii, a demonilor, a iadului. (Sfântul Justin Popovici)

(Sf. Nicolae Velimirovici, Sf. Justin Popovici, Lupta pentru credință și alte scrieri, traducere de prof. Paul Bălan, Editura Rotonda, Pitești, 2011, pp. 91-92)

Cuvintele evanghelice sunt şi leac, şi hrană…

Nu sunt cuvintele evanghelice precum cuvintele obişnuite omeneşti, ci sunt mediul prin care circulă înţelepciunea şi puterea. Căci s-a spus despre Hristos că El este Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu. Cuvintele Sale strălucesc adevăr pe calea spre viaţă.

Cuvintele evanghelice mai sunt şi leac, şi hrană. Mii şi mii de păcătoşi, auzind cuvintele evanghelice, s-au întors la calea adevărului veşnic şi a vieţii fără de moarte. Cuvintele evanghelice au ajutat pe mii şi mii de nevoitori şi de lucrători ai pocăinţei ca să se vindece de patimi. Domnul a spus: Eu sunt pâinea vieţii. Iar cuvintele Lui sunt hrană, hrană tare şi dulce pentru sufletele omeneşti, şi băutură dătătoare de viaţă.

Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Aceasta este mărturia acelora care au auzit şi au simţit personal cuvintele lui Hristos. Pentru că El a vorbit ca unul care are putere, şi prin cuvintele Lui se revărsa putere şi se transmitea oamenilor.

(Sfântul Nicolae VelimiroviciSuta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, 2009, pp. 36-37)

Credinţa este lumina minţii care alungă întunericul patimilor

Credinţa este cea dintâi şi principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credinţa este lumina minţii care alungă întunericul patimilor, precum şi tăria minţii care alungă boala din suflet. Credinţa poartă în sine însăşi nu numai propriul său principiu şi substanţă, dar şi principiul şi substanţa tuturor celorlalte virtuţi – desfăşurându-se una din cealaltă şi încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credinţă că are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.

(Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Traducere: prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 56)

Sfinții sunt prietenii noștri!

Trebuie să menținem o legătură cât se poate mai strânsă, vitală cu cei ce viețuiesc în ceruri, sfinții, apostolii, proorocii, mucenicii, sfințiții slujitori ai altarului, cuvioșii și drepții, fiindcă ei sunt mădulare ale aceluiași trup, Biserica lui Hristos, căreia îi aparținem și noi păcătoșii și al cărei Cap este Însuși Iisus Hristos Domnul. Iată de ce îi chemăm în rugăciunile noastre, le vorbim, le mulțumim, îi slăvim. Creștinii trebuie să se afle într-o neîntreruptă relație cu ei dacă își doresc creștinească sporire, fiindcă sfinții sunt prietenii și îndrumătorii noștri spre mântuire, rugători și mijlocitori pentru noi.

(Sfântul Ioan de KronstadtViața mea în Hristos, Editura Sophia, București, 2005, p. 221)

  • Ziarul Lumina:

File de pateric nemţean. Ieroschimonahul Onufrie Frunză, omul păcii şi al tăcerii

„Când m-am hotărât să plec la călugărie, i-am spus mamei acest lucru şi s-a bucurat. Când a auzit tata, a vrut să-mi spargă capul cu un ulcior, dar eu, voinic fiind, l-am dovedit şi-am scăpat. Dar aceea a fost o ispită, pentru că după câţiva ani am mers odată pe acasă, iar tata mi-a zis: «Bine că te-ai dus la mănăstire, de-acum tu ai făcut un lucru mare, dar eu nu am făcut nimic în viaţ㻓, spunea părintele Onufrie despre intrarea sa în monahism.

Aprins de dragostea slujirii lui Hristos, Constantin, fiul lui Teodor şi al Profirei, din comuna botoşăneană Călăraşi, se închinoviază, la nici 25 de ani, în obştea Mănăstirii Sihăstria. Doi ani mai târziu, este tuns în monahism cu numele Casian. În anul 1946, se învredniceşte de harul preoţiei, pentru ca trei ani mai târziu să-i fie alături părintelui Cleopa la Mănăstirea Slatina, loc în care este iarăşi închinoviat. Se nevoieşte mai mulţi ani ca egumen la Schitul Graşi – Târgu Neamţ. În 1956, este numit egumen la Schitul Tarcău – Neamţ, iar mai târziu ajunge egumen şi la Schitul Rarău – Suceava. La schitul din nordul Moldovei există o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, de care însuşi părintele s-a îngrijit să nu părăsească sfântul locaş. Se ruga mult la Maica Domnului, în faţa icoanei din bisericuţa schitului, dar şi în bordeiul din apropierea acestuia, pe care şi-l făcuse singur. Tot într-un bordei a stat şi după ce a fost dat afară din mănăstire, odată cu decretul. Patru ani s-a nevoit pe pământul unui credincios, îngrijea de 8 stupi şi împărţea din roadele muncii sale cu proprietarul locului.

Scopul părintelui era să nu fie cunoscut. Vorbea puţin şi în pilde, iar ca preot şi egumen nu a predicat niciodată.

Părintele Onufrie era un mare nevoitor, blând, smerit şi răbdător. În tinereţe, dormea într-un sicriu, pe care îl ţinea ascuns sub pat, ca să nu-i vadă cineva nevoinţa. Mai apoi, spre bătrâneţe se aşeza când şi când pe un pat micuţ, pe care nu se putea întinde, şi îşi sprijinea capul, în loc de pernă, pe o bucată de lemn. În ultimii ani ai vieţii, ieroschimonahul îşi odihnea trupul pe un scaun de lemn, acelaşi în care stătea în timpul rugăciunii. Dormea foarte puţin, în jur de 2-3 ore, seara. Noaptea priveghea în rugăciuni, mătănii şi lacrimi. „N-am venit aici la odihnă. N-ai nici o plată, dacă nu te osteneşti“, dojenea cu vorba părintele, mai mult ca pentru sine. La anii cei albi ai bătrâneţii, părintele Onufrie ajunsese să-i vadă pe toţi oamenii sfinţi, la o asemenea măsură a curăţeniei inimii ajunsese.

Dintre sfaturile pe care le dădea călugărilor, părintele considera de mare importanţă împlinirea pravilei şi mai ales a canonului. Unui frate începător i-a zis: „Un ucenic a întâlnit un bătrân la cimitir şi l-a întrebat ce să facă. Bătrânul i-a răspuns: « Dacă îţi vei păzi limba şi pântecele, vei ajunge sfânt».“

De asemenea, părintele Onufrie dădea mare importanţă păzirii minţii şi mai înainte de aceasta era foarte atent la păzirea de pricina păcatului.

A plecat dintre noi în ziua marelui praznic al Botezului Domnului din anul 2001. La înmormântarea sa, un părinte a spus: „S-a dus un stâlp al monahismului din România.“

onufrie (1)


Categorii

Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “CORABIA MANTUITOARE A BISERICII SI POTOPUL SECULARIST AL ISTORIEI/ Cum descoperim pe Hristos?/ Sfintii – prietenii nostri!/ File de pateric nemţean: Ieroschimonahul Onufrie Frunză

  1. Pingback: DE CE O IUBIM ATAT DE MULT PE MAICA DOMNULUI?/ Care este cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare? Parintele Cleopa despre FLAGELUL AMBITIEI NEBUNE DE “A FI IN RAND CU LUMEA”: “Cine se mai osteneste astazi sa alunge ciuma mandriei din in
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare