PARINTELE DUMITRU STANILOAE – MARTURII SI EVOCARI: fiica Lidia Staniloae, nepotul Dumitru Horia Ionescu, Elena Solunca-Moise si pictorul Horea Paștina. “În puţin loc, câtă lărgime dintr-odată!”

5-10-2014 27 minute Sublinieri

parintele-dumitru-staniloae-portret

lidia-staniloae

LIDIA STĂNILOAE:

Tatăl meu, Dumitru Stăniloae

Nu cu multă vreme în urmă, mergând la mormântul părinţilor mei de la Cernica, am găsit acolo o bătrânică. Cu o farfurioară în care fumega tămâie pe câţiva tăciuni aprinşi, dădea ocol mormântului, murmurând o rugăciune. După ce l-a înconjurat de trei ori, a pus farfurioara pe mormânt, s-a închinat adânc şi mi-a spus:

“Ştiu cine sunteţi. Aş vrea să vă spun că nu l-am cunoscut pe părintele Stăniloae cât a trăit. L-am văzut prima oară în ziua înmormântării lui. A fost un înger!”.

S-au scurs de la moartea sa douăzeci de ani. Dar chipul lui nu e uitat de cei care l-au cunoscut şi de mulţi care nu l-au cunoscut decât din scris. Un chip de creştin adevărat, pe care bunătatea, integritatea morală şi fermitatea credinţei l-au transfigurat, făcându-l să devină personalitatea de neuitat şi exemplul de urmat, pe care, aşa cum se întâmplă în cazul celor aleşi, depărtarea temporară nu-l estompează, ci îi conferă dimensiuni spirituale din ce în ce mai copleşitoare. Nouă, celor care i-am fost apropiaţi, ne-a lăsat certitudinea că Dumnezeu este totdeauna aproape de noi şi că, dacă-i cerem sprijinul, ni-l dă cu promptitudine. A fost sfatul cel mai eficient pe care l-am primit vreodată, mai folositor decât oricare altul. Şi am mai învăţat de la el că ceea ce facem pentru noi moare odată cu noi, iar ceea ce facem pentru ceilalţi rămâne pentru totdeauna.

Am fost întrebată într-un interviu despre atmo­sfera din familia noastră. E un fapt care nu se poa­te rezuma la câteva propoziţii tip, pentru că ţine seama de persoanele care alcătuiesc acea familie, de gradul lor de cultură, de caracterul, de circum­stanţele în care trăiesc, de evenimentele care le-au marcat existenţa. Şi, mai cu seamă, de concepţia lor de viaţă, de credinţa pe care o au sau n-o au şi care îi face să adopte un anumit mod de existen­ţă, facându-le clară responsabilitatea pe care o au în faţa lui Dumnezeu pentru ei şi pentru ceilalţi.

pr.stalioane2Există persoane obişnuite, la care convieţuirea înseamnă rutină, banalitate, în care gesturile se repetă, comunicarea dintre membrii familiei devine un automatism amorf. Nu spun o noutate. Şi există personalităţi de excepţie, pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu inteligenţă neobişnuită, cu un caracter integru, care nu face concesii, cu capacitatea de a înţelege lumea în reala ei valoare, unde aria de semnificaţii a fiecărui gest reflectă consecvenţa cu care ei se manifestă în fiecare clipă a vieţii.

Părinţii mei au fost asemenea personalităţi de excepţie. Pentru ei, fermitatea concepţiilor de viaţă, consecvenţa cu care aplicau aceste concepţii erau însăşi natura lor, care nu se putea separa de integritatea personală. Să spun că atmosfera din familia mea era una de pace, de calm, de respect reciproc, de interes sincer al fiecăruia pentru ceilalţi, de totală lipsă de egoism? Este o banalitate pe care o spune orice urmaş, din pietate pentru cei răposaţi! Dar această atmosferă era în însăşi firea lucrurilor. Părinţii mei ERAU astfel. Nu se comportau astfel, ci erau. Ei trăiau unul pentru ceilalţi. Bunătatea, interesul, amabilitatea erau reale, nu cum sunt jucate de unii ca un rol dintr-o piesă de teatru, unde cuvioşia este un rol învăţat şi repetat acasă în faţa oglinzii pentru a Impresiona. Părinţii mei credeau pur şi simplu, pentru că relaţia lor cu Dumnezeu le fusese sădită în fiinţă încă de la naştere, pentru că ea nu li s-ar fi putut scoate din suflet şi minte, aşa bum nu poţi să separi sufletul de trup. Nu era nimic ostentativ în atitudinea lor. Nu încercau să impresioneze pe alţii. Nu încercau să pară buni pentru ca apoi să se poată spună: „Vai, ce buni, cum ajută pe alţii, ce cuvioşi”. Nu doreau să pară modele, nu doreau să fie ridicaţi în slăvi…

Fiecare ştiam că, orice s-ar fi întâmplat, primeam sfat şi ajutor, că fiecare dintre noi iubea şi era iubit cu totală dăruire si devotament. Că acasă era locul unde nu eram singuri pe lume, că puteam totdeauna învăţa ceva de folos, că unul îl completa pe celălalt cu dragoste, cu modestie şi discreţie. Nu aveau nevoie de priviri admirative. Modul lor firesc de viaţă era unul filocalic, pe care l-au trăit cu sinceritate, intens şi găsind confirmarea în însăşi relaţia lor neîntreruptă, definitivă, cu Dumnezeu. Un mod de viaţă în care smerenia, decenţa în manifestarea sentimentelor, convingerea unei responsabilităţi pentru ceilalţi, pentru toţi cei cu care veneau în contact, sau le cereau ajutor şi sprijin, erau coordonatele fundamentale.

Cei care au avut şansa să-i cunoască pot să depună mărturie despre integritatea caracterului lor, despre modestia, consecvenţa şi linearitatea modului lor de existenţă, despre doi oameni care ar trebui să constituie un exemplu pentru mulţi. Au fost două cazuri rare de personalităţi de excepţie care au unit sfinţenia şi bunătatea cu modestia, devotamentul şi dragostea pentru ceilalţi, fiindu-si credincioşi atât lor înşişi, după cum spune Shakespeare, cât şi lui Dumnezeu, pe care L-au iubit şi care, sunt convinsă, i-a iubit, pentru că i-a înzestrat cu daruri pe care nu le întalnim foarte des. Doi oameni dăruiţi de Dumnezeu, pătrunşi de credinţa şi conştiinţa că suntem fiii Domnului şi, ca atare, ne datorăm unul altuia devotament şi dragoste, uitându-ne pe noi, completându-ne, alcătuind un singur tot.

Tata a mărturisit în repetate rânduri că fără sprijinul şi încurajările mamei nu ar fi putut realiza opera sa uriaşă. Chiar în momentele foarte grele ale vieţii, de care n-au fost scutiţi, chiar şi atunci când tata nu mai avea voie să publice, pentru că se ştie care a fost poziţia autorităţilor faţă de el, mama nu a încetat o clipă să-i spună:

„Scrie, Dumitre, scrie, odată şi odată, tot o să se publice”.

Iar mama a trăit cu modestie, înţelegând care este rolul unei soţii de preot, ilustrând prin atitudinea ei ceea ce soţul predică din fata altarului. Şi, atunci când tata a fost arestat, n-a încetat o clipă să accepte crucea grea de proscris, convinsă că Dumnezeu îl va aduce înapoi. De altfel, marea durere a tatei în timpul detenţiei sale a fost grija pentru noi şi pentru felul în care am avut noi de suferit. Toate vicisitudinile, maltratarile, traiul inuman care a fost supus în puşcărie i s-ar fi părut uşor de suportat, dacă nu s-ar fi temut pentru noi şi pentru ceea ce noi aveam de suferit. De altfel, am relatat destul de amănunţit aceste lucruri în cartea de amintiri Lumina faptei din lumina cuvântului1. La moartea mamei, toţi cei apropiaţi am înţeles că, pentru tata, timpul de viaţă care-i mai rămasese se scurtase foarte mult. De altfel a şi murit la câteva luni după aceea şi era evident că nu se putea altfel. Ei nu puteau fi unul fără celălalt.

Din păcate, aşa cum se întâmplă deseori, şi în această privinţă, în goana după senzaţional, se fabulează şi se inventează fel de fel de istorii de o calitate îndoielnică, născute din dorinţa autorilor lor de a deveni interesanţi. De aceea, ar fi de dorit ca, atunci când se vorbeşte despre viaţa sa, să se consulte doar sursele serioase şi bine informate şi nu o serie de articolaşe semidocte.

Am trăit împrejurări foarte dure ale vieţii, au existat nenumărate suferinţe în familia noastră. Sora mea a suferit de o boală foarte gravă, mortală, au pierdut doi copii; după schimbarea timpurilor, tata era ameninţat în permanenţă, batjocorit, combătut, supus adversităţilor. Dar niciodată asemenea momente grele n-au micşorat încrederea în Dumnezeu şi cea dintre noi, solidaritatea şi convingerea că nimic nu ne poate face să renunţăm la acestea. Credinţa adevărată conferă o consecvenţă pe care nici o greutate n-o face să dispară. Sentimentele reale, convingerile profunde nu pot fi anihilate atât de uşor. Ele sunt permanente şi dăinuie atâta timp cât dăinuie viaţa. Cei care i-au cunoscut pe părinţii mei ştiu asta.

Ei m-au iubit aşa cum nu cred că mulţi alţi părinţi şi-au iubit copiii. Şi acest lucru decurge, cum am spus, din însăşi structura lor sufletească şi din darurile cu care Dumnezeu i-a înzestrat. Am fost într-adevăr un copil norocos. Ei ştiau ceea ce mulţi părinţi uită: nimeni nu are spirit critic mai accentuat decât propriul copil. Zadarnic încerci să-l educi povestindu-i că trebuie să fie cuminte sau aplicându-i diferite corecţii, dacă tu însuţi nu eşti un exemplu clar, dacă se vede dezacordul evident între ceea ce spui şi faci. Copilul devine neîncrezător şi începe să considere că părintele nu merită nici dragostea, nici respectul lui.

Am avut totdeauna în părinţii mei un exemplu de urmat. N-a fost nevoie să-mi spună că nu trebuie să mint, pentru că ei nu minţeau. N-a fost nevoie să-mi spună că trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi, pentru că ei îi ajutau, în mod spontan şi firesc, pe ceilalţi, că trebuie să-mi respect cuvântul dat, pentru că ei şi-1 respectau în mod natural şi fără a face din asta un spectacol. De la ei am învăţat că trebuie să fiu punctuală, pentru că ei erau de o punctualitate exemplară. La zece ani, aveam o profesoară de pian care era de o punctualitate de-a dreptul cumplită. Dacă ajungeam la trei fără cinci, se uita urât la mine: „De ce-ai venit atât de vreme?”. Dacă ajungeam la trei şi cinci, mă certa: „De ce-ai venit atât de târziu?”. Şi atunci, stăteam în faţa uşii ei şi, când ceasul cel mare din turnul de la biserica saşilor bătea de trei ori, apăsam degetul pe sonerie. M-am plâns tatii. Şi el mi-a răspuns: „Foarte bine, lasă că te învaţă să fii punctuală!”. Şi când văd astăzi cât de aproximativ sunt respectate orele fixate, mă gândesc că n-ar fi stricat să fie şi alţii crescuţi de tata.

„Te vede Dumnezeu”, îmi spunea mama atunci când făceam vreo boroboaţă. Mă uitam la icoana pe sticlă din dormitorul părinţilor şi mi se părea că Sfântul Haralambie se uită urât la mine. Da, eram convinsă că mă priveşte mustrător…

Au fost cei mai buni prieteni ai mei. Tata ne citea seara din Iliada şi Odiseea. Nimeni nu citea atât de frumos ca el. Avea grijă de lectura mea. Venea de la librărie cu geanta burduşită de cărţi, tot ce găsea mai bun de citit pentru copii. Mergeam împreună la biblioteca Astra, al cărei vicepreşedinte era şi împrumuta cărţi: „Uite, asta şi asta ar trebui să citeşti”. Sau: „Ţi-am găsit Sonatele lui Mozart, sau Imprompturile lui Schubert, sau Sonatele de Beethoven”. Era război, notele muzicale se găseau greu şi răscolea anticariatele ca să le descopere. La şase ani, m-a dus pentru prima dată să ascultam împreună Oratoriul de Crăciun al lui Bach în biserica evanghelică a oraşului. Seara, când avea timp, îmi cerea să-i cânt la pian Mozart sau Debussy. Sau să-i citesc ce am mai scris. Ascultau amândoi şi se bucurau când le plăcea ceea ce scrisesem.

Tata m-a pedepsit o singură dată. Eram de vreo şase ani şi citeam cu frenezie. Nu mă lăsau să citesc tot timpul, ca să nu-mi stric ochii, şi mă ascundeam sub masă. O dată tata m-a descoperit sub masă şi mi-a cerut să ies cu cartea de acolo. Am spus: „Imediat”. „Nu imediat, acum”, a spus tata. Am ieşit furioasă şi am aruncat cartea cât colo. A fost singura dată când tata mi-a tras o palmă. „Cărţile nu se aruncă”, mi-a spus. „Cărţile se păstrează cu grijă”.

Nu era nevoie nici de vorbe mari, nici de manifestări bătătoare la ochi, nici de vorbe lacrimogene. O dragoste adevărată, profundă şi sinceră nu are nevoie de vorbe. Ea este discretă, reţinută, dar reală, definitivă. Şi nu pot decât să doresc tuturor copiilor din lumea aceasta să fie iubiţi de părinţii lor aşa cum eu am fost iubită, aşa cum am fost susţinută şi încurajată eu şi sa simtă şi ei pentru părinţii lor aceeaşi încredere absolută, aceeaşi certitudine totală că ei reprezintă obiectul definitiv şi absolut al încrederii şi iubirii profunde.

Tata scria cărţi, nu se putea altfel. Chipul Sfântului Grigore Palama din manuscrisul de pe biroul lui făcea parte din familia noastră. Nu m-aş fi mirat să-l văd pe Sfânt prin casă, pe un fotoliu, sau aşezat la birou ca tata. De altfel, tot ce se întâmpla în copilăria mea mi se părea firesc. Aşa trebuia să fie şi aşa era. Credeam că lucrurile se petrec la fel în toate casele. Mult mai târziu, la maturitate, atunci când nu l-am mai avut pe tata alături, am înţeles că nu era tocmai aşa… Că viaţa mea fusese o excepţie de care nu îmi dădeam seama. Şi că tocmai această atmosferă de firesc a unei existenţe binecuvântate de Dumnezeu era marele dar pe care tata, părinţii mi-l făcuseră mie. Că faptele mărunte pe care te straduieşti să le laşi să treacă neobservate sunt semne ale unui caracter fără cusur, de o profundă ancorare în spiritualitate, de aspiraţia către idealul de desăvârşire pe care Biserica ne-a pus-o în faţa ochilor ca un model de urmat.

