NEOSIGALIOVISMUL. Grupaj al revistei CONTEMPORANUL (Nr. 3-4 2016) pe tema MARI SCRIITORI ROMÂNI – CRIMINALI DE RĂZBOI? Despre LEGEA ”ANTILEGIONARA” si ETICA MEMORIEI

Contemporanul.ro/ Nr. 3 si 4 2016

• În preajma centenarului Marii Uniri (1918-2018). Mari scriitori români – criminali de război?!

Campaniile reducţioniste, duse în perioada postdecembristă, împotriva unor personalităţi de seamă ca, de exemplu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Ion Barbu, Constantin Noica, Adrian Marino, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Tudor Vianu, Marin Preda, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Paul Goma, Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Nicolae Balotă ş.a., judecăţile nenuanţate, etichetele tendenţioase, aplicate acestor cărturari de vârf ai naţiunii române – etichete vulgarizatoare ale adevărului istoric, ale vieţii şi operei acestor scriitori de seamă ai umanităţii, proveniţi din spaţiul românesc – aduc prejudicii imaginii României şi clatină identitatea naţională.

Viaţa şi opera acestor oameni exponenţiali ai României nu pot fi reduse la simpatiile lor de la un moment dat faţă de mişcările de extremă dreaptă sau de extremă stângă din România şi din Europa, şi puse în aceeaşi categorie cu crimele legionarilor sau crimele comunismului, e în afara oricărei îndoieli, condamnabile.

Responsabili de acele crime odioase, aduse în contextul european zbuciumat de atunci, din primele decenii ale secolului al XX-⁠⁠lea, sau din perioada postcomunistă, sunt, totuşi, autorii înşişi – care au acţionat fie individual, fie în grupuri – nu intelectualii de marcă din perioada interbelică şi, respectiv, din cea postbelică, care au aderat la mişcarea legionară, sau care au scris texte laudative privitoare la Mussolini, Antonescu şi Hitler, sau care au sprijinit regimul comunist şi au scris articole elogioase referitoare la Lenin, Marx şi comunism. Unii s-⁠⁠au detaşat de eroare încă la sfârşitul anilor 1930, alţii,  mai târziu, în anii exilului. Sau, respectiv, după Revoluţia din 1989. Referitor la rezistenţă, opoziţie şi colaboraţionism în anii dictaturii s-⁠⁠au scris câteva cărţi de referinţă, între care menţionăm: Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Editura Ideea Europeană, 2000, şi Vinovaţi fără vină, Editura Ideea Europeană, 2006; Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013; Magda Ursache, Comunismul cu rele şi rele, Editura EuroPress Group, 2014; Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivelor Securităţii, Editura Polirom, 2013, şi Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţa intelectuală sub comunism, Editura Polirom, 2015 ş.a.

Revista Contemporanul publică în nr. 3 şi 4 un grupaj de texte, axate pe Legea 217/2015, Lege numită în presa scrisă şi vorbită anti-⁠⁠legionară. Abordând atât prezentul, cât şi „trecutul într-⁠⁠un mod nepasional şi deschis”, textele tratează, mai cu seamă, abuzurile şi excesele comise în interpretarea legii menţionate.

Dar nu numai. Susţinerea verdictelor date de Tribunalul Poporului din 1946 – deci, de tribunalele staliniste – astăzi, în democraţie, prin demersurile întreprinse până la ora actuală de dl Alexandru Florian, directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”, care funcţionează sub autoritatea Guvernului României, reprezintă o desconsiderare făţişă a principiilor statului de drept.

Iniţiativa recentă a directorului general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”, de a-⁠⁠l trata pe scriitorul Vintilă Horia drept criminal de război, precum acuzatorii de altădată, dă măsura gravităţii a ceea ce se poate întâmpla când faptele sunt interpretate în stil stalinist.

Revista fondată acum 135 de ani, la Iaşi, Contemporanul, aduce aceste abuzuri şi excese în atenţia Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, în atenţia domnului Călin-⁠Po­pescu Tăriceanu, Preşedintele Senatului, Domnului Valeriu Ştefan Zgonea, Preşedintele Camerei Deputaţilor, domnului Dacian Cioloş, prim-⁠⁠ministrul României, cerând să iniţieze schimbarea actualului cadru legislativ având ca referinţă  legea 217/2015, sursa unor abuzuri absurde şi imorale. Acţiunile excesive, neconforme cu principiile unui stat de drept, privind interpretarea trecutului recent, sunt cu atât mai insultătoare pentru oamenii de cultură români cu cât Alexandru Florian a fost un apologet al lui Nicolae Ceauşescu (autorul unui genocid, dacă ar fi să ne luăm după verdictul judecătoresc), iar în Consiliul de onoare al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” este trecut un fost ofiţer de securitate activ în perioada celei mai crunte terori. Luând act de răul făcut, Guvernul României are datoria să reformeze această instituţie care nu asigură standardele de profesionalitate şi onorabilitate cerute de împlinirea importantelor atribuţii ce-⁠⁠i revin.

Ne exprimăm nedumerirea că domnul Elie Wiesel – „scriitor şi ziarist în limbile franceză, engleză, idiş şi ebraică, eseist şi filosof umanist, activist în domeniul drepturilor omului, născut în România, de origine evreiască, supravieţuitor al Holocaustului”, „distins cu Premiul Nobel pentru Pace” (1986), „membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură” şi membru de onoare al Academiei Române (cum este prezentat pe Wikipedia) – acceptă să-⁠⁠i figureze numele în titulatura unei instituţii – Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel” (înfiinţate la propunerea preşedintelui Ion Iliescu în august 2005) – ai cărei reprezentanţi, fără dovezi, califică mari scriitori români (recunoscuţi pe plan mondial şi predaţi la prestigoase universităţi) drept criminali de război, susţinând verdicte date de tribunale comuniste – regim calificat „nelegitim şi crminal”.

Contemporanul

• Aura Christi: O cruciadă împotriva valorilor naţionale?! (I)

„Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eli­minate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul!”

Neîncrederea în valorile naţionale

Neîncrederea în valorile naţionale e o trăsătură care defineşte nu puţine popoare ale lumii. Amestecul de fobie, pripă, neînţelegere şi resentiment, nutrit faţă de oamenii mari, aduşi în retorta judecăţilor grăbite şi excesive – ca, bunăoară, faptul că unii dintre ei stârnesc pervertire şi dezbinare – şi trataţi ca nişte despoţi pursânge, cel puţin de la dostoievskianul anarhist Şigaliov încoace, nu e o noutate: „Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eli­minate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul!”. (Demonii)

În antichitate, poeţii erau excluşi din Cetate. Motivul excomunicării? Servii lirei perverteau tinerii. Conştienţi de faptul că răstignirea pe cruce era, în acele vremuri, una dintre cele mai ruşinoase pedepse cu moartea, evreii îl răstignesc pe Iisus. Culmea e că Fiul lui David – cum îl răsfăţau galileenii – nu se apără; din contră, prin lipsa de reacţie îi instigă pe călăii Săi, ca şi cum şi-⁠ar fi propus deliberat să provoace răul. Marele Preot al Sanhedrinului, Caiafa, prooroceşte moartea lui Iisus Christos şi, după Învierea lui Lazăr, le atrage atenţia arhiereilor şi fariseilor că ei nu ştiu nimic şi că „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. Moartea lui Iisus, pusă la cale de Caiafa, învăţaţi ai Templului şi reprezentanţi ai poporului Israel, urma, conform Sfintei Scripturi, „să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi”. (Ioan 11: 49-⁠52) Prin învăţămintele Sale, Iisus Christos revoluţionează tradiţia iudaică şi reduce Legea la cele două porunci. Iată cele „două porunci, în care se cuprind toată Legea şi prorocii”: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. (Matei 22: 35-⁠40) Inchiziţia italiană îl arde pe rug pe Giordano Bruno. Francezii îl dau pe mâna justiţiei pe Flaubert, apoi, la puţin timp, pe Baudelaire, ambii uriaşi de litere fiind condamnaţi pentru „ultraj la morala publică şi bunele moravuri”. Ministerul de Interne îi cere procurorului general al Franţei să studieze câteva poeme din volumul Florile răului; printre acestea figurează celebrele poezii Cain şi Abel, Metamorfozele vampirului şi Femei blestemate. Dacă procurorii generali, preşedinţii, prim-⁠miniştrii şi miniştrii fiecărei naţiuni ar citi poezie, cred că am trăi într-⁠o lume – ezit să spun mai frumoasă – în mod cert, mai bună.

Deşi se apără strălucit în boxa acuzaţilor după ce este arestat, englezii epocii victoriene îl judecă într-⁠un nou proces pe Oscar Wilde şi îl condamnă la doi ani de închisoare şi muncă silnică. Scandalizaţi de radicalitatea-⁠i de nestăvilit, contemporanii lui Friedrich Nietzsche îl izolează, expediindu-⁠l într-⁠o sărăcie la limita subzistenţei şi într-⁠un stil de viaţă caracteristic oarecum nomazilor. În secolul imediat următor, o parte a scrierilor semnate de autorul capodoperei Genealogia moralei sunt tratate, uneori-⁠adeseori, sub semnul excesului, abuzului şi al falsului; ar fi edificatoare, în această ordine de idei, o listă a calificativelor false şi calomnioase, atribuite acestui gânditor, calificative şi etichete care n-⁠au nici o legătură cu viaţa şi opera fiului de pastor luteran, care a readus în actualitatea pătimaşă a secolului al XIX-⁠lea geniul presocraticilor.

Fiodor Dostoievski este condamnat la moarte; printr-⁠un miracol, pedeapsa capitală e înlocuită cu 14 ani de ocnă şi muncă silnică. Tot ruşii – mai exact, sovieticii de astă dată – îl condamnă pe Iosif Brodski pentru parazitism social. După spusele elevului ei favorit, acelaşi, inimitabil, Brodski, Anna Ahmatova – un simbol al rezistenţei sub cizma unui regim totalitar – e înmormântată de vie. În schimb, după căderea regimului totalitar – la fel ca polonezii, ungurii şi bulgarii – ruşii preiau fără discriminare valorile culturale create sub dictatură. Participând la un congres internaţional organizat la Moscova şi abordând, la un moment dat, subiectul care a pus pe jar întreaga planetă – războiul din Ucraina – un profesor la Universitatea de Stat din Moscova „Mihail Lomonosov” a exclamat bombându-⁠şi extatic pieptul în prezenţa a peste trei sute de slavişti din lume: „De Dostoievski şi Tolstoi nu va trece nimeni!”. Nu comentez lăcomia, evident, inacceptabilă, a marilor imperii, nici politica lor abuzivă şi cinică, politică ce trece fără să tresară peste „victimele colaterale”. Imperialismul în cultură însă, recunosc, e o lecţie: afirmaţia „de Dostoievski şi Tolstoi nu va trece nimeni” e o sinteză emblematică a uneia dintre cele mai mari culturi dăruite lumii, cultură de ale cărei vârfuri canonice nu se poate face abstracţie.

Într-⁠o lume globalizantă identitatea naţională e anacronică?

Românii nu fac excepţie de la regula cvasiunanim acceptată de a pedepsi oameni de seamă, cu deosebirea că… Teamă mi-⁠e că de circa şaptezeci de ani suntem protagoniştii unei cruciade împotriva valorilor exponenţiale ale României

Românii nu fac excepţie de la regula cvasiunanim acceptată de a pedepsi oameni de seamă, cu deosebirea că… Teamă mi-⁠e că de circa şaptezeci de ani suntem protagoniştii unei cruciade împotriva valorilor exponenţiale ale României. Alături de Lucian Blaga, Ion Barbu şi George Bacovia, unul dintre cei mai mari poeţi români, Tudor Arghezi, face puşcărie pentru convingerile sale. Lucian Blaga scapă la limită de întemniţare. Ciracii stalinismului au îmbrâncit în închisori zeci, sute de minţi strălucite, între care Iuliu Maniu şi I.C. Brătianu – creatorii României Mari –, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Dinu Pillat, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Paul Goma, Adrian Marino ş.a. Prozatorul, creatorul şi realizatorul Memorialului scriitorilor români – proiect aprobat şi dat iute uitării de conducerea Uniunii Scriitorilor din România, care nu deţine o listă a victimelor torturate şi ucise în anii totalitarismului – Ion Lazu a întocmit o listă de 403 scriitori întemniţaţi în timpul dictaturii, dintre care 53 au murit în puşcării. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii vehiculează o cifră diferită: 80 de scriitori care, sub dictatură, au fost aruncaţi în puşcăriile staliniste pentru convingerile lor. 403 şi, respectiv, 80 arată o diferenţă care sugerează nu puţine lucruri.

Perioada postdecembristă românească e, şi ea, marcată de excomunicări, puneri la stâlpul infamiei, excluderi şi epurări, caracteristice, după cum se ştie, stalinismului. (Vezi Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013) După 1989, ideologia fabricată în retortele bolşevico-⁠leniniste e oarecum adaptată vremurilor new media, apoi – revăzută şi filtrată – e iute mulată de fiii, verii, nepoţii, cumnaţii, naşii, amantele politrucilor şi ariviştilor de altădată pe calapodul globalizării şi al politicii corecte, care pare că exclude din start specificul naţional, identitatea şi naţionalismul maiorescian în limitele adevărului.

Motivul invocat în scopul justificării acestei excluderi cel puţin stranii e faptul că naţionalismul a fost instrumentalizat de dictatorul Ceauşescu şi de urmaşii lui ideologici. În acest context, nu e de mirare că în ultimele două decenii patriotofobia prosperă la scară naţională. De vreme ce Nicolae Ceauşescu şi acoliţii săi erau mândri că sunt români, într-⁠o lume globalizantă nu e cool să spui că eşti român. Din contră, tot ce ţine de indentitate, naţional şi specific naţional – inclusiv valorile prin care se defineşte conştiinţa naţională – se cuvine să fie aruncat la groapa de gunoi a istoriei. „Identitatea naţională e anacronică”, îmi scrie un reputat profesor universitar, care răstimp de ani a avut cronică în paginile revistei Contemporanul. Mă întreb dacă acest formator de conştiinţe vede vreun scriitor spaniol, francez, german sau rus afirmând fără să clipească acelaşi lucru. Atât patriotofobia, cât şi campaniile din perioada postdecembristă, duse cu o furie proletaro-⁠stalinistă împotriva unor personalităţi de seamă ale culturii şi istoriei gândirii româneşti, judecăţile nenuanţate, etichetele aplicate cărturarilor de vârf ai naţiunii române – etichete vulgarizatoare ale adevărului istoric din perioada interbelică şi cea comunistă, ale vieţii şi operei scriitorilor de seamă ai umanităţii, proveniţi din spaţiul românesc – clatină identitatea naţională şi aduc prejudicii imaginii României. Viaţa şi opera oamenilor exponenţiali ai României – inclusiv ale celor care au regretat nu o dată deciziile eronate din tinereţea lor – nu pot fi reduse la simpatiile lor de la un moment dat faţă de mişcările de extremă dreaptă sau de stânga din România şi din Europa şi puse pe acelaşi plan cu crimele legionarilor sau ale comuniştilor, care au acţionat individual sau în grupuri; crime, indiscutabil, condamnabile. Responsabili de acele crime odioase, aduse în contextul european zbuciumat de atunci, din primele decenii ale secolului al XX-⁠lea şi, respectiv, din perioada postbelică, sunt autorii înşişi, nu intelectualii de marcă, care au aderat – sau care au scris texte laudative privitoare la Mussolini, Antonescu şi Hitler – la mişcarea legionară, sau care au aderat – sau au scris texte elogioase referitoare la Lenin, Stalin, partid şi comunism – la mişcarea comunistă.

Unii scriitori din primele decenii ale secolului trecut au revenit la dreapta judecată încă la sfârşitul anilor ‘30, alţii, mai târziu, în anii exilului. Unii scriitori din perioada postbelică au sprijinit iniţial puterea sovietică şi şi-⁠au reconsiderat opţiunile (cazul lui A.E Baconsky), alţii au intrat în disidenţă în anii dictaturii ceauşiste – ca, bunăoară, Nicolae Breban, Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase, Gabriel Andreescu –, iar alţii şi-⁠au făcut mea culpa după Revoluţia din 1989, când au apărut, ca ciupercile după ploaie, disidenţii de salon – un fel de eroi fabricaţi peste noapte. Când un om greşeşte, îşi recunoaşte eroarea şi îşi face public mea culpa, nu-⁠l condamni a doua oară cu atât mai mult cu cât ştii că a fost condamnat de tribunalele din perioada Stalin-⁠Dej sau mai târziu, şi-⁠a ispăşit pedeapsa şi, în unele cazuri, e de mult oale şi ulcele. Or, necrofagia a luat proporţii de neînţeles în România postdecembristă, ca şi vânătoarea de vrăjitoare, mai exact, de colaboratori ai securităţii şi criminali de război acolo unde aceştia n-⁠au existat, în timp ce unii călăi ai totalitarismului beneficiază de pensii consistente din vistieria statului român şi participă la elaborarea unei legi, care prin ambiguităţi deschide uşile exceselor. Cum să pui la stâlpul infamiei un cărturar eminent, care a făcut 14 ani de închisoare, sacrificându-⁠şi astfel cei mai frumoşi, cei mai fertili ani de viaţă, şi, la un moment dat, a cedat presiunilor exercitate asupra lui de cerberii Securităţii? Cum să judeci una dintre cele mai strălucite minţi din perioada interbelică – mă refer la Mircea Vulcănescu – care, fiind în puşcărie, în frig, inaniţie şi mizerie, pentru a salva un tânăr de la moarte, se transformă… în saltea, aşternându-⁠şi trupul sub trupul acelui pui de om şi devenind astfel un „sfânt al închisorilor staliniste”?

„În zilele noastre a-⁠ţi iubi ţara este aproape un delict!”

România e un stat prea tânăr ca să-⁠şi permită luxul de a-⁠şi trata cu neîncredere valorile naţionale de vârf, prin care are şansa să renască iute, cu condiţia să le valorifice şi să le aducă în prim-⁠planul actualităţii europene

În preajma centenarului Marii Uniri, reprezentanţi ai guvernului tehnocrat, propun ca istoria României să fie scoasă din programele şcolare. E o propunere legislativă, care a stârnit valuri de indignare în rândurile elitei româneşti din toate păturile sociale. Pe marginea acestei aberaţii nemaiîntâlnite în istoria românilor acad. Dinu C. Giurescu protesta vehement, afirmând că „în zilele noastre a-⁠ţi iubi ţara este aproape un delict! Cu cât uiţi mai repede şi mai ireversibil trecutul care-⁠ţi aparţine, cu atât mai uşor îţi pierzi identitatea. Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci, fără viitor? Stupida trufie de a şterge din memoria oamenilor trecutul va duce mai devreme sau mai târziu la dispariţia noastră ca neam. Asta vrem?”

Reputatul istoric şi profesor Ioan Scurtu vede în desfăşurarea evenimentelor postdecembriste câteva fenomene departe de a fi accidentale: „Nu este întâmplător faptul că după 1989 s-⁠a declanşat o amplă campanie împotriva Istoriei şi a valorilor naţionale în general. În şcoală, Istoria a ajuns o materie periferică. Extrem de gravă este decizia Ministerului Educaţiei şi Învăţământului de a elimina Istoria românilor ca obiect de studiu în liceu, astfel că elevii nu mai învaţă despre Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, despre lupta pentru independenţă sau pentru realizarea Marii Uniri din 1918. Cu alte cuvinte, nu au posibilitatea de a cunoaşte faptele de rezonanţă naţională şi internaţională şi rolul înaintaşilor”.

Eminentul istoric susţine că decizia reprezentanţilor guvernului tehnocrat are o certă semnificaţie politică, scopul urmărit fiind de neacceptat: lipsirea tineretului de dreptul la o informare corectă şi, respectiv, de şansa de a face comparaţii. E limpede că totul e construit astfel de oamenii puterii, încât „tineretul să nu poată face comparaţii între politica din trecut şi cea din prezent, să nu ştie că un Ion I.C. Brătianu sau un Nicolae Titulescu erau personalităţi de prim rang în Europa interbelică” şi apărau „cu demnitate şi curaj interesele naţionale”. E o strategie veche şi recunoscută: „Pentru a face un popor să-⁠şi uite trecutul, lipsindu-⁠l de propria identitate, inamicii acestuia folosesc o gamă largă de metode şi mijloace. De-⁠a lungul vremii, poporul român a fost supus agresiunii marilor puteri, nu numai prin războaie, ci şi din punct de vedere spiritual. Scopul urmărit a fost, şi este, dezarmarea sa morală, cultivarea ideii că el nu reprezintă ceva viabil la scara istoriei, nu a creat valori autentice”. Îndemnul la un comportament demn devine, în acest context, vital: „Eu sper că tinerii îşi vor da seama, cu timpul, că nu trebuie să aibă o comportare de slugă, acceptând mereu jignirile la adresa părinţilor, moşilor şi strămoşilor lor fără să replice, pentru că acestea se răsfrâng asupra statutului lor într-⁠o Europă a oamenilor egali. Vor lua aminte cum este tratată istoria naţională în SUA, Franţa, Germania, Marea Britanie şi celelalte state democratice şi civilizate. Vor pretinde şi vor acţiona ca şi în România să procedeze la fel”.

Recenta decizie scandaloasă a reprezentanţilor guvernului tehnocat este atacată virulent şi de acad. Nicolae Breban: „Este un atac împotriva fiinţei naţionale, o amplă operaţiune de spălare a creierilor” susţine romancierul în emisiunea Punctul de întâlnire, moderată de Radu Tudor, în data de 7 februarie 2016, la Antena 3.

Totul începe să semene din ce în ce mai mult cu o diversiune şi cu o răfuială josnică, aflată în conflict cu etica memoriei, cu adevărul istoric şi receptarea operei departe de intruziunea politicului (!), şi aduce prejudicii imaginii României, clătinând identitatea naţională. Prin atacurile repetate, vulgarizatoare, îndreptate împotriva scriitorilor reprezentativi ai perioadei interbelice – Mircea Eliade, Emil Cioran, Ion Barbu, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia ş.a. – este şubrezită matca identitară. Prin atacurile postdecembriste, îndreptate împotriva scriitorilor de vârf din epoca dictaturii ceauşiste, scriitori prin care s-⁠a conservat europenitatea literaturii române în acele vremuri de restrişte – Constantin Noica, Adrian Marino, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Tudor Vianu, Marin Preda, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Paul Goma, Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Nicolae Balotă ş.a. – este clătinată matricea identitară. Valorile naţionale emblematice sunt decimate prin complicitatea unei părţi a presei naţionale şi a scriitorilor. Virgil Nemoianu a calificat fenomenul la care mă refeream ceva mai sus „decimarea elitelor”, „continuată prin auto-⁠exilarea valorilor naţionale” şi s-⁠a întrebat nu fără amărăciune: „Cum se face că loviturile abuzive, violente s-⁠au îndreptat şi se îndreaptă prin excelenţă împotriva generaţiei celei mai europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut-⁠o România în secolul XX? Cât de periculoasă este stârpirea valorilor în numele unor adevăruri inchizitoriale simpliste şi totodată cam dubioase?” Cât de periculoasă este o strategie devenită, pe parcursul ultimului deceniu, politică de stat? Referindu-⁠se la fondul resentimentar existent în asemenea porniri, Adam Michnik recomanda prudenţă când cineva îşi alege din garderobă „hainele de procuror” şi susţinea că e vorba de o „boală a vremurilor noastre. E o vreme în care încercăm să distrugem autorităţile morale. E o distracţie periculoasă. Nu e cale către adevăr, ci către nihilism”.

Un detaliu de o importanţă greu de neglijat: politizarea sau eticizarea excesivă a receptării operei scriitorilor exponenţiali ai naţiunii române cu simpatii de dreapta sau stânga bruiază – dacă nu distorsionează şi, în esenţă, sabotează – criteriile de valorizare şi, respectiv, cunoaşterea în profunzime a operei lor. Ne-⁠am pomenit cu biblioteci de opere majore, cu deschidere spre universalitate, rău cunoscute, rău tratate acasă şi necunoscute peste graniţele ţării. În acest sens, putem vorbi de o altă perversă modalitate de a decima elitele şi de a încuraja devalizarea patrimoniului spiritual naţional. În timp ce deplângem imaginea execrabilă a României, prin acceptarea campaniilor de defăimare a scriitorilor naţionali – în esenţă, nişte diversiuni abjecte – fiecare dintre noi ne punem umărul la clătinarea identitară a ţării lui Iorga şi Eminescu, G. Călinescu şi Titu Maiorescu, I.L. Caragiale şi Dimitrie Cantemir, Eugen Lovinescu şi G. Ibrăileanu, Blaga şi Arghezi, Bacovia şi Ion Barbu, Mircea Vulcănescu şi Mircea Eliade, Emil Cioran şi Liviu Rebreanu, Hortensia-⁠Papadat Bengescu şi Lucian Blaga, Eugen Ionescu şi Nichita Stănescu, Nicolae Breban şi Marin Preda, Tudor Vianu şi Mihail Sadoveanu, Adrian Marino şi Ştefan Aug. Doinaş, Constantin Noica şi Augustin Buzura, Nicolae Balotă şi Ion Ianoşi. Ce imagine ar fi avut România la ea, acasă, şi în lume, dacă în ultimii 25 de ani, opera acestor scriitori ar fi fost comentată deschis, fără părtinire şi fără eticizare sau politizare în exces, şi tradusă şi promovată prin organismele abilitate ale statului peste hotare!

La fel ca în România stalinisto-⁠dejistă, în România postcomunistă critica e confundată, adesea, cu poliţia politică, dacă nu cu procuratura, instrumentată în funcţie de nu se ştie ce criterii politice. Astfel, în majoritatea cazurilor, critica românească ratează întâlnirea cu marii scriitori români, distorsionând receptarea operei lor. Opera unor scriitori români marcanţi, recunoscută pe tot mapamondul, e tratată de specialiştii din străinătate fără sprijinul – cum ar fi fost firesc – comentatorilor din România: „Spaţiul critic românesc a ratat şansa unui export de teme necesare bunei întâlniri critice cu Cioran şi cu Eliade, iar critica europeană şi cea americană s-⁠au văzut nevoite să parcurgă singure, fără sprijin de orientare din România, întreaga lecţie critică a întâlnirii cu aceştia”. În absenţa unor mecanisme bine gândite de receptare corectă, neeticizată şi nepolitizată în exces a operelor reprezentative, în lipsa unor pârghii de promovare şi export a valorilor exponenţiale româneşti, „gâlceava europeană despre cazurile Cioran şi Eliade este întreţinută”, în continuare, „şi de incapacitatea organică a culturii noastre de a-⁠şi crea solide mecanisme de export de teme critice fundamentale”. Şi e limpede faptul că „nu numai Cioran şi Eliade sunt victimele acestei incapacităţi, precum şi victimele unui sistem incoerent, incipient şi anorganic de relaţii între mediul critic românesc şi cel european, extern”. (Dorin Popescu)

În loc să-⁠i citim, să-⁠i recitim, să-⁠i traducem, să-⁠i promovăm şi să-⁠i cinstim pe marii noştri scriitori, unii dintre noi întocmesc probatorii şi rechizitorii, colectând cu o sete cu totul stranie concesiile făcute de unii dintre ei sub dictatura de dreapta sau de stânga, ca şi când între instanţa critică şi inchiziţie ar exista un semn de egalitate. Deocamdată, la capitolul receptarea şi promovarea valorilor majore ale culturii scrise, putem vorbi de un rateu… imperial, consumat în războaie interne minore care nu folosesc decât adversarilor acestei ţări putred de bogate, aşezate între Occident şi Orient, altfel spus cu o poziţie geo-⁠politică pe care şi-⁠ar fi dorit-⁠o nu puţine state ale lumii.

Aura Christi: O cruciadă împotriva valorilor naţionale?! (II)

Din expoziţia „Grădina cu îngeri” – care găzduieşte tablourile şi sculpturile Silviei Radu – desfăşurată recent la Universitatea Politehnică din Bucureşti, au fost scoase portretele a patru martiri ai închisorilor staliniste: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu şi Costache Oprişan. Prestigiosul Cotidianul ne reaminteşte că aceşti români „şi-⁠au petrecut sau pierdut viaţa între zidurile celor mai de temut lagăre de exterminare a intelectualităţii româneşti” şi europene.

„Un Mussolini de provincie” şi intelectualii de curte

Teamă mi-⁠e că – în ciuda ezitărilor referitoare la alăturarea a două noţiuni care semantic vorbind se exclud – sintagma lansată odată cu Apelul pentru salvarea culturii române vii acum zece ani, Apel care a adunat peste 900 de semnături – genocid cultural – a devenit o realitate imposibil de contestat. Teamă mi-⁠e că o parte a instituţiilor statului nu mai reprezintă România reală, România eternă. Din contră, lucrează împotriva intereselor ţării.

De mai bine de douăzeci de ani, la posturile de televiziune cu o largă audienţă se perindă aceiaşi – patru-⁠cinci – scriitori. Unii dintre ei sunt prezentaţi în chip fals ca disidenţi faimoşi în epoca dictaturii ceauşiste, în vreme ce disidenţii reali şi valorile naţionale majore sunt, în majoritatea cazurilor, trecute în margine, în prim-⁠pla­nul atenţiei opiniei publice şi în vitrinele librăriilor fiind aduse, mai tot timpul, personalităţi neinteresate de specificul naţional, de istoria, tradiţia, sfinţii şi eroii românilor. Printre exemplele emblematice, în această ordine de idei, se află Horia-⁠Roman Patapievici şi Mircea Cărtărescu – faimoşi intelectuali de curte ai lui Traian Băsescu – preşedinte calificat de profesorul universitar Andrei Marga, într-⁠o discuţie cu Cancelarul Germaniei Angela Merkel, drept „un Mussolini de provincie”. H.R. Patapievici a defăimat, după cum se ştie, în repetate rânduri, istoria, limba şi tradiţia poporului român. E un adevăr pentru care autorul volumului Politice a fost aspru şi pe bună dreptate taxat de acad. Nicolae Breban în mai 2015. Intelectualul de curte băsist H.R. Patapievici a fost transformat în simbol al politicii corecte. Prin programele sale, Institutul Cultural Român, condus de dl Patapievici, a promovat până acum câţiva ani într-⁠o proporţie covârşitoare beletristică mizerabilistă. De programele editoriale ale ICR-⁠ului de altădată nu sunt străini nici autori care pare că fac efortul să demonstreze că naţiunea română este prin fibra ei – prin fibra ei iudeo-⁠creştină?! – antisemită; susţinerea tezei conform căreia în România a existat un „antisemitism popular” reprezintă o calomnie la adresa poporului român. ICR-⁠ul patapievician, care lucra cu liste (!), a tăiat programatic vârfurile majore ale culturii române.

Celălalt autor, despre al cărui plagiat s-⁠a scris în Cotidianul şi în influentul ziar german Frankfurter Rundschau (4 octombrie 2015), transformat în simbol – Mircea Cărtărescu – e un scriitor de extracţie zolistă de un real talent şi succes. Se remarcă de la distanţă că unele instituţii ale statului preiau şi amplifică efortul de marketare excesivă făcut de unul dintre cei mai importanţi jucători pe piaţa culturală, Humanitas, care şi-⁠a axat activitatea, în special, pe traduceri, ratând imperial şansa de a deveni o editură naţională, care valorifică patrimoniul spiritual al României. Editura Politică (fosta Editură a Partidului Muncitoresc Român), devenită după Revoluţie Humanitas, continuă cu o cel puţin stranie exasperare – sprijinită de reprezentanţele ICR în străinătate – să creeze o imagine deformată a ţării noastre ca ţară a unui singur, foarte mare, scriitor. De bună seamă, este admirabil ca o editură şi instituţiile statului să promoveze un scriitor, dar din clipa în care aceasta îi creează profilul de cel mai mare scriitor român al tuturor timpurilor credem că se poate vorbi de un abuz şi de o mistificare a stării reale a lucrurilor. M. Cărtărescu nu e singur; el face parte dintr-⁠o generaţie extrem de prolifică şi de interesantă, numită generaţia optzeci. A-⁠l scoate în evidenţă exclusiv pe el, într-⁠o stridentă şi susţinută campanie publicitară, face mult rău colegilor de generaţie optzecistă, aşa-⁠zisului desant al postmodernităţii, alcătuit din autori, şi ei, de prim-⁠rang: Gheorghe Crăciun, Alexandru Vlad, Mariana Marin, Traian T. Coşovei, Ion Stratan, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Ioan Groşan, Dora Pavel, Mircea Nedelciu, Marta Petreu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Muşina, Răzvan Petrescu, Ştefan Agopian, Cristian Teodorescu, Cornel Nistorescu, Bedros Horasangian, Carmen Muşat, Stelian Tănase, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Romulus Bucur, Matei Vişniec, Mariana Codruţ, Ion Mureşan, Călin Vlasie, Paul Vinicius, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Liviu Antonesei, Ioan Flora, Caius Dobrescu, Aurel Dumitraşcu ş.a. – scriitori români care nu-⁠şi prea găsesc locul în patapieviciana „noua tablă de valori acceptate”, care reflectă ideologia politic corectă. Izolarea lui M. Cărtărescu din peisajul literaturii contemporane române şi situarea lui pe un postament ridicol ne aduc aminte de reclamele comerciale şi dăunează veridicităţii şi adevăratului profil al literaturii contemporane.

Probabil, ca să-⁠şi savureze gloria asemănătoare cu cea a lui Zaharia Stancu şi, respectiv, triumful ideologiei corecte, la care şi-⁠a pus umărul cu asupra de măsură, unul dintre cei mai traduşi şi promovaţi scriitori români prin programele ICR, M. Cărtărescu susţine într-⁠un influent ziar spaniol că „a trăi în România e ca şi cum ai înota într-⁠o piscină cu acid sulfuric”. „N-⁠am crezut niciodată în specificul naţional, în «sentimentul românesc al fiinţei» – scrie M. Cărtărescu –, în tot ceea ce filosofii culturii şi psihologii maselor ne-⁠au atribuit ca să ne distingă de alte popoare”. (Jurnalul naţional, iunie 2005) Cum să scrii în limba unei ţări – prin care, evident, se defineşte specificul naţional al acesteia – fără să crezi în instrumentul folosit? De ce să ataci naţiunea, limba română şi valorile canonice, create în limba înaintaşilor tăi? Din ce motive ar trebui neapărat demolat Nichita Stănescu şi înlocuit cu Mircea Cărtărescu? De ce ar trebui îmbrâncit de pe statuie G. Călinescu, pentru a-⁠l strecura pe soclul gol pe Andrei Pleşu? Din ce motive ar trebui expuşi oprobriului public Nicolae Breban şi Academia Română într-⁠o scrisoare deschisă, semnată de membri fruntaşi ai GDS-⁠ului – care a sprijinit şi girat prin acţiunile sale regimul Băsescu – în paginile revistei 22, pentru o inventată instigare la crimă? (Protest al Grupului pentru Dialog Social: Incitările la crimă ale d-⁠lui Nicolae Breban, inacceptabile. Cerem Academiei Române să se delimiteze ferm, în revista 22, iunie 2015) În coloana cu cele circa o sută de semnături adunate sub textul unei scrisori calomnioase, regăsim şi numele câtorva oameni politici, între care Monica Macovei, care denigrează România şi minte de la tribuna Consiliului Europei că la referendumul din 2012 s-⁠au furat două milioane de voturi. Admiraţia excelentei poete şi „faimoasei disidente” Ana Blandiana pentru Monica Macovei rămâne însă neclintită: „Monica Macovei are votul meu – susţine A. Blandiana, în toamna anului 2014, în cotidianul elveţian Berner Zeitung – În politica de astăzi nu mai există exemple vrednice de urmat. De fapt, într-⁠un asemenea rol nu o văd decât pe Monica Macovei. Ea este singurul om în politica românească în care mă recunosc”.

… Scriu aceste rânduri, după ce am citit cele două cărţi, semnate de Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivelor Securităţii (2013) şi Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţa intelectuală sub comunism (2015) – volume care ar trebui să fie predate în şcolile de învăţământ mediu şi superior. Scriu aceste rânduri după ce am parcurs nu puţine pagini referitoare la cruciada post­belică şi cea postrevoluţionară împotriva creatorilor exponenţiali ai României, declaraţi fără probe fie criminali de război, fie colaboratori ai Securităţii. În ţara noastră par a fi în vogă cultura negării, cultura calomnierii, cultura condamnării, a terfelirii şi discreditării lucrurilor esenţiale (limba, identitatea, cultura, tradiţia, Biserica, istoria), prin care – orice s-⁠ar spune – mai avem, sper, şansa să rămânem noi înşine. În biata noastră democraţie, pe care n-⁠o lăsăm să intre măcar în adolescenţa ei, se susţin, se promovează şi, câteodată, se aplică verdicte emise de Tribunalul Poporului din 1946, deci, de tribunalele staliniste. Unul dintre autorii unei asemenea isprăvi de ultimă oră este dl Alexandru Florian, directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, care funcţionează sub autoritatea Guvernului României, cu un buget de 1,5 milioane lei. Iniţiativa de dată relativ recentă a directorului general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” de a-⁠l trata – ca şi procurorii din vremurile de tristă pomină – pe scriitorul Vintilă Horia drept criminal de război dă măsura gravităţii a ceea ce se poate întâmpla când faptele sunt interpretate în stil stalinist, când lucrurile o iau razna de pe făgaşul normalităţii şi al bunului simţ.

O gafă monumentală

Alături de măsura gravităţii cred că îşi are locul, în acest caz, şi măsura ridicolului. În anul 2016, într-⁠o Românie membră a Uniunii Europene şi aliat NATO, e cel puţin ridicol – dacă nu absurd şi perdant – să ţii morţiş să fie aplicate verdicte ale tribunalelor staliniste şi să vehiculezi etichete familiare perioadei comuniste, declarate „nelegitime şi criminale”. Când personalităţi de un real prestigiu ale culturii române, recunoscute în plan european, trag un semnal de alarmă şi susţin nu fără temei că atitudinea dlor Alexandru Florian şi Radu Ioanid (directorul Programului Internaţional de Arhive de la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA) este excesivă, absurdă – în presă s-⁠au vehiculat termeni incomparabili mai duri, ca, de pildă, „un ghestapo evreiesc” (Academia Caţavencu, 16 august 2015) – şi neconformă cu realităţile sociale, politice şi culturale ale unui stat de drept, aceştia se scandalizează şi – cu o neruşinare fără margini – recurg la diversiuni şi comparaţii aberante cu scopul evident de a descalifica, laolaltă cu pretinşii criminali de război, şi personalităţile reprezentative ale culturii naţionale, care atrag atenţia asupra samavolniciilor unor funcţionari din domeniul public. (Adevărul, p. 15, din 5-⁠7 februarie 2016) E vorba exclusiv de tupeu sau respectivii domni au o sarcină? Dată de… cine? Ce structuri ar fi interesate să aplice într-⁠un stat european verdicte date în comunism – regim declarat „nelegitim şi criminal”? Ce structuri ar fi interesate ca, aplicând verdicte date în comunism – regim declarat „nelegitim şi criminal” – să lovească în valori naţionale, recunoscute în lume, pentru a-⁠i clătina identitatea, deci, europenitatea şi legitimitatea?

Teamă mi-⁠e că – în ciuda ezitărilor referitoare la alăturarea a două noţiuni care semantic vorbind se exclud – sintagma lansată odată cu Apelul pentru salvarea culturii române vii acum zece ani, Apel care a adunat peste 900 de semnături – genocid cultural – a devenit o realitate imposibil de contestat. Teamă mi-⁠e că o parte a instituţiilor statului nu mai reprezintă România reală, România eternă. Din contră, lucrează împotriva intereselor ţării

Basarab Nicolescu semnala, între altele, că e vorba de „o gafă monumentală” şi se referea la ceea ce înseamnă pe plan internaţional Eliade, Cioran, Ionescu, scriitori, care „au plasat cultura română în universalitate. Este, deci, o atingere la imaginea României”. Acelaşi savant stabilit în Franţa se referă la noul tabiet al apologetului lui N. Ceauşescu, dl A. Florian, care „se ocupă de dărâmat de statui, cu scoaterea de plăci memoriale, de exemplu, cea a lui Nichifor Crainic, ca şi cum nu ştia domnul Alexandru Florian că Nichifor Crainic este membru al Academiei Române şi ca şi cum sentinţa care îl privea pe Nichifor Crainic şi care îl acuza că a fost şi el criminal de război a fost abrogată în urma unei acţiuni judiciare”. „Se ajunge, deci, la situaţii foarte ciudate prin interpretări ale legii 217 din 2015 – care într-⁠adevăr este foarte ambiguă – şi care plasează România, iertare că o spun, în cadrul ţărilor necivilizate, care se ocupă cu dărâmări de statui, scoatere de plăci etc. Dar esenţial este faptul că bineînţeles o acţiune antisemită trebuie indiscutabil condamnată; dar şi o acţiune antiromânească ar trebui la fel condamnată” afirmă în concluzie Basarab Nicolescu. (Adevărul, februarie 2016)

Profesorul, criticul şi istoricul Eugen Simion susţine că ţine de obligaţia noastră morală „să spunem integral adevărul despre scriitorii judecaţi pentru păcatele ideologice din tinereţe”, deoarece „este de neconceput ca după jumătate de secol să mai vorbim despre ei [scriitorii importanţi ai generaţiei interbelice] ca despre nişte «criminali de război»”. Este de neacceptat „să nu spunem adevărul”: „Sunt scriitori importanţi care au avut în tinereţe o anumită orientare şi anumite simpatii politice. Ce facem, aruncăm opera lor ulterioară? Cererea de a i se retrage titlul de cetăţean de onoare conferit de primăria din Segarcea, formulată de Institutul Elie Wiesel, este o aberaţie”. Acad. Eugen Simion le aduce aminte din nou celor care au uitat sau se prefac că nu-⁠i interesează că democraţia înseamnă, în primul rând, dialog: „Avem sentimentul că suntem în continuare într-⁠un regim totalitar, nedemocratic, unde punem o etichetă în mod maniheist. (…) O atitudine democratică înseamnă să discuţi despre operă amintind în acelaşi timp ce a făcut ideologic, în tinereţe. Eu am scris cărţi şi despre Eliade, şi despre Cioran, şi în română, şi în franceză, în acest sens. Lui Eliade i se pot imputa şase articole. Trebuie discutate toate lucrurile acestea pentru că adevărul este cea mai bună apărare. Dar trebuie să existe dezbatere. Cei mai mulţi intelectuali de azi au luat poziţie împotriva Legii 217/ 2015 şi a modului ei de aplicare” şi au contestat-⁠o, dat fiind faptul că această lege, după cum se vede, e sursa unor abuzuri absurde şi imorale. Acţiunile excesive, neconforme cu principiile unui stat de drept, privind interpretarea trecutului recent, sunt de neacceptat cu atât mai mult cu cât Alexandru Florian a fost un apologet al lui Nicolae Ceauşescu – autor al unui genocid, dacă ar fi să ne luăm după verdictul judecătoresc –, iar în Consiliul de onoare al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” este trecut un fost ofiţer de securitate activ în perioada celei mai atroce terori.

„Persoana-⁠cheie” „a politicilor Institutului Elie Wiesel este Radu Ioanid – notează cercetătorul Gabriel Andreescu în studiul Temele „legii antilegionare” din perspectiva eticii memoriei (Noua revistă de Drepturile Omului, nr. 4/ 2015) – Încă de la începutul anilor 1990, Radu Ioanid a intoxicat lumea academică internaţională punând eticheta de antisemit pe adversarii regimului anti-⁠democratic de la Bucureşti. Va continua să discrediteze disidenţa din anii 1970-⁠1980 prin texte care distorsionau faptele. Manipularea de către el a opiniei publice prin prezentarea disidentului Mihai Botez drept colaborator al Securităţii afectează credibilitatea Consiliului ştiinţific al Institutului”.

Ne exprimăm uimirea şi, totodată, nedumerirea că un intelectual şi un umanist ca Elie Wiesel – „scriitor şi ziarist în limbile franceză, engleză, idiş şi ebraică, eseist şi filosof umanist, activist în domeniul drepturilor omului, născut în România, de origine evreiască, supravieţuitor al Holocaustului”, „distins cu Premiul Nobel pentru Pace” (1986), „membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură” şi membru de onoare al Academiei Române (cum îl prezintă Wikipedia) – acceptă să-⁠i figureze numele în titulatura unei instituţii – Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel” (înfiinţat la propunerea preşedintelui Ion Iliescu în august 2005) – care, fără dovezi, califică mari scriitori români drept criminali de război – nota bene, personalităţi recunoscute pe plan mondial –, susţinând verdicte date de tribunale comuniste – regim calificat „nelegitim şi criminal” – şi promovând astfel o atitudine profund nedreaptă şi inumană – ca să nu spunem inchizitorială – faţă de victimele totalitarismului. Din expoziţia „Grădina cu îngeri” – care găzduieşte tablourile şi sculpturile Silviei Radu – desfăşurată recent la Universitatea Politehnică din Bucureşti, au fost scoase portretele a patru martiri ai închisorilor staliniste: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu şi Costache Oprişan. Prestigiosul Cotidianul ne reaminteşte că aceşti români „şi-⁠au petrecut sau pierdut viaţa între zidurile celor mai de temut lagăre de exterminare a intelectualităţii româneşti” şi europene.

„Între tendinţa integrării şi identitatea naţională”

Se pare că nu găsim forţa sau imboldul de a ieşi din zodia maniheismului, care rămâne a fi, în opinia lui Adam Michnik, „blestemul popoarelor înrobite”. Probabil, nu avem puterea de a ne smulge din capcana numită de Nietzsche „promovarea excesivă a trecutului” recent, care poate „paraliza o societate prin deturnarea energiilor ei vitale”. Nu avem discernământul de a aduce omul potrivit la locul potrivit şi de a ne asuma libertatea, scăldată în sângele tinerilor la Revoluţia din 1989, ca pe un prilej de a ne face datoria la noi, acasă, în România. Timpul, răbdarea, spiritul de discernământ şi acea extrem de personalizată ideologie a rezistenţei românilor de-⁠a lungul secolelor, ideologie de extracţie iudeo-⁠creştină, formată în timp ce acest popor s-⁠a aflat sub jugul turcilor, tătarilor, ruşilor, ungurilor, sovieticilor, vor limpezi, sperăm, apele şi ne vor face să ne aplecăm cu luciditate şi calm asupra trecutului în tentativa de a-⁠i epuiza temele imperative sub semnul umanismului şi al dreptului la demnitate, pe care îl are fiecare victimă, indiferent de tabăra în care s-⁠a aflat.

România e un stat prea tânăr ca să-⁠şi permită luxul de a-⁠şi trata cu neîncredere valorile naţionale de vârf, prin care are şansa să renască iute, cu condiţia să le valorifice şi să le aducă în prim-⁠planul actualităţii europene. Credinţa, limba şi cultura naţională sunt pilonii de care se va sprijini şi de astă dată, pentru a ieşi în lumina istoriei.

Referindu-⁠se la structurile politice referenţiale din Consiliul Europei, Uniunea Europeană şi OSCE, „care au stabilit echivalenţa în vinovăţia istorică a crimelor naziste şi comuniste”, Gabriel Andreescu pledează pentru „o etică umanistă a memoriei”, menţionând că „în opoziţie cu fenomenul de dezumanizare a victimelor comunismului pe motivul erorii lor ideologice se află recunoaşterea dreptului la demnitate umană a oricărei fiinţe, acordarea empatiei pentru suferinţa ei şi recunoaşterea condiţiei de victimă indiferent dacă s-⁠a aflat în «tabăra rea» sau în «tabăra bună»”.

Îndemnul acestui cercetător exemplar înclină spre încorporarea tragediilor de care a avut parte poporul român şi transformarea lor în „subiect al meditaţiei etice”, care poate fi un alt început fecund, un alt pinten spre o posibilă şi necesară renaştere naţională. România e un stat prea tânăr ca să-⁠şi permită luxul de a-⁠şi trata cu neîncredere valorile naţionale de vârf, prin care are şansa să renască iute, cu condiţia să le valorifice şi să le aducă în prim-⁠planul actualităţii europene. Credinţa, limba şi cultura naţională sunt pilonii de care se va sprijini şi de astă dată, pentru a ieşi în lumina istoriei. Patriarhului Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu al Constantinopolului, vede existenţa ţării lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul sub semnul miracolului: „Ne miră şi naşte în noi o admiraţie nespusă faptul că aproape o mie de ani după martiriul Sfântului Sava (†372), populaţia acestor ţinuturi, după nenumărate peripeţii şi prigoane, şi-⁠a păstrat credinţa ortodoxă şi limba latină. Este vorba de o adevărată minune a istoriei. Având în vedere mărimea actuală a Bisericii României, suntem neputincioşi în a explica cum acest mare popor ortodox a ieşit deodată din întunericul istoriei în secolul al XIV-⁠lea pentru a asigura omenirea întreagă de faptul că supravieţuise ca popor unitar, deşi aproape necunoscut timp de secole întregi. Ca un nou Ulise întors în Itaca, scăpând de curse şi primejdii, poporul român s-⁠a întors în lumina istoriei, evitând alienarea culturală şi asimilarea sa de către alte popoare străine. Poate că secretul acestei minuni se află în credinţa puternică şi neclintită a acestui popor”.

E de remarcat că în apărarea valorilor naţionale se pronunţă răspicat şi ferm membri ai Academiei Române (Ionel-⁠Valentin Vlad, Nicolae Breban, Victor Voicu, Cristian Hera, Alexandru Surdu, Augustin Buzura, Răzvan Theodorescu, Bogdan Simionescu, Eugen Simion, Dinu Giurescu, Basarab Nicolescu, Ioan Aurel Pop, Dumitru Radu Popescu, Alexandru Zub ş.a.), cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării fiind, prin definiţie, un mediator corect, după cum susţinea în conferinţa ţinută cu prilejul Zilei Culturii Naţionale acad. Ionel-⁠Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române: „Într-⁠o lume care tinde să se globalizeze, o academie naţională europeană, aşa cum este Academia Română, are astăzi o misiune urgentă şi de mare responsabilitate: să medieze corect între tendinţa integrării şi identitatea naţională. Rolul predominant al Academiei este, fără îndoială, acela de a apăra identitatea noastră naţională, adică valorile ei spirituale profunde, irepetabile, ţinând cont şi de tendinţele actuale ale dezvoltării umanităţii”.

Horia Pătraşcu: Demonizarea uriaşilor culturii

Mari scriitori români trebuie să fie „epuraţi”, încă o dată, pe motive politice, din cultura română. Căci acelaşi motiv – publicarea unor texte prohitleriste – care astăzi stă la baza asasinării operei lui Vintilă Horia de către acest grup intelectual organizat poate sta mâine la baza arderii în piaţa publică a operei lui Emil Cioran, Mircea Eliade şi a altor vârfuri ale culturii române.

O scrisoare adresată liderilor PNL, semnată de iluştri reprezentanţi ai societăţii civile, prin care se cere retragerea propunerii Oanei Stănciulescu ca membru în Consiliul de Administraţie al TVR este, după ştiinţa mea, . Până acum o asemenea ameninţare plutea în aer şi era vehiculată de oameni mai mult sau mai puţin avizaţi – reporteri, realizatori de televiziune, jurnalişti etc.

Astăzi însă vedem cum intelectuali de frunte ai naţiei transformă această ameninţare într-⁠o realitate ruşinoasă, infamantă: ei aleg să calce în picioare şi să ardă în piaţa publică operele unor mari scriitori români pentru nişte adeziuni şi texte politice cu iz de aliment alterat. Să-⁠l reduci pe Vintilă Horia la statutul de „cunoscut ca prohitlerist” este ca şi cum ai spune că Aristotel a fost un nenorocit de stăpânitor de sclavi. Dar asta înseamnă ori să ai minte puţină ori să fii de o rea-⁠voinţă ce atinge ticăloşia. Cum de minte puţină nu poate fi vorba…

Las deoparte faptul că pentru o miză atât de mică – îndepărtarea doamnei Oana Stănciulescu de postul de membru al CA al TVR – folosirea unor nume precum Radu Gyr sau Vintilă Horia seamănă cu pornirea artileriei grele pentru alungarea unei musculiţe. Nu m-⁠ar mira însă ca intenţia să fie alta: folosirea propunerii Oanei Stănciulescu ca membru al CA al TVR drept pretext pentru acreditarea ideii de care lumea se temea de mult timp, mai exact de când cu introducerea legii 217 (concepută de Crin Antonescu şi Alexandru Florian), supranumită „legea antilegionară”: aceea că mari scriitori români trebuie să fie „epuraţi”, încă o dată, pe motive politice, din cultura română. Căci acelaşi motiv – publicarea unor texte prohitleriste – care astăzi stă la baza asasinării operei lui Vintilă Horia de către acest grup intelectual organizat poate sta mâine la baza arderii în piaţa publică a operei lui Emil Cioran, Mircea Eliade şi a altor vârfuri ale culturii române.

Nu am nici un reproş să-⁠i fac lui Alexandru Florian care îşi face treaba lui cu legile „anti-⁠an­tisemite”, menirea lui e să păstreze memoria Holocaustului – şi o va face cum se pricepe mai bine pentru că de asta e plătit. În acest scop el va căuta mereu combustibil nou, dovezi, fotografii, mărturii incendiare etc. etc. şi e foarte bine că e aşa. Dar, oricât de onorabile ar fi intenţiile domnului Florian, domnia sa poate să greşească în mod principial deoarece dumnealui acţionează în virtutea unui singur criteriu: ai fost adept al mişcării legionare, ai scris texte antisemite, l-⁠ai lăudat pe Hitler? Dacă răspunsul este da, domnul Florian nu mai are ce şi de ce să judece: harşt cu tine la groapa de gunoi a istoriei! În faţa unei asemenea tendinţe de exterminare memorială se impune o reacţie sănătoasă, critică, de introducere a unor nuanţe – a căror ignorare intră în fişa postului domnului Florian. Şi aici trebuie să intervină intelectualii – istoricii, filosofii, politologii, antropologii, scri-itorii, filologii, criticii literari – care să explice, să pună în context, să judece la rece participarea numiţilor scriitori la mişcarea de extremă dreapta a acelor vremuri şi să evalueze consecinţele practice pe care această implicare le-⁠a avut sau le-⁠ar fi putut avea în săvârşirea de crime contra umanităţii. Şi, eventual, să stabilească vinovăţia sau nevinovăţia lor, a scriitorilor, pe bază de documente, fapte. În loc de asta ce face grupul de intelectuali inflamaţi – în frunte cu Liviu Antonesei, Zoe Petre, Carmen Muşat (şefa unui prestigios ziar cultural) – ghidaţi de înalte „prinţipuri”, probabil ca să dea bine în ochii Europii? Pur şi simplu se raliază monoideismului domnului Florian şi aplică acelaşi unic criteriu: ai scris texte cu iz antisemit – harşt cu tine la camera de gazare a istoriei!

Dacă pe domnul Florian îl înţeleg, pe ceilalţi semnatari ai protestului nu-⁠i mai înţeleg. Sau îi înţeleg numai într-⁠un anumit sens, care ţine de o motivaţie psihologică absconsă, tenebroasă şi ruşinoasă. Domnii Antonesei, doamna Petre, doamna Muşat – sunt oameni de frunte ai culturii noastre actuale, e foarte adevărat. Dar ce sunt ei pe lângă un Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica? E nevoie să o spun mai explicit? Ei bine, nici unul dintre aceşti domni şi doamne nu au confirmat la nivel mare, nici unul nu joacă la categoria grea. Au trecut anii, au sperat şi ei poate că vor intra în rândul „marilor” oameni de cultură. Dar, ce să-⁠i faci, geniu ai sau nu, oricât te-⁠ai strădui nu-⁠l poţi produce nici în sute de ani de muncă, nici cu milioane de fişe de lectură. Or, aceşti oameni înţeleg într-⁠un final cu durere – că deşi au muncit cinstit, deşi şi-⁠au făcut datoria – nu au geniu, nu se pot compara cu „marii”, cu „greii”, cu cei care au confirmat la scară europeană, la scară mondială, cu cei ale căror nume fac cultura română cunoscută pe globul pământesc. S-⁠au abţinut atâta timp, dar acum, deja trecuţi de vârsta la care(-⁠şi) mai pot produce surprize, reacţia se produce – aşa cum s-⁠a produs de sute, de mii de ori în istoria umanităţii – o reacţie care se poate numi „demonizarea uriaşilor”! În acest tip de reacţie diferenţa pe care o aduce geniul în lume este explicată prin colaborarea directă cu Diavolul. Judecata: e mare pentru că a semnat pactul cu Diavolul a devenit astăzi „nu e mare pentru că a semnat pactul cu Diavolul”. În felul acesta spiritele medii s-⁠au liniştit şi pot arde pe rug geniile, cărţile, iar ele pot să se pretindă – deşi n-⁠au făcut nimic, doar pentru că nu au făcut nimic! (nici nu puteau face ceva pentru că nu au trăit în acele vremuri) – exemple de moralitate şi de conduită. Aceiaşi oameni (intelectuali!) care astăzi ard cărţile unui Vintilă Horia i-⁠ar fi trimis în alte vremuri pe Socrate, pe Bruno la moarte.

Desigur că sunt anumite texte care nu fac cinste autorilor lor. Dar de aici până la a spune că autorii înşişi trebuie să fie interzişi este o diferenţă de la cer la pământ. Am scris şi eu la un moment dat un text critic la adresa lui Emil Cioran, dezamăgit fiind de opţiunile sale politice. Faptul că Cioran este un gigant nu trebuie să ne facă să închidem ochii asupra acestor bube „politice”. (Le putem critica, regreta, condamna.) Dar a proceda invers – a reduce toată opera, toată munca, tot geniul său la acele „bube” înseamnă să accepţi să te transformi în îngrăşământ natural al culturii (în sens agricol) de ticăloşie.

Incoerenţa legii 217 este uluitoare: prin prevederile sale legitimează un regim condamnat drept criminal. E vorba de regimul comunist. A te referi la hotărârile (luate sub cele mai negre auspicii staliniste) prin care anumiţi intelectuali au fost condamnaţi ca criminali de război –– ca la nişte hotărâri juste înseamnă a încălca însuşi spiritul legii! Iată o lege paradoxală a cărei aplicare este echivalentă cu încălcarea ei. Numai redeschiderea acelor procese într-⁠un regim democratic poate asigura o justă repunere pe rol a cazurilor respective! Dar, din motive greu de înţeles, această redeschidere este amânată deşi, de fapt şi de drept, toate hotărârile date în timpul regimului comunist de instanţele româneşti în procesele politice ar trebui să fie nule – cu atât mai mult cu cât regimul comunist a fost condamnat în România la cel mai înalt nivel. Raportul care a stat la baza condamnării comunismului de către expreşedintele Băsescu a fost semnat de Vladimir Tismăneanu – cel care semnează scrisoarea de protest la care m-⁠am referit mai sus, care apără legea 217, deci, care recunoaşte implicit legitimitatea unui regim condamnat explicit drept criminal (chiar de către el însuşi).

În afara acestor procese, un alt proces ar trebui anulat şi redeschis – procesul soţilor Ceauşescu. Acuzaţiile în baza cărora au fost condamnaţi la moarte sunt atât de grosolan false, încât te apucă râsul dacă le citeşti: „Genocid, încercarea de a fugi din ţară, subminarea economiei naţionale”. A le cere oamenilor să nu promoveze cultul Ceauşeştilor pe baza acestor acuzaţii – este de un ridicol infinit! Cultul lui Ceauşescu poate fi interzis (ca şi când ar exista un risc major să apară cultul lui Ceauşescu…) pe cu totul şi cu totul alte motive, unele cu mult mai întemeiate şi mai realiste. Până atunci ne aflăm în plin absurd.

Nu cred, de asemenea, că cuvintele pot fi considerate la acelaşi nivel cu faptele. Oricât de greşite ar fi nişte idei, oricât de discutabile ar fi nişte adeziuni politice, totuşi ideea rămâne idee – legătura ei cu faptele este greu, dacă nu imposibil de dovedit. Cu alte cuvinte, nu cred că dacă cineva îl laudă la un moment dat pe Hitler este vinovat de crime împotriva umanităţii. Nu ai cum să crezi – decât dacă eşti decerebrat sau ticălos – că prin panegiricul pe care Emil Cioran i-⁠l închină lui Zelea Codreanu, acesta devine coleg de crime cu ucigaşii în fapt.

Pe de altă parte, legea care impune cu forţa, sub ameninţarea puşcăriei acceptarea fără discuţie a unei certitudini este o lege abuzivă şi nedreaptă care încalcă principiile democratice. Într-⁠o societate în care se discută fără nicio problemă îndreptăţirea pedofiliei, zoofiliei, euthanasiei, incestului, torturii, clonării umane – să interzici orice discuţie asupra unei afirmaţii decretată infailibilă – este, o spun cât se poate de răspicat, chiar în dauna acelei afirmaţii. O afirmaţie declarată – prin lege – drept absolut universală şi incontestabilă este o dogmă, mai ales când discutarea ei se sancţionează penal. Iar oamenii au oroare de dogme. Adevărul viu al Holocaustului are mult de pierdut din cauza acestei dogme a holocaustului.

• Gabriel Andreescu: Temele „legii antilegionare” din perspectiva eticii memoriei

A asocia Uniunea Sovietică stalinistă implicată în procesele de la sfârşitul celui de-⁠Al Doilea Război Mondial cu „valorile şi principiile specifice păcii şi umanismului” compromite „gândirea” acestei secţiuni a Raportului final. Pericolul ca negaţioniştii de astăzi să invoce deformarea actului de justiţie de către Tribunalele poporului în scopul exonerării criminalilor responsabili pentru genocidul evreilor şi romilor, sau a diluării responsabilităţior este şi el real. Avem însă de contestat abuzul de interpretare, şi nu respectul pentru judecata istorică şi juridică rezonabile.

Relegitimarea Tribunalelor poporului

Unul din punctele cheie ale Legii 217/2015 este şi precizarea a ceea ce urmează să înţelegem în contextul acestui act normativ prin genocid, crime contra umanităţii şi crime de război: cum este firesc, termenii denumesc infracţiunile cu acest nume definite în dreptul internaţional, în Statutul Curţii Penale Internaţionale, Carta Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945 „şi recunoscute ca atare printr-⁠o hotărâre definitivă a Curţii Penale Internaţionale, a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda sau a oricărui altui tribunal penal internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a căror competenţă este recunoscută de statul român” (art. 6 (2)). În particular, această definiţie lucrează în legătură cu obligaţia de a se interzice „ridicarea sau menţinerea în locuri publice […] a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative, referitoare la persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor de genocid contra umanităţii şi de crime de război” (art. 12).

Intenţia de legitimare a condamnărilor hotărâte la sfârşitul celui de-⁠Al Doilea Război Mondial

[…] Una dintre cele mai problematice asump­ţii ale filosofiei care a stat la baza Legii 217/2015 este că hotărârile Tribunalelor poporului trebuie considerate legitime şi constituie surse de autoritate pentru politicile publice privitoare la tratarea trecutului fascist. „Neregulile” ce li se pot reproşa ar fi marginale în raport cu valoarea lor juridică, nesemnificative din punctul de vedere al justiţiei istorice, irelevante uman.

Pentru cercetătorii perioadei, activitatea Tribunalelor poporului care au funcţionat în tot spaţiul ocupat de către trupele sovietice au natura unor manifestări de răzbunare, nu de dreptate. În 1945, la Budapesta aflată sub asediul trupelor sovietico-⁠române, legea şi dreptatea „nu existau nicăieri, dar tribunalele populare funcţionau deja, iar execuţiile politice asigurau distracţia zilnică a unei gloate fără ocupaţie, ca în Roma de pe vremea lui Caligula”(1). Era de la sine înţeles că acuzaţii vor fi executaţi. Justiţia populară însemna că rezultatul proceselor se ştia de la început: „Un expert maghiar în drept a descris limpede scopul real al proceselor populare. Nu era vorba de încercarea de a-⁠i pedepsi pe autorii crimelor de război pentru «simple încălcări ale legii», ci «de a-⁠i face să ispăşească greşelile politice comise»”. Dacă hotărârile dădeau impresia de indulgenţă, ceea ce se întâmpla mai ales în cazul judecătorilor profesionişti, atunci intervenea presa comunistă ca să le amintească faptul că aceştia „au uitat cu totul că sunt judecători în numele poporului. Poporul nu se joacă cu documente, nu caută circumstanţe atenuante pentru criminalii de război, ci reclamă pedepse”(2).

Nu doar teritoriile ocupate de sovietici au recurs la falsa justiţie (3). În Grecia, şi comuniştii, şi anticomuniştii au făcut abuz de procese dându-⁠le un scop politic. În zonele controlate de Armata de Eliberare Populară, tribunalele susţineau efortul de înfiinţare a unui stat socialist: „Multe persoane au fost executate după un proces grăbit, sau uneori chiar fără proces, de luptătorii de gherilă” (4). Şi cele întâmplate sub autoritatea trupelor occidentale au pus în discuţie standardele tradiţionale ale proceselor corecte5. Dar „cel puţin la Nűrnberg legea a fost luată în serios”(6).

Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România conţine observaţii nuanţate cu privire la cele două Tribunale ale Poporului care au funcţionat până la 28 iunie 1946, din Bucureşti şi din Cluj (7). Comisia confirmă faptul că „Uniunea Sovietică a avut o influenţă serioasă asupra echităţii procesului, iar unele dintre rechizitorii au avut puţin în comun cu faptele reale”(8). Utilizarea politică a proceselor, subliniată de Ian Buruma în cartea citată mai sus, este regăsită în evenimentele din România. Procesele au fost utilizate pentru discreditarea liderilor naţionali ai partidelor istorice, prezentarea acestora ca promotori ai fascismului, apărători ai „intereselor capitaliştilor şi boierilor”(9).

Pedepsirea criminalilor de război a fost, în parte, rezultatul presiunii exercitate de URSS şi de forţele de ocupaţie sovietice, încât „mulţi români au văzut aceste procese ca fiind un act antinaţional, o încercare a străinilor şi a ajutoarelor lor locale de a se răzbuna pe soldaţii români care, conform acestei percepţii, şi-⁠au dat viaţa pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei. Tragedia evreilor, fie că s-⁠a întâmplat în România, fie în teritoriile aflate sub administraţie românească, devenea, în acest context, secundară, şi în multe cazuri nici nu a fost principalul punct de discuţie”(10).

În ciuda observaţiilor de substanţă enunţate, concluzia Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România este că

Dincolo de posibile stângăcii, de unele erori în derularea proceselor, de unele înclinaţii spre politizare, mai cu seamă în cazul lotului Ion Antonescu, procesele criminalilor de război s-⁠au desfăşurat în baza unui temei legal. Acesta nu poate fi astăzi desconsiderat, aşa cum îşi propun cei care încearcă să reabiliteze persoane acuzate în aceste procese, pe considerentul că au fost procese comandate sau făcute de comunişti. Procesele s-⁠au înscris într-⁠un context politic şi o logică postrăzboi coerentă şi au avut un temei juridic asemănător procesului de la Nűrnberg. Acest temei instituţional a fost inspirat, pe de o parte, de legislaţia internaţională în vigoare privind războiul şi de situaţiile de război, precum şi de adeziunea învingătorilor la valori şi principii specifice păcii şi umanismului.

A asocia Uniunea Sovietică stalinistă implicată în procesele de la sfârşitul celui de-⁠Al Doilea Război Mondial cu „valorile şi principiile specifice păcii şi umanismului” compromite „gândirea” acestei secţiuni a Raportului final. Pericolul ca negaţioniştii de astăzi să invoce deformarea actului de justiţie de către Tribunalele poporului în scopul exonerării criminalilor responsabili pentru genocidul evreilor şi romilor, sau a diluării responsabilităţior este şi el real. Avem însă de contestat abuzul de interpretare, şi nu respectul pentru judecata istorică şi juridică rezonabile.

Filosofia CEDO de tratare a condamnărilor de la sfârşitul celui de-⁠Al Doilea Război Mondial

Mircea Vulcănescu este considerat una dintre personalităţile intelectuale, democratice, ale perioadei interbelice. A fost apropiat de cercurile şi publicaţiile ortodoxiste şi autohtoniste, dar a respins explicit violenţa, fanatismul, supunerea oarbă faţă de conducător, disciplina militară şi eshatologia tipice Mişcării Legionare (11). Sacrificiul făcut pentru a salva un coleg de detenţie (s-⁠a aşezat pe cimentul umed al celulei pentru a „fi saltea” unui mai tânăr co-⁠deţinut, bolnav, prăbuşit din cauza epuizării) constituie una dintre cele mai tulburătoare istorii ale manifestării umanităţii în sistemul concentraţionar comunist.

Cerinţa Institutului Wiesel, de a i se nega lui Vulcănescu dreptul la demnitatea publică a stârnit reacţii publice, pentru mulţi ea constituind un afront faţă de respectul datorat acestei victime a comunismului. La 24 aprilie 2014, Primăria a răspuns Institutului Wiesel, refuzând solicitarea cu argumentul obţinerii avizelor impuse prin lege. Articolele 6 şi 12 ale Legii 217/2015 pregătite la iniţiativa Institutului Wiesel erau menite să închidă pentru totdeauna controversele în cazuri precum Mircea Vulcănescu.

Am arătat că Tribunalele poporului nu au respectat cerinţele elementare ale unui proces corect. Acest fapt nu exclude în niciun caz eventualitatea ca persoanele judecate să fie responsabile pentru crime de război şi împotriva umanităţii, ori unele mai puţin grave, dar care le fac incompatibile cu comemorarea lor publică. Graţie cercetării sistematice efectuate de Institutul Wiesel pe acest subiect avem o enumerare a responsabilităţilor care ar putea fi puse pe umerii lui Mircea Vulcănescu: comentariile sale în cadrul şedinţelor guvernului răspunzând pozitiv solicitărilor de a se lua măsuri contra evreilor; faptul că nu a protestat împotriva acestor luări de poziţii, situaţii confirmate de stenogramele şedinţelor de guvern sau ale Consiliului de Cabinet unde s-⁠au discutat acţiuni represive împotriva evreilor. Iată [un exemplu, şedinţa] de guvern din 20 martie 1941 în care s-⁠a dezbătut un proiect de lege privind exproprierea bunurilor evreieşti [unde Mircea Vulcănescu a spus]: „Noi vom crea prezumţii obiective, prin care vom arăta cine trebuie să facă această dovadă [de evreu]… Ca să se evite abuzurile, trebuie ca să se spună pe ce bază considerăm noi că o anumită persoană este evreu”; „dacă adoptăm sistemul rigid al licitaţiunii, adică cine dă cel mai bun preţ acela ia bunul, atunci românii noştri sunt înlăturaţi”.

[…] Acceptând să facă parte din guvernul responsabil pentru Holocaustul transnistrean, Mircea Vulcănescu poartă pe umerii lui, indiscutabil, o pată umană şi politică. Însă, poziţia de Subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe nu permitea să ia decizii sau să contribuie decisiv la hotărârile antisemite ale guvernului. Exemplele găsite de Alexandru Florian arată, tocmai, că activitatea lui Mircea Vulcănescu se reducea la darea unor explicaţii şi sugestii tehnice privind hotărârile luate de alţii. Intervenţiile sale par legate mai curând de preocuparea de a asigura coerenţă şi evitarea abuzurilor. Contrar intenţiei, „probatoriul” Institutului Wiesel nu face decât să demonstreze injusteţea condamnării lui Vulcănescu la cei opt ani de temniţă grea, lipsa de legătură dintre pedeapsă şi fapte imputabile.

[…] Dintr-⁠o perspectivă de drept şi de asemenea politică, dar nu şi ca problematică etică, „cazul Vulcănescu” are asemănări cu „cazul Albert Wass”, scriitor maghiar foarte popular în rândul comunităţii din Transilvania, cu recunoaştere literară şi în Ungaria. Wass a fost condamnat de Tribunalului Poporului din Cluj la moarte în contumacie, în luna martie 1946, pentru a fi fost responsabil în evenimentele care au dus la moartea unor români şi evrei din localităţile Ţaga şi Mureşenii de Câmpie.

În mai multe localităţi dominant maghiare din Transilvania şi în Ungaria, lui Albert Wass i s-⁠au ridicat statui comemorative. Şi Institutul „Elie Wiesel”, şi Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea antisemitismului din România (MCA) au protestat faţă de prezenţa acestor statui. Aceste proteste şi tema statuilor a fost folosită de naţionaliştii români antimaghiari la cel mai înalt nivel politic pentru a ataca solicitarea secuilor pentru o autonomie a Ţinutului Secuiesc. Deputatul Ioan Stan a susţinut, în intervenţia sa în Cameră din 7 martie 2006. că „Agitaţia ce se încearcă a fi creată [privind autonomia Ţinutului Secuiesc] nu poate fi extrasă contextului scandalului bustului criminalului de război Wass Albert, amplasat în Parcul central din Odorheiul Secuiesc…”(12). Ioan Stan, membru (şi la un moment dat, preşedinte) al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI a fost implicat repetat în manipulări antimaghiare (13).

Statutul lui Albert Wass a fost invocat în anul 2015 la punerea sub acuzare a militantului radical Csibi Barna. Conform Dosarului nr. 1130/P/2014, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita, Serviciul de Investigaţii Criminale, Csibi Barna ar fi fost inculpat şi pentru încălcarea OUG 31/2002, întrucât inculpatul ar fi promovat public un citat al „criminalului de război Wass Albert (condamnat de Tribunalul Poporului din Cluj prin Sentinţa nr. 1 din 13 martie 1946 pentru crime de război)(14).

***

În legitimarea intervenţiei în cazul Mircea Vulcănescu, argumentul de fond adus de directorul Alexandru Florian în pledoaria sa din revista 22 este „obligaţia” Institutului Elie Wiesel de a aplica un act normativ, Legea 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război, despre care susţine: „Această lege, pe care unele voci încearcă să o minimalizeze pe motivul că ar fi fost impusă de comunişti, este astăzi în vigoare. A discuta despre imperfecţiuni juridice sau de conţinut poate lua forma unui exerciţiu juridic de salon sau a unei dezbateri. Dar a nega legea şi efectele ei credem că poate crea un precedent pentru minimalizarea statului de drept. Ne place sau nu ne place [Legea 312/1945 s-⁠a născut] în anumite contexte istorice şi politice care încă mai produc efecte şi ele sunt astăzi în exerciţiu”(15).

Un astfel de mod de a privi lucrurile se confruntă cu principiile vieţii publice la două niveluri. Unul este cel al legitimării legilor. Legile sunt instrumente chemate să codifice valorile noastre de ordin practic sau etic. Dacă o lege nu corespunde standardelor noastre, ea devine caducă, trebuie abrogată sau schimbată. Al doilea nivel este al dreptului propriu-⁠zis. O lege funcţionează într-⁠un ansamblu de norme, iar echilibrul cu celelalte legi relevante, respectarea ierarhiilor şi aplicarea procedurilor este condiţia statutului de drept invocat în citatul de mai sus. Formula „Ne place sau nu ne place” se află în conflict nu doar filosofia, dar şi cu practica actului de dreptate.

Toate măsurile luate de stat care restricţionează libertatea de exprimare şi asociere trebuie să fie compatibile cu sistemul de protecţie al drepturilor omului instituit de către Consiliul Europei, în particular, în raport cu prevederile şi jurisprudenţa Convenţiei europene a drepturilor omului. Aplicarea oricărei legi, inclusiv a Legii 312/1945 în cazuri gen Mircea Vulcănescu şi Albert Wass, se supune standardelor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Un reper este perspectiva hotărârii Marii Camere în cauza Léhideux şi Isorni c. Franţa (16).

Justiţia franceză îi condamnase penal pe Léhideux, preşedintele Asociaţiei pentru Apărarea Memoriei Mareşalului Pétain (asociaţie care co-⁠finanţase publicitarea) şi Isorni, autorul, pentru apariţia în anul 1984, în ziarul Le Monde, a unui grupaj publicitar care prezenta drept salutare acţiunile lui Philippe Pétain din timpul celui de-⁠Al Doilea Război Mondial. Judecătorii interpretaseră grupajul drept „apologie a crimelor de război sau a crimelor ori delictelor de colaboraţionism” (17). Materialul apărut sub autoritatea lui Léhideux şi Isorni repeta francezilor că au memorie scurtă dacă nu-⁠şi amintesc fapte pe care autorii le interpretau drept favorabile lui Pétain, respectiv negative pentru alte personalităţi franceze ale perioadei.

Hotărârea definitivă a Marii Camere a fost adoptată la 23 sepembrie 1998. În analiza sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a susţinut că „nu îi revine ei sarcina să rezolve această chestiune [privind rolul lui Pétain], care ţine de o dezbatere în curs între istorici asupra desfăşurării şi interpretării evenimentelor” – cum ar fi „dublul joc” făcut de Philippe Pétain la Montoire18, descris de reclamanţi drept „de maximă ingeniozitate”, deşi, afirma guvernul, în anul 1984 istoricii de profesie erau cu toţii de acord să conteste o astfel de teză (§47). Genul acesta de fapte nu intră în categoria evidenţelor istorice, precum Holocaustul, a cărui negare nu se află sub protecţia art. 10 (libertatea de exprimare) al Convenţiei europene. […] Contează şi faptul că evenimentele la care se referă publicarea textului din Le Monde avuseseră loc în urmă cu circa 40 de ani. Abordarea lor astăzi trebuie să fie o alta decât cea care a urmat imediat după căderea Administraţiei de la Vishy. Asfel de dezbateri fac parte din eforturile fiecărei ţari să îşi dezbată trecutul într-⁠un mod nepasional şi deschis. Or, rolul garanţiei oferită de art. 10 (2) este să ofere cuvântul nu doar informaţiilor sau ideilor favorabile, ori neutre, ci şi celor care şochează sau tulbură (§55).

Pe baza acestor argumente, Marea Cameră a hotărât (cu o majoritate de 11 la 6), că statul francez a încălcat libertatea de exprimare a reclamanţilor Léhideux şi Isorni (§56).

Am prezentat în amănunte cauza Léhideux şi Isorni c. Franţa pentru relevanţa ei pentru cazul lui Mircea Vulcănescu ori a lui Albert Wass. Implicarea lor în evenimentele celui de-⁠Al Doilea Război Mondial ridică asemănător ample dubii şi între istorici, şi în societate. Contextul juridic în care le-⁠au fost evaluate faptele a încalcat standarde elementare ale actului de justiţie. În aceste condiţii, punerea acestor cazuri între limitele stabilite prin deciziile Tribunalelor poporului din anul 1946 constituie o inacceptabilă eroare din perspectivă istorică.

Trebuie remarcat în acelaşi timp că în cazul lui Mircea Vulcănescu nu este vorba despre încălcarea libertăţii cuiva de a aprecia viaţa filosofului, ci despre oportunitatea ridicării de monumente şi a atribuirii numelui său în spaţiul public (temă valabilă şi pentru Albert Wass). Politica autorităţilor în ce priveşte alegerea modelelor comunitare reprezentative poate şi trebuie să fie mult mai exigentă decât standardul acceptabil la nivel individual. Prin excesele de interpretare, prin caracterul deficitar al argumentelor, Institul „Elie Wiesel” a pus în umbră tocmai dezbaterea cu miză reală: pot fi Mircea Vulcănescu ori Albert Wass modele care să se bucure de recunoaştere comunitară prin comemorarea lor instituţionalizată în condiţiile ambiguităţilor care persistă şi care trebuie asumate? Poziţionarea extremă dintre oamenii politici maghiari şi români în interpretarea „cazului Wass” demonstrează cât de acută este nevoia dezbaterii libere, iar aceasta este indispensabilă stabilităţii democraţiei româneşti.

■ Fragment, Noua revistă de Drepturile omului, nr. 4/ 2015

Note:
1. Ian Buruma, op. cit., p. 227. Buruma preia acest citat de la scriitorul Mărai, martor al evenimentelor.
2. Idem, p. 228.
3. În China, Armata comunistă a Rutei a Opta a început fără întârziere procese populare în care „verdictul se pronunţa repede, iar procedurile legale erau rudimentare, ca să nu spunem primitive”, în urma unor acuzaţii aduse de cele mai multe ori din cauza unor resentimente îndelung înăbuşite (Idem, p. 225).
4. Idem, p. 229.
5. Ian Buruma se referă la procesele lui Yamashita Tomoyuki, şi al lui Pierre Laval, prim minstrul guvernului de Vichy (judecat fără să fie audiat, insultat de membrii juriului) drept exemple ale încălcării grave a principiilor de drept.
6. Idem, p. 256.
7. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Polirom, Iaşi, 2005.
8. Idem, p. 321.
9. Idem, p. 330.
10. Idem, p. 325.
11. Vezi în acest sens ediţia din 2009: Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-⁠am cunoscut (Eikon, Bucureşti).
12. Ion Stan -⁠ intervenţie cu titlul „Consiliul Naţional Secuiesc convoacă „Marea Adunare Secuiască” pentru a proclama autonomia Ţinutului Secuiesc”.
13. Vezi Aneza I, în Gabriel Andreescu, Extremismul de Dreapta în România, Editura CRDE, Cluj, 2005, pp. 85-⁠99.
14. Citatul avea conţinutul: „Nu e nevoie să ne întoarcem ca străini acolo unde cândva eram acasă”.
15. Ibidem. Pentru a sublinia apelul la Legea 312/1945, nu am făcut referinţă la OUG nr. 31/2002, invocată deasemenea.
16. Într-⁠un studiu din anul 2002 (Gabriel Andreescu, „Necesitatea amendării Ordonanţei de urgenţă nr. 31 privind organizaţiile şi simboluile cu caracter fascist, rasist sau xenofob”, Revista Română de Drepturile Omului, nr. 23, 2002, pp. 8-⁠20) considerasem cauza Léhideux et Isorni v. France relevantă pentru tratarea memoriei Generalului Ion Antonescu, având în vedere faptul că în acel moment, populaţia României era departe de a cunoaşte responsabilitatea acestuia pentru crimele din Transnistria. Apreciem că astăzi, după circa zece ani de clarificare a Holocaustului transnistrean, analogia Antonescu -⁠ Pétain nu mai este valabilă.
17. Cauza Léhideux et Isorni v. France, Marea Cameră, 23 September 1998.
18. Întrevederea din gara Montoire-⁠sur-⁠le-⁠Loir din 24 octombrie 1940 dintre mareşalul Philippe Pétain şi Adolf Hitler, a pus bazele colaborării dintre guvernul de la Vishy şi Germania, după învingerea armatei franceze.

Gabriel Andreescu: Etica, politica memoriei şi „legea anti-legionară”

Alexandru Florian, persoana care conduce politica Institutului „Elie Wiesel” a promovat în regimul anterior ideile lui Lenin, a alimentat cultul lui Nicolae Ceauşescu şi a fost un activ susţinător al ideologiei comuniste, al PCR şi al regimului condus de acesta. În întunecaţii ani 1980, directorul Alexandru Florian făcea propagandă „înţeleptelor” teze ale lui Nicolae Ceauşescu, citate sistematic în publicaţiile sale

Etica şi politica memoriei

Etica şi politica memoriei au fost elaborate luând ca principal reper crimele nazismului. În ciuda varietăţii istorice şi geografice a referinţelor (incluzând România lui Ceauşescu), volumul clasic al lui Avishai Margalit, The ethics of memory (2) reflectă trauma Holocaustului. Contextul normativ al politicilor memoriei are şi el un reper, adoptarea Convenţiei internaţionale de prevenire şi pedepsire a crimei de genocid care, la 9 decembrie 1948, a introdus „genocidul” ca şi „crimă a crimelor” în raport cu care Organizaţia Naţiunilor Unite are îndatoriri speciale de disuasiune.

Dreptul internaţional al crimei genocidare statuează gravitatea extremă a distrugerii (parţiale sau totale) a unei categorii de populaţie. Înainte de Holocaust au mai existat acte având ca scop anihilarea unor grupuri: etnice, precum armenii din Turcia, sau clase şi opozanţi politici în URSS, unde intenţia de eliminare a duşmanilor ideologici fusese nu doar clar exprimată, ci şi aplicată odată cu revoluţia bolşevică. Raportându-⁠se la această istorie, proiectul Convenţiei privitoare la crima de genocid vizase protejarea atât a comunităţilor etnoculturale, cât şi a celor politice. Totuşi, datorită presiunii URSS şi a aliaţilor, Convenţia şi-⁠a restrâns garanţiile la grupurile etnice, rasiale, naţionale şi religioase. Ca urmare, dreptul internaţional a introdus o asimetrie, fundal al unei filosofii privind realităţile şi valorile în tratarea trecutului criminal. Opţiunea din 1948 a fost convergentă cu dezvoltarea teoriei unicităţii Holocaustului, nu doar o teorie asupra interpretării de ordin etic a istoriei, ci o cvasinormă în care s-⁠a investit substanţial.

La începutul studiilor despre Holocaust, „unicitatea” a fost susţinută cu argumentul că niciciodată nu au fost ucişi, premeditat, atât de mulţi oameni. Inventarierea crimelor de care s-⁠au făcut responsabile regimurile fac acest considerent caduc. S-⁠au adăugat drept argumente caracterul incomprehensibil al fenomenului, universalitatea intenţiei genocidare, ponderea elementului identitar în raport cu alţi factori, imposibilitatea de a te salva în faţa unei apartenenţe etno-⁠rasiale, rolul unic al ideologiei care susţine ideile abstracte printr-⁠o crimă absolută, caracterul implacabil al proiectului istoric sau metoda şi condiţiile exterminării.

Consideraţiile amintite dau elementului identitar o relevanţă dominantă. Există fenomene de reverberaţie ale acestei abordări, printre care justificarea colaboraţionismului pe considerente etnice. Într-⁠o prefaţă scrisă pentru un volum de documente privind evreii, Liviu Rotman consideră „exagerate şi răuvoitoare unele comentarii prezentate la Europa Liberă”, întrucât îl apreciau pe Moses Rosen drept agent al puterii (3). Contra-⁠ar­gumentul lui Rotman este că rabinul ar fi făcut „totul pentru a menţine viaţa evreiască în România […] în paralel cu sprijinirea regimului comunist şi cu introducerea unui stil dictatorial în forurile comunitare evreieşti”.

Un alt fenomen de reverberaţie este condamnarea pe criteriu etnic a naţiunilor ori comunităţilor locale implicate în Holocaust. Ion Holander face din identitatea naţională ori locală a opresorilor o explicaţie cauzală: „Era o parte a populaţiei vieneze care i-⁠a pus, apoi, pe evrei să spele caldarâmul cu periuţele de dinţi, deşi nimeni nu le-⁠a cerut. Aşa ceva nu s-⁠a întâmplat niciunde. […] Dar ura aceasta e ceva specific austriac, sau, mai exact, vienez. Aşa ceva nu s-⁠ar fi putut întâmpla la Innsbruck, de pildă”(4).

Raportul final elaborat de Comisia „Elie Wiesel” evaluează Holocaustul din Transnistria drept crescând direct din antisemitism, însoţitor constant de-⁠a lungul istoriei româneşti şi chiar o adevărată identitate naţională antisemită, expresie a rădăcinilor româneşti profunde:

Antisemitismul PNC-⁠ului şi a Gărzii de Fier, regimul genocidal […] se bazează clar pe fundaţiile unui secol de antisemitism propovăduit la cele mai înalte nivele ale vieţii politice şi intelectuale româneşti. Separarea, exproprierea, deportarea şi uciderea evreilor nu erau teme noi în anii 1930 şi 1940. Holocaustul a avut rădăcini româneşti profunde [subl.n.] şi el trebuie tratat ca parte integrantă a istoriei României (5).

Intrinsecă asumării identitare a unicităţii Holocaustului este tratarea comparaţiilor cu alte tragedii colective nu ca eventuală expresie a unei erori intelectuale, ci ca dovadă implicită sau explicită de antisemitism care merită întâmpinată cu indignare. Relevantă a fost ostilitatea cu care a fost întâmpinat volumul coordonat de Stéphane Courtois, Cartea neagră a comunismului care face printre altele această comparaţie: „Înfometarea deliberată a unui copil de kulak ucrainian ca rezultat al foametei cauzată de regimul lui Stalin este egală cu înfometarea unui copil de evreu din ghetoul din Varşovia ca rezultat al foametei determinată de regimul nazist”. În Le Monde, Annette Wieviorka denunţa faptul că Stéphane Courtois propune pur şi simplu să substituim în memoria populară crimele naziste prin crimele comuniste.

Numărul unor astfel de tratări severe a comparaţiei crime naziste-⁠crime comuniste este considerabil. Amintim două luări de poziţie „natale”. Insistând că nu vrea să facă nici o paralelă între anii nazismului şi cei ai comunismului, fostul director al Operei din Viena, Ioan Holander asumă: „Mi se pare suspectă orice persoană care face o paralelă în acest sens (6). În mai multe scrieri ale sale, Leon Volovici califică tranşant pe cei care fac o paralelă între Holocaust şi Gulag drept «antisemiţi»”(7).

Teoria incomparabilităţii are de avut în vedere specificul acţiunilor genocidare în fiecare ţară. Holocaustul este un fenomen integral, cu o dimensiune internaţională, dar are şi o dimensiune naţională. Dacă centrală este preocuparea pentru victime, atunci „Cinstirea memoriei celor 75.000 de evrei deportaţi din Franţa nu trebuie deci să facă să uităm zecile de mii de sacrificaţi, printre care […] 90.000 de soldaţi şi ofiţeri dispăruţi în timpul campaniei din mai-⁠iunie 1940, 60.000 de victime civile ale bombardamentelor germane sau ale trupelor aliate, 29.000 de împuşcaţi (ostatici sau făcând parte din Rezistenţă), 50.000 de deportaţi politici, 47.000 de persoane din Alsacia şi Lorena înrolate cu forţa şi dispărute pe frontul de Est, 58.000 de victime ucise din rândurile armatei care au eliberat teritoriul naţional”(8).

Holocaustul transnistrean impresionează prin proporţiile lui: peste 250.000 de victime. Pot fi regăsite toate „formele de manifestare naziste, exceptând lagarele de exterminare şi camerele de gazare. Mai mult, majoritatea documentelor arată că autorităţile româneşti au transformat o întreagă zonă de la est de Nistru, aflată în administraţia lor, într-⁠un imens lagăr de concentrare, destinat exterminarii evreilor”(9). Totuşi, refuzul deportării evreilor din Regat şi chiar permiterea unor refugiaţi evrei să tranziteze România distinge Holocautul din teritoriile aflate sub jurisdicţie română şi „modelul nazist”. Acest element ridică întrebarea cum se mai aplică criteriile teoriei „unicităţii Holocaustului” din teritoriile româneşti la comparaţia cu tragedia comunistă ce a urmat anilor 1945.

Suntem în faţa unei abordări etnice a eticii memoriei care are consecinţe asupra politicilor memoriei, cu consecinţe directe asupra abordării negaţionismului, în particular prin norme tip OUG nr. 31/2002 şi Legea nr. 217/2015. Căci dacă Holocaustul „nu este unic” în dimensiunea de Rău care trebuie condamnat peste timpuri, atunci sancţionarea negării Holocaustului, dar nu şi a altor tragedii colective precum democidul comunist este contradictorie şi injustă.

O etică umanistă a memoriei

Contestarea unicităţii Holocaustului ori refuzul comparării crimelor comuniste cu cele naziste nu înseamnă prin ele însele „etnicizare a eticii şi politicii memoriei”. Devin însă o deteriorare a eticii memoriei atunci când resorturile de adâncime ale contestaţiei sunt motivate naţionalist, etnic, rasial, religios. De altfel, se poate vorbi şi despre o „ideologizare a eticii memoriei”. Ar fi cazul respingerii vehemente a Rezoluţiei Adunării Parlamentare a Consiliului Europei de condamnare a totalitarismului de tip comunist (2006) de către partidele comuniste şi comuniştii fervenţi. Vehemenţa lui Mikis Teodorakis, artist dar şi militant al Partidului Comunist din Grecia răspunde unei sensibilităţi ideologice, nu pro-⁠se­mite: „Consiliul Europei a decis să schimbe Istoria. Să o distorsioneze echivalând victimele cu agresorii, eroii cu criminalii, eliberatorii cu cuceritorii şi comuniştii cu naziştii. […] Nu am decât un cuvânt să adresez acestor «domni»: RUŞINE!”(10).

Etnicizării şi ideologizării eticii şi politicii memoriei i se opune o etică şi politică umanistă a memoriei. Atributul „umanist” înseamnă în acest context recunoaşterea dreptului la demnitate umană a oricărei fiinţe, care înseamnă şi empatia pentru suferinţa ei, reverenţa făcută condiţiei ei de victimă, când există o astfel de situaţie, dreptul ei la reparaţie efectivă sau simbolică. A te afla în „tabăra rea” sau în „tabăra bună” a istoriei nu anulează statutul de fiinţă umană. […]

Onorabilitatea şi legitimitatea etică în construcţia unei etici a memoriei

Orice construcţie de natura eticii memoriei ridică o problemă de legitimitate. Sensibilitatea opiniei publice faţă de relaţia discursului etic cu ţinuta autorului este confirmată de aducerea în discuţie a faptului că legea a fost susţinută vehement de oameni precum deputatul PSD Ciprian Nica, unul dintre vicepreşedinţii Comisiei Juridice a Camerei, fost informator al Securităţii10. Colaborarea acestuia cu Securitatea fusese confirmată cu puţin timp înainte de adoptarea Legii nr. 217/2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (11). Exemplele CNSAS privitoare la notele sale, compromiţătoare, stabileau un „profil moral” aflat în contradicţie cu statutul de persoană care dă lecţii altora. Demnitari cu o asemenea istorie cad şi sub prezumţia că deciziile lor sunt menite să legitimeze propria lor condiţie, de oameni care au servit instituţii, precum Securitatea, motivând activitatea represivă a acestora, între altele, împotriva legionarilor.

Actorii cheie ai iniţierii şi promovării Legii nr. 217/2015 sunt cercetători şi militanţi agajaţi în lupta împotriva antisemitismului, implicaţi în activităţile Institutului „Elie Wiesel”. La întrevederea desfăşurată la Palatul Cotroceni, pe 27 mai 2015, dintre directorul general al Institutului „Elie Wiesel”, delegaţia Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington şi Preşedintele Klaus Iohannis, s-⁠a făcut referire la „rolul luptei împotriva antisemitismului şi xenofobiei, printr-⁠o serie de măsuri legislative şi prin supravegherea permanentă a situaţiilor în care se încearcă reabilitarea persoanelor care au susţinut regimul legionar şi atrocităţile comise împotriva populaţiei evreieşti”. Trimiterea la proiectul care urma să fie adoptat de Parlament şi apoi ratificat de Preşedintele României este evidentă.

Iniţierea de proiecte, mobilizarea oamenilor şi instituţiilor în promovarea prin lege a unor programe ţine de natura vieţii politice, cu atât mai de aşteptat când mizele sunt valori şi reguli de natură civică şi etică, dar nepopulare. În plus, prin Hotărârea nr. 1066/2014 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 902/2005 privind înfiinţarea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, instituţiei i-⁠a fost acordată posibilitatea de a iniţia proiecte de acte normative legate de domeniul propriu de activitate, prin Secretariatul General al Guvernului, sau de a le aviza (art. 2, k).

De ce Institutul „Elie Wiesel” nu a exercitat această competenţă, propunând el, prin intermediul Secretariatului General al Guvernului, proiectul Legii nr. 217/2015? Consiliul ştiinţific al instituţiei a încercat să nege evidenţa implicării Institutului, dar declaraţia este contrazisă de celelalte informaţii avute la dispoziţie şi de altfel, nu oferă niciun argument contrariu. Un motiv este sugerat de opinia Guvernului, care a dorit amendarea substanţială a textului iniţial. Membrii Institutului „Elie Wiesel” par să fi insistat asupra prevederilor dorite, iar preluarea acestora de un număr de parlamentari a fost o soluţie simplă.

Marea problema de legitimitate constă în cine sunt reperele şi actorii Institutului „Elie Wiesel”. Colegiul de onoare al Institutului include personalităţi precum Sorin Iulian, Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Sorin Iulian a fost ofiţer de securitate, a ieşit la pensie cu gradul de colonel (12). Timp de decenii a fost secretar general al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti şi, o perioadă, preşedintele ei (13).

Poziţia ocupată de Ion Iliescu în fruntea Partidului Comunist şi gravele lui responsabilităţi după 1990 pentru incitările etnice şi mineriade sunt prea binecunoscute pentru a aduce aici detalii. Fostul preşedinte Traian Băsescu a ocupat de asemenea funcţii speciale în vechiul regim, precum poziţia de reprezentant al Navrom la Anvers. Prezenţa a doi membri ai sistemului represiv al regimului comunist în Colegiul de onoare al Institutului „Elie Wiesel”, includerea unui al treilea om politic, puţin credibil, nu sunt compatibile cu standardele de onorabilitate şi legitimitate pe care le presupune etica memoriei. Este o surpriză faptul că statutul lor în cadrul institutului nu a fost considerat de către opinia publlică românească drept un afront.

O persoană cheie a politicilor Institutului „Elie Wiesel” este Radu Ioanid. Încă de la începutul anilor 1990, Radu Ioanid a intoxicat lumea academică internaţională punând eticheta de antisemit pe adversarii regimului anti-⁠democratic de la Bucureşti (14). Va continua să discrediteze disidenţa din anii 1970-⁠1980 prin texte care distorsionau faptele. Manipularea de către el a opiniei publice prin prezentarea disidentului Mihai Botez drept colaborator al Securităţii afectează credibilitatea Consiliului ştiinţific al Institutului (15).

În sfârşit, Alexandru Florian, persoana care conduce politica Institutului „Elie Wiesel” a promovat în regimul anterior ideile lui Lenin (16), a alimentat cultul lui Nicolae Ceauşescu şi a fost un activ susţinător al ideologiei comuniste, al PCR şi al regimului condus de acesta. În întunecaţii ani 1980, directorul Alexandru Florian făcea propagandă „înţeleptelor” teze ale lui Nicolae Ceauşescu, citate sistematic în publicaţiile sale (17). Găsim în scrierile acestuia toate poncifele regimului, tratate ca îndreptar de gândire şi acţiune, exprimate în frazeologia binecunoscută a activiştilor, gen: „Programul Partidului Comunist Român, plecând de la principalele procese care caracterizează ţara noastră, indică modalităţile de accelerare şi dirijare a acestor procese, stabileşte relaţiile de determinare între subsisteme care să permită dinamica accelerată, lipsită de contradicţii conflictuale, a societăţii noastre în vederea realizării scopului propus”(18); „documentele partidului nostru” subliniază necesitatea elaborării „unui program amplu de activitate teoretică, ideologică, de analiză, în spiritul concepţiei materialist-dialectice, a tuturor fenomenelor interne şi internaţionale, pentru a putea trage toate concluziile corespunzătoare pentru activitatea viitoare”(19).

Una din principalele teze ale celor două cărţi pe care Alexandru Florian le-⁠a publicat înainte de anul 1989 este superioritatea societăţii în care trăiam asupra democraţiilor. În timp ce „Unitatea structurală a capitalismului este limitată de caracterul antagonic al contradicţiilor a căror dinamică duce, în cele din urmă, la ruperea unităţii, desfiinţarea sistemului…”(20), în socialism „integrarea politică se manifestă prin unitatea de acţiune a claselor şi grupurilor sociale. Unitatea este caracterizată de rolul conducător al clasei muncitoare aflată sub conducerea partidului comunist”(21). În capitalism, „Omul devine din agent economic alienat, cu posibilităţi sociale de exprimare limitate, o forţă activă, conştientă a vieţii economice, social-⁠politice şi culturale”(22). Noi avem de urmat programul P.C.R. care arată superioritatea democraţiei socialiste şi „numai pe această cale se creează condiţii pentru ca oamenii muncii să poată beneficia cu adevărat de roadele muncii lor, de cuceririle progresului şi civilizaţiei şi totodată să se poată manifesta liber în sfera vieţii sociale, să-⁠şi valorifice energia şi forţa creatoare în interesul lor şi al societăţii, să se bucure de libertăţi şi drepturi garantate material. Democraţia socialistă asigură în fapt posibilităţile poporului de a participa la conducerea societăţii, de a-⁠şi hotărî în mod suveran destinele, de a-⁠şi fauri viitorul aşa cum doreşte”(23).

Regăsim la un moment dat, punctată, şi tema fascismului, subiect de interes major astăzi al directorului Institutului „Elie Wiesel”. Iată însă termenii: „Partidul Comunist Român a fost singura forţă politică în stare să ofere o alternativă democratică, socială şi politică regimului de dictatură antonesciană. Clasa muncitoare, organizată şi condusă de partidul comunist, a militat neobosit împotriva dictaturii fasciste şi pentru desprinderea României de Axă…”(24).

Fragment, Noua revistă de Drepturile omului, nr. 4/ 2015

Note:

1. Avishai Margalit, The ethics of memory, Harvard University Press, London, 2002.
2. Vezi referirea la doc. 219, Liviu Rotman, „Evreii în România – final de istorie”, în Andreea Andreescu, Lucian Nastasă, Andrea Varga, Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Evreii în România 1919-⁠1956, Editura CRDE, Cluj, 2003.
3. Ion Holander, „Patria mea e Timişoara”, Interviu realizat de Adriana Babeţi, Orizont, 16 decembrie 2002.
4. Raportul final, p. 42.
5. Ioan Holander, „Patria mea e Timişoara”, Interviu realizat de Adriana Babeţi, Orizont, 16 decembrie 2002.
6. Leon Volovici, “Antisemitism in Post-⁠Communist Eastern Europe: A Marginal or Central Issue?”, The Hebrew University (Jerusalem), The Vidal Sassoon International Center for the Study of Antisemitism), “ACTA”, 1994, no. 5.
7. Jean Sévillia, Corectitudinea istorică, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 303. Iată şi observaţia lui Pierre Nora (p. 302) reprodusă în volum: „Dacă politica antisemită este o dimensiune a regimului de la Vichy, ea nu este singura şi, cu siguranţă, nu principala dimensiune a acestuia”.
8. Andrei Siperco, „Holocaustul evreilor din Romania: experimentul Transnistria”, Observator Cultural, nr. 463, 26 februarie 2009.
9. Declaraţie dată la Atena, la 22 decembrie 2005.

10. Emisiunea „Audienţă generală” din 13 august 2015.
11. Hotărîrea a fost luată la 11 aprilie 2014.
12. Era maior când l-⁠a forţat pe Ştefan Aug, Doinaş să semneze un angajament (Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2015).
13. Despre longevitatea lui Sorin Iulian în fruntea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, vezi Teşu Solomovici, „Scandal cu securişti în comunitatea evreiască din România”, 6 iunie 2005.
14. Gabriel Andreescu, „Roşu, negru”, Revista 22, nr. 37, 1999.
15. Vezi capitolul „Execuţia lui Mihai Botez. Disidentul transformat în agent al Securităţii” în Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Polirom, Iaşi, 2013, pp. 209-⁠233.
16. Una din referinţele la Lenin: „Evidenţiind sensul pe care îl acordă faptului că valorile conştiinţei politice sunt «aduse din afară» Lenin subliniază mai departe: «conştiinţa politică nu poate fi adusă muncitorului decît din afară, adică din afara luptei economice, din afara sferei relaţiilor dintre muncitori şi patroni”» […] Este vorba de o activitate specializată, în sfera praxisului social şi istoric, prin care valorile, ideile şi normele care structurează conştiinţa revoluţionară a clasei muncitoare sunt însuşite de diferitele categorii proletare” (Alexandru R. Florian, Cunoaştere şi acţiune socială, Editura Politică, 1987, p. 131).
17. Unul dintre multele citate: „În acest sens, secretarul general al partidului sublinia la Congresul al XIII-⁠lea al P.C.R. că, «în întreaga activitate ideologică, în învăţământul de partid. este necesar să se asigure studierea filosofiei marxist-⁠leniniste, a lucrărilor de bază ale lui Marx, Engels şi Lenin, precum şi alte lucrări teoretice contemporane»” (Alexandru R. Florian, Cunoaştere şi acţiune socială…, p. 10).
18. Alexandru R. Florian, Procesul integrării sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, pp. 15-⁠16.
19. Alexandru R. Florian, Cunoaştere şi acţiune socială…, pp. 66-⁠ 67
20. Alexandru Florian, Procesul integrării sociale…, p. 36.
21. Alexandru Florian, Procesul integrării sociale…, p. 41.
22. Alexandru R. Florian, Cunoaştere şi acţiune socială…, p. 125.
23. Alexandru R. Florian, Cunoaştere şi acţiune socială…, pp. 41-⁠42
24. Alexandru R. Florian, Cunoaştere şi acţiune socială…, p. 145.