CUM SA NE MARTURISIM PACATELE?/ Cum sa intelegem JUDECATA DE APOI?/ Cu parintele Zaharia Zaharou despre LITURGHIE, IERTARE si RUGACIUNE

• Doxologia:

Arhim. Mihail Daniliuc: Despre îndreptare și întrebări la Spovedanie

Ne aflăm pe cărarea cea strâmtă a Postului Mare, presărată cu anevoioase lupte menite să ne dezrobească de patimi. Pe lângă rugăciune, fapte bune, apelăm mai des la taina mare și sfântă a Pocăinței, curățindu-ne ființa de tot ce ne desparte de voia și iubirea preamilostivului Dumnezeu, ca să întreţinem în noi necontenit dorul către desăvârşire şi aspiraţia de a ne asemăna, pe cât ne stă în putere, cu Dumnezeu.

Una din problemele cu care cred că s-a confruntat orice duhovnic este modul cum credincioșii își spun păcatele. Unii, mai zeloși, din dorința unei mărturisiri complete, apelează la îndreptarul de spovedanie – un fel de chestionar ce-i ajută să parcurgă în amănunt diferitele modalități omeneşti de a greși. Există numeroase astfel de broșuri, compuse de duhovnici proveniți din rândul monahilor sau al preoților de mir. În plus, în Molitfelnic, la rânduiala Tainei Spovedaniei, preotului i se oferă un scurt ghid, care să-i faciliteze cercetarea corectă a penitentului aspirant la „botezul lacrimilor”. Este sau nu de folos să recurgem la această modalitate de a ne spovedi, lecturând lista de păcate din respectivele cărți? Unii spun că da, alții, dimpotrivă, arată o serie de neajunsuri decurgând dintr-o asemenea practică.

Îndreptarul de spovedanie ajută sau încurcă?

Consider că un aspect pozitiv incontestabil rezidă în faptul că, aflați în fața înşiruirii detaliate a greşelilor posibile, vom reuşi să ne facem un examen de conștiință extrem de minuţios. Am putea descoperi, bunăoară, păcate uitate ori ascunse, săvârșite fără a ști că respectivele fapte constituie abatere. Se conturează totuși un impediment deloc neglijabil în utilizarea îndreptarelor de spovedanie: îngrădirea libertății noastre. Fiecare dintre noi, săvârșind un păcat, îl „personalizăm”, înfăptuindu-l într-un anume context, stare, predispoziție interioară, așa încât ghidul ar trebui doar să ne atenționeze asupra lui, iar noi, trecându-l pe o hârtie, să-l mărturisim ținând seamă tocmai de factorii enumerați anterior. Altfel, spovedania se va preschimba într-o înșiruire rece, formală, a greşelilor noastre, lipsindu-ne participarea afectivă, emoția, părerea de rău, dar, îndeosebi, truda de a ne analiza viața interioară, cu scăderile ei inerente. O banală citire a îndreptarelor de spovedanie evidenţiază încă un aspect semnificativ: unele, prezentând detaliat diverse păcate, riscă să smintească sau chiar sugerează ele însele săvârșirea lor. Dornici de a se spovedi „ca la carte, după pravilă”, o serie de credincioși iau un îndreptar și, ajunşi înaintea duhovnicului, abuzează uneori de timpul ori de răbdarea lui, făcând o lectură searbădă a tot ce scrie acolo. În atare situație, nu simpla înșiruire a unor evenimente „eficientizează” spovedania: dacă nu participăm cu toată ființa la mărturisirea păcatelor, ci ne rezumăm la a le rosti doar cu buzele, riscăm s-o transformăm într-o inculpare lipsită de eficiență.

Este bine să ți se pună întrebări la spovedit?

O altă problemă privitoare la Taina Pocăinţei este legată de obiceiul duhovnicilor de a pune sau nu întrebări. În genere, se cuvine să ne mărturisim greşelile fără a aștepta să fim chestionați. Preotul, uneori, se folosește de întrebări ca să se lămurească asupra gravității păcatului, a intensității lui, dar niciodată spre a-și împlini anumite curiozități ori interese. Şi aici părerile se arată împărțite: unii consideră necesară chestionarea penitentului, alții, dimpotrivă, n-o încurajează. Bunăoară, Sfântul Nicodim Aghioritul afirmă clar: „duhovnicul nu este dator să întrebe pe cel care se mărturiseşte ce a făptuit…, ci însuşi cel care se spovedeşte trebuie să-şi mărturisească de la sine păcatele ca să capete iertare pentru ele”. Există situații când creştinii, fie din lipsa examenului de conştiinţă, fie tocmai din pricina gravităţii greşelilor comise, vor aştepta ca părintele să-i întrebe. Să precizăm însă că nu se cuvine să aibă reţinere faţă de duhovnic, ci numai faţă de păcat. În sprijinul preotului vine lungul formular de întrebări din Molitfelnic, instrucţiunile tipiconale arătând: „şi aşa să-l întrebi pe el cu de-adinsul pe rând, una câte una şi să-l aştepţi până când va răspunde la fiecare întrebare”. Se conţin aici şi întrebări privitoare la dreapta învăţătură a Bisericii, de la care nu trebuie să se abată cel ce se spovedeşte; însă tocmai fiindcă ele se perpetuează din perioada creştinismului primar, considerăm bine venită o diortosire canonică a lor. În numeroase cazuri, părintele duhovnicesc va fi nevoit să pună întrebări, mai ales în urma constatării că fiul, fiica duhovnicească nu este în stare să-şi facă mărturisirea cursivă din diferite motive. Pe aceştia se cuvine să-i ajute prin întrebări potrivite, în continuarea spuselor lor. Dacă credinciosul nu ştie cum să înceapă destăinuirea, următoarele întrebări pot viza datoriile elementare şi greşelile cele mai obişnuite pe care creştinii de o stare cu el le săvârşesc frecvent. Duhovnicul încearcă să determine motivele şi scopul săvârşirii păcatelor, să afle căile prin care a pătruns în fiinţa penitentului şi raportul în care se găseşte cu voinţa, mai ales dacă este un penitent pe care nu-l cunoaşte.

Am încercat să expun câteva aspecte legate de Taina Spovedaniei, dorind să evidențiez că a merge la spovedit nu reprezintă împlinirea unei simple tradiții, ci este un proces complex prin care urmărim să ne tămăduim de rănile pe care păcatul ni le-a lăsat în suflet. Înțelegerea și împlinirea corectă a acestui act mântuitor rezidă din faptul că Ortodoxia nu recunoaște altă cale de însănătoșire din boala pe care o produce păcatul. 

Nu amâna spovedania!

Nu încuviința, frate, cuvintele prietenilor care îți grăiesc liniștitor: „Lasă spovedania pentru când te vei îmbolnăvi. Atunci va veni preotul să te spovedească și să te împărtășească.” Tu răspunde-le: „De multe ori preotul este chemat la cel bolnav când limba îi este amorțită și cugetul i s-a întunecat. Atunci este prea târziu. Cel bolnav, chiar dacă vrea atunci să se spovedească, nu mai poate. Dacă mi se întâmplă și mie la fel? Dacă îmi paralizează și mie gura? Dacă, la bătrânețe, scleroza creierului sau altă boală îmi va răpi memoria? Nu voi mai putea să-mi amintesc și să-mi mărturisesc păcatele! Atunci nici unul dintre prietenii mei nu mă va putea ajuta. De aceea mă voi spovedi acum, cât am putere și îmi amintesc totul!”

O astfel de hotărâre este mântuitoare. Așadar, nu amâna spovedania!

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 120)

pr. Constantin Sturzu: Judecata de Apoi şi trei nedumeriri

In epoca unui progres tehnologic fără precedent, a tendinţei omului de a se încrede mai mult în descoperirile ştiinţei decât în revelaţia biblică, nu s-au curmat preocupările de ordin eshatologic. În creştinism, este limpede că nu se poate vorbi despre o dată anume la care lumea, aşa cum o ştim acum, nu va mai exista (când vor fi “cer nou şi pământ nou”). Dar se vorbeşte despre anumite semne premergătoare celei de a doua veniri a Fiului lui Dumnezeu (şi nu mă refer aici la cei care o fac într-un mod obsesiv şi isteric). Mai mult, avem chiar o descriere foarte precisă asupra modului în care va decurge Judecata finală, în cuvinte aparţinând chiar Domnului şi care sunt consemnate ca atare în pericopa lecturată în toate bisericile ortodoxe cu o săptămână înainte de Postul Mare – recomand a se (re)citi pasajul de la Matei 25, 31-46, înainte de a continua parcurgerea acestui articol. Sunt cel puţin trei nedumeriri pe care le poate isca în mintea noastră acest text evanghelic lecturat în Duminica numită a Înfricoşătoarei Judecăţi:

1) Cum se împacă atitudinea tranşantă a Mântuitorului – “veniţi binecuvântaţii…”;“duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor…”– cu tradiţia patristică ce ne vorbeşte despre rai ca despre disponibilitatea noastră de a primi iubirea lui Dumnezeu şi despre iad ca fiind consecinţa refuzului de a primi această iubire? 

2) Dacă ceea ce contează la Judecata finală sunt doar faptele milei trupeşti – să fii milostiv cu cel străin, cu cel gol, cu cel flămând etc. – înseamnă, oare, că nu are nici o importanţă ce credinţă mărturiseşti, că e totuna dacă eşti creştin, musulman, budist etc. ori chiar fără o religie anume?

3) Să înţelegem, din dialogul Împăratului cu cei de-a dreapta şi cu cei de-a stânga, că poţi face un soi de comerţ cu Dumnezeu: tu oferi ceva – ai grijă de El (adică de cel aflat în lipsuri şi necazuri) şi primeşti ceva – adică devii moştenitor al Împărăţiei; iar dacă nu faci aceasta, primeşti o pedeapsă – eşti alungat în “focul gătit diavolului şi îngerilor lui”? Sunt întrebări care corespund unor frământări esenţiale, de strictă actualitate, de aceea, zic eu, se merită a insista asupra unor posibile răspunsuri. Să le abordăm în ordine.

Mai întâi, cu privire la faptul că nu ar conta răspunsul pozitiv sau refuzul nostru vizavi de iubirea lui Dumnezeu, El fiind singurul care judecă şi decide, noi fiind doar mutaţi, precum piesele pe o tablă de şah, de-a dreapta sau de-a stânga Sa. Oare aşa să fie? Fragmentul scripturistic amintit mai sus (sper că l-aţi citit, între timp) ne spune că omenirea va fi împărţită în două, precum desparte păstorul oile de capre. Nu zice că desparte unele oi de alte oi, ci pe oi de capre. Sunt animale diferite şi ca înfăţişare şi ca manifestare. Deci noi, la momentul separării unii de alţii, avem deja o anumită înfăţişare şi o anumită manifestare, consecinţă a unor opţiuni: deja am ales să fim “oi” sau “capre”. Oile sunt animale blânde, docile, ce rămân unele lângă altele (în zilele caniculare, spre exemplu, îşi fac umbră una alteia) şi care ascultă de cel ce le păstoreşte. De aici şi expresia: spirit de turmă, care, înainte de uzualele nuanţe peiorative, însemna a fi împreună cu ceilalţi, într-o comunitate care urmează unui lider. Caprele, pe de altă parte, sunt animale care nu obişnuiesc să stea unele lângă altele, sunt extrem de independente, uneori fiecare având o altă direcţie. În plus, nu prea ascultă de păstor, fiind greu să le ţii adunate împreună…

Ideea este că, până să ajungem la momentul Judecăţii de Apoi, noi am ales ce să devenim: “oi” sau “capre”! Nu Împăratul ne va face una sau cealaltă, ci noi vom fi făcut deja acea alegere a acceptării (şi punerii în lucrare) a iubirii lui Dumnezeu, respectiv a refuzului iubirii (respectiv a izolării într-un egoism feroce). Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie la această pericopă evanghelică, o spune tranşant: noi singuri am ales deja să fim într-o parte sau alta! Dumnezeu nu face – cumva – decât să constate (deşi El şi judecă, scoate la iveală din noi şi ceea ce nu ne convine sau ascundem despre noi). Domnul constată, astfel, ceea ce este cu noi şi ne separă ca să nu mai fie o amestecare precum în timpul vieţii pământeşti, când locuiesc laolaltă şi buni şi răi, şi oameni virtuoşi şi criminali, şi cei cinstiţi şi hoţii şamd. Nu va mai îngădui Dumnezeu ca să sufere drepţii lui, adică cei care s-au îndreptat pe calea jertfelnică a iubirii, ci le va da ca moştenire Împărăţia cerurilor, gătită pentru om încă “de la întemeierea lumii”. Pe de altă parte, focul cel veşnic (în care merg “caprele”) nu e pregătit “de la întemeierea lumii”, ci este gătit “diavolului şi îngerilor lui”, adică celor ce sunt îngăduiţi să existe, chiar dacă au ales să nu mai fie cu Dumnezeu-Creatorul, dorind să fie de sine stătători. Dumnezeu respectă alegerile noastre: când spune “veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu”, e ca şi cum ar spune: “apropiaţi-vă, voi aţi ales aşa, îndrăzniţi”; în timp ce expresia: “duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor…”, poate fi echivalată cu: “aţi ales altceva decât iubirea, duceţi-vă, sunteţi liberi să nu fiţi cu Mine, Eu nu ţin pe nimeni cu forţa”.

Dumnezeu, Cel asupra Căruia ne aplecăm

Pe faptul că la Judecata de Apoi se cer doar fapte de milostenie faţă de cel gol, flămând, bolnav etc., s-a fondat, teologic, ideea că un creştin poate coopera cu cel ce nu are o aceeaşi credinţă cu a sa, în plan filantropic (ca să nu mai spun că de aici reiese şi că subiectul milosteniei noastre este orice om, indiferent de confesiunea sa; sunt consemnate chiar şi minuni săvârşite de către Dumnezeu, prin sfinţi, pentru – spre exemplu – musulmani). Dar între aceasta şi relativizarea importanţei de a mărturisi şi trăi în credinţa cea adevărată în Dumnezeu, nu există cale de trecere. Despre Cine se spune că va veni “întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El”? Despre Fiul Omului. Cine este Fiul Omului? Unul singur:Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul, Cel ce se numeşte pe Sine aşa pentru că Şi-a asumat firea noastră omenească, s-a întrupat. Înaintea Lui “se vor aduna toate neamurile”, indiferent de epoca în care au trăit şi de credinţa practicată în timpul vieţii pământeşti. Nu ne este de folos a cunoaşte cum va judeca El atunci un sclav sau un filosof din antichitate, care nu aveau de unde să ştie de Hristos (deşi despre situaţii de genul acesta vorbeşte Sf. Ap. Pavel când învaţă: “când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor” – Romani 2, 14-16). Dar important pentru noi este să înţelegem că vom merge înaintea lui Hristos şi să ne străduim să ne pregătim pentru această întâlnire (sau Judecată) acum, de a-L cunoaşte la modul real aici, ca să ne putem regăsi întru El şi întru ale Sale şi ai Săi.

La a treia nedumerire, născută din acest aparent negoţ cu Dumnezeu, se poate răspunde aşa: faptul că suntem evaluaţi prin prisma binelui făcut sau nu (a unei dovezi minimale de iubire) faţă de cei mai necăjiţi decât noi înseamnă că El vine şi cere milă de la noi (“milă voiesc, iar nu jertfă” – Matei 12, 7), că El se smereşte pe Sine înaintea noastră, El este cerşetorul, El este săracul, El este cel înfrigurat sau flămând, El este bolnavul şi întemniţatul, El se pune mult mai jos decât noi, astfel încât noi să nu avem nici un cuvânt de îndreptăţire, cum că n-am putut să facem ceva din porunca Lui. Că dacă se punea mai sus decât noi, am fi spus că noi nu putem să ne ridicăm la acea măsură, că n-avem putere. Dar dacă e mai jos decât noi (prin “aceşti prea mici” pe care-i întâlnim în viaţă)… atunci ce este mai firesc şi mai simplu decât să te apleci, să te cobori?! Asta nu cere efort, ci doar bunăvoinţa de a te apleca asupra celuilalt, cu iubire milostivă. Să nu uităm că Hristos Domnul se smereşte pe Sine până când devine accesibil tuturor credincioşilor Săi, sub forma văzută a pâinii şi a vinului care devin sfântul Său trup şi sfântul Său sânge. Doar dacă e cineva în comă sau, din alte motive medicale, nu poate bea sau mânca, să nu se poatăapropia de sfintele taine (dar acestea sunt cazuri rare). În rest, dacă e cu pregătire şi cu binecuvântare de la duhovnic, orice credincios are acces la Hristos euharistic, chiar şi fără adânci cunoştinţe dogmatice, chiar şi fără a fi dobândit daruri duhovniceşti precum rugăciunea neîncetată.

Aşadar, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi ne cheamă pe toţi la o întâlnire ca de nuntă. Noi putem alege să fim cu El şi să ne împărtăşim de iubirea Lui sau putem refuza această chemare şi să trăim în obositoarea ardere a egoismului hedonist, a izolării încrâncenate, a urii viscerale… Iar Dumnezeu nu este vreo entitate abstractă – Absolutul, Marele Anonim, Arhitectul, Fiinţa şcl., ci este Domnul Iisus Hristos, născut, “mai înainte de toţi vecii”, din Dumnezeu Tatăl, dar şi persoana istorică, născută din Fecioara Maria, acum aproximativ două mii de ani. El este Cel Care ne-a înzestrat cu multe daruri şi tot El vine să cerşească de la noi cele ce sunt, în fapt, ale Sale. Gestul nostru de a dărui – din darul Său – e unul mântuitor, e un exerciţiu prin care ne “antrenăm” să devenim şi noi ca El: adică dumnezei după har. De aceea şi spunem la Sfânta Liturghie: “Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”.

• Ziarul Lumina: 

„Nu e nimic mai presus de Liturghie în viaţa noastră“

În istoria Bisericii, scrisă de sfinţi şi de cei care încearcă să fie asemenea lor, este înfăţişată calea vieţii duhovniceşti. Această viaţă este rodul legăturii între părinţi şi fii, căci Dumnezeu nu a lăsat în Biserică stăpâni şi sclavi. Ceea ce ne-au lăsat Părinţii exprimă modul cum ne dezlipim de patimi şi urmăm voii lui Dumnezeu. Arhimandritul Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Essex, Anglia, ucenicul stareţului Sofronie Saharov, fiu duhovnicesc al Sfântului Siluan Athonitul, ne-a împărtăşit, în trecerea lui prin România, câteva gânduri despre vieţuirea întru Hristos a omului.

Părinte arhimandrit Zaharia, care este perspectiva din care vă trăiţi viaţa?

Nu ştiu ce să răspund la această întrebare. Urmez viaţa mănăstirii în care trăiesc. Pentru mine viaţa este slujba de la mănăstire, în centrul căreia este Sfânta Liturghie. Iar timpul care îmi rămâne este dedicat pregătirii pentru Sfânta Liturghie. Nu e loc de altceva în mănăstiri. Tot ce trăim, tot ce facem este ca să putem avea Liturghia. Încercăm şi ne străduim în fiecare zi ca să trăim Liturghia mai bine decât o facem acum. Nu e nimic mai presus de Liturghie în viaţa noastră. Cei doi poli ai vieţii noastre în mănăstire sunt Sfânta Liturghie şi Rugăciunea lui Iisus. Fiecare din ei se sprijină şi se completează unul pe altul.

E posibilă Liturghie fără împărtăşire la fiecare participare?

Cred că putem. Pentru că a fi în Liturghie, a participa la ea înseamnă să te împărtăşeşti de harul pe care îl trimite Dumnezeu asupra întregii adunări de oameni, a credincioşilor. Cred că dacă participăm la Liturghie cu smerenie şi cu rugăciune, putem primi aproape tot atât de mult folos ca atunci când ne împărtăşim cu Sfintele Taine. Nu trebuie să uităm că atunci când ne facem părtaşi adunării creştinilor ce participă la Liturghie, cumva ei ne împărtăşesc şi nouă din darurile primite de ei. Şi nu numai că devenim părtaşi la darurile celor pe care-i vedem împreună cu noi la Liturghie, ci primim şi darurile Sfinţilor care participă nevăzut la slujba Liturghiei. Există o mare şi binefăcătoare lucrare asupra sufletului omului care ia parte la Sfânta Liturghie. Cu o condiţie. Să o facă cu smerenie.

Vă dau un exemplu. Trebuie să merg într-o zi la dentist. Sigur, nu mă voi împărtăşi în acea zi. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să merg la Sfânta Liturghie. Mă duc la Liturghie, particip la ea şi mă voi umple de tot atâta har ca atunci când merg să mă împărtăşesc. Mă refer mai ales la femeile care nu se pot împărtăşi într-o anumită perioadă. Mi s-a întâmplat ca să aflu despre mai multe persoane că au plecat cu mai mult har de la Liturghie atunci când nu s-au împărtăşit, fiindcă nepregătindu-se pentru împărtăşanie au fost mai puţin încordate şi s-au putut ruga mai bine. Deci în chip excepţional se poate întâmpla şi asta. Dar aceasta nu e o regulă.

Liturghia e un eveniment aşa de mare, încât are energia care susţine întregul univers, întreaga lume. E mai mult decât împărtăşirea noastră de Hristos prin Sfintele Taine.

Cineva de curând s-a convertit la credinţă în urma unui accident. Şi s-a tot străduit să fie mai bun, să dea milostenie, să nu răspundă răului cu rău, să se schimbe. Dar nu a reuşit mare lucru. Cineva l-a sfătuit să procedeze altfel şi i-a spus: Caută să-i faci loc lui Dumnezeu în sufletul tău şi atunci vei vedea cum lucrează bunătatea. De ce la început lucrurile nu au dat roadă?

Sfintele Scripturi ne spun într-un verset din Vechiul Testament că „tot omul este mincinos“. Într-o zi îi făgăduim lui Dumnezeu o mulţime de lucruri, iar a doua zi Îi arătăm spatele. Trebuie să cunoaştem această instabilitate a firii noastre nerenăscute în Duh şi să ne smerim. Atunci când ne vom smeri în duh, intrăm uşor în legătură cu Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că Dumnezeul nostru este Părintele milostivirii şi al mângâierii. Atunci când ne apropiem de El într-un duh smerit, El ne mângâie şi primim harul Lui. E uşor să-L cunoaştem pe adevăratul nostru Dumnezeu atâta vreme cât ne apropiem de El cu smerenie şi inimă înfrântă. Dumnezeul creştinilor are o mare slăbiciune: El se pogoară în inimile înfrânte. Dar această slăbiciune a lui Dumnezeu este mai puternică decât orice tărie omenească, fiindcă prin aceasta a mântuit pe tot omul. De aceea încercăm să avem un duh smerit, să ne pocăim, să avem o inimă înfrântă, ca să intrăm în legătură cu acest Dumnezeu al îndurărilor, al milostivirii şi al mângâierii.

Cum putem schimba părerea rea pe care unii oameni o au despre noi? Ce putem să facem?

Trebuie să facem ceea ce a făcut Iacov din Vechiul Testament. Patriarhul Iacov a fugit de la faţa lui Esau care îl urmărea şi căuta să-l omoare. Însă a vrut să se reîntoarcă în casa sa pentru că nu mai putea să stea în pustie. Să se întoarcă la Esau însemna să rişte moartea, să stea în pustie nu mai putea. Deci nu avea nici o ieşire. Dar, ca întotdeauna, există o soluţie atunci când ne rugăm lui Dumnezeu. Şi a stat în rugăciune toată noaptea. Şi către dimineaţă L-a simţit pe Dumnezeu şi I-a zis: „Nu Te voi lăsa până nu mă binecuvântezi“. Atunci a auzit glasul Domnului, care i-a spus: „Iacove, pentru că ai fost puternic cu Dumnezeu (pentru că te-ai luptat cu Dumnezeu), şi cu oamenii vei fi puternic (şi cu oamenii vei ieşi biruitor)“ (Facere 32, 27).

Când a primit acest cuvânt şi binecuvântarea acestui cuvânt al Domnului, s-a dus de-a dreptul să se întâlnească cu Esau. Iar când întâiul născut al lui Isaac a simţit smerenia din duhul lui Iacov şi binecuvântarea lui Dumnezeu care era asupra lui, inima lui s-a schimbat. În loc să-l omoare pe Iacov, a căzut de gâtul lui, l-a îmbrăţişat plângând, gata să-i dea jumătate din avuţiile lui. Din această pildă tragem o importantă învăţătură: dacă avem o relaţie dreaptă şi strânsă cu Dumnezeu, aceasta se va răsfrânge asupra tuturor relaţiilor orizontale pe care le avem cu ceilalţi oameni.

Un lucru bun de făcut când avem greutăţi cu oamenii este să ne rugăm pentru ei şi să-L rugăm pe Dumnezeu să pună în inimile lor cele bune pentru noi. Lucrul acesta îl învăţăm din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, unde ne rugăm lui Dumnezeu ca El să pună în inimile ocârmuitorilor cele bune pentru Biserica Sa.

Am văzut minunate schimbări la oameni în urma acestei rugăciuni: „Doamne, grăieşte în inima lui cele bune pentru noi“.

Ne macină totuşi ţinerea de minte a răului. Cum putem scăpa de rănile pe care ni le-au lăsat anumite persoane în viaţa noastră. Tot zicem că iertăm, dar, de fapt, minţim.

Trebuie să ne rugăm pentru oamenii care ne-au rănit. Şi chiar mai mult, să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că i-a scos în calea noastră ca să ne arate cât de departe suntem noi de El.

Cum să facem să ne fie dragă rugăciunea când astăzi, după 10-15 minute, simţim că deja ne-am rugat suficient. Cum să ne facem chef de rugăciune?

În Psalmi se zice că rugăciunea naşte rugăciune. Dacă ne rugăm constant cât putem, până la urmă cantitatea va duce şi la calitate. În chip firesc, cantitatea va duce şi lacalitatea rugăciunii, şi ea ne va fi dragă.

Atunci când te rogi, rugăciunea te duce undeva, te centrează pe ceva. Cum faci atunci când vine îndoiala care îţi spune că e primejdios unde intri acum? Îndoiala te blochează. Cum procedăm?

Biserica este o şcoală a rugăciunii. Şi noi avem o mulţime de rugăciuni pe care Biserica ni le-a dăruit ca să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu cu ajutorul lor. E ca şi în viaţa laică, dacă vrei să devii scriitor, trebuie să înveţi gramatica şi sintaxa unei limbi. După ce le-ai învăţat bine şi le stăpâneşti, apoi îţi dezvolţi propriul tău stil şi poţi să spui cum vrei tu, devii original.

În chip asemănător, rugându-ne cu rugăciunile Bisericii, ne învăţăm cu un anume duh de rugăciune prin care vom spune mai târziu propriile noastre rugăciuni. Atunci suntem în duhul rugăciunii Bisericii, iar îndoielile dispar. Sigur, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel, avem un singur învăţător la rugăciune, Domnul Însuşi.

Dar referitor la rugăciunea minţii? Dacă o practicăm, ea ne creează anumite stări. Cum putem şti dacă ce simţim este de la Dumnezeu?

Da, când avem îndoieli, este un bun moment şi prilej să-i întrebăm pe părinţi. Pe părinţii noştri duhovniceşti. Dumnezeu nu a zidit în Biserică stăpâni şi sclavi, ci părinţi şi fii. În timp, şi fiii devin părinţi la rândul lor. Deci, Dumnezeu ne-a dat părinţii. Dacă avem îndoieli, să mergem cu întrebarea la părinţi. (Traducerea din limba engleză aparţine maicii Miriam de la Mănăstirea Albac, jud. Alba)

Un copil ale cărui rugăciuni străbat cerurile. „Mă numesc Dimitrie şi sunt un mare iubitor de Dumnezeu“

„Pasiunea mea cea mai mare este iubirea de Dumnezeu. Deci, asta înseamnă că eu voi sta în fiecare zi alături de El, rugându-mă“, sunt cuvintele unui copil de 8 ani, care îi uimeşte pe cei mari cu înţelepciunea sa. „Micul dogmatist“, cum îl numeşte părintele său duhovnic, arhim. Ciprian Grădinaru, vorbeşte cu o naturaleţe pilduitoare despre Rai şi iad, Maica Domnului, sfinţi, sfârşitul lumii.

Drumul la Sihăstria părintelui Cleopa Ilie, cu puţin înainte de începerea Postului Mare, l-a făcut pe micuţul Dimitrie N. să ia o hotărâre spontană, chiar acolo, în chilia părintelui: „O să ţin tot postul!“. Modul categoric în care, de cele mai multe ori, acest copil îşi exprimă convingerile aminteşte de înţelepciunea unui om bătrân, care a văzut toate cele bune şi rele de pe faţa pământului. Interesul cu care caută biserica, dragostea lui pentru sfinţii lui Dumnezeu şi pentru Maica Domnului, rugăciunile de care nu se dezlipeşte nici la şcoală fac din Dimitrie cel bun, cum singur se intitulează, un exemplu de copil creştin-ortodox, pe care ar fi minunat să-l regăsim în toate familiile din ţara noastră.

„Cel mai mare păcat este să nu asculţi de Dumnezeu“

„Mă cheamă Dimitrie şi sunt un mare iubitor de Dumnezeu“, mi s-a prezentat cu dezinvoltură, în vara anului trecut, un băieţel brunet, cu ochi mari şi foarte energic. De la el am învăţat atunci, în curtea Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului, că „cel mai mare păcat este să nu asculţi de Dumnezeu“. În pauzele de alergat prin iarbă, Dimitrie mi-a împărtăşit iubirea lui „pentru toţi copiii, fie ei cuminţi sau răi“: „Noi ar trebui să iubim toţi copiii. Oamenilor care nu îi pot iubi, le spun să se roage să poată iubi copiii! Eu mă rog pentru copiii săraci şi pentru toţi copiii în general, să ajungă toţi să Îl cunoască pe Dumnezeu şi să Îl asculte. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.“

A trecut vara, o toamnă, o iarnă şi a venit primăvara. La 1 martie, Dimitrie a împlinit 8 ani. Mai mare cu un an aşadar, dar la fel de profund şi, totodată, copilăros. Ne-am găsit, într-o zi, timp de vorbă şi mi-a făcut plăcere să-l ascult: „Cel mai mult Îl iubesc pe Dumnezeu şi pe părintele Ciprian. Ştiaţi că părintele Ciprian locuieşte la biserică? Deci, asta înseamnă că va trebui să mergeţi la el în fiecare duminică, mai ales. Sâmbăta să vă spovediţi, ca să mergeţi duminica la Sfânta Împărtăşanie! Nu trebuie să mâncaţi nimic ca să luaţi Împărtăşanie! Părintele Ciprian este un duhovnic de-al lui Dumnezeu. El ajută oamenii prin rugăciuni.“

„Ar trebui să vă rugaţi ca să ştiţi cum e în Rai“

„Îl iubesc pe Dumnezeu în timp ce eu mă rog. Am drag de El pentru că face minuni. A făcut şi cu mine, îţi dau un exemplu: «Doamne, ajută-mă să fiu cuminte. Facă-se voia Ta.» Şi Măicuţa Domnului face minuni, dacă te rogi la ea, dar nu ascultă răutăţile“, spune băiatul de 8 ani, care poartă cu el încărcătura harului sfinţitor adunat din pelerinajele la Locurile Sfinte din Israel, din Grecia, Rusia, dar şi din ţară.

Sfinţii sunt prietenii de suflet ai lui Dimitrie. Îi iubeşte pe toţi. Are o mulţime de icoane la care se roagă mereu, aprinzând candele şi arzând tămâie. Foarte dragi îi sunt Sfântul Simon Zilotul şi Sfântul Dimitrie, cel care „a fost izvorâtor de mir şi a fost înţepat cu suliţa de turci şi i-a căzut mir în loc de sânge“. Îndemnul la rugăciune îl repetă, fără oprire: „Nu aş putea trăi fără să mă rog. Dumnezeu ne ajută pentru toate, foarte, foarte mult. Ar trebui să vă rugaţi la El să nu vină sfârşitul lumii şi să ajungeţi în iad. În Rai este cel mai frumos. Nici nu ştiţi cum e în Rai. Ar trebui să vă rugaţi ca să ştiţi!“

 

La întrebarea: „Ce ar trebui să facă oamenii mari ca să fie plăcuţi de Dumnezeu?“, micul dogmatist răspunde: „Ar trebui să se comporte foarte bine şi să se roage mai mult. Satana încearcă să ne distrugă în fiecare zi, are multe planuri secrete. La început, a fost un înger, a vrut să fie mai sus decât Dumnezeu şi a căzut din ceruri şi apoi s-a ridicat răul pe pământ. Ştiţi cum putem lupta împotriva răului? Prin fapte bune şi rugăciune multă.“

„Trebuie să iubim pe toată lumea ca să ajungem la Dumnezeu“

Am ales de comun acord să încheiem revederea în casa de pe dealul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi al micuţului meu camarad. Înainte să intrăm în Catedrala patriarhală, Dimitrie cel bun mă asigură că nici la şcoală nu se desparte de rugăciune, căci „eu mă rog şi la şcoală, în gând“, deoarece „aşa Îl simt pe Dumnezeu cu mine, în rugăciune“. După ce se închină la moaştele Sfântului Dimitrie, se îndreaptă spre o măsuţă de unde alege un pix şi o hârtie albă. Silabisind, îşi scrie cu litere mari, de tipar, prenumele, alături de cel al părintelui duhovnic, fără să uite şi de membrii familiei sale. Serios, ca un om mare, duce bileţelul unui părinte slujitor de la care primeşte binecuvântarea cuvenită. La despărţire, mă îmbrăţişează şi mă povăţuieşte ca un prieten bun: „Trebuie să iubim pe toată lumea ca să ajungem la Dumnezeu“.