SFANTUL NECTARIE IN CHIP DE TAXIMETRIST sau UN RASPUNS MINUNAT LA NELINISTEA VREMURILOR/ Stareta Macrina: “Daca am intelege ce pierdem in fiecare secunda, nu am mai privi in dreapta si in stanga, am plange zi si noapte”/ CAND ESTE BOLNAVICIOASA CAUTAREA IUBIRII?

• Pemptousia:

Întâlnire cu un taximetrist

Îmi zice cineva cu câteva zile în urmă: Părinte, n-ai mai scris nimic de mult… Îi răspund că obişnuiesc să murdăresc cu cerneală suprafaţa albă a hârtiei numai atunci când se petrece ceva care-mi aţâţă interesul sau îmi provoacă sensibilitatea. Şi, într-adevăr, asta nu s-a mai întâmplat demult…

Dar întotdeauna, ceea la ce nu te aştepţi vine şi-ţi tulbură puţintel liniştea, ba poate chiar şi conştiinţa relaxată.

Gândurile, cugetările, nedumeririle şi strădaniile aduse de noul an, problemele prezentului, îndoielile faţă de cele viitoare, de fericirea personală şi de situaţia generală din lume îmi chinuie inima, mintea şi sufletul. O nelinişte generală. Şomajul e mare. S-a înmulţit fărădelegea, zice-se. S-a instaurat anarhia, iar libertatea ne-a fost limitată. Ne-am pierdut locul în lume. Toate se schimbă şi brusc simţi că nu mai există nici o nădejde, nu mai încape vorbă să te mântuieşti, ţi se spune că Dumnezeu a murit, că nu mai există viaţă.

Doamne, ce lume! Ajută-mă să mă mântui. Să nu mă târâi pe pământ. Reaprinde înăuntrul meu flacăra speranţei. Poţi să faci asta: ce este la Tine o minune? Iartă-mi îndrăzneala… dar te simt Tată. Vreau să mă simt în largul meu în preajma Ta.

Acestea îmi erau gândurile, vi le-am împărtăşit. Mă chinuiau, nu vă ascund. Până când un taximetrist, om plătit cu ziua, mi-a dezlegat nedumerirea. Impresionant, nu-i aşa? Şi totuşi…

Părinte, mi-a zis, ia ascultă ce am să-ţi spun. Unui prieten bun, ca un frate, i-au găsit cancer. S-a temut tare, s-a necăjit toată familia. Pe el l-a luat groaza. Analize, rezultate, vizite la medici, rezonanţă, tomografii la cap… Ultima speranţă, i-au zis, în străinătate, la un centru medical specializat din Franţa…

Franţa, aşadar; într-o frumoasă dimineaţă de sâmbătă, înghesuit într-o staţie cu multă lume, aşteptând să iasă rezultatele, căuta taxi. După ce-aşteaptă destulă vreme, un taxi opreşte lângă el. Duceţi-mă la hotelul cutare, îi spune în franceză, dar înţelege că taximetristul era şi el grec.

–        Ce faci aici, în Franţa? întreabă taximetristul.

–        Eh, am venit pentru nişte analize.

–        Păi, bine, dar nu mai sunt spitale în Grecia?

–        E, sunt mai bune aici.

–        Ştiu eu un spital în Eghina, du-te acolo.

În fine, cursa s-a încheiat, la fel şi întrevederea cu taximetristul.

În Grecia, câteva zile mai târziu, omul mă întreabă pe mine ce spital este în Eghina. Îi spun că Eghina e vestită doar pentru Sfântul Nectarie, nu există vreun spital de oncologie acolo. S-a dus, totuşi, la mănăstirea sfântului. Intrând în mănăstire, a văzut icoana Sfântului Nectarie. I s-au tăiat picioarele. Îl ştia, era taximetristul din Franţa!