Repet: am învăţat de la părinţii mei că drumul spre reală spiritualitate trece prin modestele atitudini de zi cu zi. Prin dragostea, prin solicitudinea pentru ceilalţi, prin modestia de a considera o moralitate autentic creştină ca fapt obişnuit al fiecărei zile. Şi, pe măsură ce trece timpul, îmi amintesc din ce în ce mai clar momentele acelei vieţi simple, smerite, fără morgă. Am mai spus-o: Binele nu este excepţionalul în viaţă, ci obişnuitul, normalitatea însăşi. A-i ajuta pe ceilalţi este, ar trebui să fie, normalitatea însăşi. Ea e o seninătate a bucuriei pentru tot ce ne-a lăsat Dumnezeu în infinita Lui generozitate. Tata trăia cu convingerea că toată creaţia stă sub semnul acestei generozităţi cu care ne-a înzestrat El. în toate relaţiile cu oamenii dovedea o sensibilitate ieşită din comun.

O sensibilitate potenţată de rugăciune, iluminată de har. Pentru el, dezvoltarea plenară în Hristos cuprinde toate dimensiunile umane. Ea purifică, eliberează de egoism, duce umanul la dezbărarea de patimi, la efortul conştient de a se comporta conform comandamentelor creştine, la receptarea harului care este iubire pentru Creator, pentru ceilalţi, o responsabilitate care nu le îngrădeşte libertatea, nu le forţează voinţa.

Dincolo de capacitatea intelectuală, de puterea de sintetizare, de originalitatea gândirii, personalitatea lui s-a caracterizat, în primul rând, printr-o acută luciditate îndreptată asupra lui însuşi. Prin severitatea cu care s-a privit pe sine şi cu care a aşteptat de la sine însuşi să valorifice darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu, să îndeplinească misiunea de om de cultură, de dascăl, de preot. Nu s-a cruţat, nu s-a privit pe sine cu indulgenţă. A munci cu asiduitate, a propovădui, a împărtăşi şi celorlalţi convingerile sale au fost raţiunea însăşi a existenţei. Chiar în toiul tragediilor trăite, disciplina lui de muncă nu a cunoscut nici un rabat. Şi şi-a păstrat un mod de viaţă asumat cu smerenie, cu modestie, cu asprime îndreptată împotriva sa, asprime devenită o mare indulgenţă şi înţelegere pentru ceilalţi. Cei care l-au cunoscut îşi amintesc de gentileţea lui fără margini, de generozitatea, de respectul pe care îl arăta tuturor.

Nu a abdicat niciodată de la principiile sale. Coordonatele existenţei lui n-au fost teorii bune de expus în cărţi, ci le-a manifestat atât predicându-le, cât şi prin întreaga sa atitudine. Nu a acceptat nici la alţii abateri de la aceste coordonate fundamentale. L-am văzut de câteva ori mustrând cu asprime şi amărăciune. Nu a tolerat excesele, dezechilibrul, abdicarea de la moralitatea fără compromisuri, ca şi bigotismul îngust şi cabotin. A căuta spectaculosul şi senzaţiile ieftine, a părăsi autentica smerenie, discreţie şi decenţă l-au contrariat şi l-au dezamăgit profund.

Citea deseori cuvintele incandescente cu care Rilke se adresează, în însemnările lui Malte Laurids Brigge, unui poet tânăr, în primejdie de a fi lăudat de ceilalţi: „încredinţează numele tău Domnului spune Rilke, „pentru ca numai El să te poată chema şi tăinuieşte-l de toţi ceilalţi”. L-am auzit de nenumărate ori pe tata spunând: „Eu pr.stalioane5sunt preot, nu pot face asta”. Sau: „Noi suntem o familie de preot şi trebuie să ne purtăm ca o familie de preot”. Prin exemplul lui, am învăţat ca la temelia întregii umanităţi, care se înţelege ca atare şi nu ca o specie cu funcţii exclusiv biologice, stau poruncile Domnului: „Să nu înşeli, să fii cinstit…” să te porţi astfel încât să te poţi privi pe tine însuţi cu seninătate şi cu sufletul împăcat, premisele aspiraţiei către îmbunătăţirea spirituală.

Pe mormântul lui Marc Chagall suspendat undeva între albastrul cerului şi al mării, în ci­mitirul din fermecătorul sat al artiştilor de la Saint Paul de Vence, sunt sculptate zeci de aripi de îngeri. Dintr-odată, piatra rece capătă trans­parenţă. Ca şi cum materialitatea ei s-ar topi, s-ar transfigura. Ca o întoarcere a aspiraţiei infinite a omului spre ţinta care îl apropie de Dumnezeu. Văzând-o, mi-am adus aminte de cuvintele ta­tei atunci când a fost felicitat să vorbească des­pre sfinţenie. Citându-l pe Sfântul Simeon Noul Teolog, a spus:

„lumina sfinţeniei din suflet face şi trupul transparent”.

E o copleşire a materiei de către spirit care transformă omenescul într-o categorie aparte. Miracolul devine realitate şi transcendentul imanenţă. El a vorbit despre sfin­ţenie ca un punct culminant, un vârf al bună­tăţii, al curăţiei, al dragostei, aureolat de „vălul smereniei”. Omenescul se întâlneşte cu puritatea îngerească şi duhul copleşeşte materia, aşa cum va sta la picioarele Tronului dumnezeiesc.

Acestea au fost coordonatele întregii sale vieţi: credinţa fermă, fără concesii, consecvenţa unei atitudini de viaţă conformă convingerilor sale, modestia izvorâtă din înţelegerea miracolului creaţiei şi dorinţa de a exprima şi a face înţeles tuturor, atât cât ne este îngăduit nouă, oamenilor, destinul pe care Părintele nostru ni l-a rânduit. Destin în care superficialitatea cu care ne măgulim unii pe alţii n-are ce căuta. De aceea, opera sa rămâne actuală, îşi intensifică adâncimea pe măsură ce trece timpul.

Şi pe măsură ce timpul trece, iubindu-l aşa cum l-am iubit totdeauna, îi înţeleg modestia, smerenia cu care L-a slujit consecvent pe bumnezeu, sporindu-mi convingerea că trebuie să ne descoperim fiecare dintre noi un nume pe care El să ne poată chema noaptea, după cum a nădăjduit Rilke, şi aşa cum cred că l-a chemat pe tatăl meu …

Cine îi citeşte opera, va înţelege, desigur, de ce spun acest lucru.

***

Dumitru Horia Ionescu:

Viaţa ca un simplu adevăr

Uneori, simplitatea unei întrebări ascunde un sens care defineşte semnificativ ceea ne este specific când ne raportăm existenţial la ceea ce vrem şi încercăm să fim. Aparent neînsemnată, întrebarea respectivă constituie deosebirea obiectivă dintre adevăr şi amăgire, în funcţie de convingerile şi forţa fiecăruia de a trăi. Din acest punct de vedere, cu cât înaintez în viaţă, îmi dau seama de ceea ce în copilărie, apoi în tinereţe, îmi era încă ascuns: Părintele Stăniloae a înţeles că veritabila forţă, vitalitatea decantată până la ceea ce rămâne indispensabil, stă în simplitate şi claritate.

Imi amintesc că îşi punea mereu celebrele întrebări pe care Kant le-a consacrat ca inevitabile atunci când raţiunea este analizată printr-o implicare sufletească ce se doreşte cât mai pură: „ce ar trebui să fac?”, urmată imediat de „cum ar trebui să trăiesc şi pentru ce?”. O primă consecinţă rezultă pentru părintele Stăniloae chiar din sensul cuvintelor, aşa cum le-a folosit filosoful german. în loc de „was muss ich tun?” adică „ce trebuie să fac“, şi care, la prima vedere, reprezintă opţiunea fiecăruia când se decide neşovăielnic şi impulsiv să acţioneze, Kant a ales „was soll ich tun?”, ce atenuează duritatea imperativă a lui „muss” prin mult mai omenescul „soli” şi care modifică sensul interogaţiei, „ce AR trebui să fac?”. Analiza interioară stă înaintea acţiunii, ferind-o pe aceasta de o eventuală lipsă de discernământ. Părintele Stăniloae deducea şi o a doua consecinta, care depăşea folositor spaţiul filosofic, deschizându-şi porţile către infinitul sfânt al gândirii teologului. El se interesa pentru o analiză ce ar concretiza rolul filosofiei ca vehicol în aprofundarea spirituală a fenomenelor care ne însoţesc existenţa. Astfel, afirmaţia unui filosof care înţelege că acţionează independent în relaţia cu teologia este acceptată şi chiar confirmată de teolog: filosoful observă şi poate să explice în limita înţelegerii sale.

Teologul se roagă lui Dumnezeu spre a primi darul înţelegerii a ceea ce îi este de folos în lupta cu ispitele, pentru dobândirea vieţii veşnice în împăratia cerurilor. El este un martor al dialogului cu Dumnezeu şi, intrinsec, un luptător ce aspiră la depăşirea raţionalului filosofic. Totuşi, cunoaşterea filosofică nu este inutilă, ea se dovedeşte folositoare atunci când filosofia face bilanţul condiţiei umane, a inevitabilei stări de veghe care ne defineşte existenţial şi din care nu ne putem sustrage.

Intr-un sens plastic, părintele Stăniloae se aseamănă marilor pictori din secolul trecut, Chagall şi Picasso, care au trecut la forme abstracte în pictura lor doar atunci când au dovedit că stăpânesc la nivel aproape ideal tehnica desenului. Ei nu sunt impostorii care-şi ascund lipsa talentului şi a mijloacelor artistice în forme bizare. Pentru ei, abstractizarea este limbaj concretizat, o nouă şansă în exprimarea unui mesaj care invită la meditaţie. Pentru părintele Stăniloae, filosofia este ceea ce înseamnă pentru pictor tehnica desenului, un fundament inevitabil unei construcţii stabile. Concret, întrebarea filosofului, „ce ar trebui să fac?”, este reafirmată în spaţiul duhovnicesc al omului credincios, care iubeşte fapta buna nu ca regulă impusă din afară, ci ca formă de exprimare existenţiala a credinţei, şi care se roagă Domnului cu o smerenie ce nu exclude niciodată speranţa împlinirii mântuitoare. Din acest motiv, omul care crede în Dumnezeu şi care este sigur de iubirea şi ajutorul dumnezeiesc nu are cum să-şi contureze destinul sub semnul îngâmfat al unui “muss” nechibzuit. El întreabă ce ar trebui să facă, iar acest „ar trebui” se întrezăreste numai prin rugăciune neîncetată, prin binecuvantarea Celui de sus cu scopul de a înţelege valoarea legăturii cu semenii săi, cu fraţii săi, care au nevoie de ajutor, de alinare sau îmbărbătare.

Ceea ce „ar trebui” făcut în viaţă se dezbăra de orice egoism, depăşeşte spaţiul finit al timpului, fiind vizibil cu ceilalţi ochi, ai mintii. Aşa se descoperă splendoarea vieţii, infinita bogăţie din ceruri, care ne aşteapta cu condiţia să o vrem. „Ar trebui” devine identificare cu spaţiul filocalic, cu o iubire de frumos fundamentată creştin, directionată către Dumnezeu si, în acelaşi timp, concretizată la ceea ce se petrece în jurul nostru, ştiind că modelul de viaţă al sfinţilor nu este unul rupt de realitate, ci existent în realitate.

Ajuns aici, omului i se revelează răspunsul la cealaltă întrebare. Dumnezeu ne ajută să ştim cum ar trebui să ştim şi pentru ce. Ne înşelăm dacă am crede că atât întrebările, cât şi răspunsurile sunt simple. în viaţa fiecăruia se suprapun, într-o înşiruire neîntreruptă, atâtea elemente noi, veşti, necazuri, ispite şi încercări, încât primele întrebări sunt cu adevărat doar un început, o intenţie, un moment iniţial. Acesta capătă sens doar prin continuare, luptă, abnegaţie, încăpăţânare şi toleranţă, ştiind că omului îi e uneori mai uşor să renunţe decât să încerce mai departe, când în faţă sunt puse, ameninţător şi nedrept, o sumedenie de bariere.

pr.stalioane4Am citit de curând povestea tristă, înfiorătoare şi nedreaptă a tânărului cadet de marină Tjark Evers, care dorea să ajungă acasă în ajunul Crăciunului din anul 1866. Doar că, în loc de a sări din mica ambarcaţiune care-l luase din port pentru a-l duce pe insula Baltrum, unde era acasă, tânărul marinar sare din barcaz pe o banchiză de nisip la câţiva kilometri de insula lui. Când şi-a dat seama de greşeală, ambarcaţiunea era prea departe pentru a-l mai auzi. Astfel, în loc de a fi acasă, alături de cei dragi în ziua sfântă a Crăciunului, Tjark rămâne în singurătatea îngheţată şi pustie, prea departe de orice salvare. Conştient că eroarea sa e fatală, tânărul reuşeşte să mai scrie câteva rânduri într-un caiet. Şi paradox al vieţii, in locul unor cuvinte amare şi deznădăjduite, Tjark Evers îşi ia rămas bun de la viaţă şi cei dragi lui, cerând binecuvântarea Domnului, rugându-se şi sperând că mila şi iubirea divină se vor coborî asupra sa, spre iertarea păcatelor. Cu toţii, scrie el, ajungem,mai devreme sau târziu, în acelaşi loc. Ceea ce contează e cum ajungem acolo. “Aşa este, cum este. Voi încerca mai departe, până la capăt”. Trupul lui Tjark Evers nu a fost niciodată găsit. Dar lucrurile sale, modestul lui sac marinăresc, au fost găsite şi sunt păstrare cu sfinţenie într-un muzeu special amenajat pe micuţa insulă Baltrum. Puterea credinţei şi a speranţei rămâne nemuritoare.

Şi, citind această poveste tristă, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că încercările vieţii sunt uneori la fel de rele şi grele ca singurătatea în ceaţa, întunericul şi gheaţa ce stăpânesc iarna peste Marea Nordului. Sunt sigur că şi bunicul meu a simtit înconjurarea ameninţătoare a îngheţului, ştiind care i-au fost necazurile, moartea celor dragi nedreptatea suferită şi stupizenia condamnării la închisoare. El şi-a extras însă sensul armoniei din credinţa în Dumnezeu. La prima vedere, afirmaţia pare banală. Evident, preotul Dumitru Stăniloae nu avea cum să nu creadă în Dumnezeu. însă, prin trecerea anilor, recunosc a-mi fi greu să găsesc o altă persoană care să dovedească un sens similar al dialogului cu Cel de Sus. Bunicul meu îşi trăgea puterea din evidenţa probată a ajutorului divin pe care-l cerea fără sfială şi pentru care mulţumea cu întreg sufletul şi trupul. Astfel, teologia se personaliza, zi de zi, într-un şir neîntrerupt de mici sau mari evenimente care dovedeau toate, la unison, prezenţa dumnezeiască binefăcătoare. Sfinţii Părinţi devin, în acest context, exemplul concret, depăşesc spaţiul stugului patristic, dovedind obiectiv că numai cine crede cu superficialitate se teme este slab şi, inevitabil, şovăitor.

In ultimul său roman, Al treisprezecelea capitol cunoscutul scriitor Martin Balser descoperă o nouă consecinţă a secularizării lumii de astăzi. Spovedania, mărturisirea cu părere de rău şi pocăinţă a păcatelor, este înlocuită cu destăinuirea profană în faţa camerelor de luat vederi şi a aparatelor de înregistrat ale jurnaliştilor. Televiziunile invită, seară de seară, oameni, mulţi dintre ei necunoscuţi, să-şi povestească viaţa în public, unde totul este dat la iveală, încurajându-i la o sinceritate aproape obscenă. Pentru Martin Balser, fenomenul reprezintă spovedania reinventată într-un timp al ateismului riguros, care aduce cu sine o diferenţa existenţială semnificativă. Cel care-şi mărturiseşte păcatele nu mai este iertat, nu poate nicăieri să ceară îndurare, nici să simtă mângâierea vindecării dumnezeieşti. Cel ce s-a spovedit în public este imediat condamnat moralmente de toţi cei care l-au ascultat, chiar dacă ei au fost fericiţi să-i afle cele mai ascunse şi intime secrete. Judecata de apoi este înlocuită cu un bizar tribunal al poporului necredincios, unde judecători şi judecaţi au aceeaşi parte de vină în adâncirea josniciei acestor timpuri.

Relaţia dintre bunici şi nepoţi este mereu una a diferenţei de vârstă, interese şi experienţă. Totuşi, sunt puţine lucruri pe acest pământ care să fie atât de frumoase şi folositoare. Mi-aş fi dorit să pot continua dialogul prin prisma vârstei şi a întrebărilor de acum. Dar cum aşa ceva nu este posibil, cred într-o continuare pe un plan care nu-i vizibil, nici palpabil dar indestructibil, în virtutea felului cum Dumnezeu a hotărât să fie toate şi totul. în felul acesta, privirea înapoi nu ne transformă automat în stană de piatră. Şi doar în virtutea acestui avantaj îndrăznesc mărturisirea, cu speranţa ca cele observate de Martin Balser să nu fie acum şi aici valabile. Rememorând cele ce au fost şi care, într-un mod inexplicabil, îmi par a se fi petrecut ieri, cred că faptele bunicului meu îşi găsesc substanţa în cuvintele Apostolului:

„Râvnind astfel, să binevestesc acolo unde Hristos nu fusese numit, ca să nu zidesc pe temelie străină. Ci precum este scris: Cărora nu li s-a vestit despre El, aceia îl vor vedea; şi cei care n-au auzit îl vor înţelege” {Romani 15, 20-21).

Cine îşi aşază în ochii minţii cuvintele sfinte cu dorinţa de a le sluji neîncetat rămâne de neuitat tocmai prin exemplul unei vieţi trăite în sensul hristologic al cuvântului. Numai aşa, apa izvorului, scăpată de constrângerea gheţii, îşi află calea ce-i justifică libertatea de a curge către o împlinire folositoare.

In acelaşi timp, am certitudinea că el a gândit asemenea tânărului marinar rămas singur cu valurile ameninţătoare. în viaţă contează cum ajungi la capătul ei. Iar acest răspuns este sortit să rămână într-un colţ de cer, lângă stelele care luminează noaptea senină, convins fiind, aşa cum eram în copilărie, că acolo sus, undeva, este poarta către împărăţia cerurilor.

***

Elena Solunca-Moise:

Să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu

Numărăm anii care au trecut de la plecarea spre Domnul a Părintelui Stăniloae ca un timp care, paradoxal, ne apropie într-un alt fel parcă mai statornic, ştiind că nimeni de acum înainte nu ne va despărţi, cum va fi cu toţi cei dragi sufletelor noastre. în firescul vremuirii, amintirea unor întâmplări ne încălzeşte sufletele în acest timp al vrajbei, rugăciunile ne întăresc în credinţa biruinţei celor care aleg să-L urmeze pe Hristos în taină şi cu discreţie, calitate la care Părintele ţinea deosebit, găsind-o proprie etosului nostru, asemenea tainei. Şi ar mai fi un fel de a continua să fim împreună ca năzuinţă de creştere în duhovnicie, avându-l duhovnic şi părinte rugător, căci, neîndoielnic, se roagă pentru toţi şi pentru ţara încercată asemenea lui Iov, cum scrie Ion Sârbu. Torcând la ceas aniversar amintirile, mi-a venit în minte cum, nu o dată, Părintele, cu delicateţe creştinească, îmi dădea ceea ce numeam „temă de gândire”, despre care urma să discutăm cu firescul unui dialog de toate zilele.

Asculta cu atenţie ceea ce spuneam şi, ca un părinte iubitor şi duhovnic înţelept, cobora la nivelul meu, destul de coborât altminteri, dar nu cu severitatea sau dispreţul pe care l-am întâlnit la numeroşi „teologi” care consideră şi azi că „norodul e nărod”. Nu, Părintele Dumitru se asemăna unui tată, care, văzându-şi copilul căzut, nu se mânie şi nu-l mustră, ci se apleacă grijuliu şi îl ridică în braţe cât mai sus, anume arătând cum să ajungă şi să vadă splendoarea lumii. Nu ştiu cum s-a făcut, poate dibuind prin cele amestecate ale zilelor, mi­au venit în minte cuvintele lui Hristos în Predica de pe Munte:

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu purtaţi grija zilei de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”.

Cuvintele sunt dătătoare de sens şi ziditoare de rost îndeosebi astăzi, când sunt gânditori care interpretează actuala criză ca una de sens şi de scop. Când carpe diem este principiul unanim acceptat, scopul este aruncat în neant şi cufundat mai năprasnic de cele atât de multe şi sufocante demagogii.

Mai întâi, îmi permit să mărturisesc că aceste gânduri vin din partea unui ziarist care s-a exersat în domeniile ştiinţei şi culturii, formându-se la revista Contemporanul. Adică, sunt, cum se mai spune ironic, unul care ştie „nimic despre tot”, dar care poate avea beneficiul unei perspective, care, cum mi-a spus-o un om de ştiinţă, uneori lipseşte celui specializat într-un anumit domeniu, mereu mai profund şi mai îngust. Mă simt obligată să repet că, şi înainte de 1989, cine voia să citească o putea face cu un anumit efort şi să spun că scrierile Părintelui Stăniloae circulau până şi în copie la indigo. Era acea spiritualitate paralelă care încerca să supravieţuiască şi, în cuvintele Mântuitorului, aflau Lumina care să-i ajute să treacă de „răutatea” zilei. Ce-i drept, astăzi, „răutatea” e cosmetizată, drapată în bagatelizări care ar fi ridicole dacă nu ar avea funcţia de „modelare” a opiniilor.

Dar de ce omul contemporan care face un „click” şi plonjează în realitatea virtuală, unde are cam ce-şi doreşte, ar trebui să caute „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu”, despre care avem o cunoaştere îndoielnică şi foarte departe de clipa pe care suntem atât de avizi să o trăim? A intuit-o talharul din dreapta, care, după ce şi-a recunoscut păcatele, s-a rugat cât pentru întreaga istorie:

„Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta”.

Oare e un destin ca numai în situaţii limită să fim conştienţi de adevăratele priorităţi şi singurele soluţii? încă e timp să ne rugăm ca orbul cel din naştere care striga după Mântuitorul: „Miluieşte-mă, Fiule al lui Dumnezeu!” şi să cerem ceea ce ne-ar readuce la demnitate, adică să vedem şi, asemenea lui, să-L mărturisim pe Hristos, să ne închinăm şi să-L urmăm. De altfel, în Evanghelii aflăm mai multe pilde despre împărăţia lui Dumnezeu.

Spre împărăţia lui Dumnezeu tindem, am spune, dintr-o pornire fiinţială, reflex al căderii din rai, suferind fără leac pământesc de acea „nostalgie a paradisului” despre care vorbea Nichifor Crainic. în prefaţa la această carte, Părintele Stăniloae scria:

… armonia primordială a lumii cu Dumnezeu este paradisul de la început, pe care l-am pierdut în urma păcatului… Recucerirea paradisului este, de altfel, nu numai preocuparea fundamentală a creştinismului, ci tensiunea spre el este impulsul întregii culturi, a întregii strădanii superioare a omenirii”.

Cu ce argumente l-am putea contrazice pe Nichifor Crainic când a scris: „in viaţa prezentă, oamenii nu pot fi fie fericiţi” sau că

„civilizaţia îşi are impulsul primar în memoria paradisului; cultura îşi are impulsul primar în aspiraţia către paradisul ceresc”.

Şi apoi, în rugăciunea pe care ne-a dat-o însuşi Hristos şi îl numim Tatăl nostru, al tuturor şi al fiecăruia, nu cerem „Vie împărăţia Ta”? într-un timp de criză, adică unul al judecării minuţioase spre adoptarea unei soluţii de remediere a unei stări de fapt ostile condiţiei umane, Sfântul Ioan înaintemergătorul îndemna

„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”,

reluând într-o altă formă cuvintele rostite de prorocul Isaia:

„Spune, tu, mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi”.

Am spune ca Ecclesiastul odinioară că nu e nimic nou sub soare şi aşa este, deşi formele, fiind neîncetat altele, iar percepţia şovăielnică adesea incapabilă să fie în pas cu schimbările, fac adesea să spunem confuziei limpezime. Noul cu adevărat vine de dincolo de soare, de la Cel care l-a creat, ca întregul univers să-L asculte ca pe un Creator. Când L-a văzut pe Hristos, a spus:

„Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii!”

Era semnul dintâi al apropierii împărăţiei lui Dumnezeu, al ascultării lucrătoare a voii lui Dumnezeu, care, astfel, ne repune în demnitatea de fii ai Săi. O aflăm tot din rugăciunea împărăteasca, de această dată ca măsură: „Facă-Se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, cuvinte în care se poate cuprinde întreaga petrecere a Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Asta, până acolo încât a spus ucenicilor că „mâncarea” Lui este a face voia Tatălui, a Celui ce L-a trimis. Pe Cruce, simţindu-Se părăsit, S-a rugat pentru noi, îndreptăţind cuvintele celui care L-a botezat: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu fac”. Prin lucrarea voii lui Dumnezeu, Care „singur este bun”, îl recunoaştem pe Dumnezeu ca Ziditor şi Stăpân al întregii creaţii, după cuvintele Psalmistului:

„Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”.

Un om de ştiinţă constata că „natura are eficienţă în mijloace şi frumuseţe în finalitate”. Oricum, ştim că nu putem sluji deodată la doi domni, lui Dumnezeu şi lui marnona. Se întâmplă însă că, furaţi de „toate celelalte”, facem, după spusa Apostolului Pavel, ceea ce nu voim şi iubim ceea ce urâm. Preocupaţi până la obsesie de „toate celelalte”, uităm sau ignorăm că la ele nu putem ajunge decât căutând mai întâi împărăţia lui Dumnezeu prin vrednica ascultare a poruncilor Sale. Aici ne confruntăm cu o altă lucrare a celui care ne vrea despărţiţi de Dumnezeu – credinţa că împlinirea ritualurilor e suficientă. Emile Boutroux, analizând relaţiile dintre ştiinţă şi religie, atrăgea atenţia că „ritualurile religioase nu sunt un scop, ci un mijloc”, de unde deducem că transformarea în scop în sine este o formă perfid mascată a secularizării.

Mai lămurit, Apostolul Pavel scrie că împărăţia lui Dumnezeu

„nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Iar cel ce slujeşte lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni”.

Şi îndemnul:

„Drept aceea, să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia către celălalt”.

Cu înţelepciunea sa smerită, Părintele Stăniloae ne arăta cum să facem mai întâi cele drepte ce duc la pace, o liniştită armonie cu cele dinăuntru şi cele din afară ale fiecăruia într-o continuă tensiune creatoare, de recuperare a pierderii de existenţă prin lucrarea vicleană a răului. Pacea pe care ne-a dăruit-o Hristos este ca lumina în care deprindem dreapta cuviinţă a fiinţei, nu „pacea lumii”, de atâtea şi atâtea ori numai un răgaz înaintea unei lupte mai crâncene. Este pacea despre carepr.stalioane1 Apostolul Pavel scria că „întrece orice pricepere” şi păzeşte „inimile şi gândurile în Hristos Iisus”. Ea e încununată de bucuria în Duhul Sfânt, expresia desăvârşită a biruinţei Iubirii lui Dumnezeu asupra tuturor necazurilor din lume. E starea de graţie a celor care, prin rugăciune lucrătoare şi post, reuşesc să fie „în lume”, fără a fi „din lume”, urmându-L pe Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa. E Iubirea pe care, păstrând proporţiile, o trăiam în preajma Părintelui Dumitru, iar de recunoscut o făceam repede, simţind cum sporea cu fiecare nou venit în cămăruţa din strada Cernica. Comuniunea venea firesc şi blândul Părinte ştia cu mult drag cum să ne facă în aşa fel încât să fim folositori unul celuilalt, pentru a constata că mulţumirea pentru ajutorul primit este la fel de mare ca aceea de a te face folositor, în numele lui Dumnezeu, de la care le avem pe toate cele bune.

Am trăit adevărul cuvintelor pe care le scria cam prin 1938:

„Iubirea este mediul care uneşte pe om cu Dumnezeu… Unde e iubire, este pace si unire. Ura încă leagă subiectele, dar legătura aceasta este resimţită ca o povară, ca ceva de care vrei să scapi”.

Recunoaştem în aceste din urmă cuvinte un diagnostic exact al vremurilor pe care le trăim. Să ne întrebăm fiecare, şi nu retoric, cum ar arăta lumea din interior şi cea dimprejur dacă am căuta „dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt” şi, îndeosebi, ce şi cine ne pune piedică s-o facem, dincolo de demagogia care ne tulbură minţile şi împietresc inimile.

Spre dumirire, să ne amintim cuvintele: „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” şi de aici am putea porni în căutarea ei după plânsul de miercuri al Sfântul Efrem Sirul:

„Toate ţi le-a dat, o, suflete, Preabunul Dumnezeu: cunoştinţă, pricepere, înţelepciune. Fă-te-ţi doctor, o, suflete!”

Sfântul Macarie Egipteanul învaţă că:

„…inima este un prea mic vas, dar într-însa sunt îngerii, viaţa şi împărăţia. In încăperea lăuntrică, în cămara inimii, omul trebuie să se închidă mai des decât între pereţii cei văzuţi şi, adunându-şi acolo toate gândurile, să-şi infaţişeze mintea lui Dumnezeu, să se roage în taină, cu toată căldura duhului şi cu credintă vie, iar, odată cu aceasta, să se înveţe întru cugetarea de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată creşte până la statura bărbatului desăvârşit”.

într-o mereu reînnoită descoperire vom face vii cuvintele Sfântului Marcu Ascetul:

„Rugăciunea nu se numeşte încă virtute, deşi e maica virtuţilor, căci le naşte pe acelea prin împreunarea cu Hristos. Tot ce am săvârşit fără rugăciune şi nădejde bună ne este pe urmă vătămător şi fără preţ”.

Şi Părintele Stăniloae nu ostenea îndemnând:

„Să ne rugam şi s-o facem împreună, pentru că ştim că, acolo unde doi sau trei sunt împreună în numele lui Hristos, El este acolo. Vom vedea atunci că împăratia lui Dumnezeupe care o aşteptăm va veni dinlăuntrul fiecăruia dacă şi numai dacă, făcându-ne curată inima, ne pregătim a o face „sălaş” al Său în care, spune Sfântul Isaac Sirul, se va vedea „sclipirea dumnezestilor taine”.

Cum să ajungem la hotărârea de a căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu pentru că

hotărârile sunt cu adevărat cele care fac cu adevărat liber şi spiritual pe om”?

A spune că ne împinge spre această hotărâre tot ce se petrece sub ochii noştri, iar noi suntem ca nişte victime neputincioase după ce, într-o formă sau alta, ne-am „învoit” la rău, i-am făcut voia. Putem pune început şi unul bun, urmând Sfântului Marcu Ascetul, gândind neîncetat la binefacerile primite şi, închinându-ne, să aducem mulţumire din toată fiinţa pentru că aceasta mişcă inima spre smerenie şi „sârguinţa cea bună”, urmând cuvintele lui David:

„Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi-a dat mie”.

Descoperim atunci, cum spune un Sfânt Părinte, că

„mulţumirea şi lauda, singurele pe care le pot aduce Ţie pentru toate, şi acestea sunt darul Tău”

şi, mai mult:

„Ce bine îmi pot dori mie pe care să nu-L voieşti Tu înainte de mine? Şi cine ştie binele meu în afară de Tine, singurul care poţi să-l faci, chiar dacă eu îmi tăgăduiesc binele meu”.

Mai mult, rugăciunea neîncetată pentru fiecare este însăşi „taina iconomiei” lui Hristos. Aplecându-ne sârguitor asupra acestor rugăciuni, ne dumirim cum străbunii noştri au înfruntat atâtea răutăţi, urmărind în taină „cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia către celălalt”, încercând măcar acest drum, poate vom simţi cum se înfiripă în inimă, de am putea spune cu poetul isihast Vasile Voiculescu:

„Nu mă înspăimântă cerul, nici pământul Pe unul îl calc, pe celălalt îl străpung; Sunt slab, sămânţă care-o aruncă vântul Pe stepele vieţii îndelung, Dar El mă suflă unde vreau să ajung! Chiar dacă eşti la infinit de mine, Dar ştiu că eşti şi-Ţi cânt împărăţia, Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia. O, Doamne, sunt contemporan cu Tine Şi sunt contemporan cu veşnicia”.

(din: Parintele Dumitru Staniloae – marturii si evocari, Editura Cuvantul vietii, Bucuresti, 2013)

marturii si evocari

***

Cu studii la München, Paris, Berlin şi Constantinopol, părintele Stăniloae a marcat prin lucrările sale drumul cercetării teologice ortodoxe în secolul al XX-lea, prin renunţarea la stilul scolastic, acordând mare atenţie temeiurilor dogmatice pe care le punea la îndemână patristica. Traducerea Filocaliei, lucrarea cea mai importantă a părintelui, ne-a prilejuit întâlnirea cu viaţa şi cuvintele nevoitorilor creştini trăitori mai ales în primul mileniu. Dar părintele Stăniloae a fost şi un îndrumător duhovnicesc pentru mulţi care căutau calea Adevărului. O mărturiseşte pictorul Horea Paştina, unul dintre ucenicii lui, lector la Universitatea naţională de Artă, care are până acum 22 de expoziţii personale.

Când l-aţi întâlnit prima oară pe părintele Stăniloae?

La părintele am ajuns prin Costion Nicolescu. Despre dânsul aflasem ceva mai înainte prin volumele din Filocalie pe care soţia mea, Emilia, le cumpărase. Ea era resta-urator de icoane la Muzeul de Artă şi, având drumuri pe la mănăstiri, a dat de aceste cărţi. La cursurile poetului Ioan Alexandru l-am cunoscut pe Costion Nicolescu, care m-a dus acasă la părintele Stăniloae. Era prin anii 1979-1980. Eu căutam ceva…

– Mergeaţi la biserică în perioada aceea?

Nu. Frecventam doar sporadic biserica.

„Nu am mers în casa părintelui Stăniloae prea conştient de ce voi găsi acolo“

– Totuşi, ce v-a atras la părintele? În vremea aceea nu prea erau „la modă“ preoţii.

Nevoia de hrană şi de îmbrăcăminte sufletească. Mă simţeam oarecum incomod în lumea în care trăiam. Nu aş putea spu-ne că am mers în casa părintelui Stăniloae prea conştient de ce voi găsi acolo. Simţeam nevoia de ceva şi mergând la părintele am dat de acel lucru. Casa preotului Stăniloae era locul unde puteam discuta lucrurile care mă frământau şi la care doream să aflu răspuns. În acea perioadă vedeam lucrurile altfel decât erau acestea prezentate şi aveam nevoie de cineva de la care să primesc o confirmare la ce făceam în meşteşugul meu. Ceea ce vorbeam cu părintele nu erau probleme legate strict de tehnica picturii, ci de calea pe care trebuie să mergi, la ce vrea să slujească meşteşugul, după ce l-ai dobândit. Confirmarea din partea părintelui era binecuvântarea. Doream binecuvântarea părintelui.

„Părerea lui era întotdeauna întemeiată, bine cântărită“

În lumea noastră, a acestei meserii, există multe voci, lucrurile sunt împărţite, încât de multe ori e greu să te înţelegi om cu om. Părintele nu era un om subiectiv. Sfatul lui era întotdeauna întemeiat, bine cântărit. De aceea apreciam mult cuvântul lui. Lângă părintele mi-am găsit locul unde puteam să comunic. Simţeam că pot să comunic.

Pentru că la început locuiam pe şoseaua Iancului, într-un apartament mic, am vrut să-mi schimb locuinţa cu ceva mai spaţios, unde să pot avea şi atelierul. Am găsit o casă veche pe strada Paleologu, aproape de cea a părintelui de pe strada Cernica – acum strada Părintele Dumitru Stăniloae. De când ne-am mutat acolo, aproape zi de zi mergeam la părintele.

„Decât să stai degeaba, mai bine să lucrezi degeaba“

Părintele era un om harnic. El se scula zilnic foarte devreme, în jur de ora 5 şi începea lucrul. Eu mergeam când socoteam că părintele se oprea din lucru, ora 6-7 seara. Avea o vorbă care mi-a rămas:

„Decât să stai degeaba, mai bine să lucrezi degeaba“.

A fi lucrător era unul dintre sfaturile lui.

– L-aţi surprins vreodată trist, nemulţumit, abătut?

Părintele avea o natură pozitivă. Era cald, apropiat, atent, delicat, bun. Şi pentru toate acestea părintele nu făcea nici un efort. Vorbea pe înţelesul tuturor. Cuvântul lui era ca al unui om de la ţară. De aceea mă şi simţeam bine în preajma lui. Aveai loc să stai lângă el. Faţă de cineva mult cultivat, care impune şi poate strivi prin aceasta, părintele era opusul. Ne vorbea despre ceea ce lucra. Era bucuros de asta şi dorea să ne împărtăşească această bucurie.

– Cum vă întâmpina când îl vizitaţi acasă?

Întotdeauna era îmbrăcat în reverendă. Considera că aşa este normal, ca preotul să poartă haina lui, să aibă barbă pentru a putea fi recunoscut.Hristos era modelul. Şi pe stradă tot numai în haina preoţească ieşea. Eram bucuros că mă aflam lângă părintele. Îmi făcusem şi eu un program asemenea lui. Stăteam şi lucram, iar spre seară mergeam la dânşii.

– A fost şi duhovnicul dumneavoastră?

Da. Părintele Dumitru mi-a fost duhovnic, părinte şi prieten la un loc. Îi povesteam lucrurile de care eram frământat. Aveam nevoie de o întărire, de o confirmare a ceea ce făceam. Cred că avem nevoie de confirmare. Cuvântul părintelui îmi era folositor. Îmi dădea încredere şi putere.

Totul decurgea din felul lui de a fi

– Ca duhovnic, pe ce anume punea accent?

Trăirea în cuvânt. Mersul la biserică, la slujbe. Mă sfătuia să citesc din Pateric. Sfinţii Părinţi. Psaltirea, Biblia. Ceaslovul…

Părintele nu era un om care să-ţi spună: „Uite, aşa trebuie să te comporţi în cutare caz, altfel în cutare…”Totul decurgea din felul lui de a fi. De aici învăţai, din prezenţa lui. Făcând o comparaţie cu meşteşugul picturii, atunci când te apuci să pictezi, la început îţi stabileşti o paletă cu anumite culori. După ce ai făcut aceasta, trebuie să te rezumi la paleta pe care ai aşezat-o şi cu ea lucrezi. Părintele avea în sine şi bunătate, şi smerenie…

– Cum v-a influenţat părintele?

E vorba de acel fel de educaţie care vine prin imitaţie. Copilul învaţă de la părintele său nu doar prin cele care îi sunt spuse, ci şi prin cele văzute la tatăl său. Din cele văzute la părintele, decurgea şi învăţătura. Pe părintele puţini îl aveau duhovnic. Pentru noi a fost o binecuvântare. Îl însoţeam la biserică: la Sfânta Ecaterina, la Sfântul Nicolae-Negustori, la Popa Rusu… Când era mai în putere, slujea şi predica. Era pătruns de ceea ce se petrecea în timpul slujbei. Concentrat în cuvântul său, vorbea simplu, pe înţeles. Credincioşii ştiau pe cine au în faţă. După slujbă îl aşteptau să primească binecuvântarea, să-i sărute mâna. Uneori, după slujbă, lua masa la noi. Chemam şi prieteni, ca să se bucurăm împreună de prezenţa lui şi a măicuţei. Întotdeauna erau împreună.

Mereu atent faţă de oameni

– Cum se raporta părintele Stăniloae la arta dumneavoastră?

Părintele Stăniloae era un om atent. Atent la cei din jurul lui. A fost de mai multe ori în atelierul meu. De când l-am cunoscut a venit la toate expoziţiile mele. Îmi aduc aminte de expoziţia din 1981. Era la sala Orizont. Plecasem de la expoziţie. Mă aflam la semafor. Aşteptam să se facă verde. Pe partea cealaltă a bulevardului l-am zărit pe părintele. Venea la sală. Am fost bucuros. M-am întors împreună cu el. A văzut expoziţia. I-a plăcut. În 1992, când am avut ultima expoziţie pe care a vizitat-o părintele, chiar în acea zi, s-a făcut o masă rotundă cu public, studenţi, colegi… Pentru că l-am văzut obosit, nu i-am mai vorbit părintelui de aceasta. A aflat apoi de această întâlnire şi m-a întrebat de ce nu i-am spus. Ar fi vrut să rămână, să fie acolo şi să participe la discuţii. Era atent. Dacă ştia că cineva are probleme, se interesa, dădea telefon, trimitea ajutor.

– Cu ce v-a îmbogăţit şederea în preajma părintelui Stăniloae?

Lângă părintele mi-am câştigat timpul, mi-am câştigat viaţa. Şederea mea lângă părintele Dumitru Stăniloae a însemnat un moment important. Esenţial pentru mine. Chiar şi în ziua de astăzi mă simt însoţit de prezenţa lui.

„În puţin loc, câtă lărgime dintr-odată“

Încerc să desenez, prin câteva cuvinte strânse, frânturi ca nişte cioburi, ceva ce nu pot să cuprind, nici epuiza: un model.

Teolog, preot, profesor, duhovnic, prieten apropiat, om simplu, iubitor şi primitor. În strâmta locuinţă cât o chilie a părintelui, veneau persoane apropiate sau străini atât de diferiţi unul de celălalt, oameni în vârstă şi tineri, femei şi copii, săraci sau bogaţi, mireni sau preoţi, călugări şi ierarhi, bolnavi… În puţin loc, câtă lărgime dintr-odată! Totdeauna împreună cu „măicuţa“, cum i se spunea soţiei părintelui, era cu fiecare în parte atent şi comunicativ, răbdător şi mângâietor. Bucuria care-i lumina mereu privirea îţi mergea la suflet. Lucra zilnic şi vorbea despre ce lucra. Vorbea despre Iisus Hristos Cel întrupat şi jertfit, viu şi înviat pentru noi, biruitor al morţii, Hristos al bucuriei şi al elanului vieţii, ţintă tuturor persoanelor umane, singura noastră salvare – erau cuvintele şi nesfârşita preocupare a vieţii părintelui. Pildă de delicateţe şi bunătate. Sensibil. Blând. Te simţeai bine lângă părintele, în largul tău, în siguranţă, liniştit şi destins, ocrotit şi apărat. Te simţeai întărit. Nu îţi venea să mai pleci. Doreai să fii asemeni părintelui, să-i fii asemănător.

Om şi dar al lui Dumnezeu, iubitor de frumos, părintele Dumitru Stăniloae.

Cât de bine era împreună…

Cât de dor îmi este…

Horea Paştina

http://ziarullumina.ro/cultura/calea-imparateasca-pictura-lui-horea-pastina(pictura de Horea Pastina)


Categorii

Lidia Staniloae, Pagini Ortodoxe, Parintele Staniloae, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “PARINTELE DUMITRU STANILOAE – MARTURII SI EVOCARI: fiica Lidia Staniloae, nepotul Dumitru Horia Ionescu, Elena Solunca-Moise si pictorul Horea Paștina. “În puţin loc, câtă lărgime dintr-odată!”

  1. Pingback: Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre “teroarea cea de toate zilele”, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii”, de vanatoare de “dusmani ai poporulu
  2. Pingback: Crampeie inlacrimate de lumina si durere din VIATA PARINTELUI DUMITRU STANILOAE, sfantul mare teolog român, “NOBILUL” INCURABIL: “Da, ăsta era tata. Ceilalţi erau mai importanţi şi nu se gândea decât la ei…” | Cuvântu
  3. Pingback: AMINTIRI INEDITE DESPRE PARINTELE DUMITRU STANILOAE. A fost cel mai bun suflet pe care l-am cunoscut | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: NESTIUTA SI NEINCETATA MUCENICIE COTIDIANA A CELUI MAI MARE (SI MAI TRAITOR) TEOLOG ROMÂN, izvor nesecat de jertfa. Crampeie inlacrimate de lumina si durere din VIATA PARINTELUI DUMITRU STANILOAE (II) | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: LIDIA STANILOAE, fiica marelui teolog Dumitru Staniloae, a trecut la Domnul | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: Mărturia Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard despre PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE – OMUL ȘI TEOLOGUL COMUNIUNII: “Când vorbea, nu înceta să contemple tainele pe care le descria” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare