IPS HIEROTHEOS VLACHOS acuza lipsa de consecventa a promotorilor terminologiei ”BISERICI SI CONFESIUNI EXTERODOXE” din documentele SINODULUI CRETAN

6-11-2017 1 minut ~~Sublinieri~~

Realitate și comentariu: Consecvență ecleziologică

În textul cu titlul «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», care a fost pus spre dezbatere și votare la Sinodul din Creta, s-a făcut referire la alte «Biserici și Confesiuni creștine» în afara Bisericii Ortodoxe.

La dezbatere au fost propus din partea a trei Biserici Ortodoxe să se scrie «Biserici eterodoxe», «Confesiuni eterodoxe» și «Confesiuni creștine» în loc să se scrie «Biserici și Confesiuni eterodoxe». La final s-a decis să fie utilizată definiția «Biserici și Confesiuni eterodoxe» și să fie delimitate astfel «cu denumirea lor istorică».

Așadar, textul final face referire la «Biserici și Confesiuni eterodoxe». Evident că sunt caracterizate drept «Biserici eterodoxe» așa-numitele «Biserici» Orientale, adică anticalcedonienii sau monofiziții și nestorienii, ale căror opinii teologice au fost condamnate de Sinoadele Ecumenice IV, V și VII, precum și romano-catolicii, ale căror opinii despre filioque și actus purus au fost condamnate de către Sinoadele Ecumenice VIII și IX, în timp ce grupările protestante și anglicanii sunt caracterizate drept «Confesiuni».

Termenul eterodox este înțeles desigur drept „diferit de ortodox” și , în consecință, „eretic”. Unele eforturi pe care le depun teologii mai noi ca să despartă termenii eterodox și eretic sunt evident nefondate și se încadrează în mentalitatea contemporană a «ambiguității constructive». Totuși teologia ortodoxă nu se poate exprima prin «ambiguități constructive».*

Cu toate acestea, decizia finală a Sinodului din Creta cu privire la «Bisericile eterodoxe» a fost aplaudată de Întâistătătorii prezenți, de Episcopi, monahi și laici.

Aceasta înseamnă că această decizie este obligatorie și acest fapt se referă mai ales la cei care au semnat textul acesta. Este de la sine înțeles că de atunci și în continuare, până să se facă alt Sfânt și Mare Sinod, va trebui să se vorbească despre Biserici eterodoxe. Spre exemplu, să spună «Biserica eterodoxă a Romei», nu «Biserica Romano-Catolică», și «Confesiuni creștine» cu privire la protestanți, nu «Biserici creștine».

Rezultatul este acela care trebuie să caracterizeze faptele și cuvintele noastre. Nu se poate să semnăm una și să mărturisim alta.

Scriu aceasta pentru că aceiași care au semnat textul din Creta cu «denumirea istorică a Bisericilor și Confesiunilor eterodoxe» au continuat, imediat după Sinodul din Creta, să vorbească despre Biserici. Și nu pot să susțină că nu putem să-i delimităm diferit pe ceilalți pentru că ei înșiși i-au delimitat diferit în textul în cauză.

Așadar, în zilele noastre trebuie să mărturisim ca Episcopi ceea ce ne-am angajat înainte de hirotonia noastră întru Episcop, fie să acceptăm deciziile Sinoadelor Ecumenice, care-i caracterizează pe eterodocși drept eretici, fie cel puțin să fim consecvenți cu cele ce le-am semnat, adică să-i caracterizăm drept «Biserici și Confesiuni eterodoxe». Toate celelalte sunt justificări, oportunisme și verbalism teologic.

Ι. de Ν.

traducere din greaca de m.l. Preluarea se face doar cu acordul explicit al siteului cuvantul-ortodox.ro

Nota*: Ambiguitati constructive desemneaza o tehnica discursiva prin care sunt folositi in mod deliberat termeni vagi, ambigui, in special in chestiuni cu miza sau sensibile, pentru a promova anumite obiective mai greu de declarat ca atare.

IPS HIEROTHEOS VLACHOS – ANALIZA CELUI MAI CONTROVERSAT PARAGRAF AL TEXTELOR DE LA CRETA. Cum s-a ajuns la “acceptarea denumirii istorice a celorlalte Biserici”? Istoricul paragrafului 6 al documentului “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”

“DESPRE SFANTUL SI MARELE SINOD DIN CRETA. INTREBARI SI RASPUNSURI”. Observatii si comentarii pe marginea unei brosuri asumate de Sinodul BOR

5 Commentarii la “IPS HIEROTHEOS VLACHOS acuza lipsa de consecventa a promotorilor terminologiei ”BISERICI SI CONFESIUNI EXTERODOXE” din documentele SINODULUI CRETAN”

exegeticus

06-11-2017 12:53

https://en.wikipedia.org/wiki/Constructive_ambiguity
Deci metodele folosite sunt împrumutate de la Henry Kissinger…

admin

06-11-2017 12:55

@exegeticus:

Nu direct de la… Aici e ca in poezie: si pentru ca trebuia sa aiba un nume…
Tehnica e veche, fireste, conceptualizarea ei, numirea, e de data noua.

enkidu

06-11-2017 13:13

Prima epistolă îndurerată a mitropolitului Filaret

(1969)

Preşedintele Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

75 East 93rd Street, New York, N.Y. 10028

Telefon: LEhigh 4-1601

Către înalt prea sfinţiţii întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe, mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi

O epistolă îndurerată de la smeritul Filaret,

Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

Dar ce vedem acum ?

Conferinţa pan-ortodoxă de la Geneva din iunie 1968 a luat-o într-o direcţie diferită. S-a exprimat ,,dorinţa generală a Bisericii Ortodoxe de a fi un membru constitutiv al CMB şi decizia sa de a contribui pe orice cale la progresul său, teologic şi de altă natură, la promovarea şi buna dezvoltare a întregii lucrări a CMB”. Patriarhul Athenagora a înştiinţat CMB despre această hotărâre în epistola sa specială datată 30 iunie 1968. Nu au existat nici un fel de rezerve; nu a fost făcută nici o menţiune despre vreun scop misionar, nici în primul caz, nici în celălalt.

Trebuie să ne fie extrem de limpede ce fel de uniune religioasă este cea în care Biserica Ortodoxă a fost declarată ,,membru constitutiv” şi care sunt implicaţiile dogmatice ale unei asemenea decizii.

În 1950, la Toronto, CMB a acceptat anumite declaraţii fundamentale care, deşi mai precaute decât cele actuale, deja nu mai erau conforme cu învăţătura ortodoxă a Bisericii. Atunci, la pagina 4 s-a afirmat: ,,Bisericile membre ale CMB iau în considerare relaţia celorlalte Biserici cu Sfânta Biserică Sobornicească, pe care Crezurile o mărturisesc ca pe un subiect de respect reciproc”. Această afirmaţie este deja inacceptabilă pentru noi, fiindcă se vorbeşte despre Biserică nu ca existând realmente în lume, ci ca despre un fel de entitate abstractă, menţionată în diferite Crezuri. În orice caz, în plus, la pagina 3 citim: ,,Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trup bisericesc” (Şase perspective ecumenice, New York, 1954, p. 13).Dar întrucât la punctul precedent (nr. 2) s-a afirmat că ,,Bisericile membre ale CMB cred pe baza Noului Testament că Biserica lui Hristos este una”, există fie o contradicţie implicită, fie mărturisirea unei noi învăţături – şi anume, că oricine poate aparţine Uneia Biserici fără a crede în dogmele ei şi fără a avea comuniune liturgică cu ea.

Declaraţiile distincte făcute la Evanston 4 ani mai târziu în numele tuturor delegaţilor ortodocşi au ameliorat oarecum situaţia, fiindcă au arătat limpede că ecleziologia ortodoxă se deosebeşte atât de mult în esenţă de ecleziologia protestantă, încât este cu neputinţă redactarea unei declaraţii comune. Cu toate acestea, acum, participanţii ortodocşi la CMB acţionează diferit; într-o sforţare de a uni adevărul cu minciuna, ei au renunţat la principiul exprimat la Evanston. Dacă toate Bisericile Ortodoxe sunt membre constitutive ale CMB, atunci toate hotărârile acestui Consiliu sunt luate în numele lor, precum şi în numele protestanţilor.

Dacă, la început, ortodocşii au participat la întrunirile ecumeniste doar pentru a înfăţişa adevărul, săvârşind, ca să spunem aşa, o slujire misionară printre confesiunile străine Ortodoxiei, acum ei s-au amestecat cu acestea, şi oricine poate spune că ceea ce s-a declarat la Uppsala s-a declarat, de asemenea, de către Bisericile Ortodoxe membre prin delegaţii lor. Vai ! Aceasta s-a spus în numele întregii Biserici Ortodoxe !

Socotim că este datoria noastră să protestăm în termenii cei mai duri cu putinţă împotriva acestei situaţii. Noi ştim că îi avem alături de noi pe toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii în acest protest. De asemenea, alături de noi sunt nu numai ierarhia, clerul şi mirenii Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, ci şi acei membri ai celorlalte Biserici Ortodoxe care sunt într-un cuget cu noi.

Îndrăznim să afirmăm că se pare că fraţii noştri episcopi nu au acordat suficientă atenţie acestei chestiuni, nerealizând cât de adânc este implicată Biserica noastră în sfera înţelegerilor anti-canonice şi chiar anti-dogmatice cu heterodocşii. Acest fapt este deosebit de limpede dacă cineva priveşte către declaraţiile iniţiale ale reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe comparativ cu ceea ce se întâmplă în prezent.

enkidu

06-11-2017 13:14

A doua epistolă îndurerată a mitropolitului Filaret

(1971)

Însă au trecut 2 ani de când a fost publicată epistola noastră îndurerată şi, vai !, deşi am văzut noile declaraţii din Biserica Greciei care privesc ecumenismul ca fiind neortodox, nici o Biserică Ortodoxă nu a anuntat retragerea sa din CMB.

În epistola îndurerată, noi am zugrăvit în culori vii în ce măsură apartenenţa constitutivă a Bisericii Ortodoxe la acest Consiliu, care este întemeiat pe principii exclusiv protestante, este contrară însăşi esenţei Ortodoxiei. În această epistolă, împuternicit de sinodul nostru de episcopi, vom expune şi extinde mai departe avertismentul nostru, arătând că participanţii la mişcarea ecumenistă sunt antrenaţi într-o erezie profundă chiar împotriva temeliei Bisericii.

Esenţei acestei mişcări i s-a dat o definiţie clară prin declaraţia teologului romano-catolic Yves Congar. El scrie că ,,aceasta este o mişcare care îndeamnă Bisericile creştine să dorească restabilirea unităţii pierdute şi, în acest scop, să aibă o înţelegere profundă a lor şi a celorlalte”. El continuă: ,,Este alcătuită din toate sentimentele, ideile, acţiunile sau instituţiile, întrunirile sau conferinţele, ceremoniile, manifestările şi publicaţiile care sunt direcţionate către a pregăti reuniunea într-o nouă unitate nu doar a creştinilor (divizaţi), ci şi a Bisericilor existente în prezent”. De fapt, ,,cuvântul ‘ecumenism’ care este de origine protestantă, se referă astăzi la o realitate palpabilă: totalitatea celor mai sus amintite bazate pe o anumită atitudine şi o sumă de convingeri foarte hotărâte (deşi nu întotdeauna foarte clare şi sigure). Nu este o dorinţă sau o încercare de a-i uni pe cei care sunt consideraţi separaţi într-o singură Biserică, care va fi privită ca singura adevărată. Totul începe exact din punctul în care se admite că, în situaţia actuală, nici una dintre confesiunile creştine nu posedă deplinătatea creştinismului, ci chiar dacă una dintre ele este autentică, cu toate acestea, ca mărturisire, nu conţine întregul adevăr. Există valori creştine în afara ei care aparţin nu numai creştinilor care sunt separaţi de ea în crez, ci şi altor Biserici şi confesiuni ca atare” (Creştinii dezbinaţi, Ed. Unam Sanctam, Paris, 1937, p. xi-xii). Această definiţie a mişcării ecumeniste formulată de un teolog romano-catolic în urmă cu 35 de ani continuă să fie cât se poate de exactă şi astăzi, cu deosebirea că de-a lungul anilor care au trecut această mişcare a continuat să se dezvolte având un scop mai nou şi mai periculos.

În prima noastră epistolă îndurerată, am scris într-amănunt despre faptul că participarea ortodocşilor în cadrul CMB este incompatibilă cu ecleziologia noastră, şi am înfăţişat cu exactitate natura încălcării învăţăturii ortodoxe săvârşite prin participarea Bisericilor noastre la acest Consiliu. Am demonstrat că principiile de bază ale acestui Consiliu sunt incompatibile cu învăţătura ortodoxă a Bisericii. În consecinţă, noi am protestat împotriva acceptării rezoluţiei Conferinţei pan-ortodoxe de la Geneva, prin care Biserica Ortodoxă a fost declarată membru constitutiv al CMB.

Vai ! Ultimii ani sunt plini de mărturii că, în dialogurile lor cu heterodocşii, unii reprezentanţi ortodocşi au adoptat o ecleziologie în întregime protestantă care aduce după sine o abordare protestantă a problemelor din viaţa Bisericii, şi din care izvorăşte mai apoi modernismul de acum popular.

Modernismul constă în frângerea, reconstituirea vieţii Bisericii potrivit principiilor vieţii actuale şi slăbiciunilor omeneşti. Noi am văzut aceasta în Mişcarea Reînnoitoare şi Biserica Vie din Rusia din anii ’1920. La prima întrunire a întemeietorilor Bisericii Vii, din 29 mai 1922, s-a stabilit că scopurile ei sunt ,,revizuirea şi schimbarea tuturor aspectelor vieţii Bisericii, impuse de cerinţele vieţii actuale” (Noua Biserică, profesor B.V. Titlinov, Petrograd-Moscova, 1923, p. 11). Biserica Vie a fost o încercare de reformare ajustată la cerinţele circumstanţelor unui stat comunist. Modernismul plasează această îngăduinţă faţă de slăbiciunile firii omeneşti deasupra cerinţelor morale şi chiar dogmatice ale Bisericii. În aceeaşi măsură în care lumea renunţă la principiile creştine, modernismul corupe din ce în ce mai mult planul vieţii religioase. În cadrul confesiunilor creştine apusene, noi vedem că s-a ajuns aproape la desfiinţarea postului, scurtarea radicală şi trivializarea slujbelor religioase, şi, în cele din urmă, la pustiirea duhovnicească deplină, chiar până în punctul manifestării unei atitudini tolerante şi permisive faţă de patimile nefireşti despre care Sfântul Apostol Pavel a spus că este ruşinos şi a vorbi.

Doar modernismul a fost temelia Conferinţei pan-ortodoxe de tristă amintire de la Constantinopol din 1923, evident cu o oarecare influenţă a experimentului reînnoitor din Rusia. După această conferinţă, unele Biserici, deşi nu au adoptat toate reformele care au fost introduse atunci, au adoptat calendarul apusean şi chiar, în unele cazuri, Pascalia apuseană. Acesta a fost deci primul pas pe calea modernismului Bisericii Ortodoxe, prin care s-a schimbat modul ei de viaţă în scopul de a o aduce mai aproape de felul de a vieţui al comunităţilor eretice. Prin urmare, din acest punct de vedere, adoptarea calendarului apusean a fost o încălcare a unui principiu constant în sfintele canoane, prin care există o tendinţă de a-i izola duhovniceşte pe credincioşi de cei care învaţă contrar Bisericii Ortodoxe, şi de a nu încuraja apropierea de astfel de oameni în viaţa noastră duhovnicească (Tit 3, 10; canoanele 10, 45, şi 65 apostolice; canoanele 32, 33, şi 37 ale Sinodului din Laodiceea etc). Consecinţa nefericită a acestei reforme a fost încălcarea unităţii vieţii în rugăciune a creştinilor ortodocşi din diferite ţări. În timp ce unii dintre ei prăznuiau Naşterea Domnului împreună cu ereticii, alţii posteau încă. Uneori o astfel de dezbinare s-a petrecut în sânul aceleiaşi Biserici locale, alteori Învierea Domnului a fost sărbătorită conform metodei apusene de calcul pascal. Prin urmare, de dragul apropierii de eretici, este încălcat acest principiu, proclamat de Primul Sinod Ecumenic, potrivit căruia toţi creştinii ortodocşi trebuie să se bucure şi să slăvească Învierea lui Hristos cu o gură şi o inimă, în acelaşi timp de la un capăt la celălalt al lumii.

Pingback: RELATARI DIN VIZITA PATRIARHULUI DANIEL IN RUSIA. Intalniri importante cu PF Kirill, dar si cu alti patriarhi, si un cuvant despre "UNITATEA DE CREDINTA"/ SINOD ISTORIC AL BISERICII RUSIEI: "patriarhul" schismatic FILARET al KIEVULUI c