… integral la SURSA

Stareţa Macrina Vassopoúlou  Cugetări duhovnicești 3

Mintea să ne fie precum o carte deschisă, în care să cercetăm ce este scris despre iad și Rai. Când ne gândim la veșnicul iad, ni se cutremură întreaga ființă. Gândește-te la focul cel veșnic, la viermele cel neadormit, la scrâșnirea dinților.

Dacă se gândește cineva la iad, nu-și poate ține lacrimile.

Când omul își aduce aminte de existența iadului, patimile lui slăbesc, sufletul devine moale ca bumbacul și sensibil. Suferă, devine înțelegător, arată compasiune.

Toate le poate suporta cineva, însă mila lui Dumnezeu îl arde, îl mistuie: ajunge, Doamne, îi spune, nu pot îndura mai mult, micșoreaz-o!. Omul, când primește în suflet dragostea de Dumnezeu, suferă pentru întreaga lume, pentru păcatele ei, pentru patimile ei și nu poate suporta această durere. Gândește-te ce mare e mila lui Dumnezeu!

Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți! Gândește-te, aproapele păcătuiește trupește, ucide, dar tu trebuie să-l iubești. Dacă am înțelege ce pierdem în fiecare secundă, nu am mai privi în dreapta și în stânga. Ne-am fi îngrijit numai de cum să îi dăruim lui Dumnezeu întreaga noastră ființă.

[…] integral la SURSA

Stareţa Macrina Vassopoúlou  Cugetări duhovnicești 16

Aceea care face economie, este atentă la cât mănâncă, nu va cunoaște lipsa. Să se facă economie, ca să ne acopere Dumnezeu. Mi-e foarte teamă de foame. Cine nu a trăit-o nu știe ce înseamnă… Mi-am zis: în viața mea nu voi arunca nici o îmbucătură. În vremea foametei vedeam pietrele și ziceam: Hristoase, fă-le pâinișoare, ca să mănânc și să mă pot ține pe picioare.Va veni vremea când nu se vor mai găsi nici haine, nici încălțări. Noi trebuie să o rugăm pe Preasfânta noastră să ne acopere de cursele diavolului și de oamenii răi.

Să nu pierdem vremea cu vorbăria cea multă, acum este vremea pocăinței. Toate clipele ni le va cere Dumnezeu numărate și zilele care trec.

Și încălțările noastre și ciorapii, la toate să facem economie. O vă aduceți aminte de cuvintele mele într-o bună zi. De toate se cuvine să avem grijă, ca Dumnezeu să lumineze oameni care să facă milostenie cu noi…

Stareţa Macrina Vassopoúlou  Cugetări duhovnicești 17

Din pricina văicărelii noastre și a pierderii de vreme cu nimicurile ne lipsim de Dumnezeiasca Măreție.

Dacă ne-am gândi ce pierdem, dacă ne-am gândi ce ne face diavolul, am plânge zi și noapte.

Pentru că în fiecare zi vrăjmașul ne împinge la văicăreală, vă voi spune ceva, deși aș fi vrut singure să simțiți acest lucru și să îl vedeți. Acest lucru este foarte însemnat și să vi-l întipăriți în minte. Dumnezeu nu îl dă oricui, la întâmplare, ci îl dă întâi-stătătorului ca acesta să dea o linie corectă obștii. Și Dumnezeu ne înfățișează acestea, ca să nu cădem în osândă, pentru că ne-am abătut foarte mult… Acestea mi le arată Dumnezeu, pentru că am această poziție de Stareță, ca să pot să vă chivernisesc.

Prin această văicăreală, prin râsetele și tot felul gesturile, ne-am abătut mult și ne pierdem vremea și vezi pe chipurile noastre o înfățișare demonică.

Ceea ce vă voi spune este un lucru care nu poate fi simțit decât duhovnicește. L-am văzut cu ochii sufletului meu. Altfel nu îl puteți simți.

[…] integral la SURSA

• Doxologia:

Căutarea bolnăvicioasă a iubirii

Acest om, într-un mod forțat și bolnăvicios caută să placă, caută iubirea, caută aprobarea celorlalți, caută sprijinul, caută ocrotirea. Și le caută de o asemenea manieră, încât dacă acestea lipsesc, nu numai că se simte tulburat, nu numai că nu se poate liniști, nu se poate calma, ci se simte rătăcit, simte că se afundă în haos.

Poate că, uneori, încearcă să se dezancoreze, însă, în ceasul când vrea să facă aceasta, pământul îi fuge de sub picioare și se afundă în gol, este gata să se piardă. Și, ca să nu se distrugă, se predă cu și mai multă furie acestei stări și relații bolnave, neautentice, anormale. Singurul lucru de care este preocupat un asemenea om este să nu înceteze a fi pe plac, a fi iubit, să nu piardă această protecție, acestă încuviințare a celorlalți. Este singurul lucru care îl preocupă. De aici încolo, este gata să facă cele mai grele lucruri, este gata să facă cele mai anevoioase lucruri, este gata să facă lucruri despre care un altul s-ar mira cum de le poate face. Desigur, toate acestea se întâmplă pentru a se menține starea bolnăvicioasă, starea nesănătoasă atât sufletește, cât și duhovnicește, prin urmare, pentru a se menține o stare neplăcută lui Dumnezeu.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Te cunoști pe tine însuți? Viața duhovnicească și problemele psihologice, Editura Bizantină, București 2008, p.63)

Dacă veţi judeca pe alţii pentru lucruri neînsemnate şi exterioare, veţi pierde totul…

Urmaţi atitudinea acestui om pe care Dumnezeu îl iubea atât de mult, Părintele Misail, egumenul Mănăstirii Sfântul Pantelimon, pe vremea când eram eu acolo: “Dacă cineva mi se împotriveşte, eu cedez”.

În compania acelora care vă primesc, aleşii lui Dumnezeu care vă întâmpină şi vă acceptă să-i slujiţi, consideraţi-vă, dincolo de orice, nevrednici şi onoraţi. Atunci viaţa voastră se va schimba. În schimb, dacă veţi judeca pe alţii pentru lucruri neînsemnate şi exterioare, veţi pierde totul…

De asemenea, este fals şi iluzoriu să aştepţi desăvârşirea unui grup decât pe cea a unei persoane. Mai întâi, pentru că noi înşine nu avem o idee adevărată şi dreaptă despre ceea ce înseamnă desăvârşirea. Apoi, pentru că desăvârşirea este starea de asemănare totală cu Dumnezeu.

Respingeţi orice duh de curiozitate. Faceţi-vă munca fără să vă îngrijiţi să aflaţi dacă ceilalţi o fac pe a lor. Când lipseşte curiozitatea, fiecare primeşte de la Dumnezeu ceea ce i se cuvine. Nu putem să-L înşelăm pe Dumnezeu. El este atât de puternic şi atât de drept încât nu putem să-I ascundem nimic.

(Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, pp. 51-52)

Este esenţial faptul de a trăi orice situaţie dinăuntru

Ceea ce caut este faptul de a trăi orice situaţie dinăuntru, de a mă dărui total fără totuşi să mă las robit de ea. Punctul esenţial pentru mine este să nu-mi pun niciodată întrebarea care va fi rezultatul a ceea ce fac: acesta este lucrul lui Dumnezeu. Singura întrebare pe care mi-o pun mereu este aceasta: “Ce trebuie să fac, ce trebuie să spun, acum, în acest moment?”. Singurul lucru pe care-l pot face este, în fiecare clipă, să fiu eu însumi atât cât este posibil, apoi să-L las pe Dumnezeu să se servească de mine, la nevoie chiar împotriva mea!

Ori de câte ori vorbesc, o fac cu întreaga convingere şi credinţă pe care o am. Mizez întreaga mea viaţă pe cuvintele mele. Ceea ce are importanţă este nu faptul de a spune cutare sau cutare cuvânt, ci acela de a atinge nivelul convingerilor personale ale celor cărora ne adresăm. Aceasta este baza oricărei comunicări, locul întâlnirilor adevărate. Dacă cineva voieşte să mă ridiculizeze, cu atât mai rău! Dar dacă cuvintele mele aprind în interlocutorii mei o scânteie care face posibil dialogul, aceasta înseamnă că lucrul despre care vorbim are pentru noi o foarte mare importanţă.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p. 13)

Pentru a salva pe cineva trebuie să ştii cum s-o faci…

– Ce poziţie vă este mai apropiată dumneavoastră personal: izolarea între zidurile de piatră sau implicarea în problemele ce frământă lumea?

– Apostolul Pavel a spus: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng (Romani 12, 15). Preotul, chiar dacă aparent este izolat prin ziduri de această lume, se implică cu trup şi suflet în viaţa fiecărui om.

Închipuiţi-vă un vapor şi bordul acestuia, care separă un om aflat pe el de marea în care se îneacă oameni. Dacă omul dispune de toate mijloacele necesare în caz de înec: frânghii, pârghii, el va salva oameni şi va avea posibilitatea să salveze mult mai mulţi decât în cazul în care ar încerca să-i salveze aruncându-se el însuşi în mare; făcând astfel, s-ar îneca împreună cu ceilalţi. Pentru a salva pe cineva trebuie să ştii cum s-o faci şi să dispui de mijloacele necesare pentru a reuşi. Iar mănăstirile oferă această învăţătură.

(Îndrumar creştin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov) ,vol. 2, Editura Sophia, 2009, p. 88)

Curăţia nu se dobândeşte cu acadele şi cu jucării

Curăţia, ne învăţa Gheronda, nu se dobândeşte cu acadele şi cu jucării. Curăţia nu vine în om fără luptă sângeroasă împotriva gândurilor. Chiar şi atunci când monahul nu a cunoscut o cădere trupească în lume, în viaţa călugărească demonul tot îi va porni un adevărat război. Cu atât mai mult, fireşte, atunci când are trecutul încărcat cu păcate trupeşti.

Demonul porneşte război prin închipuire, o cultivă prin gân­duri, întinează mintea, o coboară în inimă şi pângăreşte sufletul şi trupul. De aici vine toată sporirea sau nereuşita celui ce se nevo­ieşte, adică din a ceda sau a se împotrivi războiului venit prin închipuire. Dacă cumva face greşeala să intre în discuţie cu “momeala” care duce la păcat şi primeşte necurăţia diavolului prin învoirea sa, urmează apoi căderile cu mintea, cu inima şi cu trupul. Iar sfârşitul a toate acestea este că va fi robit de patimă.

(Arhim. Efrem Filotheitul, Stareţul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, p. 52)

Patimile ocrotite de înălţarea minţii şi voia proprie luptă împotriva dragostei lui Hristos

Cea mai importantă este smerita cugetare. Toate celelalte datorii călugăreşti trebuie îndeplinite: metanii, pravilă, biserică etc., dar smerita cugetare apără sufletul de toate primejdiile. Sfânta Carte spune: “Smeritu-m-am şi m-am mântuit”. Înălţarea minţii risipeşte toate bunătăţile adunate şi toate faptele cele bune.

Totul trebuie clădit – sufletul, omul cel nou – pe o temelie durabilă, de piatră, încă de la început. Asta pentru a nu lăsa patimi ascunse şi înălţarea minţii şi întărirea în părerea proprie, care pot risipi până aproape de sfârşit, aproape de moarte, toată casa sufletului. Toate patimile ocrotite de înălţarea minţii şi voia proprie luptă împotriva dragostei adevărate după Hristos.

Toate canoanele Sfintei Biserici sunt făcute cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Vrei să le respecţi? Eşti cu Dumnezeu. Dacă vrei să faci pe ale tale, de-acuma aluneci la erezii, la fel de fel de mişelii. Şi n-ai nici o pace sufletească.

(Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura  Prodromos, 2009, pp. 285-286)