MAI STIM SA FIM OAMENI? Dincolo de eticheta, functie si serviciu…/ IPS Hierotheos Vlachos despre SFANTUL NECTARIE “EMIGRANTUL”/ Ce este si unde gasim ADEVARATA PREOTIE/ De ce sunt straiele calugarilor ortodocsi NEGRE si “INVECHITE”? (Recomandari duhovnicesti)

20-01-2013 13 minute Sublinieri

Trăirea vieții Bisericii ne poartă (aș spune chiar ne sălășluiește) în proximitatea lui Dumnezeu. Aceasta nu este o metaforă, ci un fapt de viață cât se poate de concret. Există o simțire lăuntrică crescândă până la convingerea lăuntrică cea mai profundă privind recunoașterea lui Dumnezeu în sufletul tău: pur și simplu știi că este El, Îl recunoști. Iar cu El în suflet, simți cum se instalează treptat în tine, în pofida propriilor neputințe și căderi pe care le dorești vindecate, o demnitate care nu vine de la om și care te realizează personal așa cum nici o funcție sau titlu din această lume nu ar putea-o face. Cât de frumos, și în același timp de realist vedea Olivier Clément sfințenia cea care crește pe rănile cicatrizate ale păcatelor!

Atunci când resimt în suflet restaurarea propriei persoane, și deci demnitatea pe care Dumnezeu o așază în persoana mea, mă simt purtat către împlinire. Mă bucur deopotrivă ca cel de lângă mine să intuiască frumusețea și primăvara care răsar tainic în sufletul meu, mai ușor de sesizat după momentul spovedaniei sau al participării la sfânta liturghie, dar nu e obligatoriu ca toți să aibă ochi pentru ele. Ele rămân întrucâtva taina cea dintre mine și Dumnezeu. Se manifestă însă prin modul în care îmi vine, la modul cel mai concret, pe stradă, în autobuz, la servici, să mă raportez și să interacționez cu ceilalți. A fi creștin nu înseamnă nicidecum a fi purtător de etichetă, ci a fi un lucrător al Duhului pe care Dumnezeu îl așază în noi prin dumnezeiasca liturghie la care particip sistematic spre continua-mi reîmprospătare și regenerare. A fi creștin înseamnă a te purta întru Duhul lui Dumnezeu, iar roada Duhului este blândețea, pacea, îndelunga răbdare…

Dacă ar fi să ne luăm după bădărănia și insolența și lipsa noastră de răbdare unii cu alții, manifestă în emisiuni de mare audiență, în presă, în Parlament, în mijloacele de transport, pe stradă, mai ales la volan în trafic, România noastră este îndelung suferindă duhovnicește. Ne-am dori bineînțeles ca celălalt să fie serviabil, drăguț, atent, îndatoritor, iar noi fugim oarecum de greul duhovnicesc al rezistenței în fața mizeriei umane din care unii fac titlu de glorie. Omul duhovnicesc rămâne însă un om delicat, fin, înțelegător al neputinței celuilalt, care nu condamnă, ci compătimește. Este oare acesta sortit dispariției pentru ca cel bădăran, aparent mai puternic și mai descurcăreț social, să rămână? Darwin ne-ar duce cu gândul în această direcție.

Și totuși…

Cel ce le ține pe toate, Dumnezeul nostru, ne arată că ordinea profundă a lumii este duhovnicească. Că duhovnicia structurează lumea în cer și pe pământ, și că în pofida valurilor și valorilor de suprafață, date de tendințe de tot felul alimentate mediatic sau subteran, ea va fi cea care va rezista prin Duhul lui Dumnezeu. Din păcate, asprimea și indiferența și neglijența cu care ne întâmpinăm unii pe alții nu ne lasă timp să reflectăm: dincolo de o anumită reușită în treburile noastre zilnice, în interesul nostru individual sau de familie sau de firmă, contează cum am trăit ziua, momentul, clipa, orele, cum am știut să fim oameni în curgerea acestui timp atât de important lăsat nouă de Bunul Dumnezeu pentru nimic altceva decât pentru reușirea propriei noastre mântuiri. Alergăm adesea ca bezmeticii cheltuind timp spre a mai câștiga timp pentru probleme în realitate periferice față de nevoile noastre esențiale, uitând că timpul lăsat de Dumnezeu prin propria noastră viață, dacă îl folosim întru El, se dilată până la înveșnicire.

A te recunoaște celălalt, vedem în România de azi, duce la o goană după titluri. Cele occidentale sunt la mare prețuire, dată fiind recunoașterea seriozității cu care se studiază aici. În realitate, a face studii este întrucâtva o asceză. Recompensa pentru cei care au trudit este aceea de a fi pregătiți în meseriile pe care le fac. Titlurile și diplomele lor au consistență. Cu cât studiezi mai mult, cu atât aceasta te îndeamnă însă la smerenie, aceasta în contextul în care cunoștințele omenirii cresc vertiginos, iar specializarea ta este infimă în raport cu tot ce știe omul astăzi. E drept, devii bun într-o specialitate în care nu toți știu la fel ca tine, dar în acest chip tu slujești celorlalți așa cum și ceilalți sunt buni în ceea ce tu nu ești și ai nevoie de prestația lor.

Din păcate, într-o societate al cărui mod de funcționare este schimonosit de mizeria umană, în fața agresiunii celuilalt, a unui mod de a te călca în picioare la ghișeu sau pe stradă pentru că a priori ești un neimportant, un unul printre atâția alții, tentația de a-ți utiliza diplomele, statutul, relațiile, pilele, atuurile, este uriașă.

Și totuși …

A trăi demnitatea și noblețea cu care ne îmbracă lăuntric Tatăl nostru care este în ceruri (și în inima oricui Îl caută) ne înarmează lăuntric în fața rănilor provocate de aproapele. Valoarea ta nu depinde de recunoașterea ei de către cel din fața ta, ci mai curând de taina lăuntrică pe care Dumnezeu o așază în sufletul tău. El te recunoaște fără probleme, te înnobilează fără condiții, te curăță și te vindecă fără amăgiri, te încununează neperisabil dacă stărui întru El. Demnitatea cea din lăuntrul tău rămâne neschimbată, ba chiar are de câștigat întru Hristos atunci când suferi agresiunea mojiciei celuilalt. Aș spune că într-un mod nereligios Occidentul are ce să ne învețe: respectul pentru cel din fața ta ține de civilizație, de cultură, este un fapt concret trăit la ordinea zilei. Spre exemplu, în Franța interacțiunea pe stradă și la serviciu între oameni îmi pare departe de stilul abrupt de la noi. La ei respectul nu vine neapărat din trăirea lui Dumnezeu, sunt mai secularizați decât noi, dar la noi lipsește acolo unde această trăire creștină ar fi trebuit să îl sublimeze. Este aproape un șoc pentru occidental să descopere Ortodoxia, minunea acestei fineți de trăire și de împlinire umană prin grija delicată a Dumnezeului celui viu, și să întâmpine deopotrivă modul adesea grosier al raportării noastre unii la alții, în pofida darului dumnezeiesc pe care îl purtăm.

Cred că trăirea creștină poartă pe om infinit mai sus decât o convenție socială de respect reciproc și de îngăduință unii cu alții, și că nu recomandarea prin diplome și titluri poate face pe oameni mai deschiși și mai îndatoritori unii cu alții, ci recomandarea pe care o pune Hristos în noi, prin care Îi recunoaștem prezența în unii și în alții.

Mărturia aceasta o așteaptă de la noi, cei care ne spunem creștini, atât plaiurile mioritice, cât și ținuturile occidentale. Personal, mi-e dor de România bunăcuviinței și delicateții întâlnirii aproapelui, în care intuiești prezența lui Hristos… Cât de necesară este însă această Românie și peste granițele ei, acolo unde o purtăm spre mărturie creștină prin iconomia lui Dumnezeu.

  • Pemptousia/

IPS Hierotheos Vlachos: Sfântul Nectarie, emigrantul

Vrednicul de pomenire părinte Theoclit Dionisiatul, în foarte însemnata sa carte ”Sfântul Nectarie făcătorul de minuni”, scria: ”Sfântul vedea că se apropie de plecarea către adevărata lui patrie, în care îşi avea «vieţuirea» încă din curata sa tinereţe ca unul ce era «împreună-vorbitor cu Sfinţii şi casnicii lui Dumnezeu». De aceea şi-a petrecut viaţa cea de-Duh-purtătoare ca un emigrant, ca străin în această lume de care era înstrăinat. Nu era prieten al acestei lumi, nu era prieten al celor ce sunt prieteni cu lumea aceasta «care zace sub puterea celui viclean» (1 Ioan 5, 19). De aceea, cei care au fost ai lumii acesteia s-au luptat împotriva lui, l-au persecutat, l-au calomniat. Pentru că trecerea lui prin lume a fost trecere de Sfânt şi «căile lui sunt schimbate» (Înţelepciunea lui Solomon, 2, 15), căi de străin şi de pribeag”.

Sfântul Nectarie a trăit ca un emigrant, din două puncte de vedere. Mai întâi, a trăit şi a murit departe de locul său natal şi, în al doilea rând, se simţea străin şi pribeag, departe de adevărata lui patrie, de patria cea cerească.

S-a născut în Silivria Thraciei de Est, a mers la Constantinopol, apoi în Chios, după care s-a dus la Atena, a călătorit până la Alexandria unde a şi rămas o vreme, a revenit apoi în Atena pentru studiile teologice şi din nou s-a întors în Alexandria, după care, în cele din urmă, a revenit în Grecia, ca să slujească în Halkída, în Fthiotída şi în Fokída, la Seminarul de la Rizario în Atena şi, în fine, la Eghina. Nu s-a născut în statul liber al Greciei, [ci în regiunea Thraciei care nu era încă eliberată], a trecut prin multe oraşe şi a trăit ca străin şi pribeag.

El însuşi în testamentul său, pe care l-a întocmit în Eghina, scrie între altele: ”Subsemnatul Arhireu Nectarie Kefalás, Mitropolitul Pentapolei, locuind ca străin în Grecia şi domiciliind în Eghina, în proprietatea aşezată pe locul Xántos, fiind în deplinătatea facultăţilor mentale, scriu astăzi, în Eghina, în ziua a doua a lunii ianuarie 1920…”.

În acest fragment ne atrage atenţia expresia ”locuind ca străin în Grecia”. Grecia l-a găzduit pe Sfântul Nectarie după necazurile pe care le-a suferit în viaţa lui, iar Sfântul a slăvit locul găzduirii sale şi l-a făcut cunoscut în toată lumea, pentru că mulţi creştini ortodocşi vin în Grecia de la marginile lumii, ca să îl cinstească pe Sfânt şi să îi ceară ajutorul, şi, mai mult încă, construiesc în toată lumea biserici închinate numelui său.

Aşadar, ca un ”emigrant” a venit Sfântul Nectarie în Grecia şi a trăit ca străin şi pribeag, pentru că adevărata lui patrie era cea cerească, știut fiind că Sfinţii trăiesc ca ”străini şi călători” (Evrei 11, 13). Apostolul Petru îi îndemna pe creştini: ”Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ…” (1 Petru 2, 11). Aşa vedea şi Sfântul Nectarie nu doar Grecia, ci întreaga lume.

Chiar şi în timpul ultimei sale încercări, a bolii care i-a adus moartea, în ciuda faptului că era arhiereu, a petrecut ca un străin, ca un necunoscut. Scrie Părintele Theoclit Dionisiatul: ”Aşadar, nevoitorul de-Dumnezeu-purtător şi arhiereul, «cel care sărac fiind, pe mulţi i-a îmbogăţit», a petrecut ca un necunoscut la spital, aşteptând voia lui Dumnezeu” (p. 148).

Aşadar, ”cel ce a locuit ca străin în Grecia”, ”emigrantul” şi ”străinul pentru această lume”, ”cel neînsemnat între neînsemnaţi”, a devenit Sfântul cunoscut de toată lumea, Sfântul ecumenic şi de minuni făcător care îi îmbogăţeşte pe aceia care aleargă la el cu credinţă şi evlavie.

Şi, pentru că în ultima vreme se vorbeşte mult despre emigranţi şi despre străini, despre rasism, va trebui să ne problematizăm avându-l înaintea ochilor pe Sfântul Nectarie, ”emigrantul”. Desigur, nimeni nu trece cu vederea problemele care se ivesc pentru stat, mai ales datorită emigraţiei clandestine, probleme care trebuie abordate cu discernământ, sensibilitate, cu respect faţă de diferitele tradiţii ale locului şi cu dreptate. Desigur, multe dintre aceste chestiuni ţin de responsabilitatea statului, dar cazul Sfântului Nectarie, ”emigrantul” şi cel ce a ”locuit ca străin în Grecia”, trebuie să ne facă atenţi. În fiecare emigrant să vedem durerea, rănile, suferinţele, încercările pe care le acumulează din pricina răutăţii şi problemelor provocate de oameni şi să avem sensibilitatea să îi oferim mângâiere. Aceasta este lucrarea Bisericii.

La urma urmei însă, toţi trebuie să simţim că suntem străini în această lume, pentru că patria noastră este în altă parte, ”cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20). Dacă trăim creștinește această înstrăinare, faptul că aici nu avem locuinţă stătătoare, atunci putem înţelege pe fiecare străin, pe fiecare pribeag, pe fiecare emigrant.

Mitr. Gortinei si Megalopolisului Ieremia: Taina preoției

Putem înţelege ce înseamnă Preoţia, dacă ne gândim la Maica Domnului: Fiul lui Dumnezeu, Hristosul nostru, ca să vină printre noi, a trecut mai întâi prin Maica Domnului, S-a născut din Maica Domnului. Pentru ca noi să ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu, este nevoie ca rugăciunea noastră să treacă mai întâi pe la Maica Domnului. Aşadar, după cum Dumnezeu a ajuns în comuniune cu oamenii prin Maica Domnului, iar noi, oamenii, ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu tot prin Maica Domnului, la fel şi Harul lui Dumnezeu se pogoară la oameni prin preoţi, iar oamenii se ridică la Dumnezeu prin preoţi. De asta am şi spus că Taina Preoţiei se face înţeleasă prin Taina Născătoarei de Dumnezeu, a Prea Sfintei noastre. Iubiţii mei, pe mine m-au învăţat ce este preoţia, mai întâi, un copilaş din Pireu şi mai apoi o bătrânică analfabetă din Ámfissa. Copilaşul, necunoscut mie, când m-a văzut, îndată mi-a spus: „Hristoúli [diminutiv pentru „Hristos”, n.tr.], opreşte-te să-ţi sărut mâna!”. Şi bunicuţa Ana, paracliseră la Biserica Evanghelístria din Ámfissa, când am întrebat-o, „Mamaie, te rogi pentru mine?”, ea mi-a răspuns – redau cuvânt cu cuvânt: „Mai întâi mă rog pentru Vlădica. Şi după Vlădica, mă rog pentru toţi preoţii. Pentru că, dacă n-aţi fi voi, preoţii, lumea s-ar umple de vârcolaci”! Potrivit cuvintelor minunate ale acestui copilaş nevinovat şi ale bunicuţei analfabete, dar sfinte, preotul este, în primul rând, reprezentantul lui Hristos pe pământ, este „un mic hristos”, şi, în al doilea rând, preotul este cel care, prin Harul preoţiei, alungă demonii şi patimile satanice („vârcolacii”) şi sfinţeşte, aşadar, lumea.

2. Într-o predică a noastră anterioară, cea despre Mirungere, am spus, iubiţii mei, că noi, toţi creştinii botezaţi şi mirunşi, alcătuim, aşa cum ne spune şi Apostolul Petru, „neam sfânt” şi „preoţie împărătească” (1 Petru 2, 9). Dar lucrul acesta se împlineşte, pentru că în Biserica noastră există preoţii care au o părtăşie specială la Preoţia lui Hristos, au Harul Preoţiei speciale. Prin Taina Botezului, preoţii îi aşează pe oameni în Familia lui Dumnezeu, în Biserica noastră, şi îi hrănesc cu Harul Sfintelor Taine, pe care doar ei le pot săvârşi.

Preoţia nu este o inovaţie, ci este un sfânt așezământ care îşi are începutul încă în Vechiul Testament. Da, în Vechiul Testament, deşi toţi israelitenii alcătuiau „preoţia împărătească” (Ieşire 19, 6), bărbaţii din seminţia lui Levi însă erau afierosiţi să slujească ca preoţi ai lui Dumnezeu. Există, aşadar, în Vechiul Testament o carte specială, cartea Leviticului, care vorbeşte despre preoţi şi despre îndatoririle lor liturgice. Iar Noul Testament ne spune că Apostolii hirotoneau Episcopi şi Preoţi în fiecare Biserică (vezi Fapte 6: 2-6, 14:23, 20:28, 1 Timotei 5:22 şi altele).

3. Trei sunt treptele Preoţiei: a Episcopului, a Preotului şi a Diaconului. Diaconul are o mai mică părtăşie la Preoţia lui Hristos, de aceea nici nu poate săvârşi Sfintele Taine. A preotului este mai mare, iar Episcopul participă deplin la Preoţia lui Hristos. În esenţă însă, Episcopul, Vlădica, nu se deosebeşte mult de Preot. În predicile noastre anterioare am spus în repetate rânduri că Dumnezeiasca Liturghie este totul. În Dumnezeiasca Liturghie se face arătată Taina Bisericii și, de vreme ce Dumnezeiasca Liturghie poate fi săvârşită şi de Preot, nu doar de Episcop, Episcopul nu se deosebeşte de Preot. Nu este un Sânge al lui Hristos în Sfântul Potir atunci când Preotul slujeşte Dumnezeiasca Liturghie şi altul atunci când slujeşte Arhiereul. Acelaşi Sânge al lui Hristos este în Sfântul Potir, Sângele care s-a vărsat pe Golgotha din rana lui Hristos, fie de slujeşte Vlădica purtându-şi veşmintele strălucitoare, fie de slujeşte un preot cu epitrahilul zdrenţuit! După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, doar în privinţa hirotoniei Episcopul este mai presus de Preot. Dar şi în ce priveşte săvârşirea hirotoniei, Episcopul nu îndrăzneşte să o facă dacă nu ia mai întâi încredinţare şi permisiune de la preotul care este părintele duhovnicesc al celui care urmează a fi hirotonit.

4. Trei sunt treptele preoţiei, o repetăm: cea a Episcopului, a Preotului şi a Diaconului, după cum trei sunt treptele vieţii duhovniceşti: curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea. Fiecare dintre aceste stadii corespunde unei anume trepte a preoţiei. Înainte, Sfinţii Părinţii erau foarte atenţi pe cine hirotoneau. Diacon era hirotonit acela care se afla în stadiul curăţirii. Şi când acesta înainta în viaţa duhovnicească şi urca la treapta luminării, îl hirotoneau preot. Şi, atunci când acesta, ca preot, înainta încă mai mult şi ajungea la o treaptă mai înaltă, a îndumnezeirii, îl hirotoneau episcop, Arhiereu al lui Hristos! La starea în care am ajuns noi acum, iubiţii mei, Dumnezeu să ne miluiască!… Eu, care vă spun acestea, sunt Episcop şi ar fi trebuit să mă aflu la treapta îndumnezeirii, dar încă nu am trecut nici de prima treaptă, de treapta curăţirii. De aceea, nici nu spun vreodată că „m-am învrednicit” să devin Episcop, ci spun totdeauna că „m-a miluit” Dumnezeu, prin multele şi marile Lui milostiviri, şi am devenit Episcop.

5. Nu ar mai fi nevoie să o spunem, pentru că este deja binecunoscut acest lucru, dar să îl repetăm! Adevărata preoţie a lui Hristos se află doar în Biserica Ortodoxă. Schismaticii  şi ereticii nu au preoţie. Aceştia, aşa cum spune Sfântul Vasilie cel Mare (Canonul 1), de vreme ce au părăsit Biserica, nu mai au Harul Sfântului Duh. Şi de vreme ce nu îl au, nici nu pot să îl transmită. Mai mult încă, să mai spunem şi altceva, despre cele ce se aud în zilele noastre: Harul preoţiei îl primeşte doar bărbatul, nu şi femeia, pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a întrupat, a luat firea bărbătească. Apoi, femeia exprimă mai mult firea căzută, pentru că, după cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, nu este totdeauna în stare de curăţie, ca să poată liturghisi Domnului.

6. În sfârşit, mă adresez vouă, părinţilor, şi vă spun asta din adâncul inimii: O, părinţilor! Să socotiţi o cinste, o mare cinste, slavă şi binecuvântare a lui Dumnezeu pentru familia voastră faptul de a dărui un copil Bisericii ca să devină preot. Când copilul vostru îşi face arătat un asemenea dor, de a se face preot sau monah sau monahie, să nu îl împiedicaţi. Nu vă împotriviţi cinstirii pe care v-o face Dumnezeu, Care îl cheamă pe copilul vostru să I se afierosească. Nemulţumirea mea ca episcop este că toţi vreţi să avem preoţi buni, dar nu ajutaţi cu nimic la asta.

„Bucuraţi-vă”, aşadar, acum de rezultate în eparhia noastră! Amândouă eparhiile noastre, Górtina şi Megalópolis, care mai înainte erau „pepiniere de preoţi” şi dădeam preoţi în toată Grecia, au ajuns acum să cerşească preoţi şi cerem preoţi din alte părţi… Avem 50 de locuri vacante în Mitropolia noastră!…

Cu binecuvântări,
† Mitropolitul Górtinei şi Megalopólisului, Ieremia

Ianuarie este cu precădere luna sfinților monahi: îi proslăvim pe sfinții cuvioși Teodosie, Pavel Tebeul, Antonie, Eftimie, Macarie Egipteanul, Maxim Mărturisitorul, Efrem Sirul, Isac Sirul, ca să nu mai amintim de Sfinții Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie și Ioan, și ei, monahi prin excelență. Zilele lor de proslăvire reprezintă o excepțională concentrare de virtuți, nevoințe și scrieri mult folositoare pentru mântuirea noastră pe care sfinții monahi ni le-au lăsat ca pe niște comori neprețuite. Bogăția duhovnicească, frumusețea, dar și nevoințele vieții monahale sunt izvoare nesecate din care putem reține învățăminte ce ne-ar dumiri în multe privințe. Furtuna mediatică de la începutul lunii, legată de practica incinerării, au scos la lumină multe carențe de cunoaștere a învățăturii Sfintei noastre Ortodoxii a celor ce, în necunoștință de cauză sau chiar ignoranță, au emis fel și fel de păreri neconforme cu învățătura Bisericii dreptmăritoare. Bunăoară, cineva se întreba de ce monahii ortodocși se îmbracă în negru. Pe când catolicii, înveșmântându-se în alb sau culori mai blânde, dau o notă de eleganță, ai noștri, în negru, par învechiți, demodați și chiar neîngrijiți.

Întreaga spiritualitate ortodoxă are în centru ei pocăinţa. După învățăturile Sfinţilor Părinţi, fără această virtute, înaintarea pe treptele desăvârşirii creştine ar fi de neconceput. Lucrul acesta este în deplin acord cu realitatea, deoarece atât timp cât omul slujeşte patimilor, el nu va putea să meargă pe calea desăvârşirii căci ea presupune dintru început ruperea tuturor relațiilor cu păcatul. Pocăinţa, ca stare duhovnicească, trebuie să fie îmbrăţişată de fiecare creştin, indiferent de cultură, pregătire profesională, apartenență politică, etnică sau diferențiați de alte criterii ce țin de lume și mersul ei. Bogatul și săracul, dregătorul și țăranul, universitarul și studentul toți sunt chemați de Dumnezeu la bunătăţile cele făgăduite. Pe lângă creştinii care, viețuind în vâltoarea lumii, se luptă cu patimile şi se pocăiesc pentru păcatele lor, a existat încă de la începuturile creştinismului o categorie aparte care, renunţând total la lume, a ales o viaţă de pocăinţă neîncetată, făcând din aceasta un modus vivendi. Ei se numesc monahi sau călugări, iar trăirea pe care ei şi-au asumat-o de bună-voie se numeşte vieţuire călugărească.

De-a lungul timpului mulți au încercat să dea o definiție monahismului care să cuprindă în mod plenar toate aspectele spirituale, sociale, psihologice ce se regăsesc în acesta. Iată una dintre ele: monahismul constituie o cale, nu unică, însă, precis neîndoielnică, întâi pentru găsirea existenţei pierdute a omului, dar și pentru găsirea lui Dumnezeu. Monahismul răscoleşte întreaga lume psihospirituală a omului, cercetează, constată existenţa unor elemente parazite, vede chipul dumnezeiesc întunecat de patimi şi se luptă cu osteneală să readucă sufletul la starea lui – după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, vol. I, traducere Pr. Ioan I. Ică).

Nu negăm și nici nu desconsiderăm cealaltă variantă de dobândire a mântuirii, pe care o aleg mare parte din credincioși, căsătoria. Voim doar să evidențiem un aspect din viața monahală mai puțin cunoscut de laici și anume ținuta monahală. Odată cu slujba de accedere în cinul monahal candidatul primește hainele care îi vor aminti necontenit de vocația pe care a ales-o. Unii ar privi ținuta monahală ca pe-o uniformă. Multe categorii profesionale poartă ținută distinctă: medici, soldați, polițiști, pompieri, marinari. Este haina monahului o simplă uniformă menită să-l distingă de celelalte categorii socio-profesionale? Unii vor zice că da! Pare a fi un adevăr parțial căci uniforma monahală îi dă călugărului simțământul că e înregimentat, dar și că se află într-o nesfârșită bătălie, nu pentru cucerirea de ranguri și demnități lumești, ci pentru luarea cu asalt a Împărăției Cerurilor.

Straiele monahului îl îmbracă pe călugăr în sensuri exprimate prin simboluri, de care trebuie să fie mereu conștient. Ele transmit ceea ce se află dincolo de materialul şi forma lor, expresia chipului duhovnicesc pe care trebuie să-l îmbrace eremitul, înfăţişarea omului nou, a ucenicului lui Hristos care s-a hotărât la renunțarea totală și dăruirea specială, diferită de a celorlalţi creştini. Îmbrăcămintea călugărului, alături de multe ei simboluri, mai are o particularitate legată de culoare, care-l caracterizează pe monah indicând starea sa de jertfă permanentă.

Despre hainele călugărilor găsim referiri la mulți Sfinți Părinți. Între ei, Sfântul Vasile cel Mare stăruie asupra faptului că îmbrăcămintea călugărului trebuie să se deosebească de cea a mirenilor din două motive: pentru indicarea chemării monahiceşti, dar și că în însăşi îmbrăcămintea lor să aibă îndemn de a vieţui după chipul cel mai ales. În rânduiala actuală, slujba de tundere în monahism prevede îmbrăcarea monahului cu următoarele elemente: cămașă, paraman, dulama, potcapul, rasa, mantia și camilafca. Se observă că ținuta monahului este alcătuită din şapte piese principale pentru a arăta că viaţa cea desăvârşită la care este chemat monahul se clădește pe cele şapte Daruri ale Duhului Sfânt.

Sigur, pe lângă acestea călugărul mai primește la slujba de consacrare: brâul (cureaua), sandale, metanii și crucea.

Revenind la dilema unora: de ce s-a ales negrul pentru ținuta monahală din lumea ortodoxă? Negrul este o culoare controversată. Pe de o parte este asociată demonilor, vrăjitoarelor; pe de altă parte durabilității și încrederii. În același timp inspiră autoritate și putere, pe de cealaltă parte, disperare, jale, doliu, dar și constanță, prudență și înțelepciune. Însă, de cele mai multe ori negrul este chipul penitenței și suferinței. Vasăzică, în cazul călugărilor, negrul devine semn al renunţării la zădărnicia lumii. Călugărul este mort pentru lume şi, de aceea, la exterior starea lui este neagră, pe când, la interior trebuie să tindă către alb, către lumină. Negrul semnifică şi măruntaiele pământului de unde a început reînnoirea lumii prin nașterea într-o peșteră a Sfântului Prunc Dumnezeiesc. Aşadar călugărul, înveșmântat în negru, se expune unei metamorfoze intense de reînnoire duhovnicească căci îmbrăcându-se în negru trăieşte necontenit o moarte tainică, anticiparea unei adevărate naşteri. El moare lumii ca să se nască în Hristos.


Categorii

IPS Hierotheos Vlachos, IPS Ieremia de Gortina, Pagini Ortodoxe, Preoti si duhovnici romani

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “MAI STIM SA FIM OAMENI? Dincolo de eticheta, functie si serviciu…/ IPS Hierotheos Vlachos despre SFANTUL NECTARIE “EMIGRANTUL”/ Ce este si unde gasim ADEVARATA PREOTIE/ De ce sunt straiele calugarilor ortodocsi NEGRE si “INVECHITE”? (Recomandari duhovnicesti)

  1. Articolul despre sf.Nectarie emigrantul mi-a picat ca un raspuns mai demult asteptat. Cred ca raspunde unor intrebari pe care mi le-am pus de multe ori.
    As dori (si iertata sa-mi fie indrazneala de a spune asta) sa aflu un raspuns aici de la un preot care binevoieste sa-mi raspunda : pot eu oare vreodata sa apreciez ceva la Dumnezeu ? pot sa apreciez la Dumnezeu calitati sau virtuti ?
    Daca cineva imi poate raspunde, rog din inima a se completa si cu citate patristice care sa intareasca cele afirmate. Multumesc si Doamne ajuta.

  2. Eu nu sunt preot dar incerc sa va dau un raspuns: Parintele Rafail Noica (ii puteti descarca toate conferintele de pe Internet, eu le-am descarcat si le-am ascultat de nenumarate ori) spune ca Dumnezeu ne invita sa-l judecam si sa-l cunoastem. Ca ceea ce ne-a spus Domnul Hristos ca trebuie sa fim este o spovedanie a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne spune ceea ce El este. Spre exemplu ne spune sa iubim pentru ca El ne iubeste, ne spune sa fim drepti pentru ca El este drept, etc. Noi suntem invitati “sa-l judecam” si sa-l urmam daca credem de cuviinta. Ca nu vom putea sa-l urmam nu este neaparat o problema. Dumnezeu nici nu se asteapta sa-l urmam, asteapta insa sa vedem ceea ce nu suntem si sa vada pocainta noastra ca nu putem fi ceea ce El ne-a cerut sa fim. Aceasta este calea. Deci puteti sa apreciati calitati si virtuti la Dumnezeu si veti vedea ca veti sfarsi prin a-L iubi si a va pocai ca nu sunteti ceea ce EL este. Dumnezeu sa ne ajut ca spune tot pr. Rafail ca aceste eforturi de intelegere sunt datoria noastra a crestinilor. Nu se rezuma totul la a citi rugaciunile seara, la a posti, la a merge la biserica, etc. In clipa in care avem o intelegere placuta lui Dumnezeu toate acestea le vom face cu viata nu sec.

  3. @Marian exNorvegia
    Nici eu nu sunt preot, dar pot raspunde ca DA, pot aprecia la Domnul calitati si virtuti. Il avem pe Hristos – Dumnezeu si Om, Cel ce a luat Trup din Sf. Fecioara Maria pentru mantuirea noastra – in El avem Exemplul suprem pentru orice virtute.

    Poate te vor ajuta si urmatoarele citate din Catehismul Ortodox, dar imi pare ca raspunsul la intrebarea ta se gaseste chiar in Domnul nostru Iisus.

    “Care sunt insuşirile lui Dumnezeu?

    – Dumnezeu este unul. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: “Totusi, pentru noi este un singur Dumnezeu-Tatal, din Care sunt toate si noi intru El; si un singur Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate si noi prin El” (I Cor. 8, 6). Dumnezeu este unul singur pentru ca unul singur e uni-versul pe care l-a facut75 (Origen, Contra lui Cels, 1, 23, Migne, P. G., XI, col. 701). Sf. Efrem zice: «Daca nu e un singur Dumnezeu, nu e Dumnezeu»76 (Sf. Efrem Sirul, Cuvant contra ereziilor, 3, Assemanni, 2, p. 443).

    – Dumnezeu este Duh, cum o marturiseste Mantuitorul insusi femeii samarinence: “Duh este Dumnezeu, si cei ce 1 se inchina trebuie sa 1 se inchine in duh si in adevar” (Ioan 4, 24). «El e nematerial si netrupesc, spune Sf. Ioan Damaschin77 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 865). El e izvorul din care-si ia inceputul toata firea intelegatoare si duhul78 (Origen, Despre Principii, 1, 1, 6, Migne, P. G., XI, col. 124).

    – Dumnezeu e simplu, adica necompus, fiindca e nematerial. Firea Sa e necompusa si duhovniceasca79 (Didim, Despre Sf. Duh, 35, Migne, P. G., XXXK, col. 1064). El nu admite nici un fel de adaos in Sine si nu are ceva mai mare, sau mai mic, in Sine80 (Origen, Despre Principii, 1, 1, 6, Migne, P. G., XI, col. 124).

