IPS HIEROTHEOS VLACHOS – ANALIZA CELUI MAI CONTROVERSAT PARAGRAF AL TEXTELOR DE LA CRETA. Cum s-a ajuns la “acceptarea denumirii istorice a celorlalte Biserici”? Istoricul paragrafului 6 al documentului “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”

30-07-2017 39 minute Sublinieri

HIEROTHEOS VLACHOS DESPRE SINODUL DIN CRETA

IPS HIEROTHEOS VLACHOS

Istoricul paragrafului 6 al documentului
Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine
*

SURSA: parembasis.gr

Traducere din greaca: m.l. Preluarea textului nu se poate face decat cu acordul explicit al siteului cuvantul-ortodox.ro

Textul cu titlul «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», așa cum a fost semnat de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe la Geneva (ianuarie 2016), în principal primele puncte, de la primul la al șaselea punct, îndeosebi acest ultim punct (al 6-lea), a fost cel care a provocat dezbateri intense la «Sfântul și Marele Sinod», care a avut loc în iunie 2016 la Colimbari, Creta. Aceste puncte constituie introducerea textului, pe care se întemeiază toată direcția lui.

În această introducere este scris că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, își fundamentează unitatea pe întemeierea ei de către Domnul nostru Iisus Hristos și pe comuniunea în Sfânta Treime și în Tainele ei. Unitatea aceasta se exprimă prin succesiunea apostolică și prin tradiția patristică și este trăită până astăzi. Sinoadele Ecumenice au scos în evidență legătura subzistentă între dreapta credință și comuniunea în Taine și Biserica Ortodoxă are responsabilitate față de unitatea și misiunea ei apostolică. Astfel, Biserica Ortodoxă a cultivat mereu dialogul «pentru unirea tuturor» «cu cei ce s-au despărțit de ea».

Dialogurile Bisericii Ortodoxe cu «restul lumii creștine» țintesc spre unitatea pierdută a creștinilor pe baza credinței tradiției Bisericii vechi a celor șapte Sinoade Ecumenice.

Unitatea Bisericii, după firea ei ontologică, este cu neputință să fie tulburată. Biserica Ortodoxă, după textul Întâistătătorilor, care a fost trimis la Sinod spre dezbatere, recunoaște existența istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine «care nu se află în comuniune cu ea», însă crede că și relațiile cu ele trebuie să se întemeieze pe clarificarea din partea lor cât mai grabnică posibil și mai imparțială a întregii teme ecleziologice și îndeosebi a învățăturii mai generale de la ei despre Taine, har, preoție și succesiune apostolică.

Este învederat că în aceste poziții există înțelegerea că Biserica Ortodoxă are conștiința că este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, însă recunoaște în același timp și denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine, care s-au despărțit «de ea». De asemenea, se observă înțelegerea că unitatea Bisericii Ortodoxe se întemeiază pe legătura nezdruncinată dintre dreapta credință și comuniunea în Taine, unitatea aceasta a ei este cu neputință să fie tulburată, însă în același timp este susținut faptul că Biserica Ortodoxă se luptă pentru unitatea tuturor Bisericilor și Confesiunilor creștine. Ajung acestea pentru a clarifica toată tema ecleziologică.

Textul acesta are o istorie deoarece a fost alcătuit de diferite Comisii sinodale pregătitoare, a fost aprobat la Conferința a treia Presinodală Panortodoxă de la Geneva din 1986, în timp ce la Comisia Presinodală Panortodoxă din 2015 de la Geneva a fost contopit cu alt text pe tema «Biserica Ortodoxă și Mișcarea ecumenică», cu rezultatul că au fost îndepărtate multe afirmații importante. Textul final a fost aprobat de Sinaxa Întâistătătorilor în ianuarie 2016 la Geneva și a fost trimis la «Sfântul și Marele Sinod» din Creta pentru prelucrarea finală și semnare.

În continuare vom vedea modul cum a fost alcătuită introducerea aceasta a textului.

  1. Textul și introducerea Secretarului Comisiei

Textul «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine» a fost alcătuit, după cum s-a menționat mai înainte, la a treia Conferință Presinodală Panortodoxă (28 octombrie – 6 noiembrie 1986).

În a doua zi a lucrărilor ei și mai ales în ședința ei de dimineață, la care a prezidat Preasfințitul Mitropolit Hrisostom al Mirelor, a fost citită introducerea Secretarului pentru Pregătirea Sinodului, Preasfințitul Mitropolit Damaschin al Elveției.

Referentul a menționat la început cele ce privesc pregătirea textului, în continuare a citit textul pe care l-a redactat Comisia și ulterior a făcut diferite observații asupra textului, informând pe delegații Bisericilor Ortodoxe despre diferite chestiuni[1].

Introducerea textului care a fost pregătit pentru dezbatere justifica dialogurile teologice pe care le făcea Biserica Ortodoxă cu ceilalți creștini, inventaria scopul lor, dificultățile lor și cum trebuie să fie înfruntate.

Este scris:

«Biserica Ortodoxă a fost favorabilă dintotdeauna și dispusă pozitiv spre orice Dialog. Iar în acești ultimi ani a intrat în Dialogul Teologic cu mai mule Biserici și Confesiuni creștine cu convingerea că prin Dialog dă o mărturie puternică despre comorile ei duhovnicești către cei din afara ei, cu scopul declarat de a netezi calea care conduce spre unitate.

Desigur, Biserica noastră, în timp ce dialoghează cu restul creștinilor, nu ignoră dificultățile acestui demers. Totuși nu se întemeiază numai pe puterile omenești ale celor ce poartă dialogurile, ci așteaptă și protecția Sfântului Duh prin harul Domnului, Care S-a rugat «ca toți să fie una» (In. 17, 21).

Pentru toate acestea, Biserica Ortodoxă rămâne credincioasă orientării trasată de ea de la început, după cum promovează Dialogurile cu toate Bisericile și Confesiunile, în ciuda faptului că în derularea acestora răsar multiple dificultăți, care au nevoie fiecare de abordări specifice.

Pe lângă acestea, se impune ca să fie depus un efort de coordonare a lucrărilor diferitelor Comisii teologice Interortodoxe, cu atât mai mult cu cât unitatea nezdruncinată care subzistă în Biserica Ortodoxă trebuie să fie descoperită și exprimată și în mediul acesta al Dialogurilor»[2].

În continuare se referă la dialogurile «cu anglicanii», «cu vechii catolici», «cu Bisericile Vechi Orientale», «cu romano-catolicii», «cu luteranii», «cu reformații».

La final, referentul a făcut și unele observații cu privire la titlul temei, adică despre titlul «Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine» ca să scrie «Relațiile Bisericii Ortodoxe…», cu privire la perspectivele Dialogurilor Teologice bilaterale, cu privire la tematică, cu privire la prioritatea dezbaterii anumitor probleme teologice din dialogul teologic și cu privire la dialogul cu vechii catolici.

Important în cazul de față este faptul că, cu privire la tematica dialogurilor în legătură cu textul care a fost alcătuit, scrie: «cu privire la tematică, a existat tendința unanimă a mutării centrului de greutate pe ”selectarea” temelor de la chestiunile teologice ce ”unesc” la cele ce ”despart” Bisericile în dialog și pe aspectul ecleziologiei»[3].

La finalul discursului, a făcut o constatare importantă.

«Desigur, nu scăpăm din atenție faptul că toate Dialogurile Teologice bilaterale purtate de Biserica Ortodoxă intră succesiv și constant într-un punct critic pentru cursul ulterior al lor la nivel ecleziastic, la care se încadrează și impasurile teologice mai serioase ale Dialogului dintre Ortodoxie și restul lumii creștine. Și, în vederea acestor noi perspective, care încurajează Dialogul Ecumenic și mai larg, Biserica Ortodoxă ar trebui să pună în valoare învățătura ei bisericească nu numai pentru confirmarea conștiinței ei de sine, ci și pentru evaluarea responsabilă a formei bisericești a lumii creștine din afara ei. Această valorificare a tradiției patristice și canonice, precum și a practicii bisericești consecvente cu privire la aceasta este subordonată nevoilor zilnice pentru participarea responsabilă la dialogurile Teologice bilaterale și multilaterale și pentru estimarea mai autentică bisericească a rezultatelor lor, precum și pentru o mărturie mai veridică a Ortodoxiei în lumea contemporană»[4].

Această observație are o importanță aparte pentru că provine de la Mitropolitul Damaschin al Elveției, care s-a ocupat mulți ani cu dialogurile Bisericii Ortodoxe cu ceilalți creștini și a fost Secretar al Comisiei pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod.

Partea importantă este că utilizează un discurs precaut și o terminologie precaută. Face referire la Biserica Ortodoxă și la «restul lumii creștine», după cum este, de altfel, și titlul textului.

Apoi se face referire la faptul că, în vederea noilor dialoguri ale Bisericii Ortodoxe «cu restul lumii creștine», trebuie ca Biserica Ortodoxă să valorifice învățătura ei bisericească, adică «tradiția ei patristică și canonică», nu numai pentru confirmarea conștiinței ei de sine că este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, ci și pentru evaluarea responsabilă «a formei lumii bisericești creștine din afara ei». Aceasta înseamnă că Biserica Ortodoxă ar trebui să stabilească, prin textul pe care l-a pregătit pentru Sfântul și Marele Sinod, ce sunt creștinii din afara ei din perspectivă ecleziologică, conform cu cadrul patristic și canonic al Bisericii.

Mai vede necesară o astfel de valorificare «ecleziologică» din perspectiva «practicii bisericești consecvente», cu scopul ca dialogurile teologice să se facă cu consecvență, pentru o mai autentică evaluare bisericească a rezultatelor dialogurilor teologice, după cum și pentru o «mărturie veridică a Ortodoxiei în lumea contemporană».

Semnalarea aceasta a Mitropolitului Damaschin al Elveției și Secretar al Comisiei pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod este oportună, importantă și decisivă. A pus problema ecleziologică cea mai mare cu care se confruntă Biserica Ortodoxă cu privire la dialogurile teologice, că adică trebuie să se stabilească așa-numita «eclezialitate» a «celorlalți creștini».

  1. Dezbaterea din partea delegaților Bisericilor Ortodoxe

După introducerea Secretarului a urmat o dezbatere importantă care a arătat lupta delegaților Bisericilor Ortodoxe pentru a fi formulată în text ecleziologia ortodoxă.

Voi prezenta opiniile lor cu scurte observații de-ale mele.

«Preasfințitul Președinte (Hrisostom al Mirelor, delegat al Patriarhiei Ecumenice): Mulțumesc Preasfințitului Secretar pentru prezentarea temei și a acestui text. După cum se pare, informațiile care sunt date în prima parte a textului Preasfințitului Secretar sunt folositoare pentru a descoperi cum a lucrat Comisia Interortodoxă Pregătitoare. Iar observațiile pe care le face la sfârșit sunt absolut folositoare pentru că ne dau situația creată după februarie prin desfășurarea ulterioară a Dialogurilor, unde au prezentat ele o dezvoltare și unde au avut ele noile lor întruniri. Prin urmare, avem o imagine completă în fața noastră despre ce s-a făcut atât pe parcursul pregătirii, cât și după aceea, până astăzi».[5]

Din textul acesta se vede că Preasfințitul Președinte a mulțumit prezentatorului atât pentru informațiile pe care le-a dat în introducerea sa despre dialogurile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, cât și pentru observațiile lui, dintre care una am văzut-o mai înainte. A caracterizat informațiile ca fiind folositoare, iar observațiile «absolut folositoare» pentru desfășurarea ulterioară a dialogurilor. Cu această observație a lui semnalăm că au dobândit o imagine pentru toată situația.

În continuare, Președintele a propus trei puncte practice pentru modul derulării dezbaterii în Comisiile Pregătitoare, dar și modul în care au ajuns temele la Sfântul și Marele Sinod.

Primul punct pe care l-a propus a fost să fie citit textul care se referă la fiecare dialog și să fie făcute observațiile corespunzătoare. Al doilea este că după ce Comisiile vor îmbunătăți textul, va trebui să fie trimis textul la «Sfântul și Marele Sinod definitiv» «ca temă încheiată» cu decizia plenului. Al treilea punct este că, deoarece dialogul cu ceilalți creștini se află în desfășurare și eventual nu vor fi validate când se va convoca Marele Sinod, de aceea Sfântul și Marele Sinod «va cerceta ansamblul dialogurilor pe fond și în detaliile lui». Astfel, în textul care va fi alcătuit de Conferința Presinodală Panortodoxă trebuia să fie punctat:

«Textul acesta, devenind acceptat de plen, este trimis la Sfântul și Marele Sinod. Totuși, deoarece în text există și cazuri a, b, c, d, acestea sunt propuse Bisericilor și Bisericile sunt chemate să le comunice și să le promoveze corespunzător».[6]

Din acestea se vede clar că textele pe care le-au lucrat delegații Bisericilor Ortodoxe sunt trimise în continuare «ca teme încheiate» la Sfântul și Marele Sinod, care totuși are competența să cerceteze ansamblul dialogurilor pe fond și în detaliile lui.

În final, acest lucru nu s-a făcut precis așa pentru că textele au fost dezbătute în Sinoadele Bisericilor Ortodoxe, care aveau puterea să facă propuneri, deși o serie de propuneri n-au putut să treacă din cauza interpretării pe care au dat-o temei unanimității, însă nici la Sinodul din Creta n-a fost o dezbatere despre unde se găsește fiecare dialog al Bisericii Ortodoxe cu «restul lumii creștine».

Cu toate acestea, la Conferința a treia Presinodală Panortodoxă (1986), după prezentarea Secretarului și observațiile Președintelui, a fost o dezbatere interesantă între delegații Bisericilor Ortodoxe asupra temei conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe și a delimitării celorlalți creștini.

Prezint dezbaterea din procesele verbale publicate, cu observațiile mele.

«Preasfințitul Episcop de Cartagina (Partenie, delegat al Patriarhiei de Alexandria): Preasfințite Președinte, aș vrea mai întâi să-mi exprim, după datoria frățească, mulțumirile mele Preasfințitului nostru Secretar, Mitropolitul Damaschin al Elveției. Practic, prezentările și observațiile sale ne ajută, dau o orientare pentru toată lucrarea și în general opiniile sale dau naștere la motivații care sunt de mare folos pentru fiecare Dialog și oricine poate să spună că întrebările sale sunt și de fundal general pentru toate Dialogurile pe care le vom cerceta. Mai înainte de a intra în fiecare Dialog separat, aș vrea să cer, dacă pot, pornind de la o motivație pe care o dă Secretarul și pe care o referă la toate Dialogurile, să ating o temă de fond general. Tema aceasta mă determină de multe ori să fiu reținut. O semnalează Secretarul în ultimul paragraf al textului: «În vederea noilor perspective…». Vorbește despre lumea creștină din afara Ortodoxiei. De multe ori am discutat la toate Dialogurile noastre cu toți ca cu frați creștini. Toți admitem aceasta. Însă mă întreb: nu este vremea să privim această poziție a noastră oarecum mai largă și oarecum mai adevărată? Am impresia că unele din celelalte Biserici creștine au progresat în privința acestei teme. Eu, când discut cu romano-catolicii – este o întrebare critică – admit că [ei] sunt Biserică sau nu? Este un punct vital. Să zicem ce sunt acești oameni. Adică Biserica Ortodoxă este singura Biserică și toți ceilalți sunt în afara Bisericii? Sau au și ei ceva din Biserică? Ce sunt romano-catolicii și ce sunt Bisericile Vechi Orientale? Dacă admit că sunt Biserici, voi începe să discut cel puțin mai frățește. Totuși, dacă nu sunt Biserici, atunci ce sunt? Această nedumerire o am și aș vrea o soluționare. Nu imediat. Dar să abordăm tema în Dialogurile noastre.»[7]

Când citește cineva opiniile Mitropolitului Partenie al Cartaginei, care a devenit după aceea Patriarh de Alexandria, al doilea ca ordine în dipticele Bisericilor Ortodoxe, observă că, după mulțumirile lui pentru prezentarea Mitropolitului de Elveția, care au fost de un real folos, a pus o «nedumerire» ecleziologică sub chip de întrebări, lăsând totuși să fie înregistrată opinia lui cu privire la «eclezialitatea» creștinilor eterodocși.

Pune tema «eclezialității» lumii creștine din afara Bisericii Ortodoxe cu care se fac dialoguri teologice. Pe Preasfințit îl interesează să se definească ce sunt romano-catolicii și ce sunt «Bisericile Vechi Orientale», adică anticalcedonienii sau precalcedonienii sau monofiziții, fiindcă are contact continuu cu copții din Egipt ca Mitropolit al Bisericii de Alexandria.

Face caz foarte clar de «frații creștini» și de «Bisericile creștine», care au luat decizii pe această temă, gândindu-se evident la romano-catolici, fiindcă romano-catolicii au progresat la Conciliul II Vatican de la principiul exclusivității la principiul includerii, adică au dat eclezialitate, fie și puțin, Bisericilor Ortodoxe și au numit pe ceilalți protestanți frați creștini.

Astfel, pune «întrebarea critică», lucru care este «de o importanță vitală»: «Eu, când dialoghez cu romano-catolicii, admit că sunt Biserică sau nu?». Adică: «Biserica Ortodoxă este singura Biserică și toți ceilalți sunt în afara Bisericii?». «Au și ei ceva din Biserică?».

Îi stimulează pe toți delegații Bisericilor Ortodoxe să răspundă la aceste întrebări. «Să spunem ce sunt acești oameni» și, desigur, să scrie ceva despre tema aceasta în textul pe care-l pregătesc pentru a fi trimis la Sfântul și Marele Sinod pentru o decizie ulterioară. Ar vrea «o soluționare», dar accentuează că «nu imediat».

Justifică această dezbatere a chestiunii pentru definirea celorlalți creștini în relație cu Biserica Ortodoxă pentru că un astfel de răspuns ar ușura dialogul cu acești creștini pentru că, după cum spune: «Dacă este admis faptul că sunt Biserică, voi începe să dialoghez cel puțin mai frățește. Totuși, dacă nu sunt Biserică, atunci ce sunt?».

Este un lucru bine cunoscut că delegatul Patriarhiei Alexandriei are convingerea că nu este Biserica Ortodoxă singură Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, ci au elemente de eclezialitate și creștinii din afara Bisericii Ortodoxe. Totuși pune tema pentru că vrea să primească un răspuns de la toate Bisericile Ortodoxe. În orice caz, opinia Sa a fost imediat pozitivă, că, adică, există și alte Biserici.

«Preasfințitul Președinte: Mulțumesc, Preasfințite [Episcop] de Cartagina. Aș reaminti plenului că în prima fază a pregătirii noastre presinodale am avut printre temele noastre și tema teologică a iconomiei în Biserica Ortodoxă. Și, când a fost cuvântul despre iconomie, pe care, poate, trebuie sau i se permite să o aplice Ortodoxia față de cei din afara ei, am avut un paragraf lung despre elementul de eclezialitate al celor cu care dialogăm. Unde s-a spus cu oarecare sensibilitate dogmatică și teologică de ce dialogăm, cum dialogăm și la ce grad de eclezialitate concepem că se găsesc frații noștri cu care dialogăm. Din nefericire, tema aceea a căzut, însă textul rămâne. Aveți dreptul să semnalați tema, însă și observația Secretarului nostru se referă precis la aceasta. Și noi să agonisim conștiința propriei noastre conștiințe de sine, dar să cercetăm pe cât este posibil elementul de eclezialitate pe care-l reprezintă cei cu care dialogăm. Poate va fi nevoie, nu în faza aceasta în care vorbim despre Dialoguri, ci într-o fază apropiată a parcursului nostru spre Sfântul și Marele Sinod, când va trece ordinea de zi a celor zece teme, să abordăm cu seriozitate și această temă, care va completa formularea noastră despre Dialoguri în viitor.»[8]

Președintele Conferinței Panortodoxe, Mitropolitul Hrisostom al Mirelor, delegat al Patriarhiei Ecumenice, a răspuns la opiniile delegatului Patriarhiei Alexandriei într-un mod nimerit. El însuși a supravegheat, ca delegat al Patriarhiei Ecumenice, dialogurile teologice ale Bisericii Ortodoxe cu ceilalți creștini, după cum cunoaște, de asemenea, și pregătirea Bisericilor Ortodoxe pentru Sfântul și Marele Sinod.

Astfel, a informat veritabil pe delegații celorlalte Biserici Ortodoxe că, între cele aproape 100 de teme care au fost pregătite de prima Conferință din Rodos în 1961, a fost pusă și tema noțiunii de Biserică. La fel, a fost pusă și tema acriviei și iconomiei în Biserica Ortodoxă, pe care a cercetat-o din perspetivă ecleziologică, ce sunt celelalte Confesiuni creștine, dar și cum îi primim în Biserica Ortodoxă pe creștinii eterodocși, prin Botez sau prin Mirungere, lucru la care se va da răspuns dacă există botez valid și real în afara Bisericii Ortodoxe.

În acest text, pe care-l pregăteau, exista și «un paragraf lung despre elementul de eclezialitate al celor cu care dialogăm». În acest paragraf era abordat gradul de «eclezialitate» «al fraților» cu care se fac dialogurile și mai ales acesta se face cu «o oarecare sensibilitate dogmatică și teologică».

Nu am sub ochi textul acesta și paragraful despre «eclezialitate» al creștinilor eterodocși, dar se vede limpede din cuvintele Preasfințitului Președinte că tema aceasta a căzut din tematica Sfântului și Marelui Sinod: «Din nefericire, tema aceea a căzut, dar textul rămâne». Cuvântul «din nefericire» este emblematic. Pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod, care a fost alcătuită, au trecut numai «zece teme», totuși nu tema noțiunii de Biserică și tema despre acrivie și iconomie în Biserică. O astfel de temă serioasă nu a fost văzută bună să fie abordată la acest Mare Sinod.

Concret, când citește cineva deciziile primei Conferințe Presinodale Panortodoxe (Geneva, 21-28 noiembrie 1976), va constata că au fost delimitate zece teme cu care se va ocupa Sfântul și Marele Sinod și, imediat după acestea, s-au hotărât că temele de a doua prioritate vor fi patru, între care și ce este Biserica și ce este acrivia și iconomia în Biserica Ortodoxă, cu privire la modul acceptării eterodocșilor în Biserica Ortodoxă.

Este scris concret:

«…decide în unanimitate:

  1. pentru tematică:
  2. A fost constituită ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod din următoarele zece teme:
  3. a) Diaspora ortodoxă.
  4. b) Autocefalia și modul ei de proclamare.
  5. c) Autonomia și modul ei de proclamare.
  6. d) Dipticele.
  7. e) Chestiunea noului calendar.
  8. f) Impedimentele la căsătorie.
  9. g) Readaptarea regulilor bisericești despre post.
  10. h) Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine.
  11. i) Ortodoxia și Mișcarea Ecumenică.
  12. j) Contribuția Bisericilor Ortodoxe Locale la impunerea idealurilor creștine de pace, libertate, fraternitate și iubire între popoare și încetarea discriminărilor rasiale.
  13. Din restul temelor propuse, cele care au reunit a doua prioritate de mai mare preferință în Comisie, adică următoarele: Izvoarele dumnezeieștii descoperiri, Noțiunea de Biserică, Codificarea sfintelor canoane și a rânduielilor canonice, Iconomia și acrivia, acestea vor fi trimise la o studiere aparte a Bisericilor în parte cu scopul de a ajunge eventual la o viitoare examinare interortodoxă».

Deci trebuia ca tema Bisericii și gradul de «eclezialitate» al eterodocșilor să fie pusă oficial spre dezbatere în Sinodul Bisericilor Ortodoxe Locale și, după ce era coaptă tema, atunci eventual să fie studiată într-o viitoare întrunire interortodoxă.

Totuși o astfel de dezbatere teologică nu a avut loc până acum, cel puțin în Grecia, dar în final a fost abordată această temă la Sinodul din Creta, pe lângă cele scrise și spuse la Conferințele Presinodale Panortodoxe.

Mai ales că Mitropolitul Hrisostom al Mirelor a scris o carte despre recunoașterea tainelor eterodocșilor și acolo a cuprins tot materialul și pozițiile sale personale pe această temă, care a căzut din tematica «Sfântului și Marelui Sinod».

În orice caz, Mitropolitul Cartaginei a pus o temă serioasă: Cum se fac dialogurile teologice cu creștinii eterodocși fără să fie definit precis ce sunt?

Din nefericire, și pe tema aceasta a prevalat o confuzie teologică în Biserică conform cu cele pe care le-a descoperit Gheorghe Galitis, care a vorbit imediat după Președinte.

«Onorabilul Profesor Galitis (delegat al Patriarhiei Ierusalimului): Preasfințite Președinte, Preasfințitul Episcop de Cartagina a atins o temă foarte importantă, care ar trebui să o numim în limbaj teologic tema despre limitele Bisericii. Este o temă foarte mare, pentru care s-a făcut cu un an în urmă o ședință în cadrul acesta al Centrului Ortodox. Seminarul Teologic din Chambesy s-a ocupat cu Dialogurile Bisericii și o temă centrală a fost și granițele Bisericii. Cu tema aceasta s-au ocupat mulți teologi (Florovsky, Bulgakov, greci șamd). Vreau să fac trimitere și la această minunată carte pe care am primit-o toți și care are un capitol minunat referitor la asta. Cu această ocazie, îngăduiți-mi să felicit și să-mi exprim marea bucurie pentru toată munca aceasta pe care o prezintă Preafericitul Secretar în această carte, care este foarte de ajutor și plină de informații despre Dialoguri, dar, la fel, și ca o colecție de texte referitoare la Dialoguri. Cât privește textul care se găsește înaintea noastră, aș dori să spun că elementele pe care le dă Secretarul la finalul prezentării sale bune ar fi și trebuie să fie luate în vedere de Comisie și să fie incluse în text pentru o prezentare mai completă a lui.»[9]

Din intervenția aceasta reiese că Gheorghe Galitis, delegat al Bisericii Ierusalimului, a dat o informație importantă despre modul cum era pregătită tema «despre granițele Bisericii». Cele câte le-a spus arată că s-a făcut mereu dezbatere și din partea Profesorilor Facultăților de Teologie, dar și din partea Congreselor și Seminariilor despre «granițele Bisericii», adică în ce măsură se identifică granițele harismatice și cele canonice ale Bisericii și dacă în afara «granițelor Bisericii Ortodoxe» există alte Biserici.

Evident, se face referire la textele Teologilor și la Congresele la care a fost dezvoltată opinia că nu se identifică granițele harismatice cu cele canonice ale Bisericii, ceea ce înseamnă că în afara Bisericii Ortodoxe, după cum este hotărât de canoane și de dogmele Bisericii Ortodoxe, există harisme (har).

Firește, după cum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Duh lucrează în toți și în cei din afara Bisericii «ca cu reținere» și «prevăzător», iar în cei de sub Lege «ca un indiciu al călcării de lege» și «ca luminător» al făgăduinței lui Hristos; dar numai în cei ce trăiesc după Hristos lucrează «ca înfiere», pentru că prin El devin fii ai lui Dumnezeu și în aceștia, care au ajuns la îndumnezeire, lucrează Sfântul Duh «ca făcător de înțelepciune».

Acest lucru este cunoscut în toată tradiția apostolică și patristică, dar în harisme și în modul în care lucrează Sfântul Duh în toți, și în creștinii din afara Bisericii, nu este inclusă viața Bisericii. Aceasta înseamnă că Sfântul Duh dăruiește diferite harisme trupești și duhovnicești creștinilor și celor din afara Bisericii, dar acest fapt nu se întâmplă cu Tainele care se fac în Biserica Ortodoxă, care este Trupul lui Hristos. În afara Bisericii nu există Taine, ci există diferite harisme.

Drept aceea consider că cei câți au ținut cuvântare despre neidentitatea cadrelor canonice și harismatice nu se gândesc la Tainele Bisericii, care au loc în cadru canonic în Trupul lui Hristos. Și cei câți au vorbit despre identitatea cadrelor canonice și harismatice nu înțeleg că Sfântul Duh nu lucrează și în afara Bisericii, dând diferite harisme, totuși nu viața sacramentală.

Gheorghe Galitis se vede că dezbate tema granițelor Bisericii și acceptă opiniile teologilor care se ocupă cu această temă, trimite la o carte care este rezultatul unui Congres și am sesizat că tema Congresului a fost că nu sunt identice granițele canonice cu cele harismatice ale Bisericii. La fel, propune că cele subliniate de Secretarul Comisiei, adică Mitropolitul Damaschin al Elveției, va trebui să fie incluse în textul care este pregătit pe tema «Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine» pentru «o prezentare mai completă a lui».

A continuat dezbaterea Preasfințitul Mitropolit Hisostom de Peristeri:

«Preasfințitul de Peristeri (Hrisostom, delegat al Bisericii Greciei): Preasfințite Președinte, trebuie să felicit pe Preasfințitul Secretar. Cu toate acestea, totuși, aș vrea să spun că nu pot să fiu de acord în întregime cu evaluarea pe care o face asupra Dialogurilor parțiale. Întrebarea mea este: Vom dezbate despre punctele evaluării Secretarului sau nu? Pentru că unele din aceste evaluări sunt corecte, în altele totuși nu ne găsim în acord. Este o generalitate tema și trebuie să fie dat un răspuns.»[10]

Mitropolitul Hrisostom de Peristeri nu a exprimat opinia sa despre «granițele Bisericii» și despre gradul de «eclezialitate» a celorlalți creștini, ci într-un mod general, fără să dea lămuriri, a accentuat că trebuie să fie o dezbatere despre evaluările dialogurilor, fapt pe care l-a pus în prezentarea sa Secretarul Comisiei, și că acela nu este de acord cu unele evaluări ale lui. Mai ales a accentuat că aceasta este o temă necesară, la care «trebuie să fie dat un răspuns».

Președintele, Mitropolitul Hrisostom al Mirelor, a dat o explicație că «Secretarul nu face o evaluare a textelor, ci face o evaluare și înfățișare a faptelor». «Textul Secretarului este complet neutru, nu influențează dezbaterile noastre, care vor fi pe text.»[11]

Imediat după aceea a luat cuvântul alt delegat al Bisericii Greciei, Mitropolitul Hristodul al Dimitriadei, apoi Arhiepiscop de Atena și a toată Grecia.

«Preasfințitul Episcop al Dimitriadei (Hristodul, delegat al Bisericii Greciei): Preasfințite Președinte, Preasfințitul Mitropolit de Cartagina a pus o temă uriașă spre dezbatere, adică tema concepției noastre despre Bisericile și Confesiunile creștine care se află în afara propriei noastre Biserici, cu care ne aflăm în dialog. Dacă nu este dezlegată tema aceasta, consider că „ne ostenim în zadar”. Am caracterizat tema aceasta fundamentală și capitală pentru că are o legătură imediată cu conștiința noastră de sine eclezială. Într-un fel, întorcând întrebarea, m-aș întreba: avem noi, ca Biserică Ortodoxă, conștiința de sine trebuincioasă? Cine suntem noi? Aceasta trebuie să spunem înainte de a cerceta cine sunt ceilalți. Spun aceasta, deși este de la sine înțeles. Pentru că vai de noi dacă ne apropiem de Dialogul cu eterodocșii fără să credem că noi suntem Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică. Întrebarea Preasfințitului de Cartagina pune poate pe tapet – o spun cu multă reținere – ceea ce este cunoscut drept teoria ramurilor. Vom admite această teorie sau vom rămâne în Unam Sanctam? În vederea acestei probleme, deoarece văd de la sine înțeles că toți ne întâlnim la bază, că noi suntem Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, aș vrea, Preasfințite Președinte, să propun pentru introducere, care precede Dialogurile particulare, să fie pusă o frază, imediat după prima, care să accentueze propria noastră conștiință de sine, chiar dacă aceasta ar da rău eventual pentru cei care se află în afara propriei noastre Biserici. Aceasta este prima mea observație.»[12]

Citind textul care a fost pregătit și a fost pus spre dezbatere, constatăm că nu se face nici o mențiune despre faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică și nu se delimitează ce sunt creștinii din afara ei. Acest lucru l-a făcut pe Mitropolitul Hristodul să ridice tema.

Totuși, în introducerea textului pregătit, se face referire la «Bisericile și Confesiunile creștine» din afara Bisericii Ortodoxe și, ca urmare, sunt caracterizate drept «Biserici creștine».

Intervenția Mitropolitului Hristodul de Dimitriada se distinge prin îndrăzneală și stăruința de lămurire a temei. Desigur, ține un cuvânt despre o observație și ar fi urmat și alta, pe care o formulase în continuarea dezbaterii, referitor la coordonarea diferitelor Comisii Teologice Interortodoxe și la procedura dialogurilor teologice.

În orice caz, Mitropolitul de Dimitriada a continuat dezbaterea pe care a început-o Mitropolitul de Cartagina, dar într-o altă dimensiune, diferită, adică a vorbit despre «conștiința noastră de sine ecleziologică», apreciind tema aceasta drept «o temă uriașă spre dezbatere», «drept fundamentală și capitală» în raport cu ceilalți creștini, pentru că, dacă nu este dezlegată această temă, atunci «ne ostenim în zadar».

În practică, tema pe care a ridicat-o Mitropolitul de Cartagina o tâlcuiește Mitropolitul de Dimitriada cu reținere, este dacă vom primi «teoria ramurilor», conform căreia toate Comunitățile și Confesiunile creștine sunt ramuri ale unui copac al creștinismului și caută unitatea, ceea ce înseamnă că nu are nimeni exclusivitate că propria lui Biserică este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică. Întrebarea pe care a pus-o Mitropolitul de Dimitriada este: «Vom admite această teorie sau vom rămâne în Unam Sanctam?».

În această intervenție Mitropolitul de Dimitriada pune întrebarea: «Avem noi, ca Biserică Ortodoxă, conștiința de sine trebuincioasă? Cine suntem noi?» Consideră că această întrebare trebuie să preceadă și în continuare să se pună întrebarea «cine sunt ceilalți?», deși această temă «este de la sine înțeleasă».

În continuare dă mărturisirea că în această Sinaxă toți au conștiința că aparțin de Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică și propune în textul pe care-l pregătesc să fie pusă în introducere o frază care să arate conștiința de sine pe care o avem ca ortodocși. Cu această propunere semnalează vizibil: «chiar dacă acest lucru ar da rău eventual pentru cei ce se află în afara Bisericii noastre».

Intervenția Mitropolitului de Dimitriada a fost nimerită și a lăsat eventualitatea în continuare ca ei să avanseze la definirea eterodocșilor.

În procesele verbale la acest punct este scris:

«În acest punct, Preasfințitul Președinte citește din textul Comisiei Interortodoxe Pregătitoare din 1971 pe tema iconomiei paragraful referitor la conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe: «De aceea și Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, având conștiința însemnătății și a importanței structurii prezente a creștinismului, nu numai că recunoaște, deși ea este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică, existența ontologică a tuturor acestor Biserici și Confesiuni creștine, dar chiar crede în mod pozitiv că relațiile ei cu toate acestea se întemeiază pe o clarificare cât mai curând posibil și mai obiectivă a toată tema ecleziologică și a învățăturii dogmatice complete de la ei…»[13]

Deci se vede că Președintele, întrezărind dreptatea observației Mitropolitului Hristodul de Dimitriada, amintește un text care a fost redactat de Comisia Pregătitoare Interortodoxă din anul 1971 pe tema iconomiei, temă care a căzut, după cum se știe, din lista de teme a Sfântului și Marelui Sinod care se pregătea.

În acest text este exprimată conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe că ea este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, dar «recunoaște … existența tuturor acestor Biserici și Confesiuni creștine». Iată, deci, fraza care exista în text, pentru care s-a făcut o dezbatere intensă în Creta! Adică în această frază este un paradox: pe de-o parte se crede că Biserica este una și aceasta este cea Ortodoxă, iar pe de altă parte recunoaște și «existența ontologică» a tuturor celorlalte «Biserici și Confesiuni creștine». În același timp, este accentuat faptul că trebuie să fie clarificate obiectiv pe de o parte toată tema ecleziologică, pe iar de altă parte învățătura dogmatică a tuturor acestor «Biserici și Confesiuni creștine».

Acest text, cu unele schimbări, după cum vom vedea la final, a constituit baza textului final al celei de a treia Conferințe Presinodale Panortodoxe de la Geneva din 1986. Mai jos vor fi comparațiile.

În orice caz, se vede că Hristodul al Dimitriadei a propus să fie puse în text cele referitoare la conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, iar la tema ce sunt creștinii care se găsesc în afara Bisericii nu a ridicat obiecție, de vreme ce era un cuvânt despre «Bisericile și Confesiunile creștine».

În continuare a intervenit Mitropolitul Filaret al Kievului.

«Preasfințitul Mitropolit de Kiev (Filaret, delegat al Patriarhiei Rusiei: Aici se pune o chestiune esențială. Întrebarea aceasta se referă la conștiința noastră de sine. Cred că, fără o definire clară cu privire la ce reprezintă Biserica Ortodoxă, este foarte dificil să înaintăm la chestiunea Dialogurilor. Ne aflăm în situația de a nu fi înțeleși de turma noastră. Credincioșii noștri pot face uz de o critică severă și dreaptă față de noi pentru că în text nu este precizat cu claritate și acrivie ce cugetă despre sine Biserica Ortodoxă. Acesta este primul lucru. A doua chestiune se adresează nouă tuturor: Avem înaintea noastră textul pe care l-a pregătit Comisia Interortodoxă Pregătitoare. În acest text sunt cuprinse foarte multe chestiuni și sub aspect metodologic. Vă întreb. Sfântul și Marele Sinod este dator să ia decizii asupra unor chestiuni metodologice? Care sunt temele dezbătute, în ce ordine, teme dificile sau mai ușoare, care este amploarea textelor, în ce limbă trebuie să fie redactate – în franceză, rusă, greacă, arabă sau altă limbă? Aceste probleme țin de Sinod? Dacă propunem Sfântului și Marelui Sinod ciorna unei decizii, ar putea să ne zică cineva că Sinodul nu trebuie să se ocupe de astfel de chestiuni. Acestea sunt de o importanță secundară, au caracter trecător și Sinodul nu se va ocupa cu astfel de chestiuni. Pe baza acestei perspective, avem datoria să intervenim în redactarea textului pentru Sfântul și Marele Sinod? Mă gândesc că Sinodul trebuie să soluționeze chestiunile fundamentale în legătură cu Dialogul, iar chestiunile de metodologie, care au caracter temporar, nu trebuia și nu trebuie să preocupe Sinodul. Mulțumesc.»[14]

Când citește cineva atent intervenția delegatului Bisericii Rusiei, vede că-și concentrează atenția pe două puncte.

Primul este că trebuie să fie înregistrată clar conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, lucru care este element indispensabil pentru dialoguri. Aceasta se spune pentru că ia în calcul reacția turmei.

Al doilea punct este că a pus temele metodologice despre Sfântul și Marele Sinod, despre temele care se dezbat, despre care va fi ordinea dezbaterilor, în ce limbă vor fi susținute, dacă temele acestea țin de Marele Sinod. A propus să fie redactat un text despre Sfântul și Marele Sinod, că Sinodul acesta trebuie să «soluționeze chestiunile fundamentale în raport cu dialogul», iar temele metodologice, care au caracter temporar, nu trebuie să preocupe Sinodul.

Această intervenție este stranie, pentru că nu pune întrebări teologice, nu clarifică ce înseamnă «chestiuni fundamentale», nu definește ce înseamnă faptul că Sinodul nu trebuie să se ocupe cu chestiunile secundare. Important este că nu se referă deloc la «eclezialitatea» celorlalți creștini, nu ia deloc poziție asupra temei despre «granițele Bisericii», temă pe care să făcea înainte o dezbatere intensă din partea delegaților celorlalte Biserici Ortodoxe.

Președintele, răspunzând Mitropolitului de Kiev, a spus că observațiile lui se potrivesc la punctul al treilea din propriile lui observații pe care le făcuse înainte, că adică «există evident puncte circumstanțiale în textul acesta și că acestea trebuie să fie extrase și să întrunească promovarea imediată din partea acestei Conferințe».[15]

Dezbaterea a continuat.

«Onorabilul Profesor Fidas (Delegat al Bisericii Ierusalimului): Preasfințite Președinte, am impresia că tema care se pune prin introducerea Preasfințitului Secretar este o temă mai largă, nu atât cu privire la stabilirea conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe, care nu este o temă de studiu, ci o temă de mărturisire – de aceea consider că nu există nimeni care simte nevoia să confirme mărturisirea de credință în Biserica de care aparține – cât cu privire la ce reprezintă din punct de vedere ecleziologic comunitățile creștine din afara Bisericii Ortodoxe. Tradiția canonică și practica Bisericii Ortodoxe au experiențe schimbate și teologia contemporană se preocupă. Este nevoie de un astfel de studiu al temei cu privire la ce trebuie să spună Biserica, pe baza tradiției canonice și patristice, luând în calcul pe toate celelalte, care se prezintă în experiența canonică și cu privire la cum îi primește Biserica pe eterodocși. Acesta este un criteriu canonic pentru ca să poată Biserica să-i definească, ce consideră că sunt eterodocșii. Adică o «ecleziologie» pentru «Bisericile» din afara Bisericii Ortodoxe. Trebuie să se facă un studiu pentru ca să cunoaștem cum trebuie să se realizeze propria noastră responsabilitate la Dialoguri. Acesta ar fi lucru însemnat, dar și foarte mare. Acum pur și simplu se face o formulare. G. Florovsky, de exemplu, face diferență între abordarea canonică și harismatică a granițelor Bisericii. Totuși poate să fie spus acest lucru? Și are consecvență? Trebuie să fie o lucrare pentru a fi ușurată Biserica Ortodoxă la Dialoguri. Dacă acesta este un proiect, atunci nu este dezlegat în acest text. Este un program al lucrărilor.»[16]

Vlasie Fidas, reprezentând Biserica Ierusalimului, a vrut evident să susțină textul care a fost pus spre dezbatere, care a primit o critică cum că nu cuprinde un paragraf despre conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe și despre creștinii din afara ei.

Astfel, a semnalat faptul că tema conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe «nu este o temă de studiu, ci o temă de mărturisire», fără să înțeleg de ce nu putea să fie pusă o mărturisire a conștiinței de sine într-un astfel de text, care ar decurge de la Sfântul și Marele Sinod, care va fi un text mărturisitor. Se vede că voia să sublinieze faptul că este nevoie de ceva mai mult pentru a fi formulat ce «reprezintă din punct de vedere ecleziologic» creștinii din afara Bisericii Ortodoxe. De asemenea, a ținut un discurs despre «comunitățile creștine din afara Bisericii Ortodoxe». Observăm că el însuși utilizează termenul de «comunități creștine» înainte de a-l propune Biserica Greciei și unii l-au considerat drept fundamentalist.

Totuși, în același timp, a fost accentuat despre eterodocși că tema aceasta nu a fost clarificată de «tradiția canonică și de practica Bisericii Ortodoxe», care «au experiențe schimbate» și încă «se preocupă».

Aici se vede clar confuzia care domnește astăzi cu privire la creștinii care se află în afara Bisericii Ortodoxe. Biserica a decis în hotărârile Sinoadelor Ecumenice și Locale despre eretici, dar punctul de vedere contemporan al diferitelor Biserici Ortodoxe, în principal al Întâistătătorilor, precum și teologia academică au produs o confuzie în principal din secolul al XX-lea și după aceea.

Desigur, Vlasie Fidas a propus că este nevoie să se facă un studiu «pe baza tradiției canonice și patristice» despre «modul cum primește Biserica pe eterodocși», astfel încât să fie definit precis ce sunt eterodocșii. A propus să se facă un studiu a toată tema și să fie definită «ecleziologia» «bisericilor» care sunt în afara Bisericii Ortodoxe. Un astfel de studiu ar fi «însemnat» și «mare lucru» și ar ajuta în cadrul dialogurilor.

Aceasta înseamnă că Bisericile Ortodoxe au început dialogurile cu eterodocșii și fac dialoguri teologice cu ei fără să pună o bază ecleziologică esențială și clară, adică fără perspective ecleziologice.

Vlasie Fidas a menționat distincția pe care o face Gheorghe Florovsky «între abordarea canonică și harismatică a granițelor Bisericii», dar a pus și întrebări dacă aceasta poate să se spună și dacă acest lucru ar fi consecvent. Într-un final, a susținut că această temă nu este dezlegată prin acest text, pe care-l lucrează.

Prin intervenția lui Vlasie Fidas se conturează o bază teologică, adică este propus un studiu teologic al temei eterodocșilor și modul în care îi primim în Biserica Ortodoxă, se gândește evident la canoanele Sinodului al II-lea Ecumenic și cinci-șase, după cum le interpretează din nefericire cei care au puncte de vedere ecleziologice confuze.

Totuși, pe lângă propunerea despre studiul teologic al temei, printre altele Fidas acceptă că nu există o linie unitară cu privire aceste teme «din partea tradiției canonice și a experienței Bisericilor Ortodoxe», lucru care consider că este periculos. Astfel, deși este atent cu privire la terminologia Confesiunilor eterodoxe, pe care le numește «comunități creștine», totuși propune un studiu pe temă pentru a fi definită «o ecleziologie» a «Bisericilor» din afara Bisericii Ortodoxe.

Această opinie este neclară și teologic imprecisă, se evidențiază prin confuzie teologică și ecleziologică, se vede că susține faptul de a rămâne textul așa cum a fost alcătuit, fără să fie pusă vreo introducere în care să fie mărturisită conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe și din procesele verbale nu reiese să fi răspuns cineva dintre cei de față la aceste puncte de vedere.

Președintele a închis dezbaterea.

«Preasfințitul Președinte (Hristostom): Mulțumesc. Cred că au existat destule edificări care au fost spuse despre tema generală. Mai cred, cu smerenie, că Comisia care va cerceta textul va trebui să aibă în vedere și cele spuse aici la general despre toată chestiunea. Probabil să rezulte din partea lucrării Comisiei unul sau două paragrafe care vor acoperi această nevoie, cel puțin pentru acest text în această fază. Pun, fraților, aici în dezbatere prologul textului și imediat îndată Dialogul cu anglicanii.»[17]

Apoi Mitropolitul de Dimitriada a ridicat problema coordonării lucrării diferitelor Comisii Teologice interortodoxe despre dialogurile teologice și Președintele a răspuns.

Mai departe, Mitropolitul Antonie al Transilvaniei a pus diferite probleme.

«Preasfințitul Mitropolit al Transilvaniei (Antonie, delegat al Bisericii Române): Mă aflu în dificultate cu textul în mare și în special cu introducerea lui, pentru că acesta, ceea ce prezintă textul și introducerea nu sunt, după părerea mea, un text pentru Sfântul și Marele Sinod. Este mai mult sau mai puțin o evaluare a Dialogurilor contemporane, o descriere a punctului în care ne aflăm astăzi. Totuși dialogurile se găsesc în desfășurare. Ceea ce astăzi este valabil din text nu va fi valabil mâine. Drept aceea nu este un text ca să fie depus la Sfântul și Marele Sinod. Cred că pentru Sfântul și Marele Sinod introducerea este mai importantă. O introducere care să menționeze principii pe care va trebui să se întemeieze diferitele Comisii sau cei implicați în Comisiile internaționale. Totuși principiile acestea nu există în introducere. Desigur, sunt de acord să dezbatem despre fiecare Dialog deosebit, dar, cum am semnalat, tot ceea ce spunem va fi fără folos în viitor. Deci trebuie să se spună ceva în introducere despre metodologie și despre evaluările noastre despre cadrele acestor Dialoguri. Se spune ceva în introducere, care este foarte important: poziția noastră este pozitivă în legătură cu Dialogurile. Dar aceasta este tot. Toate celelalte puncte se referă la Dialoguri. Nu spunem, de ex., în introducere cu care creștini suntem gata să dialogăm. Observația Mitropolitului de Kiev a fost foarte bună în ce privește diferența de ex. de caracter al Dialogurilor. Este o treabă Dialogul cu romano-catolicii, cu vechii catolici și cu Bisericile Vechi Orientale și altă treabă Dialogul cu reformații sau cu luteranii. Cu unii dialogăm pentru unitate, iar cu alții despre o formulă de acord. Există, de altfel, o formulă foarte frumoasă în introducerea Secretarului: „Există dialoguri care vizează unitatea și există dialoguri care vizează pur și simplu apropierea teologică”. În orice caz, în lumea contemporană mai există multe comunități creștine, care se dezvoltă mai larg și se constituie, după cum spun ele, în Biserici. Mă refer, de exemplu, la Bisericile libere (Free Churches). Suntem gata să dialogăm cu ele? Nu spunem nimic despre aceasta. Îi considerăm pe aceștia creștini sau nu? Pentru că în titlu spunem: Dialogurile cu restul lumii creștine.

Iată unele observații concrete în legătură cu introducerea. Aș adăuga că în această introducere nu există nimic despre problemele practice, despre care putem să dialogăm. Problema, de ex., păcii, pe care o vom cerceta în celălalt text. Există multe chestiuni practice, pe care putem să le dezbatem la Dialogurile cu cei cu care putem să ajungem la un acord mai repede în legătură cu chestiunile teologice. Sunt și acestea căi care ar putea, la fel, să conducă spre unitate.»[18]

Intervenția de bază a Mitropolitului Antonie al Tansilvaniei este că acest text, după cum a fost alcătuit și deoarece există o desfășurare pe drumul dialogurilor, nu este «un text ca să fie depus la Sfântul și Marele Sinod». Considera că va trebui să fie dată o semnificație introducerii din text, în care ar trebui să fie puse principiile de bază pe care se vor întemeia diferitele Comisii. De asemenea, a menționat faptul că în introducerea textului de dezbătut «nu spunem cu care creștini suntem gata să dialogăm», de ce dialogăm cu unii despre unitate și cu alții există o formulă de acord.

Semnificativă este fraza lui: «În orice caz, în lumea contemporană mai există multe comunități creștine, care dezvoltă mai larg și se constituie, după cum spun ele, în Biserici» și a menționat ca exemplu «Bisericile libere».

Președintele a închis ședința de dimineață spunând:

«Preasfințitul Președinte: Din dezbaterea avută iese în evidență nevoia să fie puse principii clare cu privire la Dialog și că ceea ce este posibil să fie spus despre principiile valabile pentru lucrarea Dialogurilor trebuie să fie încadrat într-o introducere mai largă a acestui text. Introducere care va fi partea de bază a textului nostru pentru Sfântul și Marele Sinod. Rog Comisia a doua să însemneze toate aceste puncte și să demareze o nouă lucrare pe măsură.

Dezbaterea nu dat o dezlegare. În ședința noastră de după amiază vom dezbate despre aceeași temă.»[19]

La aceleași rezultate a ajuns și Comisia de după amiază. A zis între altele:

«Preasfințitul Președinte: Părinților și fraților, cred că trebuie să prelungim lucrarea noastră și că au fost elucidate destule puncte. Mai întâi, din dezbaterea de dimineață reiese clar concluzia că trebuie oricum să lărgim prologul textului despre Dialoguri. Și să-l lățim în sensul de a exista paragrafe conturate care vor acoperi premizele ecleziologice sub care și pentru care facem Dialogul nostru. Această primă sarcină trebuie să o consacrăm la început unei Comisii și să ne ofere o formă concretă. Dacă facem aceasta, deja vom avea de trimis la Sfântul și Marele Sinod un element mai teologic pe care ar putea să se decidă la vreme…»[20]

Când citește cineva procesele verbale ale celei de a treia Conferințe Presinodale Panortodoxe pe această temă, vede o luptă teologică pentru a fi definiți «restul creștinilor», care se găsesc în afara Bisericii Ortodoxe, dar și o neclaritate teologică și ecleziologică în luările de poziție ale delegaților Bisericilor Ortodoxe, deși Președintele consideră că în toate acestea care au fost spuse «au existat destule elucidări».

A propus, totuși, că toate cele care au fost spuse vor trebui să fie studiate de Comisia care va redacta textul pentru a da satisfacție tuturor aspectelor și să fie redactate unele paragrafe care vor fi puse ca introducere la text.

În continuare a fost un dialog despre alte puncte din textul de dezbătut, care se referă la dialogul Bisericii Ortodoxe cu «restul lumii creștine».

  1. Formarea textului

După toate observațiile, textul a fost format ca în prezentare, având ca bază textul pe care l-a menționat mai înainte Președintele și care text exista în textul despre iconomie, care a căzut din tematica Sfântului și Marelui Sinod, ca și tema despre noțiunea de Biserică.

Textul care a fost pus la bază este următorul:

«De aceea, și Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, având conștiința importanței și a însemnătății structurii prezente a creștinismului contemporan, nu numai că recunoaște, deși ea este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, existența ontologică a tuturor acestor Biserici și Confesiuni creștine, ci și crede în mod pozitiv că relațiile ei cu toate acestea se sprijină pe o clarificare cât mai curând posibil și mai obiectivă a toată tema ecleziologică și a învățăturii generale dogmatice de la ei…»[21]

În textul final al celei de a treia Conferințe Presinodale Panortodoxe din 1986 au rămas două paragrafe din textul care fusese deja alcătuit și pe care l-a citit Secretarul și din aceste două paragrafe a rezultat un paragraf care provenea din textul despre iconomie, care căzuse deja din tematica Sfântului și Marelui Sinod de la prima Conferință Presinodală Panortodoxă de la Geneva, în 1976.

Prin urmare, au rămas cele două paragrafe cu unele adăugiri, adică:

«Biserica Ortodoxă a fost favorabilă și dispusă pozitiv de la început spre orice Dialog. Iar în acești ultimi ani a intrat în Dialog Teologic cu mai multe Biserici și Confesiuni creștine cu convingerea că prin Dialog dă o mărturie puternică despre comorile ei duhovnicești față de cei din afara ei, cu scopul concret de a netezi calea care conduce la unitate.

Desigur, Biserica noastră, în timp ce dialoghează cu restul creștinilor, nu ignoră dificultățile unui astfel de demers. Totuși nu se sprijină numai pe puterile omenești ale celor ce poartă Dialogurile, ci așteaptă și protecția Sfântului Duh prin harul Domnului, Care S-a rugat „ca toți să fie una” (In. 17, 21).[22]

Adăugirile sunt cele ce urmează:

La primul paragraf, după fraza: «Biserica Ortodoxă a fost favorabilă de la început și dispusă în mod pozitiv spre orice dialog», a fost adăugată fraza: «atât din motive teologice, cât și pastorale».

La al doilea paragraf, după fraza: «nu ignoră dificultățile unui astfel de demers», a fost adăugată propoziția: «totuși le înțelege în drumul spre tradiția comună a Bisericii vechi nedespărțite și cu nădejdea că Sfântul Duh, Care alcătuiește structura Bisericii, va împlini cele cu lipsă. Cu acest înțeles, Biserica Ortodoxă nu se sprijină în dialogurile teologice numai… [și restul, care era în textul inițial]».

Paragraful care a provenit din textul despre acrivie și iconomie, care a căzut din tematica Sfântului și Marelui Sinod și a rezultat din cele două paragrafe de mai sus, după prelucrare, este după cum urmează:

«Biserica Ortodoxă, pentru că este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, are toată conștiința responsabilității ei pentru unitatea lumii creștine, recunoaște existența de facto a tuturor Bisericilor și Confesiunilor creștine, însă crede că relațiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe o clarificare cât mai curând posibil și mai obiectivă din partea lor a toată tema ecleziologică și îndeosebi a învățăturii mai generale de la ei despre Taine, har, preoție și succesiune apostolică. Dialogurile teologice bilaterale contemporane ale Bisericii Ortodoxe exprimă în mod autentic conștiința aceasta a Ortodoxiei».

Prin urmare, textul prelucrat de Conferința a treia Presinodală Panortodoxă din 1986 a fost adus la zi de Conferința Presinodală Panortodoxă din 2015, care a făcut sudura ulterioară a celor două texte diferite, unul cu titlul: «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine» și celălalt cu titlul: «Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică». Textul final a fost semnat la Sinodul Întâistătătorilor în ianuarie 2016 la Geneva și a fost trimis la Sfântul și Marele Sinod din Creta.

În ziua următoare au fost și alte dezbateri, însă aici m-am limitat la dezbaterile care s-au făcut în prima zi.

  1. Tranziția succesivă de la existența ontologică-de facto-istorică la denumirea istorică

Paragraful al șaselea al textului «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine» dă mărturisirea că Biserica este una, sfântă, sobornicească și apostolică și recunoaște în același timp și Comunitățile eterodoxe din afara Bisericii Ortodoxe drept Biserici.

Este important să urmărească cineva cum a fost dezvoltată fraza aceasta de-a lungul timpului.

În textul inițial cu titlul «Acrivie și iconomie», care a căzut din tematica «Sfântului și Marelui Sinod», era scris: «Biserica noastră Sfântă Ortodoxă, deși ea este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică,… nu numai că recunoaște existența ontologică a tuturor acestor Biserici și Confesiuni creștine…».

După cum se vede în textul acesta, este utilizată pentru creștinii eterodocși fraza «existența ontologică a tuturor acestor Biserici și Confesiuni creștine».

După prelucrarea acestui text la cea de-a treia Conferință Presinodală Panortodoxă de la Geneva din 1986, existența istorică s-a convertit în existență de facto. Este scris: «Biserica Ortodoxă… recunoaște existența de facto a tuturor celorlalte Biserici și Confesiuni». Cuvântul ontologic a fost convertit în de facto.

În acest text se face referire la «existența de facto a tuturor». Aceasta înseamnă existență de facto, eventual din perspectivă teologică, și a tuturor Bisericilor și Confesiunilor creștine care nu sunt membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB). Este cunoscut că, pentru a deveni o Confesiune creștină membră a CMB, trebuie să facă cerere și să se facă examinare în ce măsură respectă condițiile prealabile indispensabile. Astfel, astăzi sunt în jur de 350 de «Biserici» și Confesiuni membre ale CMB, deși numai în America sunt în jur de 55.000 «Biserici» creștine.

În același text, mai apoi, după prelucrarea care s-a făcut la a cincea Conferință Presinodală Panortodoxă de la Geneva în 2015 și care text l-au semnat Întâistătătorii în ianuarie 2016 și a fost trimis la Sfântul și Marele Sinod, a fost modificată fraza de mai sus după cum urmează: «Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni».

Observăm în acest nou text că fraza «existența de facto a tuturor Bisericilor și Confesiunilor creștine» a fost înlocuită cu fraza «existența istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine». Adică existența de facto a devenit existență istorică și cuvântul tuturor a fost schimbat cu cuvântul celorlalte.

În textul final, care a fost semnat la Sinodul din Creta pe tema concretă, este scris: «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe care nu se află în comuniune cu ea».

Aici observăm că recunoaște se transformă în acceptă. Existența istorică se transformă în denumirea istorică, ceea ce este ceva diferit.

Prin urmare, pentru mine a existat această problemă a schimbării continue a denumirii «Bisericilor și Confesiunilor creștine» de la existența ontologică la existența de facto la existența istorică și s-a concretizat la final în denumirea istorică. În primele trei cazuri există cuvântul existență și este diferențiat cu epitetul de la de facto la istorică și în al treilea caz este șters cuvântul existență, care este transformat în denumire și este menținut istorică, deși urmează să fie priviți romano-catolicii și Confesiunile creștine drept «Biserici surori».

Am înțeles aceasta, că adică schimbarea de la existența ontologică-de facto (pragmatică), ce are eventual și o receptare teologică, la existența istorică, ce este desprinsă eventual de teologie, și finalizarea în denumirea istorică, ce substituie existența, amintește de un nominalism ecleziologic, care este receptat în practică drept realism.

Cred că textul acesta, care a reieșit de la Sfântul și Marele Sinod, trebuie să fie interpretat pe baza celor spuse de vorbitori și îndeosebi de Întâistătători, adică din actele Sinodului, care vor fi făcute publice. Are valoare să prezint unele opinii distinctive ale Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe.

Un Întâistătător a zis că Bisericile «s-au scindat» între ele, adică Biserica de Răsărit cu Biserica Romei, după cum «se rupe o rasă în două bucăți, dar, cu toate acestea, rămâne rasă»!!

Alt Întâistătător a zis: «Concluzia care reiese din binecuvântarea Nunții este că de fapt este valabil Botezul săvârșit în numele Sfintei Treimi. … Cât timp am binecuvântat Nunta unui catolic, protestant și nu închidem binecuvântarea, după cum se întâmplă cu cei de altă religie, cu un musulman, cu un iudeu, înseamnă că recunoaștem botezul lui și binecuvântăm această legătură cu un membru ortodox».

Alt Întâistătător a zis că, atâta timp cât se fac nunți mixte, nu numai că botezul este «real (ipostatic)», ci eterodocșii pot în același timp să se împărtășească în Biserica Ortodoxă, drept pentru care devin automat ortodocși «prin dumnezeiasca Împărtășanie».

Rămân numai la acestea, deși există și alte cuvinte, pentru ca să arăt că textele Sinodului din Creta trebuie să fie interpretate pornind de la interpretarea lor, care le-au alcătuit și le-au semnat.

Concret, când cercetăm un act legislativ care este emis de Parlament, atunci este indispensabil să-l interpretăm pe baza duhului legiuitorului și a celor spuse pe parcursul ședinței. Cel puțin astfel lucrează Înalta Curte de Casație.

În cazul concret și mai ales în textul «Taina Nunții și impedimentele ei» despre căsătoriile mixte este scris că «nunta ortodocșilor cu eterodocșii este oprită după acrivia canonică (canonul 72 al Sinodului cinci-șase din Trulo)», în continuare este dată posibilitatea Sfântului Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe autocefale să aplice iconomia bisericească: «în acord cu principiile sfintelor canoane, în duhul discernământului pastoral, cu scopul mântuirii omului».

Totuși, când confruntă cineva textul cu cele spuse, că cei din afara Bisericii Ortodoxe aparțin «Bisericilor», al căror botez este valid și ipostatic/real, de aceea se și dă posibilitatea săvârșirii căsătoriilor mixte, atunci este sesizată problema ecleziologică ce stă la bază. În practică este valabilă așa-numita «teologie baptismală», conform căreia ortodocșii și creștinii din afara ei au un punct comun de unitate, care este Botezul, deși sunt la bază diferențe și cu privire la triadologie și la oficierea canonică.

Prin urmare, dezvoltarea textului de la existența ontologică la existența de facto la existența istorică și la denumirea istorică nu este simplă, ci este corelată cu opinia ecleziologică pe care o au cei care au alcătuit textul.

  1. Realism și nominalism în ecleziologie

Am văzut mai înainte că fraza controversată s-a transformat de la existența ontologică la existența de facto, în continuare a fost modificată în existența istorică și în final a ajuns la denumirea istorică. Se pune întrebarea: Schimbarea cuvântului de la existență la denumire arată vreo schimbare substanțială, că există denumire fără existență sau schimbarea aceasta arată un compromis cu scopul de a fi semnat textul? Evident că e valabilă varianta a doua.

Deoarece întrebarea aceasta am pus-o în textele mele precedente și am accentuat că aceasta susține un nominalism, de aceea este nevoie să insist în punctul acesta și să analizez diferența dintre realism și nominalism.

Din studiile mele cunosc diferența dintre pragmatism-realism-exemplarism și nominalism, după cum a fost exprimat de teologii scolastici din Apus, însă și după cum a fost formulat de teologii post-scolastici[23].

Filozofia veche grecească se referea la «cele depline», definițiile depline, înțelesurile generale, existențele generale, universalia și la cele în parte.

Platon se făcea trimitere la ideile care existau în Existentul cel mai de sus și pe baza ideilor au fost create cele existente. Astfel, toate existențele în parte sunt copii ale ideilor. Aceasta înseamnă că Platon dă întâietate celor «depline».

Dimpotrivă, Aristotel credea că «ideile nu există independent într-o lume inteligibilă, ci în lumea noastră simțită». Fiecare existent al lumii simțite este compunerea din chip (formă) și materie, adică fiecare materie se formează și ia chip de la forma care există în ea. Astfel, Aristotel dă întâietate ontologică celor «din fiecare», care sunt «ființa primă» și, prin urcușul privativ de la existența simțită, ajungem la ființa inteligibilă și mai presus de simțire, «ființa a doua».

Dezbateri intense pe tema aceasta – «cele depline», cele numite universalia, și cele «din fiecare» – au avut loc în sânurile teologilor scolastici din Evul Mediu, pentru ca să stabilească ontologia lor, adică să cerceteze dacă definițiile generale se referă la ființările generale existente sau dacă sunt golite de sens.

Diferența dintre pragmatism-realism și onomocrație-nominalism are și dimensiuni sociale, a influențat nu numai filozofia și teologia Apusului, ci și sociologia. Câtă vreme eu-l fiecărui om trebuie să învețe și să înțeleagă ce vrea universalul (generalul) și libertatea oricui trebuie să se supună voinței universalului este bine știut că și societatea trebuie să fie divizată pe baza servirii universalului, împărăției lui Dumnezeu. Astfel, realismul a devenit «organul pe care-l folosea Vaticanul pentru a-și statornici stăpânirea». Câtă vreme universalul are valoare, aceasta înseamnă că, atunci când individul nu-l deservește, trebuie să fie evitat.

Această practică a realismului la nivel social a creat nevoia de a fi combătut realismul, să fie lovită temelia lui. Astfel, este utilizat nominalismul la nivel social, conform căruia individul este realitatea singulară/monadică (cu sensul de ultimă, de referință n.tr.) și, când este distrus individul, societatea, totul, nu se salvează.

Prin urmare, realismul, care se bazează pe Platon și pe Aristotel, hrănește universalismul, deși nominalismul lui Aristotel și al unor filozofi scolastici conduce la regimul democratic.

Cu toate acestea, diferența dintre cele universale (pragmatism-realism) și cele în parte (nominalism) poate fi rezumată la trei teologi din veacurile al XIII-lea și al XIV-lea, adică Toma d’Aquino, William Ockham și Duns Scotus, în legătură cu ființa și lucrarea lui Dumnezeu. Teoria celor «universale» se caracterizează ca o teorie a universaliilor și a analogia entis. Universaliile reprezintă arhetipurile, ideile care se găsesc la Dumnezeu și analogia entis reprezintă iarăși arhetipurile a căror copie sunt toate cele existente.

Toma d’Aquino vorbește despre analogia entis și, desigur, despre universalii și, în această perspectivă, echivalează (pune egal între) ființa și lucrarea lui Dumnezeu, renumitul actus purus. Toma d’Aquino este părintele metafizicii creștine.

Ioan Duns Scotus se diferențiază de echivalarea ființei și energiei în Dumnezeu, cunoscut ca actus purus, și face diferență între ființa și însușirile lui Dumnezeu. Această opinie dovedește că se apropie de învățătura ortodoxă despre deosebirea dintre ființa și lucrarea lui Dumnezeu, pe care o învăța în epoca aceea Sfântul Grigorie Palama, însă există o mare diferență între ei. Sfântul Grigorie Palama se referă la deosebirea dintre ființă și lucrare la Dumnezeu din perspectivă empirică, din participarea la lucrarea necreată a lui Dumnezeu și din neparticiparea la ființa Lui, deși Duns Scotus se referă la deosebirea între ființă și însușirile lui Dumnezeu din perspectivă filozofică, după cum făceau ereticii din vechime.

William Okham a dezvoltat teoria că învățătura despre universalii în Dumnezeu, analogia entis limita libertatea Lui, din moment ce astfel de concepții sunt nepotrivite pentru Dumnezeu și susținea că deosebirea dintre ființă și proprietățile dumnezeiești sunt numai după nume, sunt înțelesuri care există în mintea omului. El însuși primea analogia fidei-analogia de credință.

Este cunoscut printre specialiști că în teologia ortodoxă nu este susținută nici analogia entis, nici analogia fidei, nici analogia relationis.

Opinia despre analogia fidei identifică descoperirea lui Dumnezeu cu Sfânta Scriptură, adică cuvintele nezidite-de negrăit cu cuvintele și înțelesurile zidite.

Soluția teologilor post-scolastici, care-și au începutul cu Scotus, care era apărător al volitiocrației-voluntarismului, și cu William Okham, care era apărător al analogia fidei, au influențat la diferite nivele curentele filozofice și teologice ale Occidentului până în epoca noastră. Prin urmare, există o mare diferență între teologia occidentală și cea ortodoxă, chiar dacă unii teologi astăzi depun eforturi să le pună în acord.

Am făcut această retrospecție pentru a arăta că, atunci când am vorbit de nominalismul bisericesc, nu l-am înțeles din perspectiva metafizicii clasice, a teologiei scolastice și a filozofiei contemporane. M-am gândit la propriu că nu puteam să înțeleg substituirea frazei existența de facto-istorică cu fraza denumirea istorică într-un text al Marelui Sinod, când, mai ales, deși este utilizată fraza denumirea istorică, este interpretată drept existență istorică.

Totuși problema este mai profundă și nu se leagă pur și simplu de diferența dintre realism și nominalism, la nivelul practicii bisericești. Mai mult confuzia practică facilitează interpretarea realismului, și nu a nominalismului.

În trecut am analizat faptul că, din păcate, există texte în care sunt depășite definițiile și sunt desființate unele «linii roșii» teologice și ecleziastice indispensabile. Astfel de texte exprimă un nominalism în teorie și un realism în practică.

Concret, într-un text oficial al Bisericii Ortodoxe este scris:

«Este permis din punct de vedere romano-catolic să se împărtășească la vreme de nevoie romano-catolicii în Bisericile Ortodoxe și ortodocșii în vreme de nevoie să se împărtășească în Bisericile Romano-Catolice».

«S-a impus, pe motiv de prietenie, ca ortodocșii să înmormânteze anglicani și să-i împărtășească atunci când nu există preoți anglicani. La fel, când nu există preoți ortodocși, anglicanii să înmormânteze și să împărtășească pe creștinii ortodocși. Acest lucru se întâmplă cu știrea, dar și fără știrea Bisericii în unele locuri, însă și pe motive de nevoie și de ospitalitate creștină prin Taine. Apoi este cert că creștinii cer de la sine Împărtășania. Aceasta este o pildă de disponibilitate a poporului lui Dumnezeu pentru unirea creștinilor pe care îi leagă tradiția, Sfânta Scriptură, preoția și crezul niceo-constantinopolitan».

Mă întreb: Atunci când se face referire la oferirea dumnezeieștii Împărtășanii de către clerici ortodocși la eterodocși în numele «ospitalității creștine prin Taine», atunci acesta este nominalism bisericesc sau realism bisericesc?

 

  1. Observații generale

După citirea atentă a opiniilor delegaților Bisericilor Ortodoxe cu privire la ecleziologia textului și la dezvoltarea lui finală, va trebui să fac următoarele observații:

1) Printre cele aproximativ 100 de teme care au fost propuse de Bisericile Ortodoxe la prima Conferință din Rodos în 1961 au fost patru teme: «Noțiunea de Biserică», ce se referea evident la ecleziologia ortodoxă și la creștinii din afara ei; «despre acrivie și iconomie», despre cum ajung să fie primiți în Biserică eterodocșii care vin la ea; «Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine», care definea dialogurile teologice cu eterodocșii, și «Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică», ce făcea referire la Consiliul Mondial al Bisericilor.

Există realmente o legătură organică și ființială între aceste texte. Prima dată se stabilește noțiunea de Biserică, adică ce este Biserica și ce sunt creștinii ortodocși, în continuare se stabilește acrivia și iconomia în Biserică, apoi se stabilește modul primirii eterodocșilor în Biserica Ortodoxă și la final se face examinare despre mișcarea ecumenică la care intervine un raport despre Consiliul Mondial al Bisericilor.

Totuși de la prima Conferință Presinodală Panortodoxă care a avut loc la Geneva în 1976 au fost stabilite zece teme pentru a fi pregătite pentru Sfântul și Marele Sinod și la această alegere a căzut tema despre «noțiunea de Biserică» și despre «acrivie și iconomie în Biserică». Și întrebarea este foarte evidentă: Cum se vor face dialogurile cu eterodocșii și cum va fi stabilită relația Bisericii Ortodoxe cu mișcarea ecumenică atunci când nu a fost stabilită conștiința ecleziologică și baza ecleziologică a temei? Atunci, în ce perspectivă se vor mișca dialogurile teologice? Nu va stăpâni confuzia și neclaritatea teologică și ecleziologică?

2) Prea Sfințitul Președinte a zis că tema despre acrivie și iconomie, adică cum îi primim pe eterodocși în Biserică, a căzut din tematica Sfântului și Marelui Sinod. Pe lângă asta, delegații au cercetat această temă și au ajuns la concluzia să pună în prolog un paragraf care face referire la ea, fără să se facă o examinare teologică și canonică a temei și fără să fie studiată de Bisericile Locale. Astfel, a fost abrogată de fapt prima Conferință Presinodală Panortodoxă cu privire la această temă.

Totuși, dacă a fost explicat faptul că nu a fost abrogată prima Conferință Presinodală Panortodoxă cu privire la acest punct, atunci trebuie să materializeze decizia ei, ceea ce înseamnă că, după ce s-a încheiat «Sfântul și Marele Sinod» cu cele șase teme, pe care le-a tratat, trebuie să înceapă pregătirea pentru viitorul Mare Sinod, care nu numai că va îndrepta în câteva puncte textele deja aprobate și va soluționa celelalte trei teme de bază pe care le-a lăsat deoparte Sinodul acesta (deoarece au fost contopite cele două teme într-una), adică autocefalia și modul ei de proclamare, dipticele și problema calendarului, care sunt teme mari ce țin de dreptul canonic și de ecleziologia contemporană și de ordinea bisericească, ce rup unitatea Bisericilor Ortodoxe Locale.

De asemenea, noul Sinod va trebui să se ocupe cu celelalte teme «care reuneau preferința mai mare cu a doua prioritate în Comisie», adică izvoarele Descoperirii, noțiunea de Biserică, codificarea sfintelor canoane și a ordinii canonice și iconomia și acrivia în Biserica Ortodoxă.

3) Textul «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», care a fost cercetat la a treia Conferință Presinodală Panortodoxă în 1986 a vizat exclusiv și numai dialogurile teologice cu eterodocșii. Aceasta se arată clar din introducerea textului că Biserica Ortodoxă a fost dispusă, favorabilă și pozitivă în fiecare dialog din rațiuni teologice și pastorale.

Deși la dezbatere a reieșit problema ecleziologică și a fost adăugat un paragraf ecleziologic, totuși a rămas trunchiul de bază al textului care viza dialogurile.

Astfel, deși au căzut temele despre Biserică și despre acrivie și iconomie în Biserică din tematica «Sfântului și Marelui Sinod» pentru a fi dezbătute după aceea de el, deoarece se face mai departe un studiu din partea Bisericilor Locale, prin aceasta poziția lui ecleziologică de bază, care cuprindea textul inițial despre iconomie, a trecut în noul text despre relația «Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine». Aceasta înseamnă că «ecleziologia» eterodocșilor a trecut nemijlocit în noul text.

4) La a treia Conferință Presinodală Panortodoxă din 1986 a fost satisfăcută cererea Mitropolitului Hristodul al Dimitriadei, delegat al Bisericii Greciei, ca să fie pus în introducerea textului un paragraf în care să fie accentuat faptul că Biserica Ortodoxă are conștiința de sine că este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, însă, în același timp, a intrat și fraza că Biserica Ortodoxă «recunoaște existența de facto a tuturor Bisericilor și confesiunilor creștine». Aceasta înseamnă că toate Confesiunile și Comunitățile creștine au fost caracterizate drept Biserici fără să fi protestat nimeni din cei de față.

5) Mai târziu, la a cincea Conferință Presinodală Panortodoxă din 2015, cele două texte au fost unite, adică «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine» și «Biserica Ortodoxă și mișcarea ecumenică» cu rezultatul că a reieșit un alt text nou necunoscut.

Aceasta înseamnă că la Conferința a cincea Presinodală Panortodoxă cele două texte unite au concurat spre a fi pierdute elementele bune ale textului de la a treia Conferință Presinodală Panortodoxă despre unde se află dialogul cu eterodocșii, după ce a fost unit, de asemenea, textul despre conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe în legătură cu eterodocșii cu textul despre mișcarea ecumenică și CMB. Astfel, au fost lăsate multe locuri goale în textul final și, mai important, nu au fost stabilite clar în ce cadre se găsesc dialogurile cu eterodocșii.

6) La Conferința a treia Presinodală Panortodoxă din 1986 a fost pusă problema serioasă cu privire la «granițele Bisericii» și la delimitarea «restului lumii creștine». Toți au accentuat însemnătatea mărturisirii conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe că ea este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, însă au avut criterii ecleziologice neclare despre Comunitățile creștine din afara ei. Le-au denumit Biserici intre ghilimele sau fără ghilimele, comunități creștine, grupări creștine, creștini în afara Bisericii Ortodoxe ș.a.m.d., fără să cerceteze, totuși, tema din perspectiva Sinoadelor Ecumenice și Locale.

7) Lucrurile care au fost schimbate la Conferința a treia Presinodală Panortodoxă din 1986, precum și la celelalte Conferințe Presinodale Panortodoxe nu au fost cunoscute pentru pliroma Bisericii Greciei. Din ceea ce am înțeles, nu au fost cunoscute nici pentru pliroma altor Biserici Ortodoxe, nu au fost făcute public la timp pentru a le cunoaște clericii, monahii și teologii și cei care erau interesați de temele acestea, ba nici n-a existat vreo dezbatere, măcar în zilele mele, detaliată în Ierarhie pentru deciziile acestea.

8) A fost plasată o ecleziologie neclară cu privire la caracterul eterodocșilor. În textul pe care l-am analizat, după cum a fost dezvoltat succesiv, am văzut că a fost utilizată fraza «existența ontologică a tuturor celorlalte Biserici și Confesiuni» din celălalt text, a fost convertită în «existența de facto a tuturor Bisericilor și Confesiunilor creștine», a fost remodelată în «existența istorică» și la final a ajuns la «denumirea istorică» a Bisericilor creștine eterodoxe.

Aceasta arată lipsa de claritate ecleziologică mai ales când se gândește cineva că, în practică, «Bisericile eterodoxe» sunt luate drept Biserici de facto, care oferă Taina concretă a Botezului și creștinii eterodocși pot să se împărtășească, la nevoie, din Tainele creștinilor ortodocși și invers. Astfel, Biserica este concepută ca putând face uz de o «ospitalitate creștină în Taine»!! Acesta este nominalism în teorie și realism în practică!

Concluzia mea finală este că la Conferința a treia Presinodală Panortodoxă din 1986, unde a fost constituit textul «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», a fost o dezbatere fără argumente serioase teologice și ecleziologice ortodoxe, fără să se bazeze pe predania canonică a Bisericii și fără să fie informată pliroma Bisericii despre temele acestea și despre dezbaterea corespunzătoare.

Astfel, pregătirea pentru «Sfântul și Marele Sinod din Creta» nu a fost cea trebuincioasă și s-a terminat cu «metoda salamului» într-un text în care cel puțin predomină confuzia ecleziologică.

7. Anexă

Paragraful 6 în diferite texte care au fost alcătuite

a) În textul «Acrivia și iconomia», după cum l-a prezentat Mitropolitul Hrisostom al Mirelor

«De aceea și Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, având conștiința însemnătății și a importanței structurii prezente a creștinismului contemporan, nu numai că recunoaște, deși ea este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică, existența ontologică a tuturor acestor Biserici și Confesiuni creștine, dar chiar crede în mod pozitiv că relațiile ei cu toate acestea se întemeiază pe o clarificare cât mai curând posibil și mai obiectivă a toată tema ecleziologică și a învățăturii dogmatice complete de la ei…»

(După punctele de suspensie, după cum se vede în textul adiacent, continuarea lui evident este: «despre Taine, har, preoție și succesiunea apostolică»).

b) În textul celei e a treia Conferințe Presinodale Panortodoxe 1986

«Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna favorabilă și dispusă pozitiv spre orice dialog atât din motive teologice, cât și pastorale. În ultimii ani Biserica Ortodoxă a intrat practic în dialog teologic cu mai multe Biserici și Confesiuni cu convingerea că prin dialog dă o mărturie puternică despre comorile ei duhovnicești celor din afara ei, cu scopul obiectiv de a netezi calea care conduce spre unitate.
Biserica Ortodoxă, de vreme ce este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, are conștiința deplină a responsabilității ei pentru unitatea lumii creștine, recunoaște existența de facto a tuturor Bisericilor și Confesiunilor creștine, dar crede că relațiile ei cu acestea se sprijină pe o clarificare cât mai curând posibil și mai obiectivă a toată tema ecleziologică și îndeosebi a învățăturii mai generale de la ei despre Taine, har, preoție și succesiune apostolică. Dialogurile teologice contemporane bilaterale ale Bisericii Ortodoxe exprimă în mod autentic conștiința aceasta a Ortodoxiei.»

c) În textul Sinaxei Întâistătătorilor (ianuarie 2016), după cum a fost propus de Conferința Presinodală Panortodoxă

(După cum a sesizat cititorul, la a cincea Presinodală s-a făcut o rediortosire-schimbare a șirului celor două paragrafe în legătură cu textul dinainte)

«6. Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea ei nu poate fi tulburată. Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea, dar și crede că relațiile ei cu acestea trebuie să se bazeze pe o clarificare cât mai rapidă și mai obiectivă posibil toată tema ecleziologică și în special a învățăturii de la ei despre Taine, har, preoție și succesiune apostolică. Astfel, a fost favorabilă și dispusă pozitiv, atât din motive teologice, cât și pastorale, spre dialog teologic cu diferite Biserici și Confesiuni creștine și spre participarea mai generală la Mișcarea Ecumenică a timpurilor mai noi, cu convingerea că prin dialog dă o puternică mărturie a plinătății adevărului ei în Hristos și a comorilor ei duhovnicești celor ce sunt în afara ei, cu scopul obiectiv de a netezi calea ce duce la unitate.»

d) În textul final din decizia Sinodului din Creta (iunie 2016)

«6. Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea ei nu poate fi tulburată. cu toate acestea, Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea, dar crede că relațiile ei cu acestea trebuie să se bazeze pe o clarificare cât mai rapidă și mai obiectivă posibil toată tema ecleziologică și în special a învățăturii de la ei despre Taine, har, preoție și succesiune apostolică. Astfel, a fost favorabilă și dispusă pozitiv, atât din motive teologice, cât și pastorale, spre dialog teologic cu restul creștinilor la nivel bilateral și multilateral și spre participarea mai generală la Mișcarea Ecumenică a timpurilor mai noi, cu convingerea că prin dialog dă o puternică mărturie a plinătății adevărului ei în Hristos și a comorilor ei duhovnicești celor ce sunt în afara ei, cu scopul obiectiv de a netezi calea ce duce la unitate.»

* Publicare în avans din volumul despre «Sfântul și Marele Sinod», care va fi editat în curând.

[1] Vezi Secretariatul pentru Pregătirea Sfântului și Marelui sinod al Bisericii Ortodoxe, Actele sinodale IX, A treia Conferință a Presinodală Panortodoxă, 28 octombrie – 9 noiembrie 1985, Acte sinodale-texte, Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice, Chambesy, Geneva, 2014.

[2] Op. cit., p. 96.

[3] Op. cit., p. 101.

[4] Op. cit., p. 103.

[5] Op. cit., p. 103.

[6] Op. cit., p. 103-104.

[7] Op. cit., p. 104-105.

[8] Op. cit., p. 105.

[9] Op. cit., p. 106.

[10] Op. cit., p. 106.

[11] Op. cit., p. 106.

[12] Op. cit., p. 106-107.

[13] Op. cit., p. 107.

[14] Op. cit., p. 107-108.

[15] Op. cit., p. 108.

[16] Op. cit., p. 108.

[17] Op. cit., p. 108-109.

[18] Op. cit., p. 109-110.

[19] Op. cit., p. 110.

[20] Op. cit., p. 116.

[21] Op. cit., p. 107.

[22] Op. cit., p. 96.

[23] Pentru cele de mai jos, v. Teodor Pelegrinis, Dicționar de Filozofie, științele grecești, Atena, 2009, p. 331-334; Marios Begzos, Filozofia europeană a Religiei, ed. Grigori, Atena, 2004, p. 129-152; Gheorghios Panagopoulos, Introducere în istoria teologiei occidentale, ediții alternative Dokimio 20, p. 45, 109-118, 259-260 și Panaghiotis Drakopoulos, Evul Mediu grecesc și occidental, Parusia, Atena, 2002, p. 195-214.

IPS HIEROTHEOS VLACHOS criticat pe siteul Doxologia intr-un BIZAR ARTICOL APOLOGETIC FATA DE SINODUL DIN CRETA. Autorul formulei “denumirea istorica a altor biserici” ar fi chiar… pr. Theodor Zisis

IPS HIEROTHEOS VLACHOS DESPRE SINODUL DIN CRETA la conferinta din Iasi: “Ca să vindecăm ceea ce trebuie vindecat e nevoie de multă rugăciune lăuntrică şi teamă de Dumnezeu, pentru că e uşor să întrerupă cineva pomenirea şi să se despartă de Biserica, dar greu se întoarce”

Lectia de ortodoxie a Inaltului HIEROTHEOS VLACHOS (partea I). Intr-o comunicare pentru SINODUL BISERICII GRECIEI, recent intrunit pentru a dezbate SINODUL CRETAN, IPS Hierotheos demonstreaza netemeinicia invocarii SFANTULUI MARCU al EFESULUI pentru folosirea termenului “BISERICI” confesiunilor eretice

Mitropolitul IEROTHEOS, dupa intalnirea cu obstea Manastirii PALTIN-PETRU VODA, despre asa-zisul Sinod din Creta: “Nu consider că acest text introduce o erezie. Este un text diplomatic, nu teologic. GRESELILE DE LA CRETA TREBUIE COMBATUTE INLAUNTRUL BISERICII”

IPS IEROTHEOS VLACHOS la MANASTIREA DIACONESTI: “Nu poate spune cineva: eu cinstesc Biserica, dar nu cinstesc Episcopul! Dacă face acest lucru, înseamnă că nu are cuget bisericesc”

Mitropolitul IEROTHEOS VLACHOS in conferinta de la Iasi despre SINODUL DIN CRETA si IESIREA DIN BISERICA, ecumenism si fanatism, diplomatie si discernamant: “AVETI DESAVARSITA INCREDERE IN MITROPOLITUL TEOFAN! E mai bine să rămânem în Biserică cu anumite greșeli care au loc, decât să ne aflam în afara ei, mărturisind, chipurile, credința ortodoxă”

NOUA DARE DE SEAMA EXHAUSTIVA A MITROPOLITULUI IEROTHEOS VLACHOS despre evolutiile deciziilor BISERICII GRECIEI referitoare la documentele SINODULUI DIN CRETA. Ierarhul grec constata INCALCAREA MANDATULUI Sinodului Bisericii Greciei in privinta DOCUMENTULUI ECUMENIST. De asemenea, critica prezenta implicita a TEOLOGIEI BAPTISMALE si a TEORIEI RAMURILOR

Interviu nou dat de MITROPOLITUL IEROTHEOS de Nafpaktos privind reactiile zelotiste in urma Sinodului din Creta si documentul “diplomatic” despre relatiile Bisericii cu restul lumii crestine: “TREBUIE SA NE LUPTAM SA FIE CORECTAT TEXTUL si sa fie rescris intr-un mod teologic si patristic. E NEVOIE DE CALM, CUMPATARE SI RUGACIUNE ca sa nu se creeze schisme in Biserica”

PRECIZARI NECESARE in urma raspandirii unui articol DENIGRATOR si MINCINOS in legatura cu MARTURIA MITROPOLITULUI IEROTHEOS publicata de “Cuvantul ortodox”. PENTRU ADEVAR si IMPOTRIVA MANIPULARILOR “TALHARESTI”. Ce legatura avem cu Basilica?

IMPOTRIVA DEZINFORMARILOR SI IN CIUDA CONTESTARILOR, Mitropolitul IEROTHEOS VLACHOS lauda poziția BISERICII ORTODOXE ROMÂNE la SINODUL DE LA CRETA: “Biserica României a impresionat prin întreaga sa prezență”. PATRIARHUL DANIEL SI DOCUMENTUL CONTROVERSAT: “De multe ori și-a exprimat opinia de a nu se finaliza discuția și de a nu se semna textul acesta”

MITROPOLITUL HIEROTHEOS face analiza amanuntita a SINODULUI DIN CRETA, apreciind recunoasterea “autoritatii universale” a Sinoadelor care au condamnat EREZIILE APUSENE, dar aratandu-se “PROFUND INGRIJORAT” de documentele rezultate, criticand MANIPULAREA INFORMATIILOR, demontand SOFISMELE ECUMENISTE si vadind CONFUZIILE TEOLOGICE: “Am vazut foarte limpede o ABORDARE RELATIVISTA in pozitiile exprimate in cadrul Sinodului. TEORIA RAMURILOR A FOST VEHICULATA, fara a fi numita ca atare”

Interviu cu IPS Ierotheos Vlachos despre SINODUL PANORTODOX (video si Rezumat). Admite Patriarhia Ecumenica STATUTUL PROVIZORIU al DOCUMENTELOR SINODALE? / Mitropolitul Ieremia al Gortinei RESPINGE documentul ecumenist al “Sinodului”: “Când și unde au numit Sfinții Părinți ereziile și schismele ”BISERICI”?”/ Patriarhia Antiohiei REFUZA sa recunoasca intalnirea de la Creta drept “SFANTUL SI MARELE SINOD”

IPS HIEROTHEOS VLACHOS denunta PRESIUNILE la care au fost supusi ierarhii Bisericii Greciei de catre tabara PATRIARHULUI ECUMENIC la dezbaterile asupra documentului referitor la relatiile cu celelalte culte: “Eu insumi m-am confruntat cu un COMPORTAMENT ABUZIV”


Categorii

"Marele Sinod Panortodox" (de la Creta - inainte si dupa), Ecumenism, IPS Hierotheos Vlachos, Traduceri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

30 Commentarii la “IPS HIEROTHEOS VLACHOS – ANALIZA CELUI MAI CONTROVERSAT PARAGRAF AL TEXTELOR DE LA CRETA. Cum s-a ajuns la “acceptarea denumirii istorice a celorlalte Biserici”? Istoricul paragrafului 6 al documentului “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”

  1. Multumim, era necesar!

  2. Personal nu inteleg aceasta dezbatere. Termenul ‘ecclesia’ exista dinainte de crestinism, si se refera la o adunare deliberativa organizata.

    Cand spunem “una, sfanta, soborniceasca” eu am inteles mereu ca suntem singura Biserica sfanta, singura prin ale carei Taine lucreaza Duhul, dar nu singura biserica in sens de structura organizata a unei comunitati religioase. Daca n ar fi asa ar insemna ca ori de cate ori am utilizat sintagma “Biserica catolica” ne am aflat in pacat, in erezie – ceea ce, sa recunoastem, pana la acest sinod nu ne a dat nimanui prin minte si este o interpretare exorbitanta.

    In fine.. Ce ma bucura este ca am gasit in sfarsit si in chiar cuvintele Sf. Maxim Marturisitorul confirmarea unui adevar pe care l am simtit intotdeauna: Duhul Sfant lucreaza si prin cei din afara Bisericii.

  3. Transformările produse la a cincea Conferință Presinodală din 2015 asupra documentului legat de ecumenism au reprezentat o cotitură.
    În 1986 au fost puse în discuție dialogurile ecumenice și au fost exprimate speranțe, dar și îngrijorări. Au fost identificate chiar și apecte ce pot împiedica stabilirea fiecărui dialog teologic în parte. Se cerea o lămurire a mărturisirii de credință din partea Confesiunilor cu care se purtau dialoguri pentru a se determina dacă pot fi identificate puncte comune de la care să se înceapă discuții teologice și dacă merită să fie demarate.
    În 2015 nici măcar nu s-a mai pus această problemă. Dialogurile oricum trebuie purtate, acum a fost fixat scopul unirii cu restul lumii creștine. Acesta este un salt foarte important.
    Dacă expresiile din documentele anterioare prezentau aspecte problematice, acum s-a trecut dincolo de hotarul dreptei credințe, la erori dogmatice vizibile. Diferitele formulări preluate sunt puse în contexte noi, care sugerează clar faptul că există un fond comun între „Biserici”, acesta fiind baza care reclamă o unire totală viitoare.
    De aceea cred că, dacă discuțiile prezentate în articol, care au avut loc în 1986, au avut un puternic iz ecumenist, cele din 2015 și mai departe au fost mult mai fără menajamente. Singurul aspect este că documentele finale păstrează niște formulări mai ascunse unui ochi neavizat. În rest, se vorbește clar de marea familie a Bisericilor, care trebuie să se împace.
    Deci se păstrează doar un limbaj mai neclar pentru manipularea maselor, în rest concepțiile sunt deja străine de dogmele și istoria Bisericii Ortodoxe.
    De aceea mare vină au cei care le văd, dar le acoperă, cum face comunicatul Dublei Sinaxe a Muntelui Athos. Acolo se spune că nu propun „liniștea indiferenței”, ci doar că nu „există motive de tulburare”. Adică să nu ne tulburăm, să stăm liniștiți, dar nu indiferenți. Ca și cum trebuie să primim o boală și să-i urmărim efectele, dar să nu reacționăm. Nu să întrerupem pomenirea, dar nici măcar nu au indicat probleme concrete dogmatice, ca și cum nu ar exista.
    Bine, să stăm cu grijă că a luat foc casa, dar să nu aruncăm cu apă ca să nu facem tulburare.

  4. @un ieromonah1

    personal, am mai spus o si raman la parerea ca documentele sinodului respira un aer prea evaziv si nebulos ca sa fie de bun augur. Indiferent de subtilitatile teologice, un act trebuie sa fie limpede. Nu cred insa ca problema reala se ascunde in termenul de “biserici”, este o falsa pista.

  5. Dumnezeu sa-i dea sanatate IPS-ului Hierotheos Vlachos care are mare putere si de analiza si de sinteza!

  6. @Doroteea
    Nici eu nu cred că punctul esențial stă în folosirea termenului de „Biserici”. Acel paragraf a stârnit cea mai aprigă dispută și de aceea rămâne în discuție. În comentariul meu am vrut să arăt că esența constă în concepția că toate „Bisericile” formează o familie, au o bază comună, anume Biserica apostolică. Adică toți suntem din aceeași curte, ceea ce este fals. Erezia nu se compară cu orice păcat curent, mai mare sau mai mic, ci te scoate în afara Bisericii.
    Deci, referitor la primul tău comentariu, în Crez se spune că doar Biserica Ortodoxă este Biserică, noi recunoaștem doar o Biserică, a noastră. Celelalte au doar denumirea de Biserică preluată din inerție, cum se numesc jucăriile după lucrurile reale: pistol, mașină, aragaz…
    Revenind, miza concretă a documentului din Creta a fost girarea mișcării ecumenice și au reușit. Trebuia justificat cumva acest lucru, dar nu contează prea tare justificarea, ci practica, ce va duce treptat la schimbarea mentalului, a credinței. Iar noi putem critica aderarea la CMB și la ecumenism atacând motivațiile. Acelea fiind în dorul lelii, toată cearta ajunge în derizoriu și lucrurile merg mai departe.
    Altfel spus, au fost introduse noțiuni greșite la limită pentru a fi puse în practică și pentru a se ajunge la o deviere ulterioară mai evidentă.
    Toată problema este mai ramificată, cu efecte în viața de zi cu zi a Bisericii, care a ajuns un formalism traumatizant. În felul acesta oamenii nu mai conștientizează ce este păcatul și, evident, nici nu mai luptă cu el eficient, ci pur formal. Ce să mai zic că nu conștientizează ce este viața bisericească, fiind momiți doar cu surogate despre care nu vor să creadă că sunt jalnice?

  7. “Dumnezeu sa-i dea sanatate IPS-ului Hierotheos Vlachos care are mare putere si de analiza si de sinteza!”

    Amin.

  8. Subscriu perspectivei parintelui ieromonah – atat cea larga cat si cea de detaliu – subliniind:

    “Trebuia justificat cumva acest lucru, dar nu contează prea tare justificarea, ci practica, ce va duce treptat la schimbarea mentalului, a credinței. Iar noi putem critica aderarea la CMB și la ecumenism atacând motivațiile. Acelea fiind în dorul lelii, toată cearta ajunge în derizoriu și lucrurile merg mai departe.
    Altfel spus, au fost introduse noțiuni greșite la limită pentru a fi puse în practică și pentru a se ajunge la o deviere ulterioară mai evidentă.
    Toată problema este mai ramificată, cu efecte în viața de zi cu zi a Bisericii, care a ajuns un formalism traumatizant. În felul acesta oamenii nu mai conștientizează ce este păcatul și, evident, nici nu mai luptă cu el eficient, ci pur formal. Ce să mai zic că nu conștientizează ce este viața bisericească, fiind momiți doar cu surogate despre care nu vor să creadă că sunt jalnice?”

  9. @un ieromonah1:

    “formalism traumatizant” este , trebuie sa recunosc, descrierea cea mai sintetica si adecvata a ceea ce se intampla in acest moment in sanul bisericii noastre – cu sau fara Creta si complicatele ei probleme carturaresti. Da, asa e, formalismul a creat o trauma care, ca orice trauma, lasa urme adanci si greu de vindecat.

  10. @Dorotea
    Problema mai gravă este că acest formalism este cultivat la modul planificat și cu scopuri precise. Dincolo de formalism se ascunde dezicerea de ortodoxie și inducerea unei alte mentalități în sânul Bisericii.

  11. @un ieromobah1:

    Nu sunteti prima persoana din sanul Bisericii pe care o aud spunand asta. Oricum, daca mentalitatea e gresita, dezicerea formala de ortodoxie cred ca nici nu mai e necesara. Ce poate fi mai amuzant pt cel rau si mai in spiritul logicii disimularii care stim ca ii caracterizeaza lucrarea, decat sa ne faca sa credem ca reprezentam in numele ortodoxiei mentalitati si comportamente in fapt complet straine de aceasta?

  12. Părinte ieromonah, vă rugăm, pomeniți-ne și pe noi, să ținem mereu în gând făgăduința sfântă a Domnului și să umblăm pururea înaintea feței Sale – întru poruncile Sale:

    “Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.” (Matei 24)

  13. 1) cum aparea cartea tradusa in romaneste, dati de veste repede !
    2) Dumnezeu sa-i dea sanatate lui ieromobah_1 (nu conteaza cine este): are toata dreptatea dupa mine (eu i-am imprimat – pt mine acasa… – luarea de pozitie). Cel mai grav este cînd spune “Problema mai gravă este că acest formalism este cultivat la modul planificat și cu scopuri precise. Dincolo de formalism se ascunde dezicerea de ortodoxie și inducerea unei alte mentalități în sânul Bisericii.” Eeeei, aici e aici:
    3) de ce este cultivat “la modul planificat și cu scopuri precise” ? Pai asta este – lasînd la o parte idiotii utili in sensul lui Lenin – o activitate constienta, cu o strategie clara si cu scopuri operative bine definite, care nu se incredinteaza unor naivi, ci unor cadre bine formate, sigure, bine platite, bine indoctrinate, cu spatele bine asigurat la necaz, cu sarcini stabilite si cu bilanturi de activitate din care se trag învataminte. Asta denota o structura bine incadrata operativ de catre specialisti, cu mijloacele trebuincioase asigurate. Cînd a venit vorba de Creta, razboi intru cuvînt publicase la un moment dat luarea de pozitie a unui fost ambasador (ceva de genul asta) care arata niste legaturi intre Gulen si Constantinopol (poate linkul ala ar fi bine sa fie repostat)
    4) unul din obiective este invatamintul de teologie, unde se pregatesc preotii: fara a se mentiona intotdeauna ecumenismul, se predau multe in duh ecumenist-relativist; iar daca asa ii formezi pe slujitori, incet incet acumulari cantitative produc saltul calitativ urmarit (dupa cum remarcase cumatrul Hegel pe vremuri). Astea-s strategii urmarite de foarte multa vreme, ceea ce trebuie avuta in vedere este si perspectiva istorica

  14. 1) foarte bune comentariile lui ieromobah1, dupa mine; Dumnezeu sa-i dea sanatate ! eu am imprimat comentariile lui…
    2) cel mai grav este aici – si citez: “Problema mai gravă este că acest formalism este cultivat la modul planificat și cu scopuri precise. Dincolo de formalism se ascunde dezicerea de ortodoxie și inducerea unei alte mentalități în sânul Bisericii.” Eeei, aici e aici:
    3) acest “…formalism este cultivat la modul planificat și cu scopuri precise…” subîntelege o indeletnicire intru totul constienta, cu tinte bine definite, strategii de atingere clare facute de specialisti; lasînd la o parte idiotii utili in sensul lui Lenin, aceste misiuni nu se incredinteaza unor naivi, ci unor cadre bine formate si sigure, bine indoctrinate, bine incadrate de specialisti, bine platite, cu sedinte de bilant a obiectivelor implinite/esecuri din care se trag invataminte si se definesc noi misiuni. Presupune existenta unor structuri informativ-propagandistice inzestrate cu mijloacele de trebuinta. Printre altele: ii aduci la “doctorate” pe afara (acuma bisericile sint pline de mentiuni PS/IPS Dr, nu-i unul care sa nu-si mentioneze “doctoratul”, iar teza, nicaieri de gasit pentru consultare…), si acolo ai de unde racola, influenta, santaja (meniu complet); nu toata lumea-i Sfîntul Nicolae Velimirovici
    4) una din tinte este invatamintul teologic: daca-i formezi pe preoti in duh ecumenist/globalizant, incet incet prin mici acumulari cantitative se produce si saltul calitativ urmarit (dupa cum spunea cumatrul Hegel)

  15. @AnaR:

    f inspirate trimiterile. Ma cutremura mai ales avertismentul repetat al vladicai Averchie (ultimul link):
    “Antihrist va stapani partea exterioara a BO, cu traditiile dogmele, adevarul canonic, puritatea liturgica, succesiunea apostolica. Apartenenta exterioara la Biserica si aderarea la traditie, desi pasi necesari (…) nu ofera nicio siguranta.”

  16. @AnaR Doroteea
    Impresia care reiese din comentariile voastre este că formalismul se poate ascunde chiar și în apărarea ardentă a dogmelor ortodoxe.Într-adevăr, se poate aluneca spre zelotism. Totuși acest pericol nu poate fi evitat făcând concesii dogmatice, ci dimpotrivă, adăugând și inimă, smerenie și echilibru în tot acest demers.
    Apartenența exterioară, formalismul reprezintă tocmai păstrarea stâlcită puțin a tradiției ortodoxe. În cazul de față, Sinodul din Creta tocmai această apartenență își păstrează, adică adeziunea exterioară, pe când esența o trădează prin diferite devieri mici, dar de substanță. Nimeni nu poate judeca ce este în sufletul celuilalt, dar poate cere rigoare în exprimarea credinței și, astfel, sunt excluse eventualele derapaje.
    Tot din cuvintele Arhiepiscopului Averchie se găsește dezlegarea: forma exterioară a Bisericii şi chiar a “adevăratei” şi “tradiţionalei” Ortodoxii poate fi imitată atât de inteligent, atât de precis, încât să fie în stare “să-i înşele şi pe cei aleşi” (Matei 24:24)
    La fel, tot după spusele Arhiepiscopului, forma exterioară trebuie păstrată fidel, la care să adăugăm și implicarea noastră sinceră, curată. Nu putem renunța nici la una, nici la cealaltă.

  17. “La fel, tot după spusele Arhiepiscopului, forma exterioară trebuie păstrată fidel, la care să adăugăm și implicarea noastră sinceră, curată. Nu putem renunța nici la una, nici la cealaltă.”

    Subscriu, așa cred și eu.
    Cei din Biserică se închină în duh și în adevăr. Dar și formele Bisericii sunt binecuvântate și inspirate de același Duh și de același Adevăr, prin Sfinții Săi, de-a lungul veacurilor. Iar rostul formelor acelora (anume) este tot unul duhovnicesc.
    Că Duhul împlinește toate. Iar formele din Sfânta Tradiție ajută la suirea în Duhul.

    Iar că vrăjmașul se poate disimula prin forme, nu-i nici o noutate și nimic neașteptat: au doară nu ni s-a spus că vrăjmașul însuși se poate arăta ca înger de lumină? Și nu ni s-a spus că mână de patriarh va pune coroană pe capul anti-hristului?
    Deci, formele sunt pasibile de împrumutat spre înșelare, dar nimeni nu ne-a îndemnat dintre Sfinți să le și nesocotim.
    Că nouă ni s-a cerut să cercetăm duhurile și să le deosebim cu ajutorul Duhului, cu ajutorul lui Dumnezeu.

    Un lucru care îl bucură pe vrăjmaș este în schimb ăsta: cei în duh străin dimpreună cu cei care confiscă forma autentică a creștinismului să lupte apoi din răsputeri cu cei care păstrează și Duhul și forma, ca aceștia să dispară, că-s incomozi pentru religia în formare a tiranului…

    Să nu fie.

  18. Anul trecut a fost Creta. Anul asta vor vaccinuri obligatorii si acte biometrice. Mi se pare ca inainteaza lucrurile foarte rapid. Subscriu la ce a scris Lucian. Deja apare o contradictie intre cei ce se lupta sa pastreze un duh autentic si cei carora le place modernismul in Biserica. “Dusmanii omului sunt casnicii lui”. E vremea cernerii.

  19. Dogmele trebuie pastrate cu toata acrivia deoarece sunt chintesenta adevarului revelat. Nici nu se pune problema relativizarii lor. Dar cu mare grija sa ne tratam confratii ca sa nu cadem din porunca suprema a lui Dumnezeu, aceea de a iubi . Pentru ca in asta sta toata legea si prorocii.

    Mi-a ramas in minte o formulare f plastica a legaturii intre iubire si adevar si anume:
    Adevarul iubirii este iubirea Adevarului ( nu mai tin minte dar parca am intalnit-o pe acest site, formulata de pr Valentin Istrati

  20. “Adevarul iubirii este iubirea Adevarului” – ce frumos spus!

  21. @un ieromonah1:

    “formalism” inseamna pastrarea formei si ratarea fondului, a esentei. Ceea ce Sf. Pavel numea “litera Legii” pe care o opunea “spiritului” ei.

    Despre asta atragea atentia Cuviosul Averchie. El nu a sugerat nicio secunda ca forma nu ar fi buna sau ca forma in sine e o problema. Asa cum a subliniat si @AnaR, nu se pune problema devierii de la dogme care trebuie pastrate cu acrivie. Mai mult, el nu face referire nici macar la zelotism (care presupune o anumita impatimire si care reprezinta un soi de extrema a formalismului), ci la o capcana infinit mai subtila: SUFICIENTA.

    Arhiepiscopul Averchie ne atrage atentia – repetat si cu durere, problema il preocupa acut, era o dominanta a discursului sau – asupra riscului incremenirii in forma, limitarii la forma, aprecierii formei ca fiind suficienta pt mantuire. Ce spune el este: nici aderarea la dogme, nici adevarul canonic, nici lucrarea Tainelor..nimic din toate acestea si toate laolalta nu ne pot salva…doar ele. Ele sunt ABSOLUT NECESARE dar INSUFICIENTE. Fara propria lucrare si fara adevarata strapungere a inimii nu ne vom mantui. Or, avertiza el, riscul pt ortodocsi este sa neglijeze lucrarea crezandu se la adapost prin simpla aderenta sau participare la dogma, Taine etc..

    Nu stiu daca dumneavoastra, parinte, la asta v ati referit cand ati vorbit de “formalism”, eu asta am avut in minte. “In cartea mea” (adica in experienta mea), fenomenul care il ingrijora pe par. Averchie este unul cat se poate de real si face ravagii intre ortodocsii romani. Nu exclud exceptiile, desigur – am si intalnit – dar de departe ele nu evoca tabloul de ansamblu. Ne rusineaza necredinciosii prin profunzimea si autenticitatea lor si prea adesea nici nu realizam cat de departe suntem de trairea autentica, cat de goale de sensuri reale ne sunt vorbele si cat de naivi suntem in cunoasterea raului – adevaratul rau, cel care lucreaza in chiar inimile noastre si care e mai rau decat toti demonii din afara.

    Cat despre Creta, cred ca acolo nici macar formele nu au fost respectate daca ar fi sa pornim doar de la convocarea sinodului, adica strict de la aspectele procedurale.

  22. @AnaR
    Evident că dragostea față de oameni (chiar și greșiți) este semnul iubirii corecte a lui Dumnezeu și a adevărului de credință.

    @Doroteea
    Da, la aceleași lucruri m-am referit și eu.
    Aș preciza că formalismul reprezintă, de fapt, nu împlinirea formei, ci păzirea ei, rezumarea la atât. După cum s-a văzut în cazul femeii prinse în adulter, nimeni n-a avut curaj să arunce cu piatra din cei ce țineau la Lege pt că nici ei nu țineau Legea. Abia atunci când iubești fondul poți păstra și forma, altfel nu reușești.

    În privința Sinodului, ar fi multe de reproșat organizatoric, dar nu sunt substanțiale, ci doar indicii că s-a urmărit altceva de al început. Și de aceea cred că nu pot să scape de erori. Oricât ar căuta să le mascheze, ele sunt acolo pt că duhul nu a fost și nu este corect. Eu nu pot reproșa că nu-i corect duhul, pt că e o apreciere subiectivă, dar pot respinge acele mici greșeli esențiale, care presupun asumarea unui duh ortodox sau dimpotrivă.

  23. @un ieromonah1:

    Spuneti mi, va rog, parinte (chiar si fara detalii), in viata bisericeasca, si in special monahala, s au resimtit cumva pana in prezent ecourile Cretei?

    Sunt f curioasa, pt ca eu, de la nivelul mireanului obisnuit, care frecventeaza regulat Sf. Liturghie si incearca sa isi respecte modestul canon cotidian, nu imi dau seama, nu realizez ce, concret, a adus acest eveniment. Iar documentele, in partea lor controversata, sunt (din propriul punct de vedere, cum am mai spus), prea alambicate ca sa pot identifica exact valoarea (sau nonvaloarea!) lor adaugata.
    Pt mine, asta e marele mister al Cretei: ce a schimbat Creta? Ca intentiile nu par a fi dintre cele mai curate suntem multi de acord. Si ca a adus multa tulburare, inainte de orice, e f clar. Dar ma intriga cat de greu e de pus punctul pe i in ce priveste produsul final al Cretei si marturisesc ca, spre deosebire de alti comentatori, analiza de mai sus a IPS Vlachos nu ma lamureste f mult (eu nici nu am cunostintele teologice necesare pt a aborda competent subiectul). Prin urmare, documentele ca documentele, dar poate exista si ceva concret, palpabil, care sa ne dea o idee in plus despre efectele si semnificatia reala a acestui eveniment…

  24. Pingback: DESPRE SFANTUL SI MARELE SINOD DIN CRETA. INTREBARI SI RASPUNSURI. Observatii si comentarii pe marginea unei brosuri asumate de Sinodul BOR
  25. @Doroteea
    Schimbări spectaculoase nu sunt. A fost un fel de turnesol, un indicator al diferitelor curente din Biserică. Pe lângă nepomenitori (cu sens peiorativ), care se manifestau extremist și până acum prin împotrivirea față de cipuri sau pe alte subiecte asemănătoare, există și ecumeniștii.
    Aceștia din urmă sunt validați de Sinod, asta e diferența importantă adusă de el. Asta îi rodea până acum, că nu aveau o bază canonică în spate pt toate practicile lor. Deci diferența nu este sesizată pt că ieșirile în decor existau și până acum, flagrante. Și ne-am obișnuit cu ele. Acum ar deveni lege.
    Într-adevăr, articolul IPS este dificil. Și eu mă mir că întreprinde o astfel de prezentare alambicată în loc să simplifice lucrurile.

    Acum, prin comparație cu alte curente eretice, sper să fie mai evidentă valoarea deciziilor din Creta. Arianismul a fost expresia gnosticismului, adică ascundea un lup sub blana de creștin. Îl priveau pe Hristos și Sfânta Treime filozofic, abstract și nu puteau înțelege cum să fie Dumnezeu întreit. Ereziile hristologice au fost o continuare mai îmbisericită a arianismului și a lui Apolinarie. La un moment dat, această dispută a căpătat valențe politice, polarizând Constantinopolul și Alexandria. Egiptul s-a cam delimitat și din considerente politice de capitală. Iar iconoclasmul a reprezentat o concesie față de lumea musulmană. Ereziile Apusului, papismul și energiile create, au avut în spate scolastica și toată mentalitatea medievală din Occident. Ce vreau să spune este că fiecare erezie avea o greutate mai mare decât disputa doctrinară în sine, ducea la abateri mult mai adânci.
    Cât privește ecumenismul, el reprezintă toleranța care a cuprins lumea de azi. Odată cu acceptarea lui, pe lângă pierderea duhului isihast, Biserica se înrolează în corectitudinea politică dominantă. Mai poate fi Biserică? Deci taberele (conștiente) se luptă pt impunerea vieții în Duhul Sfânt (cu tot ce ține de curățirea isihastă a sufletului) sau pt impunerea toleranței iubiriste, desființarea regulilor precise (doctrină preantihristică). Există la mijloc un spațiu intermediar, dar important e să te situezi clar de o parte sau de alta.
    Alte comentarii la articolul următor.

  26. Pingback: IPS HIEROTHEOS VLACHOS acuza lipsa de consecventa a promotorilor terminologiei BISERICI SI CONFESIUNI EXTERODOXE din documentele SINODULUI CRETAN
  27. Pingback: RELATARI DIN VIZITA PATRIARHULUI DANIEL IN RUSIA. Intalniri importante cu PF Kirill, dar si cu alti patriarhi, si un cuvant despre "UNITATEA DE CREDINTA"/ SINOD ISTORIC AL BISERICII RUSIEI: "patriarhul" schismatic FILARET al KIEVULUI c
  28. Pingback: Criză puternică în MUNTENEGRU, unde guvernul a decis „naționalizarea” bunurilor BISERICII ORTODOXE locale, dependente de Serbia/ Patriarhul Ecumenic Bartolomeu susține Patriarhia Serbiei. Cum vede „ecumenicul” dialogul ortodox-catolic
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare