Este ultragiant să susţii, în anii 2000, că nişte articole pro-antonesciene, pro-mussoliniene şi pro-hitleriste sînt echivalente cu crime de război – precum se întâmplă în cazul lui Vintilă Horia. Ultragiantă este şi vînătoarea lui Mircea Vulcănescu, un democrat, un patriot şi un umanist. Aceste atribute sînt confirmate de întreaga lui viaţă, inclusiv de activitatea sa pe cînd funcţiona ca tehnician al guvernului Antonescu. A sfîrşit tragic şi iată-l, astăzi, vînat drept criminal de război.
Articole cu eticheta (tag): Alexandru Florian
În ţara noastră par a fi în vogă cultura negării, cultura calomnierii, cultura condamnării, a terfelirii şi discreditării lucrurilor esenţiale (limba, identitatea, cultura, tradiţia, Biserica, istoria), prin care – orice s-ar spune – mai avem, sper, şansa să rămânem noi înşine. În biata noastră democraţie, pe care n-o lăsăm să intre măcar în adolescenţa ei, se susţin, se promovează şi, câteodată, se aplică verdicte emise de Tribunalul Poporului din 1946, deci, de tribunalele staliniste.
„Nu putem trece, însă, peste un detaliu de cultură elementară: Mircea Vulcănescu – unul dintre cei mai străluci reprezentanți ai generației interbelice, autorul unor cărți capitale precum Dimensiunea românească a existenței – face parte în mod firesc din patrimoniul spiritual al României. Cine îi contestă valoarea dă dovadă nu numai de rea-voință, dar mai cu seamă de o ignoranță pe care nici o împrejurare actuală nu o poate justifica. Mircea Vulcănescu merită mult mai mult decât ca un liceu obscur dintr-un colț al Bucureștiului să-i poarte numele; el își merită locul printre membrii postmortem ai Academiei Române, cum la fel merită ca măcar o universitate din țară să-i poartă numele.
Abordarea aspectelor extreme din istorie nu trebuie să se facă în spirit extremist.
În prag de centenar, România are nevoie de reconcilierea deplină cu propria sa istorie.
Considerăm că o dezbatere publică, un dialog între cele două părți, ar fi condus cu certitudine, la o înțelegere a fenomenului și găsirea unor soluții constructive.
Cristina Horia, fiica scriitorului care trăieşte la Madrid, face demersuri pentru a deschide în România o acţiune judiciară în vederea anulării sentinţei din 1946. Anularea sentinţei n-ar fi doar o reparaţie morală, ci şi dezavuarea abuzurilor în modul de a recurge la memoria culturală în cazuri precum cel al scriitorul Vintilă Horia, crede fiica acestuia: „În condiţiile actuale, orice persoană – lipsită total de înţelepciune istorică, umană, culturală şi transcendentală, cu un spirit întunecat de minciuni şi ranchiuni sterile şi anacronice – poate s-o aplice oricînd“ comentează Cristina Horia.
Silvia Radu, autoarea expoziţiei, a declarat: „O singură dată am mai fost cenzurată în întreaga mea viaţă artistică: pe vremea comuniştilor, de Tamara Dobrin, care mi-a eliminat lucrarea, dintr-o expoziţie de grup”. Despre scoaterea tablourilor din expoziţie, Silvia Radu a spus: „Cu cât vor fi mai atacaţi cu atât vor lumina mai mult pe cerul românesc”!
Institutul pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel” nu a adus în faţa justiţiei sau a opiniei publice nici una dintre persoanele care au conceput, au semnat sau au pus în practică legile anti-evreieşti din perioada 1940-1942. Unele sunt încă în viaţă! Legile acestea au permis discriminarea sau chiar deportarea evreilor din România în lagăre de exterminare. Institutul pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel”, instituţie guvernamentală plătită din bani publici, se încăpăţânează să hăituiască intelectualii judecaţi şi trimişi în puşcării de Tribunalele Poporului în anii ’45-46.
Toată lumea greşeşte, şi domnul Florian ar putea recunoaşte că a greşit. Nu ştiu care sunt motivările sale, am auzit că se ocupă de dărîmat de statui, cu scoaterea de plăci memoriale, de exemplu cea a lui Nichifor Crainic, ca şi cum nu ştia domnul Alexandru Florian că Nichifor Crainic este membru al Academiei Române şi ca şi cum sentinţa care îl privea pe Nichifor Crainic şi care îl acuza că a fost şi el criminal de război a fost abrogată în urma unei acţiuni judiciare… Se ajunge deci la situaţii foarte ciudate prin interpretări ale legii 217 din 2015 – care într-adevăr este foarte ambiguă – şi care plasează România, iertare să o spun, în cadrul ţărilor necivilizate, care se ocupă cu dărîmări de statui, scoatere de plăci etc.
Exact în ziua în care podul din Brezno urma să poarte numele „Ion Şiugariu”, Ministerul Afacerilor Externe a remis un Comunicat tardiv în care recunoaşte că noi am avut dreptate: Ion Şiugariu nu a fost legionar şi nu a fost condamnat pentru crime de război şi genocid! Lipsesc însă scuzele faţă de Lucia Şiugariu, soţia poetului-erou, pentru suferinţele cauzate de acest abuz comis împotriva soţului său.
Dar foarte mulţi intelectuali tac, iar tăcerea lor este – cum se spune – asurzitoare. Eu nu mi-am schimbat părerea. O lege care pedepseşte anumite opinii – opinii, nu fapte – cu închisoarea este în esenţa ei stalinistă şi nu poate fi acceptată de o societate democratică.
Crin Antonescu in 1992: “Putem reduce, oare, o personalitate de talia părintelui Calciu la acest fapt? Şi putem admite desfiinţarea, anularea, condamnarea din principiu şi totală, a oricărui om care a avut, într-un fel sau altul, tangenţe cu mişcarea şi cu spiritul legionar? În nici un caz, cel puţin atîta vreme cît am căzut cu toţii de acord că nu e o vină în sine aceea de a fi fost membru al P.C.R. – şi asta după 45 ani de nelegiuiri. În nici un caz, atîta vreme cît în capul statului îmi şade un comunist din tată-n fiu şi fără altă ocupaţie toată toată viaţa, cît în fruntea Senatului îmi şade un fruntaş comunist dresat în U.R.S.S. şi cît în fruntea Adunării Deputaţilor îmi şade un politruc care, cînd n-a mişunat pe la C.C. al U.T.C. a făcut pe profesorul de «socialism ştiinţific».”
Legea este un abuz măcar pentru faptul că pedepseşte la uitare şi re-incriminează oameni care NU au aparţinut mişcării legionare, dar care au fost încălţaţi în anchetă, de către anchetatorii-torţionari ai fostului regim, cu apartenenţa legionară – aşa cum este cazul multor foşti deţinuţi politic.
Caz unic în Europa, legea stipulează chiar un organism – nespecificat – care să monitorizeze (citeşte cenzureze) Internetul în vederea identificării celor care îndrăznesc să posteze păreri care nu convin cuiva. Mai rău – nu este prevăzut niciun organism care să decidă dacă textele publicate sunt propagandă sau fapte reale, cercetare istorică – deşi aud, stupefiat, la emisiunea B1 că de acest lucru s-ar ocupa Institutul „Ellie Wiesel”, parte direct implicată, care printr-o astfel de poziţie ajunge un soi de para-justiţie.
Ca să rezum: legea stabileşte reincriminarea en-masse a unor nevinovaţi laolaltă cu vinovaţi de crime de război – condamnaţi pe drept sau pe nedrept de către Tribunale ale Poporului, instaurate de stalinişti, pe baza unor decizii ale unui regim criminal, pe care le re-validăm – şi pe care îl re-validăm, deşi fusese implementat cu ajutorul tancurilor unui alt regim criminal (U.R.S.S.) care reuşise să înşele o lume întreagă devenind din agresor (în 1940) agresat şi „aliat”. Totul se face cu cenzurarea Internetului despre care respectivii aliaţi se laudă că vor să-l ţină liber, la presiunea unor instituţii private, care devin arbitrii şi emit judecăţi. Totul din considerente morale faţă de memoria unor victime.
Marius Oprea, istoric: “Aduce gravă atingere unor drepturi şi libertăţi constituţionale fundamentale. De pildă, prin articolul 2 se spune că «prin organizaţie, să spunem, care simpatizează cu mişcarea legionară sau duce apologia legionarismului se înţelege chiar un grup de 3 sau mai multe persoane. Cred că, în momentul de faţă, în România, pericolul legionar nu poate fi considerat unul atât de important încât să ducă la asemenea restrângeri ale drepturilor constituţionale. Paragrafe întregi din lege îmi aduc aminte de rechizitoriile procurorilor stalinişti”.
Prin promulgarea aşa-zisei Legi Antilegionare, nu mă îndoiesc că se aşează temelia unei Instituţii nemaivăzute în ţara noastră din anii stalinismului, o poliţie a gîndurilor, a convingerilor, a opiniilor. Se revine, ca în anchetele securităţii la prezumţia de vinovăţie, iar vinovaţii, chiar dacă şi-au ispăşit pedeapsa, continuă să plătească şi după moarte. De acum încolo există pericolul rescrierii istoriei noastre recente, după partitura Securităţii, care a aruncat de-a lungul existenţei ei cu eticheta “legionar” în stînga şi-n dreapta. Devenită peste noapte infamantă şi chiar potenţială miză într-o incriminare penală şi socotită brusc, printr-un stufos dispozitiv de restrîngeri ale unor drepturi constituţionale, drept un serios atentat la siguranţa naţională, acuzaţia de legionarism tinde să se transforme într-un factor inhibitor inclusiv al diferitelor manifestări ale tradiţiei noastre naţionale. Ca să nu mai vorbim de comemorarea rezistenţei anticomuniste şi a eroilor ei, multora nemaiputîndu-li-se rosti numele şi omagia jertfa.
Cum este posibil ca un ministru al guvernului Antonescu, ce are atributii decizionale si raspundere superioara subordonatilor sai, sa fie reabilitat, iar un subsecretar de stat sa ramana condamnat? Ambii fiind condamnati pentru acelasi lucru, anume declararea de razboi URSS-ului, conform sentintei?
Sighet – martirilor anticomunişti le este refuzată cinstirea Un capitol important al rezistenţei anticomuniste din Maramureş l-a constituit grupul de elevi organizaţi în Frăţia de Cruce a liceului „Dragoş Vodă” din Sighet, numit mai târziu „lotul Vişovan” după numele profesorului …
Antena3: În premieră: Sfinţii închisorilor – Canonizarea celor condamnaţi pentru credinţă, un subiect TABU Oseminte din care ţâşneşte mir, mesaje de dincolo de viaţă, trupuri neputrezite, dezgropate după două decenii şi minuni făcute după moarte. Printre preoţii şi credincioşii ucişi de …
EvZ: “Căpitanul” renaşte pe YouTube cu voia duhovnicului Iustin Pârvu | VIDEO DOSAR/Imaginile, sub lupa procurorilor “Săptămâna trecută, am primit o sesizare de la Muzeul Holocaustului din Washington legată de evenimentele de la Mănăstirea Petru Vodă, pe care, potrivit procedurii, …