    – Dumnezeu e neschimbator, cum ne-o arata Sf. Iacov prin cuvintele: “Parintele luminilor, la Care nu e schimbare sau umbra de mutare” (1, 17).

    – Dumnezeu este vesnic, cum ne incredinteaza cuvintele Apocalipsei: “Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Dumnezeu, Atottiitorul, Cel ce era, Cel ce este si Cel ce vine” (Apoc. 4, 8). El e inainte de timp, pentru ca timpul e de la El. Insusirea Lui vesnica e ca El este vesnic81 (Sf. Ilarie, Despre Sf. Treime, 2, 7, Migne, P. L., X, col. 54).

    – Dumnezeu e necuprins, pentru ca este nesfarsit si de nespus. Dumnezeu este nevazut. Cuvantul se adreseaza catre El in tacere, simtul se toceste vrand sa-L cerceteze, iar intelegerea se inchirceste vrand sa-L imbratiseze82 (Sf. Ilarie, Despre Sf. Treime, loc. cit.).

    – Dumnezeu e atotprezent, cum ne spune Psalmistul: “De ma voi sui in cer, Tu acolo esti; de ma voi cobori in iad, de fata esti. De voi lua ari-pile mele de dimineata si ma voi salaslui la marginile marii, si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta” (Ps. 138, 8-10). Fiind fara inceput si fara sfarsit, Dumnezeu este atotprezent, pentru ca nu El e in altceva, dar toate sunt in El. El e pretutindeni si e in intregime pretutindeni83 (Sf. Ilarie, Despre Sf. Treime, loc. cit.).

    – Dumnezeu e atotputernic, cum ne incredinteaza Sf. Evanghelie: ” Cele ce nu sunt cu putinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Atotputernicia lui Dumnezeu o sustin toti Sf. Parinti, indeosebi Aristide, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Sf. Chiril al Ierusalimului. Puterea lui Durnnezeu e nevazuta si ascunde o mare patrundere si simtire a Duhului84 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 6, 1, Migne, P. G., VII, col. 724).

    – Dumnezeu e atotstiutor, cum ne spune Sf. Apostol Pavel: “O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercate judecatile Lui si nepatrunse caile Lui!” (Rom. 11, 33). Stiinta lui Dumnezeu cunoaste toate deodata: cele trecute, cele prezente, cele viitoare. El cunoaste totul din veci; El stie inainte de facerea lumii ce se va intampla pana in ultimele clipe ale acesteia. Dumnezeu nu S-a sfatuit cu nimeni despre noi, in momentul cand am fost creati, pentru ca El cunostea rostul nostru inainte de facerea pamantului si a veacurilor85 (Sf. Chiril al Alexandriei, Teza despre Sf. si cea de o fiinta Treime, 15, Migne, P. G, LXXV, col. 292). Prin prestiinta Sa, Dumnezeu nu ne obliga sa facem cele viitoare86 (Fer. Augustin, Despre liberul arbitru, 3, 4, 11, Migne, P. L., XXXII, col. 1276). Dumnezeu stie toate cate se vor intampla prin libera vointa a oamenilor, dar aceasta prestiinta nu nimiceste liberul arbitru sau libera hotarire87 (Teodoret, Comentar la Romani, 8, 30, Migne, P. G; LXXXII, col. 141). Dumnezeu priveste in inimi, stie toate si aude toate88 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 4-5 Migne, P. G., XXXIII, col. 460).

    – Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: “Domnul iubeste judecata si nu va parasi pe cei cuviosi ai Sai; (acestia) in veac vor fi paziti; iar cei fara-de-lege vor fi izgoniti si semintia celor necredinciosi va fi starpita” (Ps. 36, 28).

    – Dumnezeu e bun, cum declara insusi Mantuitorul: “Nimeni nu este bun decat numai unul Dumnezeu” (Matei 19, 17).

    – Dumnezeu e iubire, cum ne incredinteaza Sf. Apostol Ioan (I Ioan 4, 8 si 16).

    – Dumnezeu este lumina (I Ioan 1, 5).

    – Dumnezeu este desavarsit, dupa cuvantul Mantuitorului: “Fiti dar desavarsiti, precum Tatal vostru din ceruri des (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 4, 11, 2, Migne, P. G., VII, col. 1002) savarsit este” (Matei 5, 48). Dumnezeu e desavarsit in toate, egal si asemenea cu Sine89. Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici nasterii, nici intamplarii. El nu Se micsoreaza, nici nu creste, ci e totdeauna acelasi90 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 4-5, Migne, P. G., XXXIII, col. 460; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 1, 5, Migne, P. G., XCIV, col. ,801).”

    Doamne ajuta!

  4. Pingback: STEFAN HRUSCA si valorile pe care le traieste si le marturiseste: CREDINTA, CUVIINTA, OMENIA, VERTICALITATEA. Sfatul unui tata bun din “alta lume”: “Auzi, oriunde te duci, sa fii om!“ (VIDEO) - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare