NEMULTUMIREA: o moarte sufleteasca/ EXISTA “DESTIN”?/ Aluatul fatarniciei si falsa viata duhovniceasca/ CINE MAI ASTEAPTA ZIUA DOMNULUI?/ Convertiri americane: DE LA MISIONARISM DE NUANTA NEW AGE LA ORTODOXIE PRIN PARINTII SERAFIM ROSE SI GHEORGHE CALCIU

• Doxologia:

Nicolae Pintilie: Ce este mulţumirea?

„În îndepărtatul Orient, un prinţ bolnav de prea mult bine îşi căuta vindecarea. A întrebat magi, a întrebat doctori şi vraci, în căutarea unui leac minunat. Boala înainta galopant, surpând viața tânărului prinţ. Într-una dintre zile, i s-a arătat un bătrân cuviincios, care i-a spus:

– Dacă vei purta o singură zi ciorapii unui om fericit, cu siguranţă te vei vindeca!

Tânărul fremăta de bucurie! Cu siguranţă o să găsească repede un om fericit care să-i împrumute ciorapii, iar pe acela o să-l îmbrace cu totul în aur! Întrebă pe miniştrii săi dacă sunt fericiţi şi fiecare a dat înapoi… a întrebat familia sa, slugile palatului, însă omul cu totul fericit întârzia să apară. În inima tânărului prinţ beteag, nesiguranța lua locul speranței. Unde să îl găsească pe omul fericit? A trimis generalii în ţară, cu misiunea de a se întoarce cu ciorapii unui om cu totul fericit.

Din păcate, nu l-au găsit. Pe când se întorceau deznădăjduiți către palat, s-au oprit pentru a se odihni într-o poiană. La marginea pădurii se zărea o căsuţă cu cerdac şi cu flori în glastră, aşa, ca în poveşti. În speranța unui pahar rece cu apă, generalii s-au apropiat de bordei. În curte, un bătrânel spărgea lemne. Parcă şi uitaseră misiunea lor, când unul dintre ei întrebă:

– Spune moşule, matale eşti fericit aici, în capătul acesta de lume?

Moşul, copleşit de neașteptata vizită imperială, fără a se gândi prea mult, zise:

– Dar, cum să nu fiu fericit? Atât timp cât dimineaţa mă trezesc sănătos şi mai prind o nouă zi lăsată de la Dumnezeu, atât timp cât baba, copiii şi nepoţii sunt sănătoşi şi eu sunt împăcat cu Dumnezeu, sunt cel mai fericit om de pe pământ!

Sclipind de bucurie, generalii au prins a-l descălţa pe moş. Şi, scoţându-i ciubotele, au încremenit – omul fericit nici măcar nu avea ciorapi!””

(adaptare după N. Pesechkian, Poveşti Orientale)

Întrebarea care ne macină pe toţi în urma acestei poveşti orientale, cu siguranţă, este legată de soarta prinţului. Oare s-a vindecat? Oare a înţeles că nu este nevoie de ciorapi, ca el să fie sănătos şi fericit? Că puterea vindecării sale era atât de aproape? Sunt întrebări care, într-un fel sau altul, ne cuprind şi pe noi – oameni trăitori într-o societate care ne învaţă să căutăm mereu şi mereu mai mult şi mai bine. Fericirea sau nefericirea noastră ţin de starea de mulţumire pe care o păstrăm în suflet. Dar, ce este oare mulţumirea? Cu siguranţă, mulţi dintre noi, într-o dimineaţă agitată, cu ochii în şifonierul ticsit, am spus: „Nu mai am cu ce să mă îmbrac!”, ori în faţa frigiderului: „Nu este nimic de mâncare în casa asta!”.

Ne recunoaștem într-una dintre situaţiile descrise. Nemulţumirea continuă, tinde să devină boală mondială. Este un adevărat fenomen social, un spectacol sumbru, în care actorii sunt copii, adolescenţi, părinţi şi, parcă, mai puţin bunici. De ce mai puţin ei? Pentru că ei au făcut parte din generaţia care a înfruntat mari greutăţi: război, foamete, deportări, comunism, tranziţie şi pe toate le-au trecut cu lacrimi în ochi, dar cu fruntea sus.

Cele mai impresionate exemple sunt legate de viaţa creştinilor în închisorile comuniste. Ilie Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, mărturiseşte în cartea sa, „De sub tăvălug” că, după o perioadă de carceră în care nu a mai văzut lumina zilei, a zărit în curtea închisorii un fir de iarbă. Iar în acel fir plăpând a văzut „toată slava Raiului”!

Aşa ziceau bunicii noştri: „din ce ai, poţi să-ţi faci rai!”. Totul se rezumă la modul în care cultivăm în noi starea de mulţumire. Mulţumire faţă de Dumnezeu, faţă de semeni dar, mai ales, față de propria persoană. Unul dintre cele mai mari obstacole care stau în calea fericirii este incapacitatea noastră de a fi mulţumiţi de noi înşine. Lista nemulţumirilor e fără de sfârşit: de la partenerul de viaţă pe care cu drag ni l-am ales şi care, parcă, de la un timp toate le face pe dos, la carieră, casă, maşină, la felul în care arătăm, prieteni şi până la banalităţile de zi cu zi. Însă, nu ne gândim că starea noastră continuă de nemulţumire ajunge până la Dumnezeu! Nemulţumiți de noi înșine și de cei din jur, suntem nemulţumiți de darurile lui Dumnezeu revărsate din belşug asupra noastră.

Revin, iarăşi, la un exemplu. Vă mai amintiţi de bunica Ana? În alte rânduri, povesteam cum o bunică de 94 de ani, singură şi paralizată de vreo nouă luni, fără niciun ajutor, a trimis la biserică, printr-o vecină, trei lei pentru colecta dedicată fraţilor creştini din Siria! Am căutat să o cunosc mai bine. În noaptea de Înviere, când toate tresaltă de bucurie, am găsit-o plângând. „Plâng de bucurie”, mi-a spus. „Când am auzit prima dată sunetul clopotelor, am zis: Acum iese părintele din biserică! Apoi, am mai auzit încă o dată sunetul lor. Am zis: Acum înconjoară biserica. Am fost foarte fericită să fie şi eu, de aici, din pat, la slujba Învierii! Am plâns de bucurie!”.

„Din ce ai, poţi să-ţi faci rai” este demonstrat deplin de această bunică. Nu a avut nevoie să fie fizic la biserică, ca să fie fericită – şi-a făcut sufletul biserică şi rai. Ce are ea, cu toată suferinţa, mai mult decât noi, nemulţumiţii din orice? MULŢUMIRE! Cine este mulţumit, este şi fericit.

Mulţumirea este, prin urmare, rezultatul unei inimi care se sprijină pe Dumnezeu. Este sufletul ce se bucură de pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Este acea bucurie care izvorăşte din privirea oricărui lucru mărunt, primit ca dar nepreţuit de la Dumnezeu. La fel ca și în cazul bătrânului din poveste – nu ai nevoie nici măcar de ciorapi, ca să fii mulţumit şi implicit fericit!

Dacă Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru puţin, Îl mişti să-ţi facă şi mai mare bine

Bine a zis Sfântul Isihie Sinaitul: „Precum apa stinge focul, aşa uitarea stinge lucrarea cea bună din minte”. Dumnezeu ne face pururea bine, iar noi uităm. El ne-a dat viaţă, minte, sănătate, ochi, lumină, căldură, apă, ploi la vreme, hrană, poame de tot felul de dulceţi, livezi, vite, păsări. Tot ce avem este de la El, cum zice apostolul: Toate de la El şi prin El şi întru El sunt. Şi iarăşi: Ce ai, omule, de n-ai luat? Ce ai, omule? Ai minte, înţelepciune, pricepere, libertate. Şi ce ai ce n-ai luat de la Dumnezeu? Şi dacă le-ai luat, de ce te mândreşti ca şi cum ar fi ale tale proprii? Toate sunt de la Dumnezeu şi întru El. Căci zice apostolul: Întru El şi prin El ne mişcăm. Deci, dacă toate sunt de la Dumnezeu, şi prin El, şi întru El, ce mai este al nostru? Şi voi – zice – sunteţi ai Lui şi răscumpăraţi cu sângele Lui. Şi cât ar trebui să-L iubim pe Dumnezeu!

(…) Dar de ce? Pentru că fiinţa noastră nu se poate despărţi de Dumnezeu, nici nu poate creşte, nici nu poate să se mişte fără El. Şi dacă atâtea daruri avem de la Dumnezeu şi atâtea bunătăţi, trebuie să-I mulţumim pururea şi să umplem gura noastră de mulţumire.

Azi dimineaţă o femeie a plătit două pomelnice pentru vii şi zice: „Mulţumim Preasfântului Dumnezeu pentru binefacerile Lui că ne-a ajutat nouă”. Sunt şi suflete recunoscătoare. Ştiţi ce a făcut femeia aceea? L-a mişcat pe Dumnezeu ca să-i facă şi mai bine. Căci aşa zice Sfântul Isaac Sirul: „Dacă Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru puţin, Îl mişti să-ţi facă şi mai mare bine”. El zice aşa: „Dacă tu, omule, Îmi mulţumeşti pentru puţin, pe urmă Eu am să-ţi fac şi mai mare bine şi în veacul de acum şi în cel viitor”. Deci fericit şi de trei ori fericit este creştinul care mulţumeşte lui Dumnezeu în toată vremea pentru binefacerile Lui.

(Ne vorbește Părintele Cleopa 10, Ediţia a II-a îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, p. 85)

Iubirea lui Dumnezeu se arată mai ales în necazuri

Dacă înduri sărăcia cu bărbăţie, mulţumind Domnului, înseamnă că ea ţi-a slujit drept prilej pentru primirea cununilor; dar dacă Îl huleşti pe Ziditor pentru ea şi osândeşti Purtarea lui de grijă, înseamnă că ai întrebuinţat-o spre rău.

Pentru bunurile duhovniceşti să ne îngrijim cu deosebire… Fiindcă, atunci când le avem, nu păţim nici o vătămare de la lipsa bunurilor trupeşti.

Trebuie să mulţumească lui Dumnezeu nu numai bogaţii, ci şi săracii; nu numai sănătoşii, ci şi bolnavii; nu numai cei care o duc bine, ci şi cei care au necazuri. Nu este nimic uimitor în a mulţumi lui Dumnezeu când treburile îţi merg cu vânt din pupa; însă când se porneşte o furtună grozavă şi corabia e în primejdie să se răstoarne, atunci a mulţumi lui Dumnezeu este o mare dovadă de răbdare şi recunoştinţă. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

(Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 31)

Arhim. Mihail Daniliuc: Să credem în destin?

De multe ori am evidențiat însemnătatea vorbelor de duh, un tezaur inestimabil al gândirii și simţirii poporului credincios. În neasemuita şi originala sa bogăție s-au strecurat însă expresii nu întotdeauna ortodoxe. Adesea am auzit vorba din bătrâni: „ce ți-e scris în frunte ți-e pus” sau „așa i-a fost crucea” ori „asta i-a fost soarta”. Potrivit acestor ziceri, fiecare dintre noi avem „scrise” o soartă, un destin, un parcurs implacabil al vieții, față de care s-ar părea că nu putem face nimic, mărginindu-ne doar la urmarea drumului rânduit. Cine oare se ocupă cu împărțirea destinelor? Cel mai ușor răspuns ar fi: „Dumnezeu”. Bineînţeles că nu este așa! Dacă Cerescul Tată ar hotărî astfel, iar noi ne-am angaja pe o cale independentă de propriile decizii, atunci ne-am pierde libertatea şi nu am mai putea fi făcuți responsabili pentru nenumăratele neajunsuri ale viețuirii noastre, căci, în mod evident, ne vom disculpa foarte ușor: „Nu-i vina mea! Așa mi s-a dat de Sus!”. În plus, dacă ne-am supune unei căi existenţiale dinainte trasate, atunci ce rost ar avea Judecata de Apoi, de vreme ce noi am împlinit ceea ce au stabilit alții în ce ne privește? Problema pare limpede. Învățătura Ortodoxă respinge cu hotărâre predestinația, existența unui drum individual, personal gata jalonat. Suntem liberi să trăim după cum ne dictează propria conștiință. Ce-i drept, Tatăl Ceresc ne previne că îndepărtarea de harul Său duce la moarte, la haos. De aceea, cu dragoste părintească, ne avertizează asupra pericolului ce ne paște atunci când refuzăm să-I urmăm sfaturile, complăcându-ne în însingurare și distanţare faţă de Dumnezeu: „iată Eu astăzi ţi-am pus înainte viața şi moartea, binele şi răul…, binecuvântare şi blestem. Alege viața ca să trăiești tu şi urmașii tăi” (Deuteronom 30, 15-19). Carevasăzică, Domnul ne arată binele, ne îndeamnă să-l săvârșim, promiţându-ne și răsplata conlucrării cu harul, cu sfatul Său preaînțelept, dar nu ne obligă nicidecum să urmăm calea indicată. Alegerea ne revine nouă.

Bine, bine, vor zice unii, dar cum rămâne cu îndemnul Mântuitorului Hristos, pe care-l vom auzi duminică la Evanghelia zilei, referitor la asumarea Crucii și la urmarea Sa: „Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de Sine, să-și ia crucea Sa și să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34)? Se observă lesne că Hristos face din nou apel la voința noastră, la liberul arbitru, la decizia personală de a urma sau nu Domnului. La ce se referă Mântuitorul atunci când ne îndeamnă să ne asumăm Crucea proprie? Mulți tâlcuitori au deslușit posibila dilemă: crucea, în acest sens, înseamnă viață, soartă. Or tocmai am afirmat că învățătura Sfintei noastre Biserici nu acceptă existența predestinării, a unui destin implacabil. Dumnezeu pe toate le știe, dar nu le predestinează. Le cunoaşte deplin, fiindcă la El nu există trecut, prezent și viitor. Domnul trăiește într-un alt timp, „timpul lui Dumnezeu”, iar oamenii, în cel creat de El pentru noi. Cele trei dimensiuni temporale, trecut, prezent și viitor sunt valabile doar pentru noi. Veșnicia, spunea fericitul Augustin, este un prezent continuu. Cam așa am explica, omeneşte vorbind, cum Dumnezeu le știe pe toate fără să le predestineze. Lucrurile depind de noi, de capacitatea fiecăruia de a accepta și de a conlucra cu harul divin, de a urma calea arătată de dumnezeieștile scripturi, admițând totuși că ne naștem având de depășit anumite situații independente de voința noastră şi chiar pe parcursul vieții ne vedem nevoiți a înfrunta o serie de evenimente-limită ce nu țin de noi, de acțiunile sau inacțiunile noastre. Bunăoară, câți dintre noi nu ar fi râvnit să se spovedească și să primească sfat de la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, de la Părintele Paisie ori Cleopa? La fel, pe mulți i-ar fi încântat contemporaneitatea cu Eminescu, Enescu, Porumbescu ori Ion Creangă. Probabil majoritatea ne-am fi dorit să venim pe lume în familii de viță nobilă sau să ne pomenim înzestraţi cu felurite daruri ori deprinderi minunate. Pe cei născuţi cu anumite deficiențe fizice i-a întrebat cineva dacă acceptă acest lucru? Exemplele pot continua.

Referindu-se la această problemă, vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală afirma că asemenea situații ar forma un „destin brut”, o soartă. Tocmai la ea se referă Mântuitorul Hristos atunci când ne îndeamnă să ne purtăm crucea, adică să ne asumăm vremelnica noastră existență cu bune și cu rele, fără a cârti, fără a ne victimiza, ci nutrind necurmata nădejde că Bunul Mântuitor ne va ajuta să ne ducem crucea, adică să luptăm pentru a împlini sau remedia toate neajunsurile individuale. Câteodată povara crucii ni se pare deosebit de apăsătoare, astfel că adesea ne plângem: „Doamne, mi-ai pus pe umeri o sarcină grea. N-o pot purta!”

În atare situație, să ne amintim de o zicere frumoasă a unui cuvios părinte: „înainte de a-ți trimite Crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoși, a examinat-o cu rațiunea Sa dumnezeiască, a cercetat-o cu dreptatea Sa necuprinsă, a încălzit-o cu inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale protectoare, ca nu cumva să fie mai grea decât o poți duce. Deci  să ai  încredere că vei izbuti  a o purta. Urcă cu ea de pe Golgota spre Înviere!”.

• Ziarul Lumina:

Comoara înţelepciunii. Povestea lumânării

Cine vrea să împrăştie lumină trebuie să se pregătească să ardă. Aceasta este lecţia pe care ne-o predă lumânarea. V-aţi gândit vreodată? Lumânarea îşi împlineşte rostul ei doar dacă arde. Sensul ei este acela de a lumina prin ardere. Oamenii sunt, sau ar trebui să fie şi ei, nişte făclii. Mult mai frumoşi decât lumânările obişnuite fiindcă ei se consumă altfel şi nu se pot aprinde dacă ei nu o doresc. Pentru orice lumânare există două posibilităţi: prima este să rămână întreagă. Asta ar însemna să nu fie aprinsă, să nu se micşoreze, dar nici să-şi împlinească rostul ei. A doua posibilitate ar fi să răspândească lumină şi căldură şi prin asta să se dăruiască cumva chiar pe sine, ceea ce e mult mai frumos decât să rămână rece şi neîmplinită.

Noi, oamenii, suntem la fel. Când trăim numai pentru noi, suntem lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Doar dacă dăruim lumină şi căldură, atunci avem un sens. Şi care sunt lumina şi căldura pe care trebuie să le împărtăşim celorlalţi? Iubirea, adevărul, bucuria, încrederea şi dorurile pe care le purtăm în inimă. Să nu ne temem că devenim mai mici. Asta e o iluzie. Înlăuntrul nostru va fi mereu lumină.

Sfântul Apostol Pavel în ultimul capitol al primei epistole către Corinteni spune: „Mor în fiecare zi… Tu omule, ce semeni nu dă viaţă dacă nu va fi murit (1 Cor. 15, 31-36)“. Dacă tu n-ai pic de râvnă, sămânţa ta rămâne tot neîncolţită. Tu însuţi trebuie să pui sămânţa în pământ, să o îngrijeşti, să fii grădinarul propriei tale vieţi.

Dacă ne vom cruţa pe noi înşine, ratăm învierea. Şi nu mă refer acum la învierea de dinaintea judecăţii de apoi, ci la cea de aici, de pe pământ. Pentru că toate, şi raiul, şi iadul, ni le pregătim, zi după zi, cu fiecare clipă care trece. Hristos Însuşi ne avertizează că cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru El şi pentru Evanghelie, acela îl va găsi, adică îl va mântui. (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă aflată pe site-ul: http://povestiri-cu-talc.blogspot.ro/2007/05/povestea-lumanarii.html)

Augustin Paunoiu: Evadarea de pe cruce

Pe un post de televiziune privată am auzit de curând o reclamă care sună cam aşa: „Crezi că poţi schimba societatea în care trăieşti? Crezi că este posibilă o lume mai bună? Noi spunem că da. Acum ai şansa să transformi visul. O societate unde tu îţi alegi regulile şi legile după care vrei să trăieşti.“

Toţi ne dorim o lume mai bună, o lume fără corupţie, o lume dreaptă, o lume cinstită. Dar nu trebuie să uităm un lucru, şi anume faptul că linia care separă binele de rău trece exact prin centrul inimii noastre. Aşa spunea Fiodor Mihailovici Dostoievski. Or, pentru a scăpa de rău, pentru ca lumea aceasta în care trăim să fie mai bună trebuie ca răul din inimile noastre să moară, fie şi cât de puţin. Reclama de care v-am vorbit la început conţine o intuiţie dreaptă: cea a conştientizării lumii căzute în care existăm şi a căutării binelui într-o societate nouă. Dar o societate unde regulile, principiile conform cărora să trăieşti sunt alese după bunul tău plac este, aşa cum se intitulează şi site-ul unde găsiţi promo-ul cu pricina, o utopie. Adică un loc inexistent, un proiect, o concepţie imaginară, fantezistă, irealizabilă. Istoria universală a consemnat multe încercări de schimbare radicală a paradigmei lumii, ultima mai serioasă începând odată cu Revoluţia franceză, când s-a vrut eliminarea cu totul a lui Dumnezeu din ecuaţia vieţii oamenilor. Dumnezeu ca un gentleman S-a retras de acolo de unde nu era dorit, dar apoi Nietzsche a început să strige că Dumnezeu a murit, că s-a făcut întuneric şi frig în suflete.

Dacă Hristos S-a întrupat pe pământul acesta, dacă ne-a ales pe noi oamenii să ne mântuiască, înseamnă că lumea în care trăim este, vorba lui Leibniz, cea mai bună dintre lumile posibile. În lucrarea Teodiceea a strălucitului filosof german, se afirma foarte simplu: „Dumnezeu este perfect şi în bunătatea sa El a creat cea mai bună dintre lumile posibile.“ De ce este, în accepţia lui Leibniz, aceasta cea mai bună dintre toate lumile care pot exista? Pentru că are cele mai puţine contradicţii posibile, oferă cea mai mare ordine posibilă şi atinge atâta perfecţiune pe cât este posibil.

Aşadar, matematic vorbind, ni s-a dat o lume, bună foarte cum spune Scriptura, dar am căzut în corupţie, şi lumea odată cu noi. Şansa de a ne ridica ne-a adus-o Hristos. Şi ne-a arătat El Însuşi care este calea. Crucea, drumul la capătul căruia ne aşteaptă Învierea, este singura soluţie salvatoare, mântuitoare a omenirii.

Evadarea din lumea aceasta, evadarea de pe cruce nu fac decât să prelungească căutările noastre agonizante şi bezmetice după un bine intangibil, care asemenea unei fata morgana se depărtează tot mai mult şi mai mult de noi.

De pe Cruce nu ai voie să te dai jos singur. Ar însemna să renunţi la mântuire, să capitulezi în faţa durerii. Dar „suferinţele aduc un rod atât de măreţ, încât, dacă am fi noi ceva mai înţelegători, nu am dori nicidecum a ne «pogorî de pe cruce»“,  scria arhimandritul Sofronie Saharov. În legătură cu izbăvirea de povara crucii personale, unui ieromonah de la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon“ din Athos i S-a arătat Domnul în vis, răstignit pe Cruce, şi i-a zis: „De pe Cruce nu te pogori, alţii te iau.“ Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Şi apoi vedenia s-a sfârşit. Catedra suferinţei este cea mai înaltă, iar Crucea rămâne cel mai bun teolog.

• Doxologia:

Feriţi-vă de aluatul fariseilor!

„Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia”. Făţărnicia se deosebeşte prin aceea că face totul de ochii lumii. A face fapte bune în văzul altora încă nu e făţărnicie, fiindcă cele mai multe fapte bune pe care suntem datori a le săvârşi sunt în folosul aproapelui, deci trebuie făcute printre ei şi în văzul lor. Deşi mai bine fac cei ce se străduiesc să făptuiască totul în taină, lucrul acesta nu este totdeauna cu putinţă; ca atare, cei ce săvârşesc fapte bune în văzul lumii nu trebuie mustraţi îndată pentru dorinţa de a fi văzuţi. Ei pot dori fără făţărnicie să facă binele, iar faptele din afară sunt, negreşit, vădite.

Făţărnicia începe din clipa în care apare hotărârea nu de a face binele, ci de a părea un om care face binele. Nici acest lucru nu e întotdeauna nelegiuit, fiindcă poate fi vorba de un gând fugar, de o clipă, ce e îndată băgat de seamă şi alungat. Atunci însă când omul vrea să îşi clădească faimă de făcător de bine, aceasta este de-acum făţărnicie care pătrunde adânc în inimă; iar atunci când la toate acestea se va mai adăuga încă şi ţelul ascuns de a trage foloasele unei astfel de faime, e vorba de făţărnicie în toată puterea cuvântului.

Aşadar, fiecare să ia aminte la ceea ce Domnul cere de la noi atunci când porunceşte: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor”. Fă binele din dorinţa de a face bine, din conştiinţa că asta este voia lui Dumnezeu, întru slava lui Dumnezeu, iar despre ceea ce gândesc oamenii nu te îngriji – şi vei scăpa de făţărnicie.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 207-208)

Trăiesc în chip fals, mă bucur prostește, fac pe omul duhovnicesc

Dobândirea Duhului Sfânt (IV)

Cum se poate practica smerenia în căsătorie?

– Cum se poate practica smerenia în căsătorie?

– Foarte uşor. În primul rând, soţul şi soţia să fie cuviincioşi unul faţă de altul, să nu se jignească unii pe alţii, să fie de acord în creşterea copiilor.

Se întâmplă în familii ca tata să-şi iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile şi să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i înveţe să se roage, să postească, să nu spună vorbe de ruşine. Or copilul ascultă, e foarte inteligent şi foarte atent, primeşte şi priveşte în jurul lui, iar acest dezacord între mamă şi tată este un dezastru pentru el.

Aşa încât smerenia înseamnă în primul rând bunăcuviinţă şi respect reciproc între soţ şi soţie; înseamnă lupta împotriva mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie şi, dacă se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influenţaţi: ceea ce văd în casă, aceea fac în viaţa lor.

Mai sunt însă şi nepoţi, strănepoţi, cumnaţi şi cumnate care au nevoie de această virtute dumnezeiască, de această smerenie, care înseamnă, între altele, şi buna-cuviinţă faţă de celălalt. Să nu spui ceva prin care să-l umileşti pe celălalt, să-l ruşinezi, ci să încerci să-l ajuţi cu adevărat. Dacă îi spui sincer nişte lucruri, el simte, te aude şi te respectă. Dacă îi spui cu un aer de învăţător, atunci te înghite, dar nu respectă ceea ce-i spui.

De aceea, sinceritatea şi bunacuviinţă sunt primele virtuţi care întăresc şi susţin virtutea smereniei într-o căsnicie.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea – însușirile trăirii ortodoxe, Ediția a II-a revizuită si adăugită, Editura Fundația Tradiția Românească, București, 2002, p. 61)

Cununia este Taina Dragostei

Cununia este Taina Dragostei pentru că la temelia ei stă Dumnezeu, Care este dragoste. Într-o căsnicie adevărată există mai ales iubirea jertfelnică, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în imnul de la I Corinteni. Dragostea jertfelnică este singura care nu se stinge dincolo de moarte.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea – însuşirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Tradiția Românească, București, 2002, p. 95)

Cel ce şi-a însuşit gânduri mincinoase şi-a însuşit trăsături ale diavolului…

Să rămânem credincioşi Sfântului Duh! El e Preasfânt şi Preacurat – odihneşte numai în cei curaţi şi sfinţi, îi îndrăgeşte pe cei smeriţi, care îşi dovedesc smerenia nu prin vreun lucru din afară, ci prin supunerea minţii lor faţă de Evanghelie şi Biserică. El Îşi întoarce faţa de la cei care se  iau după propria lor înţelegere, care se despart de unitatea Bisericii pentru nu ştiu ce gând care linguşeşte mintea şi inima. El se depărtează de aceştia, şi se apropie de ei duhul întunecat al înşelării. „Un singur gând mincinos, a zis un oarecare Sfânt Părinte, poate să te arunce în iad”.

Cu uşurătate cugetă întunecaţii fii ai acestei lumi despre gândurile privitoare la Dumnezeu; după părerea lor, felul cum gândeşti despre Dumnezeu nu este o mare problemă. Nefericiţii! Ei nu ştiu cât de însemnate sunt gândurile despre Dumnezeu, câtă însemnătate are ca în ele să fie Adevărul şi Duhul, care întotdeauna îl însoţeşte şi lucrează împreună cu el. Din împreună-lucrarea lor vine învierea omului spre mântuire, care stă în împărtăşirea firii omeneşti de firea dumnezeiască. Dimpotrivă, întotdeauna însoţeşte gândurile mincinoase şi lucrează împreună cu ele duhul cel întunecat şi viclean al amăgirii. Tatăl minciunii este diavolul, aşa spune Evanghelia; minciuna este o trăsătură diavolească. Cel ce şi-a însuşit gânduri mincinoase şi-a însuşit trăsături ale diavolului, şi-a făcut improprie, nefirească unirea cu Dumnezeu. Cel străin de Dumnezeu e străin de mântuire şi de viaţa duhovnicească.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 196-197)

Să altoiţi în inima dumneavoastră credinţa în Dumnezeu

Fără ajutorul şi harul lui Dumnezeu nici un om nu poate ţine piept în războaiele nevăzute care apar în inima lui şi pricinuiesc vifore sufleteşti. Rugăciunea şi citirea cuvântului lui Dumnezeu ajută în viforele sufleteşti, dar nici cu acest ajutor nu va ajunge degrabă omul stăpân pe sine, nu se va sui degrabă în limanul liniştii netulburate, pentru că gândurile şi simţămintele dumnezeieşti nu sunt însuşite degrabă de firea noastră căzută, credinţa nu devine degrabă vie, ca şi cum L-ar vedea cu ochii pe Dumnezeu. Din credinţa vie în Dumnezeu ia naştere deplina supunere faţă de Dumnezeu, iar din supunerea faţă de Dumnezeu ia naştere pacea gândurilor şi liniştea inimii.

Trebuie să altoiţi în inima dumneavoastră credinţa în Dumnezeu, supunerea faţă de Dumnezeu: gustându-le, veţi gusta odată cu ele mângâiere duhovnicească în necaz şi linişte. Lupta cu gândurile aducătoare de necaz, oricât de complicate, de încurcate şi de sofisticate ar fi gândurile acestea, trebuie să fie foarte simplă, după cum toată credinţa creştinească este simplă şi în simplitatea sa este accesibilă oricui, iar prin puterea sa îndestulează pe oricine.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 218-219)

Purtați-vă întru simplitatea inimii!

Mă întrebi cum trebuie să te porți față de oameni. Cugetul tău îți spune corect: să te porți întru simplitatea inimii. Iar dacă cineva întrebuințează rău cuvintele tale, este clar că Dumnezeu voiește să te pedepsească astfel pentru vreo vină de-a ta. Totuși, ceea ce ți se pare ție că ai spus din simplitatea inimii, dar, în același timp și din obișnuința de a vorbi mult, alții, potrivit cu alcătuirea lor, pot primi în sens rău. De aceea, uneori trebuie să ai prudență în vorbire: dacă știi că omul respectiv poate înțelege, te poți purta așa. Nu toți au aceeași măsură. „Fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii” (Matei 10, 16). Încercarea să-ți fie profesor. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

(Filocalia de la Optina. Volumul I, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 475)

O inimă iubitoare nu e niciodată înclinată a presupune răul

Ceea ce sufletul a dezvoltat în el pe pământ, iubirea sau ura, aceea va duce cu sine în viaţa viitoare. O dovadă că repausaţii care au iubit în adevăr pe pământ continuă să iubească şi dincolo de mormânt, ne este dată prin parabola bogatului şi a lui Lazăr. Domnul ne învaţă lămurit cum bogatul, fiind în iad şi cu toate chinurile ce le îndură, îşi aminteşte de fraţii săi rămaşi pe pământ şi se îngri­jeşte de viitorul lor în viaţa viitoare, ceea ce dovedeşte că el îi iubeşte încă. Dacă este aşa, cu ce gingaşă iubire părintească nu iubesc oare părinţii pe copiii lor, rămaşi orfani pe pământ? Cât de profundă trebuie să fie iubirea soţilor şi a soţiilor pentru soţiile sau soţii lor! Cu ce iubire îngerească nu iubesc copii repausaţi pe părinţii lor rămaşi pe pământ? Ce iubire sinceră trebuie să aibă fraţii, surorile, prietenii ce-au rămas pe pământ şi pentru toţi cei cu care ei sunt uniţi prin credinţa creştină!

Sfântul Apostol Petru, părăsind această viaţă, făgăduieşte prietenilor săi să-şi amintească de ei şi după moarte: „Ştiind că fără de zăbavă este lepăda­rea trupului meu, precum şi Domnul nostru Iisus Hristos a arătat mie, mă voi nevoi şi pururea a vă avea pe voi după ieşirea mea, ca să faceţi pomenire de acestea” (II Petru 1,14-15).

Aşadar, chiar cei ce sunt în iad se ocupă de soarta noastră, iar cei care sunt în rai se roagă pentru noi. Dacă iubirea este viaţa, ceea ce este un adevăr de nezdruncinat, putem noi crede că repau­saţii noştri nu ne iubesc? Se întâmplă adeseori că judecăm pe alţii prin noi înşine. Dacă nu-l iubim pe aproapele nostru, credem că aşa trebuie să fie pentru toţi ceilalţi; însă o inimă iubitoare nu e niciodată înclinată a presupune răul, a bănui ura şi vicleşugul în inima altora; o inimă iubitoare chiar şi în neprietenii săi caută şi găseşte prieteni. De aceea, cei ce se îndoiesc de dragostea repausaţilor pentru cei vii dovedesc prin aceasta o inimă rece, unde nu arde flacăra dumnezeiască a iubirii, o inimă ce nu vieţuieşte în duh şi care e departe de Mântuitorul său, căci Domnul a reunit pe toţi membrii Bisericii Sale, fie ei pe pământ sau dincolo de mormânt, printr-o singură legătură a iubirii nemuritoare.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 356-357)

„Voi nu sunteți ai voştri; căci ați fost cumpărați cu preț!”

Creați de Dumnezeu ca cea mai sublimă expresie a iubirii Sale divine, noi suntem chemați să ne împărtăşim de comuniunea veşnică cu El, în compania celor care reflectă în eternitate sfințenia Sa radiantă. Totuşi, ca şi sfinții care au fost înaintea noastră ‐miile de martiri, „mărturisitori” şi alți oameni sfinți care „au luptat lupta cea bună” şi au ieşit biruitori – noi putem ajunge la sfințenia divină prin exercițiul bunei chiverniseli, oferindu‐ne „pe noi înşine şi unii pe alții şi toată viața noastră lui Hristos”. Mustrând pe membrii Bisericii din Corint, care erau tentați să cadă în ispita păcatului trupesc (desfrâului), Apostolul Pavel îi întreabă retoric: „Sau nu ştiți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care‐L aveți de la Dumnezeu?”. Apoi face precizarea cutremurătoare: „Voi nu sunteți ai voştri; căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru!” (I Cor. 6, 19‐20). Buna chiverniseală creştină cere ca noi să „dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Aşa cum arată parabola talanților, această chiverniseală implică nu numai îngrijirea, ci şi înmulțirea roadelor: să dăm lui Dumnezeu ce este al Său, pentru slava Sa şi mântuirea lumii.

(Preot Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, p. 17-18)

Omul nu trebuie să ca­ute vederile minunate

După vederea lui Hristos ca Dumnezeu adevărat şi după dobândirea cu­noaşterii celei dumnezeieşti, părintele mărturiseşte că nu-L mai căuta pe Dumnezeu, ci căuta să se asemene lui Hristos şi să fie schimbat, prefăcut de către El, pe care Îl cunoştea personal şi duhovniceşte. Ce mare adevăr teologic este acesta! Nu căuta „nici un Dumnezeu necunoscut, nelimitat, impersonal sau veşnic, ci pe Hristos”, şi dorea să se asemene Lui şi să se prefacă sub pu­terea acestuia.”

Însă, ca un mare teolog, părintele cunoştea prea limpede din experienţă şi primejdiile care provin din vederea acestei lumini nezidite. Ceea ce arată o teologie sigură, în care el avea discernământ. Nu se entuziasmează exagerat de ceea ce primise el ca pe un mare dar minunat, nu se lasă covârşit de un dezin­teres faţă de celelalte şi îşi reperează pericolele ce provin dintr-un astfel de ma­re dar, între care se află și înşelarea minții, și slava deşartă.

Teologia sa cea statornică, neşovăielnică, se vede din faptul că, deşi Dum­nezeu l-a învrednicit de o astfel de experienţă mare şi cu un dar rar întâlnit, vederea luminii celei nezidite, a împărăţiei lui Dumnezeu, a minunilor ce­reşti, a comuniunii cu Dumnezeu, el este conştient că omul nu trebuie să ca­ute vederile, nu trebuie să încline singur către dorirea vederii lui Dumnezeu, către stările cele înalte, ci să-şi coboare mintea lui în iad şi să trăiască într-o pocăinţă din ce în ce mai adâncă, o durere după Dumnezeu, care curăţă ini­ma de patimi şi eliberează mintea de orice înşelare şi orice închipuire, să simtă neputinţa şi stricăciunea proprie, nevrednicia stării sale.

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 148)

Ziua Domnului va veni ca un fur noaptea

Hoțul se strecoară noaptea, când nu este așteptat. Așa și ziua Domnului va veni, când oamenii nu o vor aștepta; și de vreme ce nu o vor aștepta, nici nu se vor pregăti pentru întâmpinarea ei. Ca să nu ne îngăduim o astfel de greșeală, Domnul a și poruncit: „Privegheați deci, că nu știți în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24, 42). Între timp, noi ce facem? Priveghem, oare? Trebuie să recunoaștem că nu. Moartea tot o mai așteaptă câte unul; dar ziua Domnului, mai nimeni.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, 1999, p. 23)

Iubirea le dăruieşte oamenilor putere

Nu există fortăreaţă atât de tare, de greu de dărâmat şi necucerită de duşmani, cum este o mulţime de oameni care se iubesc şi care sunt strâns legaţi cu rodul dragostei, buna înţelegere. Chiar şi atacurile diavolului pot fi respinse, pentru că, înfruntându-l împreună, devin nebiruiţi, zădărnicesc uneltirile lui şi primesc cununile strălucitoare ale iubirii. Aşa cum coardele lirei, deşi sunt multe, scot un sunet dulce dacă conlucrează toate armonios mânuite de degetele muzicianului, la fel şi cei care au bună înţelegere, ca o altă liră de iubire, scot o melodie minunată. De aceea Pavel îi povăţuieşte pe credincioşi să caute să fie în orice împrejurare în acelaşi cuget, să-i considere pe ceilalţi mai presus de ei, pentru ca dragostea să nu fie nimicită de slava deşartă, să fie uniţi, să se cinstească unul pe altul, să se slujească unul pe altul.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Editura Egumenița, Galați, p. 139)

Despre iubirea aproapelui

Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi. Gândeşte-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujeşti pe însuşi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu! Mare lucru, într-adevăr, să faci milostenie unui om. Căci vei lua răsplată în cer: cât de important e să miluieşti un suflet care este veşnic şi neprihănit!

(Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 17)

• Ziarul Lumina:

De la Flower power la Hristos. File din istoria unor convertiri

Când ne gândim la Ortodoxia pe pământ american, gândul se îndreaptă către marile personalităţi teologice şi filosofice care au făcut parte din diaspora română, greacă şi rusă. Prea puţin ştim însă despre numeroasele convertiri ale unor americani. Între aceştia, emblematică rămâne figura părintelui Serafim Rose, ieromonah la mănăstirea din Platina, California. Diaconul Tudor Sâmbeteanu, slujitor la Parohia „Holy Resurrection“ din Boston, ne descrie în interviul de faţă o pagină din istoria Ortodoxiei în America.

Părinte diacon, sunteţi plecat din 2005 în SUA. Cum i-aţi perceput pe americani la ei acasă?

Atunci când călătoreşti prin lume, ceea ce descoperi, din poziţia ortodoxului, bineînţeles, este că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Cred că acesta este cel mai important lucru. Există adesea în societatea în care trăim un sentiment antiamerican, justificat poate de multe ori de politicile guvernului acestei ţări. Dar pe plan uman am constatat că americanii sunt de o cu totul altă calitate. Există foarte multe clişee în ceea ce-i priveşte pe americani. Că nu sunt bine educaţi, că sunt, în sfârşit, de-a dreptul ignoranţi. Însă trebuie să înţelegem că există nişte motive foarte clare pentru care aceşti oameni sunt unde sunt în momentul de faţă în lume, iar asta nu are de-a face cu teoriile conspiraţiei, cât cu faptul că societatea americană este foarte bine organizată. Organizarea şi setea lor de cunoaştere se văd şi atunci când Îl caută pe Dumnezeu. Duhul Sfânt lucrează şi aduce pe căi nebănuite oamenii în Biserica Lui.

Ce ne puteţi spune despre convertiţii la Ortodoxie de origine americană?

Ca să vorbim despre Ortodoxia americană în masă, trebuie să ne întoarcem în urmă cu vreo 50 de ani. În anii `60, în SUA a existat o revoluţie care a îmbrăţişat aproape toate aspectele vieţii. Nu vă gândiţi că a fost ceva sângeros. În special tinerii de 18-25 de ani au început să se revolte împotriva bunăstării pe care le-o oferea statul american de atunci. Această bunăstare nu-i mai satisfăcea. A avea o maşină, două, a-ţi permite să cumperi orice, a deţine o casă, pentru ei toate lucrurile astea, care sunt de dorit şi care se obţin destul de greu astăzi, pentru ei nu mai contau. Ei căutau mai mult decât ceea ce li se oferea, confortul şi siguranţa de care vorbim. Atunci au început să se revolte împotriva ordinii societăţii şi au urmat drogurile, apoi a venit festivalul de la Woodstock cu toţi apostolii mişcării, Jimmy Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison şi toţi ceilalţi. După ce au consumat toate lucrurile astea, s-au simţit şi mai goi. Acesta este lucrul pe care constant îl declară mulţi din cei care au prins acea perioadă. Cu toţii s-au simţit şi mai goi, şi mai lipsiţi de sens. Unii dintre ei, destul de numeroşi, nu s-au mai recuperat niciodată din cauza drogurilor sau a abuzului de alcool. Era perioada războiului din Vietnam şi mulţi nu înţelegeau de ce trebuie să meargă într-o altă ţară şi să lupte împotriva unor oameni cu care ei, personal, nu aveau nimic de împărţit. De altfel, se ştie că atunci America a fost împărţită, 50% nu au fost pentru, iar acum procentul celor care se declară împotriva oricărui fel de război este mult mai mare. Oamenii, după ce au trăit asemenea experienţe, au început să-L caute pe Dumnezeu. Interesant că mulţi dintre ei veneau din medii agnostice sau chiar atee. Pur şi simplu din cauza suferinţelor prin care au trecut s-au apropiat de Dumnezeu.

Întoarcerea la credinţa cea adevărată s-a produs brusc, dintr-odată?

Nu, desigur. O parte din aceşti oameni au mers iniţial la bisericile protestante, cele mai numeroase atunci. Curios lucru e faptul că ei, practic, au refăcut istoria creştinismului în sens invers cronologic şi au ajuns în cele din urmă în Biserica primară, în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Hristos. Ce s-a întâmplat? Au mers în bisericile protestante, dar acolo lipsea ceva. Se simţea o absenţă. Era frumos la nivel uman, era plină de sentimente atmosfera, dar mai era nevoie de ceva. Da, lipsea harul, lipsea Dumnezeu. După care au continuat căutarea la Bisericile catolice. Dar şi acolo s-au lovit de un formalism, pe de o parte lipsit de viaţă. Apoi constatarea generală era că biserica era plină de umanism, dar de un umanism neîndumnezeit. Acestea sunt mărturiile oamenilor care au ajuns până la urmă la cunoaşterea Ortodoxiei. Drumul lor nu s-a oprit la catolicism. Au citit în cartea Faptele Apostolilor despre o Biserică pe care atunci nu o regăseau nicăieri. Şi s-au întrebat unde se află astăzi Biserica de care se vorbeşte acolo? Nu ştiau nimic despre Biserica Ortodoxă, aşa că şi-au zis: hai să refacem noi această comunitate apostolică care era la începutul Bisericii primare. Trebuie să menţionez că Biserica Ortodoxă era în acel moment – şi poate încă mai este – „the best kept secret in America“ (cel mai bine păstrat secret din America).

Cum au început să se organizeze?

Iniţial nu erau foarte mulţi, ci doar câteva zeci. Şi şi-au zis: „Nu trebuie să trăim izolat, separaţi, ci oarecum în comunitate pentru că aşa vom putea practic să ne susţinem unii pe alţii în viaţa noastră creştină, ca o familie“. Oamenii munceau, erau tineri, dar nu aveau joburi extraordinare. Serviciile lor le permiteau totuşi să facă nişte bani. Pe aceştia îi aduceau înapoi la comunitate. Şi aşa au început să strângă fonduri şi să-şi cumpere proprietăţi. Şi-au cumpărat case în care locuiau la etaj fetele, iar la parter, băieţii. Masa o luau în comun, se rugau împreună. Îşi făcuseră singuri rugăciunile de dimineaţă, de seară, le compuseseră ei pentru că nu aveau alte repere după care să se ghideze. Îşi alcătuiseră propria Liturghie, după mintea lor, la care se împărtăşeau cu toţii duminica. Asta se întâmpla undeva la începutul anilor â70… Locul unde ei activau era California, San Francisco, acolo unde mişcarea Flower power fusese mai puternică.

Aceşti creştini erau şi foarte activi, misionari. Mergeau pe stradă (street mission) şi vizitau cartierele cele mai rău famate unde le vorbeau despre Hristos celor care locuiau în ele, fie că era vorba de drogaţi, de beţivi, oameni care săvârşeau activităţi ilegale, proxenetism sau mai ştiu eu ce. Curajul lor şi faptul că erau foarte sinceri au început să dea rezultate. Foarte mulţi au început să intre în comunitatea lor căreia i-au spus „Frăţia Hristos Mântuitorul“, „Christ The Saviour Brotherhood“. Dar să nu idealizăm. Aceşti oameni făcuseră un melanj oarecum, aveau partea aceasta creştină puternică, dar aduseseră cu ei şi nişte influenţe new age care erau foarte la modă în perioada respectivă. Aproape că nu puteai să gândeşti atunci în afara curentului new age. Doar dacă studiai în mod special, dacă erai o minte luminată, aşa cum a fost părintele Serafim Rose, care să aibă puterea să iasă în afara contextului în care se trăia, puteai să faci distincţii, să ştii unde te situezi.

Aveau deci şi influenţe new age, dar oamenii în momentul de faţă cu greu recunosc acest lucru. Ei mi-au spus că totuşi au avut experienţa harului chiar şi în aceste condiţii. Dar experienţa harului au continuat să o aibă doar până în momentul în care au aflat ca instituţie de Biserica Ortodoxă. Îmi mărturiseau: „Când ne împărtăşeam aveam pace, aveam bucurie. Dar toate au încetat atunci când am aflat despre Biserica Ortodoxă ca grupare, ca organizaţie“. Dumnezeu i-a luat şi i-a adus astfel la Biserică.

Care au fost paşii următori spre convertirea lor deplină?

Mai departe, au început să crească ca număr, au ajuns de ordinul miilor, au trecut de pe coasta de vest a Statelor Unite, San Francisco, pe coasta de est, la Boston, cred că au avut o casă şi prin New York. Deci s-au răspândit şi în Midwest, sau zona central-vestică a SUA. Aceasta e o zonă eminamente agricolă. Acolo sunt culturi de cartofi, de porumb. Anii au mai trecut şi ne apropiem acum de 1980. Un lucru interesant este conştiinţa aceasta misionară a lor. Au socotit că nu trebuie să ţină lumina sub obroc, că trebuie să vorbească lumii despre Hristos, despre biserică, să împărtăşească şi celorlalţi bucuria şi pacea din sufletele lor. Au făcut un fel de revistă pe care o trimiteau diferitelor comunităţi creştine din America. Mai înainte de aceasta, părintele Serafim Rose scosese şi el o revistă care există până astăzi, Cuvântul Ortodox, The Orthodox Word, scoasă acum de monahii de la Mănăstirea Platina. Acolo este o mănăstire deosebită, cu regim de viaţă aproape athonit, destul de dur. Chiliile sunt făcute din bârne de lemn. Majoritatea monahilor de acolo provin din societatea înaltă americană, adică în viaţa lor civilă aceştia aveau posturi importante în companii serioase din SUA, cu salarii de 150.000 – 200.000 de dolari pe an. Revenind, şi părintele Serafim Rose trimitea mai multor comunităţi creştine revista scoasă de el la Platina. În momentul în care călugării au primit publicaţia scoasă de Frăţia Hristos Mântuitorul, au trimis şi ei către frăţie Cuvântul Ortodox. Atunci când această revistă a ajuns în mâinile fraţilor, ei au început să citească şi au rămas foarte uimiţi: „Extraordinar! Ce duh au oamenii aceştia în ei! Acesta este duhul pe care de fapt îl căutam noi! Şi deşi oarecum simţeam că ne-am apropiat de el, de abia acum, când citim ce scriu oamenii ăştia aici, ne dăm seama că acesta este duhul creştin, acesta este acasă!“ Imediat după ce s-a întâmplat aceasta, prin lucrarea Duhului, foarte mulţi dintre fraţi au început să intre aparent accidental în bisericile ortodoxe. Aşa s-a întâmplat cu părintele Patrick Tishel, parohul bisericii unde slujesc şi eu, un evreu convertit din Brooklyn, New York, şi cu părintele Michael Kon, evreu şi el. Străbunicii părintelui Michael erau evrei nemţi. Tatăl lui a plecat din Germania în 1937, iar unchiul lui a plecat în 1939, cu mai puţin de o lună de închiderea graniţelor. Ei doi au fost singurii din familia părintelui care au supravieţuit terorii naziste. Iar cei din partea părintelui Patrick au venit din zona slavă, din Rusia şi Polonia.

Parohul bisericii a avut mai multe momente în evoluţia lui spirituală. Unul a fost pentru el ca evreu, recunoaşterea, acceptarea lui Iisus ca Hristos, ca Mesia. Aceasta s-a petrecut în tinereţea lui. În SUA, înainte de a începe facultatea, se obişnuieşte să mergi în vacanţa de vară să călătoreşti puţin şi să vezi un pic lumea. A mers în Europa şi în Italia a fost foarte impresionat de Pietà lui Michelangelo. Pe el l-a mişcat puternic atitudinea Maicii Domnului care în grupul statuar avea imprimată în fiinţa ei o suferinţă cumplită. În momentul acela, în care a privit statuia, Patrick a realizat că Iisus nu a fost doar un personaj istoric, ci că El este şi Hristosul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, acest Hristos pe care evreii L-au ratat cu totul.

Din momentul acela s-a încreştinat la inimă şi a crezut. S-a întors în America şi a intrat în Christ The Saviour Brotherhood.

Când şi-a dat seama părintele Patrick că Ortodoxia înseamnă un acasă pentru sufletul său?

Parohul meu şi-a continuat căutarea cu ei, dar convertirea la Ortodoxie a venit atunci când a intrat într-o biserică rusească. Biserica era la câteva case distanţă de locuinţa frăţiei. Nu îşi dăduse seama de ea până când, din greşeală, a ajuns acolo într-o duminică, la Liturghie. Se slujea în slavonă şi mi-a povestit ce a simţit în acel loc. Era momentul în care diaconul ieşea cu Sfânta Evanghelie. Părintele Patrick a fost uimit de asemănarea cu ritualul scoaterii Torei în templul iudaic, pe care îl frecventa în copilărie. Bărbaţii evrei, cu şalul de rugăciune pe cap, se închinau şi atingeau cu multă reverenţă Tora, la fel cum creştinii ortodocşi cinsteau Evanghelia. Este vorba de două sentimente contradictorii. Pe de o parte, pentru el, ca om din Vest, totul era străin şi foarte ciudat. Mult fum de la cădelniţe, diaconii cădeau din belşug, icoane, oameni care se închinau la icoane, slujba în slavonă, nu în engleză. Totul părea făcut să te îndepărteze de locul acela. Dar, pe de altă parte, a simţit foarte puternic în acea biserică sentimentul că este acasă. Nu ca acasă la el, în Brooklyn, între evreii cu care crescuse şi cu care jucase baseball când era mic, când se adunau toţi vecinii şi copiii lor, Itzak şi ceilalţi şi povesteau ce se mai petrece prin cartier, ci pur şi simplu un acasă pentru suflet.

Continuaţi periplul spre convertire…

Această trăire au început să o aibă tot mai mulţi dintre cei care intrau în bisericile ortodoxe. Membrii frăţiei au împărtăşit unii altora aceste trăiri pe care le experiau şi au început să se întrebe ce este cu Biserica aceasta Ortodoxă, de unde provine, istoria ei…

Au pus aşadar mâna pe cărţi, au început să citească şi aşa au ajuns la concluzia că aceasta este Biserica lui Hristos, Biserica care a rămas fidelă învăţăturii Mântuitorului şi Apostolilor care totdeauna au căutat adevărul şi nu părtinirea lumească, şi care a avut traiectoria şi direcţia ei proprie în istorie.

Au trimis apoi la Platina, de unde primeau revista The Orthodox Word, un comitet format din câţiva oameni cu înclinare religioasă mai profundă şi cu studii mai înalte decât ceilalţi să întrebe pe monahii de acolo cum se poate intra în Biserica Ortodoxă. Au ajuns la o lună după moartea părintelui Serafim Rose. Aş putea spune că povestea frumoasă a frăţiei a durat până aici, dar nu. Ea a continuat. Căutătorii Ortodoxiei s-au întâlnit cu părintele Gherman Podmoshensky, prietenul şi împreună-nevoitor cu părintele Serafim întru cele ale călugăriei, cel cu care părintele Rose a început ridicarea mănăstirii de la Platina.

Părintele Gherman, cu un simţ misionar deosebit, a început să-i catehizeze. Aceasta a durat câtva timp. Dar la un moment dat s-a pus problema intrării lor în biserică. Şi nu erau puţini, ci câteva mii de oameni, răspândiţi pe coasta de est, de vest şi în Midwestul SUA. Au renunţat la îndrumarea părintelui Gherman care se pare că avea ceva probleme cu episcopatul din America, dar Dumnezeu a rânduit altfel.

Într-una din revistele trimise de Platina se vorbea despre martirii închisorilor comuniste din Europa de Est. Între cei pomeniţi şi pentru care se cereau să se facă rugăciuni era şi părintele Calciu. Era perioada de după 1978, când părintele Gheorghe Calciu împlinea cea de-a două perioadă de detenţie. Frăţia s-a rugat vreo şase luni pentru el, l-au pomenit, iar Dumnezeu le-a întors jertfa şi rugăciunile pentru acest om şi între timp părintele Calciu a ajuns în Statele Unite. Auzind de acest lucru, l-au chemat în comunitate şi l-au rugat să le împărtăşească din experienţa lui, din viaţa lui şi suferinţele din închisoare, cum a reuşit să reziste torturilor şi aşa mai departe.

Părintele slujea la Parohia „Sfânta Cruce“, care geografic ţine de statul Virginia, dar este foarte aproape de capitala Americii, Washington DC. Părintele a venit, s-a interesat îndeaproape de ei, i-a întrebat sub ce jurisdicţie sunt din punct de vedere canonic şi aflând că sunt în impas, i-a îndrumat să cerceteze mai mulţi episcopi canonici şi să vadă cine ar dori să-i ia sub păstorire. Aşa au început să meargă prin mai multe biserici şi au găsit ceea ce căutau. Aceasta se întâmpla în anul 2000. Iată o filă din istoria primilor americani convertiţi la Ortodoxie. Au fost ani de căutări şi regăsiri, dar Dumnezeu îi răspunde negreşit celui care întreabă sincer.