MARSUL PENTRU FAMILIE: marturie in fata pericolului redefinirii institutiei familiei/ Comisia Europeana isi bate joc de democratia participativa: RESPINGEREA INITIATIVEI “UNUL DINTRE NOI”, CEA MAI MARE PETITIE EUROPEANA/ Avortul deghizat in “pilula de a doua zi”

• Doxologia: Marşul pentru Familie: Tatăl, mama şi copiii. E natural

Familia pur şi simplu este. Natural, firesc. Însă, la fel de reale sunt şi atacurile tot mai dese împotriva familiei. Minorităţile, fără a intra în polemici discriminatorii, nu trebuie să stabilească reguli pentru majoritate. În România, familia încă mai beneficiază de respectul şi integritatea fără de care s-ar destrăma, dar, atât timp cât există persoane ce consideră necesară o „modernizare“ a definirii instituţiei familiei, pericolul denaturării este foarte mare.

În fiecare an, pe 1 iunie, se sărbătoreşte Ziua Copilului. În acest an, pe 1 iunie, va fi şi Marşul pentru Familie, o manifestaţie ce susţine şi promovează valorile tradiţionale ale familiei, în care copilul are un loc special – acela de moştenitor şi păzitor. Marşul va începe la ora 15:00 şi se va desfăşura pe traseul Parcul Copou – Universitatea „A. I. Cuza“ – Fundaţie – Piaţa Unirii – Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt – Catedrala mitropolitană – Palatul Culturii.

Acest eveniment, organizat de Asociaţia Familia Tradiţională, are ca scop susţinerea ideii de familie sănătoasă, definită prin valorile ei tradiţionale. Societatea românească are nevoie de principii bine stabilite şi fondate pe experienţa înaintaşilor noştri, drept garanţie pentru echilibru şi sănătate socială. „Pentru că ne pasă de familie, cel mai important grup social care influenţează în mod egal dezvoltarea indivizilor şi a societăţii pe care o formează. Şi pentru că familia nu poate avea la bază altceva decât căsătoria dintre un barbat şi o femeie. Fiecare părinte îşi iubeşte copiii şi încearcă să le ofere «tot». Dar dincolo de marunţişurile materiale, ce rămâne moştenire şi contează cu adevărat sunt valorile spirituale, principiile. De aceea este nevoie de o reacţie în masă, care să susţină familia tradiţională“, ne-a explicat Elena Crăciun, director executiv al Asociaţiei Familia Tradiţională.

Întreaga zi de 1 iunie va fi dedicată familiei, membrilor şi valorilor ei. Începând cu ora 11:00, în Parcul Expoziţiei, Taberele MMB vor organiza ateliere sportive şi artistice dedicate copiilor. De asemenea, până la ora 14:30 se vor desfăşura şi înscrierile participanţilor la marş.

La ora 15:00 va porni Marşul pentru Familie pe traseul mai sus menţionat. Pe parcurs se va face o oprire pe pietonalul Ştefan cel Mare şi Sfânt, unde se va ţine un moment de reculegere şi de rugăciune pentru copiii şi familiile aflate în situaţii dificile şi de risc.

Punctul de final al manifestării va fi Grădina Publică Palas, unde participanţii vor fi asista la un ansamblu de evenimente ce va cuprinde momente artistice, luări de cuvânt şi premierea concursului de eseu şi fotografie cu tema Cea mai frumoasă amintire din familia mea (desfăşurat între 21-28 mai pe www.marsulpentrufamilie.ro).

Ca un ultim eveniment care va încheia ziua dedicată familiei tradiţionale şi copiilor, în Aula Magna a Universităţii „Petre Andrei“, începând cu ora 19:00, va avea loc conferinţa „Ce trebuie să ştim ca să ne salvăm familia“, susţinută de dr. Virgiliu Gheorghe, vicepreşedintele Institutului de Cercetări Psihosociale şi Bioetică Bucureşti.

Asociaţia Familia Tradiţională reprezintă o iniţiativă publică ce vizează promovarea şi apărarea drepturilor şi intereselor familiei autentice, tradiţionale, care se bazează pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Ea urmăreşte să evidenţieze principalele pericole ce vizează familia în societatea de azi şi de mâine şi să ofere soluţii şi alternative sănătoase şi să faciliteze accesul la informaţiile privitoare la protecţia familiei, precum şi la modificările constituţionale şi legale referitoare la familie.

Marşul pentru Familie este un eveniment de solidarizare pentru familia tradiţională, ce vrea să amintească faptul că mariajul dintre un barbat şi o femeie şi filiaţia tată-mamă-copil constituie baza şi viitorul societăţii moderne.

• Cultura Vietii:

Farsa democrației participative în UE – Comisia Europeană respinge Inițiativa Cetățenească „Unul dintre Noi” (I)

Azi, 28 mai, în mod ilegitim și nedemocratic, Comisia Europeană încă în funcție și-a exercitat veto-ul asupra Inițiativei Cetățenești „Unul dintre Noi”, semnată de 1,9 milioane de europeni dintre care cca. 140.000 de români. Redăm mai jos comunicatul de presă oficial al Comisiei Europene, urmând să revenim cu explicații asupra afirmațiilor făcute (de ce decizia CE este „ilegitimă și nedemocratică”).

Comunicat de presă (sursa)

Bruxelles, 28 mai 2014

Inițiativă a cetățenilor europeni: Comisia Europeană răspunde inițiativei „Unul dintre noi”

Astăzi, Comisia Europeană a răspuns inițiativei cetățenești europene (ICE) intitulate „Unul dintre noi”. După ce s-a întâlnit cu organizatorii inițiativei și după ce a analizat cererea acestora, Comisia a decis să nu înainteze o propunere legislativă, având în vedere faptul că, recent, statele membre și Parlamentul European au discutat și au decis cu privire la politica UE în acest domeniu. Susținătorii inițiativei „Unul dintre noi” au solicitat UE să înceteze finanțarea activităților care presupun distrugerea de embrioni umani, în particular în domeniile cercetare, ajutoare pentru dezvoltare și sănătate publică. După înregistrarea propunerii lor, organizatorii inițiativei au colectat un număr mai mare de semnături decât milionul de semnături necesare din cel puțin șapte state membre ale UE. Organizatorii s-au întâlnit cu reprezentanții Comisiei în data de 9 aprilie (STATEMENT/14/115), iar ulterior au participat la o audiere publică în Parlamentul European în data de 10 aprilie. Comisia a concluzionat că actualul cadru de finanțare, care a fost recent dezbătut și aprobat de statele membre ale UE și de Parlamentul European, este cel adecvat.

Máire Geoghegan-Quinn, comisarul european pentru cercetare, inovare și știință, a declarat: „Am examinat această inițiativă cetățenească și i-am acordat întreaga atenție cuvenită. Cu toate acestea, statele membre și Parlamentul European au convenit să continue finanțarea cercetării în acest domeniu în mod justificat. Celulele stem embrionare au caracteristici unice și ar putea fi la originea unor tratamente prin care se salvează vieți, ceea ce în prezent se studiază deja în cadrul unor trialuri clinice. Comisia va continua să aplice cercetării finanțate de UE normele și restricțiile etice stricte aflate în vigoare, incluzând faptul că nu vom finanța distrugerea embrionilor.”

Comisarul european pentru dezvoltare, Andris Piebalgs, a declarat: „Inițiativele cetățenești europene permit cetățenilor să participe direct la elaborarea politicilor UE, iar noi le acordăm o atenție deosebită. În prezent, complicațiile asociate sarcinii și nașterii continuă să fie cauza decesului multor femei. Acesta este motivul pentru care comunitatea internațională a inclus în obiectivele de dezvoltare ale mileniului (ODM) obiectivele specifice reprezentate de reducerea mortalității materne și asigurarea accesului universal la sănătatea reproducerii. UE, statele sale membre și alți donatori internaționali depun eforturi mari pentru a atinge aceste obiective, făcând din ele, și în general din sănătate, o prioritate. Programele noastre de dezvoltare în acest domeniu au ca scop extinderea accesului la servicii eficiente de planificare familială, prevenind astfel necesitatea recurgerii la avorturi”.

Cercetarea care implică celule stem embrionare umane (human embryonic stem cells – hESC)

Comisia Europeană aplică un sistem detaliat, „cu trei lacăte”, oricărei activități de cercetare care implică celule stem embrionare umane (human embryonic stem cells – hESC), un sistem pe care Comisia îl consideră în deplină conformitate cu tratatele UE și cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Sistemul – care s-a aplicat deja în precedentul program de cercetare al UE – a fost convenit de statele membre ale UE și de Parlamentul European în contextul aprobării legislației privind programul Orizont 2020, în 2013. Regulile sunt următoarele:

• Legislația națională este respectată – proiectele UE trebuie să respecte legile țării în care se desfășoară cercetările.

• Toate proiectele trebuie să fie validate din punct de vedere științific prin evaluare inter pares și trebuie să facă obiectul unei evaluări etice riguroase.

• Fondurile UE nu pot fi utilizate pentru a se obține linii noi de celule stem sau pentru cercetări în cursul cărora se distrug embrioni – inclusiv în scopul obținerii de celule stem embrionare umane.

Comisia Europeană nu prevede în mod explicit finanțarea activităților de cercetare care implică celule stem embrionare umane. Comisia finanțează cercetarea tratamentelor unor boli sau a unor aspecte ale asistenței medicale, de exemplu terapii pentru bolile Parkinson și Huntington sau pentru diabet. Cercetarea poate implica celule stem embrionare umane în cazul în care acestea fac parte din cele mai bune propuneri de proiecte. În perioada 2007 – 2013, UE a finanțat 27 de proiecte de colaborare în cercetarea medicală care a implicat utilizarea de celule stem embrionare umane, contribuția de la bugetul UE fiind de 156,7 milioane EUR. Cheltuielile totale cu cercetarea medicală în cursul aceleiași perioade au fost de aproximativ 6 miliarde EUR.

Asistența UE în domeniul sănătății destinată țărilor în curs de dezvoltare

Cooperarea pentru dezvoltare în domeniul sănătății materne și infantile se bazează pe:

• Obiectivele de dezvoltare ale mileniului (ODM), prin care se abordează sărăcia la nivel mondial, includ obiectivele specifice de reducere a mortalității materne cu 75% până în 2015 și de asigurare a accesului universal la sănătatea reproducerii.

• Programul de acțiune al Conferinței internaționale pentru populație și dezvoltare (CIPD), în care se stipulează că în niciun caz avortul nu trebuie promovat ca o metodă de planificare familială, că tratamentul avortului trebuie să se aplice în contextul juridic din fiecare țară și că, dacă nu este ilegal, avortul ar trebui să fie efectuat în condiții de siguranță.

Prioritățile finanțării de către UE în domeniul sănătății sunt stabilite împreună cu guvernele țărilor partenere, accentul fiind pus pe îmbunătățirea și facilitarea accesului la sistemele lor naționale de sănătate. Între 2008 și 2012, UE a cheltuit în domeniul sănătății 3,2 miliarde EUR din fondurile de dezvoltare. Din această sumă, 1,5 miliarde EUR au fost cheltuite în domeniul sănătății materne, neonatale și pediatrice, 87 milioane EUR în domeniul sănătății reproducerii, iar 17 milioane EUR în cel al planificării familiale.

Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare (ICD) este unul dintre principalele instrumente de finanțare ale UE destinate ajutorului pentru dezvoltare. El oferă sprijin bilateral pentru țările în curs de dezvoltare care nu sunt vizate prin Fondul european de dezvoltare, precum și sprijin tematic pentru toate țările partenere vizând aspecte prioritare cum ar fi drepturile omului, democrația și buna guvernanță, creșterea sustenabilă și favorabilă incluziunii. În plus față de evaluarea impactului și de alte evaluări interne, în perioada 2010 – 2011 Comisia a realizat o consultare publică cu privire la viitoarea finanțare destinată acțiunii externe a UE. Regulamentul privind ICD a fost adoptat în martie 2014, după ratificarea de către Parlamentul European și Consiliul European. ICD va primi 19,7 miliarde EUR de la bugetul UE pentru perioada 2014 – 2020.

Context

Inițiativele cetățenești europene (ICE) au fost lansate în aprilie 2012, având rolul unui instrument la îndemâna cetățenilor pentru a influența agenda de lucru. O ICE permite unui număr de 1 milion de cetățeni din cel puțin un sfert dintre statele membre ale UE să invite Comisia Europeană să ia măsuri în domeniile care țin de competența acesteia.

Așa-numita hotărâre Brüstle a Curții Europene de Justiție (cauza C-34/10) a fost citată de către organizatori atunci când și-au prezentat inițiativa. Totuși, Curtea a remarcat în respectiva hotărâre, care se referea la Directiva privind biotehnologiile (98/44/CE), că scopul legislației europene în cauză nu este acela de a reglementa utilizarea embrionilor de origine umană în contextul cercetării științifice; hotărârea s-a limitat la posibilitatea de brevetare a invențiilor biotehnologice și nu a avut drept obiectiv formularea unui răspuns la întrebarea dacă astfel de cercetări pot fi efectuate și dacă pot fi finanțate.

[…]

Farsa democrației participative în UE – Comisia Europeană respinge Inițiativa Cetățenească „Unul dintre Noi” (II)

Comisia Europeană respinge Inițiativa cetățenească „Unul dintre noi”

– Comunicat de presă al Comitetului de inițiativă –

O decizie contrară cerințelor democratice și etice

Pe 28 mai, în ultima sa zi, fosta „Comisie Barroso” s-a opus prin procedură de veto Inițiativei Cetățenești Europene (ICE) „Unul dintre noi”, cea mai mare petiție din istoria Uniunii Europene. Inițiativa, sprijinită formal de 2 milioane de oameni din Europa, cere ca Bruxelles-ul să nu mai finanțeze niciuna din practicile care distrug viața umană înainte de naștere.

ICE este un mecanism democratic participativ creat prin Tratatul de la Lisabona, prin care minim un milion de cetățeni pot lua inițiativa introducerii unei propuneri legislative în instituțiile europene.

Comitetul „Unul dintre noi” își exprimă profunda dezamăgire cu privire la o Comisie surdă, care a luat azi o decizie contrară cerințelor democratice și etice. În timp ce fiecare proiect de inițiativă este controlat „de jos în sus” de Comisie, înainte de a fi deschis procedurii de strângere de semnături, Comisia Barroso pretinde că posedă dreptul de veto „de sus în jos”, contra inițiativelor care deja au obținut suportul popular necesar. O astfel de putere de veto este ilegitimă și anti-democratică din moment ce, politic, Legislativul european este cel care poate da un verdict asupra conținutului inițiativei, și nu Comisia; în caz contrar, mecanismul ICE ar fi lipsit de sens.

UN VETO nejustificat, care nu ia în considerare scopul solicitării:  Răspunsul Comisiei, care constă în 30 de pagini de auto-satisfacție asupra propriilor politici, este ipocrit și disprețuitor, întrucât pretinde că nu înțelege scopul solicitării care i-a fost adresată. Comisia dorește să continue finanțarea unor practici biotehnologice ne-etice și depășite, ca și a avortului în țările în curs de dezvoltare, inclusiv acolo unde acesta este interzis prin legea penală.

UN VETO care ignoră procedura democratică: Comisia, mai degrabă decât să ia act de succesul Inițiativei și să o transmită Parlamentului European și Consiliului, a făcut abuz de puterea sa de control formal pentru a-și exercita propriul raționament privind oportunitatea politică a „Unul dintre noi” și a bloca procedura. Comisia încearcă, așadar, să apere un privilegiul inițiativei legislative, ca fiind unica instituție care are capacitatea de a iniția proceduri, anterior creării mecanismului ICE. Comisia, așadar, a transformat acest mecanism într-un travesti, în timp ce deputații, dimpotrivă, au dorit-o a fi un instrument de democrație participativă reală. Astfle, Comisia dă singură mărturie despre absența unei culturi democratice.

Pentru Comitetului ICE „Unul dintre Noi”, procedura nu s-a încheiat: pe de o parte, decizia Comisiei va fi probabil apelată în fața Curții Europene de Justiție din Luxemburg – care recunoaște respectul pentru viața umană de la concepție – iar pe de altă parte, noul parlament va audia următoarea Comisie, permițându-i să repună respectul față de Inițiativa Cetățenească în mijlocul dezbaterilor, și să ceară instituțiilor europene să fie mai etice și mai democratice.

În numele Comitetului de Inițiativă,

Grégor PUPPINCK

Farsa democrației participative în UE – Comisia Europeană respinge Inițiativa Cetățenească „Unul dintre Noi” (III)

Decizia Comisiei Europene de a nu trimite Parlamentului inițiativa legislativă cetățenească „Unul dintre noi” spre dezbatere și vot nu e doar o simplă decizie politică. Este un eșec total, dezastruos, al unei structuri birocratice de a se relaționa la lumea exterioară sieși. Este un caz de „autism instituțional”, în fața celei mai de succes inițiative cetățenești de până acum, care a strâns aproape 2 milioane de adeziuni (din care 140.000 din România).

În realitate, ea marchează o turnură fundamentală în dezbaterea din jurul ICE „Unul dintre noi”. Poți să fii sau nu de acord cu scopurile inițiativei (care, reamintim, sunt de a fi oprită finanțarea de la bugetul unional a practicilor care distrug viața umană, printre care cercetarea pe embrion sau avortul în țările în curs de dezvoltare), dar acum nu mai este în discuție problema avortului, ci ceva încă și mai important. Pur și simplu, Comisia a eradicat firava încercare a instituțiilor europene, prin Tratatul de la Lisabona, de a introduce un element de democrație reală în arhitectura constituțională europeană.

Astfel se face că întregul mecanism al ICE a devenit acum o farsă, deși „Unul dintre noi” a beneficiat de o argumentație legală clară și conformă cu procedurile și a primit sprijin larg de la eurodeputați din aproape toate grupurile PE.

Un veto fără agumente

Decizia Comisiei Europene nu a furnizat nici un argument legal care să o justifice. „Prevederile programului Orizont 2020 (e vorba despre programul de cercetare-dezvoltare al UE, n.n.) privind cercetarea pe embrionul uman sunt deja în deplină concordanță cu tratatele Uniunii Europene și cu Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene”, se arată în motivarea deciziei CE, ceea ce justifică îndeajuns, în opinia acesteia, respingerea inițiativei.

Niciun cuvânt despre contradicția evidentă dintre finanțarea cercetării distructive pe embrion și hotărârea mai mult decât clară a Curții Europene de Justiție că embrionul uman este un organism uman aflat într-un stadiu de dezvoltare incipient – și care îl îndreptățește la aceleași drepturi ca și oricare altă ființă umană.

Privind ajutorul pentru dezvoltare, ținta „Unul dintre noi” este să ridice standardele etice, prin modificarea regulamentelor UE cu privire la instrumentele financiare pentru cooperarea în vederea dezvoltării, așadar acordarea de fonduri publice pentru un mai bun și mai consistent ajutor pentru dezvoltare în alte țări ale lumii. Asemenea modificări ar asigura că bugetul UE pentru dezvoltare NU va mai fi folosit pentru finanțarea avorturilor în țările în curs de dezvoltare, mai ales acolo unde procedura este ilegală – un scandal rezumat în raportul European Dignity Watch “The Funding of Abortion through EU Development Aid”.

Și în acest caz, răspunsul Comisiei este inconsistent: „Întrucât obiectivul cooperării pentru dezvoltare este accesul universal și echitabil la îngrijirea de calitate a sănătății pentru toți cetățenii, UE respectă pe deplin deciziile suverane ale statelor partenere cu privire la care servicii de sănătate vor fi furnizate și cum anume sunt ele angajate, atâta vreme cât acestea sunt în conformitate cu principiile agreate ale drepturilor omului”. Cu alte cuvinte, Comisia ia de bun faptul că ajutorul pentru dezvoltare oferit de UE plătește pentru avorturi și, ce este încă și mai rău, că practicile de avort ar fi concordante cu drepturile omului!

Prin veto-ul său, „Comisia dorește să continue finanțarea unor practici biotehnologice neetice și depășite, la fel ca și a avortului în țările în curs de dezvoltare”, după cum explică reprezentanții comitetului cetățenesc de inițiativă „Unul dintre noi”.

Împotrivirea Comisiei nu este nici pe departe finalul bătăliei. Decizia va fi probabil apelată în fața Curții Europene de Justiție de la Luxemburg și, din fericire, o nouă Comisie va fi desemnată de (la fel de) noul Parlament European. O primă reacție a unui politician de vârf ne dă speranțe: vicepreședintele PE, László SURJÁN, a spus că „Raționamentul Comisiei este ridicol. Sunt profund dezamăgit de decizie; este o palmă pe obrazul cetățenilor și o trădare a lor.”

Da, multe se vor schimba în perioada care urmează.

• Vremuri vechi si noi:

Avortul, îndulcit şi deghizat sub mantia „pilulei de a doua zi”

Da, este vorba de „pilula de a doua zi”. Se spun puţine lucruri despre efectele reale ale acestui medicament, despre efectele secundare pe care le resimte femeia şi, mai ales, despre avortul precoce care are loc atunci când este luată pastila. 

În societatea actuală, sănătatea morală a adolescenţilor este o temă pe care guvernele nu o pot lăsa deoparte. Nu e suficient să aprobi un medicament şi astfel să scapi de o problemă. Să cultivi comportamente iresponsabile înşelând tinerii, invitându-i să apuce pe un drum diferit de adevărata educaţie, este o capcană.

Când o persoană îşi începe viaţa sexuală în modul acesta, cum va putea să înveţe să dea şi să primească viaţa? Ceea ce pierd unii din vedere este că actul iubirii nu este un joc fără consecinţe.

Pare de necrezut faptul că se abordează atât de uşor un subiect precum avortul, îndulcindu-l şi deghizându-l sub mantia „pilulei de a doua zi”, fără a-i face pe consumatori conştienţi de ceea ce înghit şi, mai ales, de ceea ce fac. Când concepţia deja s-a produs, „pilula de a doua zi” împiedică sarcina să înainteze prin faptul că face imposibilă fixarea embrionului fecundat – care este deja o nouă fiinţă umană – în uterul mamei. Prin „pilula de a doua zi” se caută a se transmite o imagine blândă şi fără riscuri, fără însă a spune că pune consumatorii în faţa asasinării unei noi fiinţe umane. Totul, atâta timp cât este favorizat avortul, este periculos.

S-ar părea că există o confuzie de termeni între sarcină şi avort.

În 1970 American College of Obstetricians and Gynecologists definea sarcina ca fiind „perioada cuprinsă între fixarea embrionului în uter şi naştere”. Definiţia aceasta presupune, în mod implicit, că existenţa individuală a embrionului începe doar odată cu implantarea. Totuşi, această definiţie este falsă căci, înainte de fixarea embrionului, există fecundarea şi însăşi concepţia, obiectiv pe care pilula îl atacă imediat.

Prin conceptul de avort se definea şi se înţelegea în mod normal întreruperea sarcinii ca atare. Prin actuala definiţie a sarcinii, pe care am comentat-o, eliminarea embrionului între fecundare şi fixarea sa în uter, rămânea în afara categoriei avortului. Din acel moment urmează o mare nelămurire: Cum să-l numeşti: crimă sau respingere a embrionului înainte de fixarea în uter? Unii au vrut să-l numească „contracepţie”, termen greşit, căci deja există contracepţia şi nu previne nimic din ce spune. De aici, marea confuzie care s-a creat, nu numai în rândul publicului larg, ci, inclusiv, în rândul medicilor şi politicienilor la momentul legiferării.

B. Carlson, profesor şi şef al Departamentului de Anatomie şi Biologie Celulară de la Universitatea Michigan, afirma: „Sarcina umană începe cu fuziunea unui ovul cu un spermatozoid” şi T.W. Sadler, profesor de Biologie Celulară şi Anatomie de la Universitatea din Carolina de Nord, semnala: „Dezvoltarea unui individ începe cu fecundarea, fenomen prin care spermatozoidul bărbatului şi ovulul femeii se unesc pentru a da naştere unui nou organism, zigotul.” Cu toţii ar trebui să înţelegem prin sarcină aceste două definiţii şi, în consecinţă, avortul ca pe întreruperea sarcinii din primul moment al conceperii.

Începutul vieţii unei noi fiinţe umane

Din cele precedente, nu este dificil să deducem că începutul vieţii unei noi fiinţe umane este din momentul fecundării. Acest lucru nu este însă suficient de clar pentru multe ţări unde s-a legiferat că embrionul este echivalentul unui amestec special de celule, pe care se poate experimenta şi la care se poate renunţa cu uşurinţă, cum se face de câteva luni pe aici, în Spania. Alţii s-au aventurat mai mult, afirmând că există o fiinţă umană în funcţie de capacitatea de dezvoltare pe care o are în timpul sarcinii, astfel fiind permis faimosul avort eugenic promovat în ţările anglo-saxone. Şi alţii caută să justifice avortul până la sarcinile de 23 de săptămâni, numindu-l greşit „avort tardiv”, care se produce prin uciderea fătului înainte de naştere. Putem spune că toate aceste decizii se caracterizează prin lipsa de apreciere pentru viaţă, prin faptul că se dă vieţii o valoare foarte condiţionată. Putem sta la porţile unei culturi care depinde de contextul în care se mişcă pentru a putea aranja totul după placul său. O cultură care lasă deoparte viaţa şi deschide calea morţii pentru a câştiga, aparent, în perfecţiune şi comoditate.

Gând de final

Tendinţa de a favoriza în multe ţări „pilula de a doua zi” ascunde faptul că deja se comite un avort în majoritatea cazurilor. Pe de altă parte, favorizarea acestui gen de medicamente şi promovarea lor prin publicitate excesivă duce lacreşterea  inconştienţei şi activităţii sexuale a adolescenţilor. Îi conduce pe mulţi într-un impas – pe drumul „avorturilor fără întrebări”. Un articol publicat în „The Telegraph” (11 decembrie) cita reacţia Bisericii Catolice din Anglia si Ţara Galilor cu privire la iniţiativă. Declaraţia Bisericii spune: „ Este greşit şi este cu potenţial periculos faptul că Guvernul doreşte să permită adolescentelor să cumpere această „pilulă de a doua zi” atât de uşor şi fără supravegherea unui medic. Încurajând atitudini superficiale cu privire la sex nu este un mod eficient şi sigur de a reduce sarcinile adolescentelor.”

Se dă dovadă de o mare iresponsabilitate atunci când se ascund riscurile şi în ce constă folosirea pastilei. Metoda nu este sigură 100%, producând multe efecte negative. În privinţa neobţinerii efectului scontat: provocarea unui avort „pe ascuns”; efectele secundare pot crea complicaţii care necesită asistenţă medicală. La toate acestea, trebuie să adăugăm pericolul de transmitere a SIDA. Ineficienţa antiretrovirală a „pilululei de a doua zi” a făcut făcută cunoscută recent, aşa cum s-au făcut cunoscute riscurile de apariţie a cancerului. 

Nu se poate respinge moartea fără condamnarea avortului; nu se poate căuta doar condamnarea actelor criminale, războiul şi nedreptăţile sociale, dacă înainte nu se legiferează şi se apără viaţa celui care este gata să se nască, evitând să se introducă sofisme noi şi metode pentru a linişti conştiinţele. Cum se poate pronunţa cineva împotriva eşafodului, împotriva prafului de puşcă, împotriva crimei, împotriva distrugerii naturii, împotriva dispariţiei unor specii de animale dacă înainte s-a permis ca viaţa umană să fie călcată în picioare, când abia începe? Pilula de a doua zi „transmite imaginea unui avort uşor şi fără riscuri”.

Traducere: Iulia Maria Iosif

Foto: www.freedigitalphotos.net

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

• Cultura vietii: Sexualitate şi norme morale tradiţionale: o perspectivă multiculturală asupra homosexualităţii

de Alexandru Iftime

Anii din urmă sunt martorii unui efort de a promova o integrare socială cât mai eficientă şi completă a oricărui fel de minorităţi, inclusiv aşa-numitele „minorităţi sexuale”. Pornind de la realitatea sau presupunerea unei condiţii anterioare de „persecuţie” din partea „majorităţii”, avocaţii „minorităţilor” sexuale se străduie pe varii căi a asigura o poziţie egală în societate între membrii „minorităţii” şi cei ai „majorităţii” – una dintre acestea fiind promovarea noţiunii că practicile sexuale care definesc respectivele „minorităţi” – este vorba în principal despre homosexualitate sub diferitele ei variante – reprezintă o alternativă la fel de justificată moral ca şi sexualitatea fiziologică.

S-ar putea susţine cu dreptate că o asemenea atitudine nu face decât să perpetueze optica discriminatorie asupra membrilor respectivei minorităţi, fiindcă ea încearcă să-i „apere” nu susţinând că judecăţile de ordin moral asupra comportamentului (sexual sau de altă natură) unor membri ai societăţii nu ar trebui să afecteze tratamentul respectivilor membri de către restul societăţii, ci negând valoarea unor asemenea judecăţi morale. Această cale nu face decât să adâncească contradicţia dintre „minoritatea sexuală” şi restul societăţii, comutând problema din domeniul moralei în cel al culturii sexuale.

Odată discuţia ajunsă în acest domeniu, operând în general în contextul culturii europene a cărei tradiţie morală este puternic influenţată de către religia creştină, promotorii justificării morale a „sexualităţii alternative” încearcă să convingă auditoriul că:

– numai cultura europeană (“iudeo-creştină”) ar condamna, pe motive religioase sau de altă natură, asemenea „orientări sexuale”;

–  ele nu sunt mai străine naturii umane decât sexualitatea fiziologică;

–  în alte culturi – percepute în sens evoluţionist ca „mai primordiale”, mai aproape de presupusa condiţie a omenirii „de la origini” – ele sunt considerate ca pe plan de egalitate cu sexualitatea fiziologică, din punctul de vedere al normelor socio-culturale şi religioase.

Aceste postulate merită examinate în amănunt. Fără a ne opri asupra premisei discutabile a evoluţionismului antropologic, este necesar a face o introspectivă detaliată asupra societăţilor în care se susţine că practicile mai sus amintite ar fi privite ca o alternativă firească la sexualitatea fiziologică, reliefând pentru fiecare dintre ele contextul în care sunt privite aceste practici în respectivele societăţi, precum şi relevanţa atitudinii acesteia faţă de problema ce ne preocupă.

Homosexualitatea

Homosexualitatea, atât cea masculină cât şi cea feminină („lesbianism”), reprezintă, după cum am mai amintit, forma de „sexualitate alternativă” cea mai explorată de către activiştii sociali, dar şi de către antropologi. La prima vedere, există numeroase culturi care tolerează homosexualitatea, însă contextul în care aceasta se întâmplă este diferit şi merită explorat.

Homosexualitatea rituală

I. Mediumi şi şamani

Cel mai frecvent context în care întâlnim homosexualitatea în societăţile tradiţionale este acela al vocaţiei de medium sau şaman.

În primul caz, persoana care asumă identitatea şi practicile sexuale ale sexului opus (este vorba în general de bărbaţi care asumă o identitate feminină, un „gen” feminin ce include vestimentaţie, sexualitate, cosmetică, preocupări sociale şi profesionale) participă la ritualuri de posesie. În cadrul acestora este posedat fie de un spirit perceput ca de gen feminin (astfel „medium”-ul adoptă genul spiritului tutelar) fie este posedat de un spirit perceput ca de gen masculin (şi astfel „medium”-ul adoptă sexul complementar spiritului tutelar, spre a întreţine relaţii sexuale de natură magică cu acesta).

Un exemplu clasic îl reprezintă clasa de „mediumi” hijra din India, „vehicule” ale unor zeiţe din panteonul hinduist. Hijra locuiesc pe lângă temple, adoptă îmbrăcăminte feminină şi o cosmetică menită să transforme pe cât posibil aspectul exterior într-unul feminin; ei practică homosexualitatea, sub formă pasivă, adesea ca act sexual sacru în cadrul ceremoniilor de posesie, adeseori se castrează, şi se consideră femei, astfel declarându-se la recensăminte. Ceva similar aminteşte Juvenal despre „preoţii” cultului zeiţei Cybele. La fel, în Thailanda, un bărbat poate fi posedat de duhurile-„femele” phii, devenind astfel un „medium” transsexual denumit kathoey, adoptând vestimentaţia feminină şi homosexualitatea pasivă. În schimb, în Birmania, funcţia de „medium” pentru spiritele nat, considerate de gen masculin, este în general rezervată femeilor, care sunt consacrate ca nat-kadaw („soţia duhului”); ocazional un bărbat poate deveni nat-kadaw, în care caz adoptă identitatea feminină şi homosexualitatea pasivă. Putem observa că spiritele „femele” acaparează întreg trupul posedatului, în timp ce cele „mascule” îl folosesc ca partener sexual.

În cazul şamanului homosexual, adoptarea de către un bărbat a identităţii, vestimentaţiei şi comportamentului de tip feminin precum şi a homosexualităţii pasive nu sunt privite neapărat ca decurgând din relaţia faţă de pretinsul sex al duhului (adeseori acesta nici nu are un sex anume). Ele reprezintă o răsturnare a normelor, o transcedere a normalului ce individualizează şamanul faţă de ceilalţi membri ai comunităţii (practicanţi ai sexualităţii fiziologice), făcând parte din vocaţia sa de ales al duhurilor precum şi din „tributul” său faţă de acestea, el sacrificându-şi identitatea naturală pentru a primi în schimb puteri magice.

Şamanul homosexual şi „feminizat” se întâlneşte la un număr impresionant de culturi.

În Siberia, îl întâlnim la ciukci, koriaci şi itelmeni (la care şamanul este un bărbat „transformat” în femeie, homosexual pasiv având relaţii sexuale cu un bărbat ales ca „soţ”), precum şi la iacuţi, la care întâlnim o departajare în şamani „albi” şi „negri”, primii susţinând că slujesc spiritele bune (ayj) şi ultimii, cele rele, demonii (abasî).

Interesant este că la iacuţi, numai şamanul „negru”, diabolic (abasî oyun) – dezaprobat de societate şi practicând pe ascuns şamanismul – este „efeminat” şi homosexual.

Şamanul „feminizat” se întâlneşte şi la aleuţi şi eschimoşi, la care, însă, şamanul (angakok) este bisexual, el intervenind şi în deflorarea rituală a unor femei consacrate spiritelor.

Pe continentul nord-american, personajul „feminizat”, posesor de puteri magice este un „auxiliar” al şamanului propriu-zis, indispensabil însă, prin „darul” său, bunei funcţionări a ritualurilor. Acest auxiliar, denumit în literatura etnografică cu termenul de „berdache”, dat de exploratorii francezi, se regăseşte la multe triburi din vestul Americii şi din Marile Câmpii (Navajo, Sioux, Mojave, Ute, Zuni, Apache, Shoshone, Yurok, Pomo, Pawnee, Mandan, Crow, Fox).

Homosexualitatea rituală de tip şamanic se întâlnea şi la culturile central-americane, la nahua şi totonaci (Bernal Diaz del Castillo, 1635) şi maya, precum şi la quechua şi chimu (Cieza de Leon, 1554, în Carpenter, 1914), popoare la care „preoţii” diverşilor zei practicau homosexualitatea activă sau pasivă, actul homosexual având un caracter sacru, ritual; ei însă nu se considerau femei şi nici nu adoptau îmbrăcămintea feminină.

Şamani „feminizaţi”, similari celor din Siberia prin adoptarea identităţii feminine şi a homosexualităţii pasive se întâlnesc şi la populaţiile din Amazonia (Guayaki, Kanela, Tupinamba, Tapirape, Warao, Tukano) Anzi (Aymara, Cuna) sau Patagonia (Toba, Tehuelche, Mapuche). Ei au relaţii sexuale cu alţi bărbaţi din trib, care îi tratează ca pe femei şi acceptă această situaţie ca un expedient necesar pentru a avea un „îmblânzitor” specializat al duhurilor rele.

Regăsim şamanul homosexual, „feminizat” sau nu, şi în alte părţi ale lumii: Oceania (Pukapuka, Marchize, Hawaii, Tonga, Palau), Africa (Lango, Kongo, Teda, Amhara, Hausa, Twi, Tanala – în unele cazuri aceşti şamani-mediumi homosexuali subzistând şi după creştinarea sau islamizarea societăţii, sau în culte ale posesiei dezvoltate secundar de descendenţii africanilor ajunşi ca sclavi în Lumea Nouă: vaudou/voodoo în Caraibe, candomble în Brazilia), şi chiar în Orientul mijlociu, în Oman.

De altfel, în religia vechilor canaaneeni existau „oficianţi” homosexuali (qedeshim) pe lângă templele consacrate lui Baal, zeu al fertilităţii. Alături de prostituatele sacre de pe lângă temple (qedeshot) participau la acte sexuale cu caracter ritual cu preoţii sau cu unii credincioşi, iar Herodot menţionează şamanii „feminizaţi” ai triburilor scitice.

Un caz simetric cu acela al şamanului „feminizat” este acela al femeii-şaman masculinizate, care practică lesbianismul; asemenea situaţii survin uneori în Siberia la ciukci şi koriaci şi la tribul Mapuche, în America de Sud, şi sunt menţionate de Leon Africanul pentru triburile berbere din sec. XIV.

Inversiunea sexuală în context magic este asociată uneori şi cu o vocaţie artistică; în Java se întâlnesc societăţi magic-artistice (Reog Ponorogo) în cadrul cărora se practică homosexualitatea, iar în Madagascar şamanii „feminizaţi” sunt şi cântăreţi sau povestitori. Până şi cazul celebrei Sappho din Lesbos şi a discipolelor sale ţine de o situaţie de acest gen, ele practicând lesbianismul în contextul unui cult al Afroditei, ce implica şi poezia rituală. Într-un context desacralizat, dar provenind din asemenea situaţii, întâlnim homosexualitatea puternic ancorată între actorii tradiţionali în China şi Japonia (unde rolurile de femei revin unor bărbaţi efeminaţi ce practică homosexualitatea pasivă şi transvestismul), precum şi între dansatorii şi cântăreţii din Afghanistan, Tadjikistan şi Caşmir.

II. Ritualuri iniţiatice

Un alt context în care întâlnim homosexualitatea rituală este acela în care o găsim ca etapă în formarea „omului întreg”, din raţiuni care ţin tot de cultul spiritelor. Întâlnim aici două situaţii:

Într-una, homosexualitatea este îngăduită la adolescenţi, ca „pregătire” pentru viaţa heterosexuală dar nu mai este îngăduită după ritualul iniţiatic care îi trece în rândul bărbaţilor – situaţie pe care o găsim în Noua Guinee (Lau, Manus), în Melanezia, Filipine (Ifugao), Polinezia (Tikopia), Africa (Ngonde, Nama, Shona, Mongo, Fang) şi America de Sud (Nambikwara, Mapuche).

În cealaltă, tinerii, mai ales de sex masculin, trebuie să treacă prin procese de iniţiere care implică acte homosexuale, ei dobândind astfel esenţa masculinităţii pe calea unui ritual magic. Situaţia tipică o găsim la unele triburi din Noua Guinee (Anga, Sambia) şi din Melanezia (Malekula) unde un tânăr, pentru a deveni „bărbat deplin”, este supus unei iniţieri cu caracter magic, din care face parte absorbirea puterii masculine de la bărbaţi iniţiaţi, odată cu sperma. Odată „promovat”, însă, iniţiatul nu va practica homosexualitatea în viaţa curentă, ci doar eventula în cadrul unor ritualuri similare pentru a iniţia el pe alţii. Ceva similar întâlnim şi la unele triburi australiene (Aranda) sau africane (Nandi – la care iniţierea femeilor implică contacte homosexuale).

La unele societăţi, din asemenea ritualuri şi culte ale masculinităţii se dezvoltă o situaţie ceva mai complexă: perioada de iniţiere, cu homosexualitatea aferentă, se prelungeşte pe un termen mai lung; un iniţiat are pe lângă sine un tânăr pe care îl foloseşte ca partener pasiv de sex până la „promovare”, de obicei legată de o anumită vârstă, de însuşirea unor tehnici sau cunoştinţe sau de săvârşirea unor fapte de vitejie. Asemenea situaţii se găsesc sau se găseau la populaţii din Africa (Azande, Bundu, berberii din Siwa) sau India (Badaga) şi la casta samurailor în Japonia, iar în trecut la unele triburi germanice (Taifali). Ele au dat naştere unor societăţi în care este preferat actul sexual între bărbaţi faţă de cel între bărbat şi femeie, datorită faptului că bărbatul este privit ca fiinţă superioară, înzestrată cu calităţi spirituale, psihice şi intelectuale pe care femeia nu le are, singurele exemple de asemenea societăţi fiind Grecia antică cu instituţia efebiei şi perechile de războinici din Sparta şi Teba, precum şi tribul Etoro din Noua Guinee, la care actul heterosexual este considerat periculos, el slăbind esenţa masculină, drept pentru care el este limitat prin cutuma cu caracter magic la anumite zile propice, în rest putându-se practica actul homosexual, care „sporeşte” esenţa masculină. La alte triburi din Noua Guinee, însă, homosexualitatea rituală este redusă la o mimare a actului homosexual în timpul ritualului iniţiatic (Huli, Huliduna).

Homosexualitatea derivată din situaţii de tipul efebiei a persistat şi persistă ca fenomen de „underground” la unele culturi în care ea este expres interzisă prin religie (Europa occidentală, Arabia, Persia), într-un context iniţiatic ocult (liturghia neagră a sataniştilor din Europa de vest) sau ca manifestare a superiorităţii faţă de un sclav sau de un învins (la beduini, în Persia, Uganda).

În alte cazuri, nefiind interzisă, homosexualitatea era tolerată dar privită negativ, rolul homosexualului pasiv, nu totdeauna consimţitor, fiind rezervat sclavului, slugii sau prostituatului plătit (Roma antică, China).

Cultura Occidentului actual, pe care o putem considera într-un fel moştenitoarea acestui din urmă caz, presupune homosexualitatea nonrituală între doi adulţi liber consimţitori aflaţi pe poziţii de egalitate socială, fiind singura cultură tolerantă faţă de homosexualitate în care contextul tolerării este de acest gen.

Atitudini faţă de homosexualitate

Refuzul

Din totalul de circa 6000 – 7000 grupuri etnolingvistice distincte atestate la ora actuală, lista celor tolerante într-un fel sau altul faţă de homosexualitate poate fi alcătuită aproape exhaustiv [cel puţin ca arii culturale] din paginile de mai sus. Majoritatea celorlalte resping sau refuză asemenea practici sexuale, cărora le sunt atribuite conotaţii mai mult sau mai puţin negative. Chiar dacă nu există o cutumă sau o lege scrisă în acest sens, homosexualitatea este percepută ca o practică nenaturală, de nedorit, chiar periculoasă.

Astfel, în Amazonia, la triburile Tupi-Guarani şi Kawahib, termenul de „homosexual” (tyvire, respectiv teukuruwa) e o insultă (Levi-Strauss, 1956). La tribul Kaweskar (Alakaluf) din regiunea Ţării de Foc, homosexualitatea este privită ca apărând sporadic la cei marginalizaţi de societate, bolnavi psihic [categorii care nu se suprapun în totalitate] (Emperaire, 1955). În Noua Guinee, alături de triburi ce practică homosexualitatea în cadrul ritualurilor de iniţiere, găsim o majoritate de triburi ce o refuză (Asmat, Chimbu, Kapauku, Dani, Melpa, Amanab, Yali etc.).

Mai mult, unele societăţi iau măsuri concrete, proscrierea homosexualităţii apărând în codurile de legi: Yassa, legea mongolă dată de Cinghis Han în sec. XIII, interzice sub pedeapsa cu moartea homosexualitatea şi alte „vicii infame” (incluzând practii sexuale ca zoofilia, necrofilia sau chiar împrumutul soţiei); în sec. XVIII, dinastia manciuriană din China interzice prin edict homosexualitatea.

Religiile monoteiste (mozaismul, creştinismul şi islamul, dar şi „tengrianismul”, forma de monoteism a mongolilor), şi lamaismul „reformat” de către Tsongkhapa, în Tibet, în sec. XIV, consideră homosexualitatea păcat.

Multe coduri de legi din ţări europene au prescris şi prescriu diverse manifestări de tip homosexual, mai cu seamă în public, ca infracţiuni sau contravenţii.

Deprecierea

Mai mult, chiar şi acele societăţi care tolerează sub o formă sau alta homosexualitatea, nu o asociază cu ceva pozitiv. Şamanul homosexual realizează un contrast faţă de restul societăţii- homosexualitatea lui este o transgresiune a cutumei tribale, o inversiune a practicii sexuale general acceptate; ea este tolerată datorită necesităţii de a avea un intermediar capabil să îmblânzească duhurile rele şi este parte a sacrificiului său faţă de acestea; nu este întâlnită decât la şaman şi nu este considerată normă, mai mult, pentru ceilalţi membri afară de şaman, ea cade sub un tabu grav; este asociată cu spiritele. Situaţia „medium”-ilor homosexuali este similară, în plus unii dintre ei (hijra din India) bucurându-se de un statut social inferior. În societăţile ce tolerează homosexualitatea între adolescenţi până la iniţiere, ea este de asemenea privită ca o condiţie inferioară sexualităţii fiziologice, o condiţie impusă de imposibilitatea accesului la sexualitatea fiziologică sau de condiţia de „om nedeplin” a neiniţiatului; Nambikwara, de pildă, o denumesc tamindige kihandige, „dragostea minciună” (Levi-Strauss, 1956).

În majoritatea societăţilor în care se practică homosexualitatea ca ritual de iniţiere, iniţiatul nu mai revine de bună voie la ea; faptul că unele culturi (Huli) au redus actul homosexual din ritualul iniţiatic la o mimare dovedeşte că ea este percepută ca traumatizantă. Un singur caz, în Noua Guinee (Etoro) [nu doar Etoro ci şi alte câteva societăţi] limitează – dar tot prin ritual – accesul la sexualitatea fiziologică, homosexualitatea apărând ca alternativă preferată strict din punctul de vedere al percepţiei magice. În situaţiile în care homosexualitatea este mai mult sau mai puţin deritualizată, percepţia ei este în continuare încărcată de o conotaţie depreciativă. În Uganda, deşi regele îşi asuma dreptul de a practica homosexualitatea activ asupra pajilor şi sclavilor, aceştia căutau să se sustragă.

În China, homosexualitatea era privită depreciativ, asociată cu neglijarea îndatoririlor familiale şi apostrofată cu porecle peiorative, uneori chiar interzisă în pofida largei sale răspândiri (cazul dinastiei manciuriene, în care deşi edictul este inspirat de cutumele altei culturi, în speţă cea manciuriană, el se aplica unei imense majorităţi chineze; sau mai recentul caz al codului legal al R. P. Chineze).

În ţările islamice, homosexualitatea, interzisă de Coran, în măsura în care este practicată este asociată cu caracterele slabe şi cu insuficienta credinţă sau înţelegere a preceptelor religioase. În Roma antică, homosexualitatea, deşi larg răspândită, era privită cu dispreţ, ca un viciu şi un semn al decăderii; practicanţii ei erau luaţi în derâdere (Juvenal, Satire). În Evul Mediu european, ea era asociată cu satanismul, vrăjitoria şi erezia. De altfel, termenii implicând homosexualitatea sunt asociaţi vocabularului injurios în majoritatea limbilor şi culturilor, ceea ce indică receptarea negativă, depreciativă, a practicilor homosexuale – de pildă, în franceza veche, bougre avea triplul sens de eretic din secta catharilor, homosexual şi netrebnic; în română, termenul de „pârdalnic” provine dintr-un original slav ce implică homosexualitatea [probabil din “prdel”, vulgar pentru “anus” (lb. cehă, cel puţin). Majoritatea dicţionarelor limbii române dau etimologie necunoscută; Şăineanu, 1929 propune etimologia metatetică din “prădalnic, un demon conceput ca răpitor de suflete” care ataşează, de asemenea, o conotaţie negativă termenului, dar pe care nu o găsim convingătoare, prin comparaţie cu cea din termenul “prdel”]; în arabă, muhannes înseamnă pe de o parte „efeminat, homosexual” iar pe de alta „laş, josnic”.

Cvasi-generalitatea atitudinilor de refuz şi depreciere faţă de homosexualitate sunt generate de motivaţii extrem de diverse, de la cele religioase, homosexualitatea fiind privită ca păcat, sau asociată cu posesia sau cu pactul cu spiritele, la privirea homosexualităţii ca dăunătoare familiei şi reproducerii, la asocierea ei cu slăbiciunea şi laşitatea, la considerarea ei ca traumatică, sau la simple considerente igienice.

Aprecierea

Grecia antică pare a fi fost singura cultură care să corespundă întru totul încadrării în această categorie. Aici homosexualitatea era considerată superioară, nu doar în plan magic, ci şi psihic şi intelectual, şi chiar practic, sexualităţii fiziologice, redusă la rolul pur procreaţional, de îndatorire. În mod interesant, ea era permisă doar „cetăţenilor”, bărbaţilor liberi, educaţi şi eligibili pentru serviciul militar, fiind interzisă sclavilor; putem vorbi de un „elitism”, chiar un „snobism”, al homosexualităţii, implicit ea fiind inaccesibilă majorităţii populaţiei. Din această perspectivă constatăm încă o dată că ea nu era subsumată ca normă pe acelaşi plan cu sexualitatea fiziologică, ci era mai degrabă o marcă autoimpusă a unei elite pentru a se distinge de „vulg” şi de practicile sale fireşti dar „banale”.

Concluzii

Deşi homosexualitatea a fost şi este prezentă în toate culturile, putem conchide că nicăieri ea nu a fost privită pe plan de egalitate cu sexualitatea fiziologică, din punct de vedere moral sau măcar practic.

Homosexualitatea fie nu este tolerată deloc, fie apare ca o particularitate, o „anomalie” cu substrat magic a şamanului sau mediumului, un tribut plătit duhurilor, fie e privită ca o etapă incompletă, tranzitorie, în ciclul formării individului, sau ca o alternativă în lipsa sexualităţii fiziologice. Sau, chiar desacralizată, este tratată cu dispreţ. Extrem de rar este apreciată şi i se atribuie o conotaţie pozitivă. Putem desprinde că o copleşitoare majoritate a culturilor lumii atribuie valenţe negative homosexualităţii.

Împărţirea în culturi care tolerează şi culturi care nu tolerează homosexualitatea nu este un indiciu că acestea din urmă o consideră ca pe ceva firesc decât în măsura în care investigatorul nu detaliază contextul în care o cultură tolerează practicile homosexuale. În momentul în care acest context este studiat, el se înscrie inevitabil într-una din categoriile expuse mai sus, în care receptarea homosexualităţii este încărcată de conotaţii negative.

„Primordiale” sau nu, culturile lumii consideră sexualitatea fiziologică „norma” la care se raportează receptarea altor practici sexuale – inclusiv homosexualitatea (că aşa stau lucrurile o dovedeşte faptul că însuşi termenul [neinjurios] pentru homosexualitate provine în mai toate limbile, într-o formă sau alta, din cel pentru sexualitatea fiziologică). Omul „deplin” fizic şi spiritual, trecut prin iniţiere, este cel heterosexual; omul liber de constrângerile pactului cu spiritele rele este cel heterosexual; omul aflat în centrul societăţii, asociat cu prestigiul social, cu bunăstarea morală şi materială, este cel heterosexual.

Rezultatul investigaţiei arată că, departe de a reprezenta o alternativă la fel de justificată moral şi cultural ca şi sexualitatea fiziologică, homosexualitatea este percepută trans-cultural ca o alternativă mult mai puţin justificată sub oricare din aceste aspecte decât sexualitatea fiziologică. Demersul de a argumenta pe această cale justificarea morală a homosexualităţii în culturile de derivare europeană şi/sau “iudeo-creştină” este, deci, forţat, falimentar. Implicaţiile acestui fapt pentru morala comună ies, însă, din scopul acestui studiu.

[Extras din Iftime A. (2006) Probleme de antropologie culturală într-o perspectivă ortodoxă, în “Perspective româneşti asupra ştiinţei şi teologiei”, Magda Stavinschi (ed.), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, România, editat pentru prezenta versiune]

[…]