PARINTELE DUMITRU STANILOAE. Doamne, ce fel de om era!

5-10-2012 Sublinieri

Parintele Dumitru Staniloae

(16 noiembrie 1903 – 5 octombrie 1993)

Parintele Dumitru Staniloae reprezinta un dar pretios al lui Dumnezeu facut Bisericii noastre si omenirii. «Sa multumim Domnului!». A iubit cu adevarat, din toata inima sa, pe Dumnezeu si omul, Ziditorul si zidirile Sale, Facatorul si fapturile Lui. Textele lui sunt un rod al iubirii si, in acelasi timp, o comunicare si o inaltare spre aceasta iubire… Parintele Dumitru a avut experienta lui Dumnezeu. L-a cunoscut pe Dumnezeu. În Dumnezeu, a cunoscut omul si intreaga creatie. Teologia sa nu este «intelectuala», nu este schematica, ci o revelare si o impartasire a vietii vesnice.

(Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Sfantul Munte Athos)

Teolog, preot, profesor, carturar si duhov­nic, Parintele Dumitru Staniloae si-a innobilat talantii cu harul marturisirii, propovaduindu-L pe Hristos – prin cuvant si condei – in anii grei ai prigoanei comuniste.

Licentiat in Litere la Bucuresti, doc­torand la Cernauti, cercetator minutios la Constantinopol, Paris si Berlin al operei Sfantului Grigorie Palama, rector al Academiei Teologice din Sibiu si profesor la Catedra de Ascetica si Mistica a Facultatii de Teologie din Bucuresti, traducator al celor douasprezece vo­lume ale Filocaliei in limba romana, Parintele Staniloae a fost – dincolo de toate acestea sau, poate, tocmai datorita lor – un om de o mare gingasie sufleteasca, senin si cald, un dar al lui Dumnezeu pentru cei ce i-au stat in preajma. Arestat in 1959 pentru participarea la in­talnirile „Rugului Aprins” de la Manastirea Antim, a fost condamnat la cinci ani de inchi­soare si trimis la Aiud, unde darurile sale su­fletesti i-au mangaiat pe intemnitati. Cei care au trecut pe acolo pastreaza in amintire chipul bland al Parintelui, aureolat de sfintenie si har:

[vezi mai departe la: PARINTELE STANILOAE IN INCHISORILE COMUNISTE. “Sa rabdam cu tarie si smerenie suferinta ce ni s-a dat!” ]

Eliberat in 1963, Parintele si-a reluat cu ace­easi daruire lucrarea carturareasca, publicand, pe langa volumele Filocaliei, amplul tratat de Teologie Dogmatica Ortodoxa, studii pe margi­nea operelor Sfintilor Parinti si traduceri ale scrie­rilor acestora. Titlurile academice si faima dobandita peste hotare nu i-au semetit sufletul simplu si cald. Pana in ultimii ani ai vietii, in casa sa pri­mitoare din capitala, oameni de toate varstele si starile, calugari si mireni, ierarhi si oameni simpli au aflat mereu sfat si luminare, dar mai ales adie­rea tainica a Duhului Sfant, vadit in roadele sale numite de Apostol: bucuria, pacea, indelunga-rabdare si nesfarsita dragoste in Hristos.

Din amintirile fiicei sale

Eliberarea din inchisoare: „Asteptase cuminte in gara”

In ianuarie, intr-o dimineata, pe la 4 a su­nat telefonul. Ne-am speriat, bineinteles, si mama a ridicat receptorul cu destula frica.

„Vreau sa va anunt o bucurie”, a spus o voce. Nu se auzea prea bine, se telefona dintr-un loc populat, cu un puternic zgomot de fond. „Vreau sa va anunt o bucurie. Sotul dumneavoastra va veni curand acasa”.

– Doamne! a inceput mama sa planga. Adevarat? Curand? Cand?

– Foarte curand! Sunteti bine? Sanatoase amandoua?

– Da, da, suntem bine. (…)

Necunoscutul a inchis si noi n-am stiut ce sa credem. Sa fi fost o gluma proasta? Cineva care vrea sa-si bata joc de noi?… Nu, nu se putea asta. Nu, trebuia sa fie un recent eliberat din inchi­soare — asa, ca tanarul care venise cu cateva luni inainte la noi. N-am mai putut dormi. Eram prea emotionate…

Dupa vreun sfert de ora, te­lefonul a sunat iarasi. Era din nou necunoscutul:

– Voiam sa va spun ca sotul dumneavoas­tra va veni foarte, foarte curand.

– Curand?, a intrebat mama plina de spe­ranta. Doamne, cat de curand?

– Marioara, nu ma recunosti? Eu sunt...

Mama a inceput din nou sa planga:

– Dumitre, Dumitre, tu esti? (…)

In sfarsit, timpul s-a hotarat sa treaca si, chiar mai repede decat speram, am vazut intrand pe poarta silueta inalta a tatei, cu palaria lui cu boruri late. Ducea in mana o bocceluta. Ne-am repezit afara si ne-am imbratisat plan­gand. Era frig si zapada scartaia sub pasii nostri. Doamne, ce fericire! Ce dimineata minunata!

– De ce n-ai spus dintr-o data la telefon ca ai venit?, l-am intrebat.

– Mi-a fost teama sa nu va emotionati prea tare. Sa n-ai un soc, Marioara, un atac de inima…

Sosise pe la miezul noptii si asteptase cu­minte in gara, pana in zori, ca sa nu ne spe­rie, sa nu ne emotioneze. Apoi a pregatit-o pe mama… Doamne, ce fel de om era!

Da, asta era tata. Ceilalti erau mai impor­tanti si nu se gandea decat la ei.

Zambea intotdeauna cand ne poves­tea despre anii de puscarie. Cum spuneam, suferinta extrema prin care trecuse a fost o experienta care l-a apropiat si mai mult de Dumnezeu. Suportase totul cu acea rabdare exemplara cu care a suportat atatea alte ne­cazuri. N-a purtat pica celor care l-au facut sa sufere si nici celor care, desi ii datorau atat de mult, i-au intors spatele. A ramas ferm in convingerile sale, n-a pierdut nici o clipa na­dejdea in Dumnezeu si a trecut prin acel iad cu zambetul luminos pe buze si cu certitudi­nea ca incercarile ni le da Dumnezeu pentru a ne purifica, pentru a dobandi viata viitoare.

Pana in ultimele zile veneau la el zeci de per­soane cerand ajutor. Scria scrisori de recoman­dare, intervenea, telefona, ii ajuta cu bani. Nu pleca nici unul fara ca tata sa fi facut tot ce putea pentru el. Uneori, oamenii nu se sfiau sa vina la ore nepotrivite, fara a gandi ca deranjau. Se ri­dica din pat, batran si obosit, dis-de-dimineata, seara tarziu, dupa-amiaza, cand incerca sa se odihneasca. Isi intrerupea lucrul, odihna si primea oameni pe care nu-i vazuse niciodata, dar care stiau ca nu plecau fara ajutor din casa lui.

„Lasa-l, saracul, e necajit!”, spunea. „Poate nu-i din Bucuresti, poate a venit tocmai acum cu trenul si trebuie sa plece inapoi…”. Isi dadea o osteneala teribila sa-i scuze, sa le gaseasca tuturor justificari…

[Vezi si: Cuvintele rostite de Parintele Staniloae in clipele de dinaintea mortii ]

(Din: Lumina faptei din lumina cuvan­tului impreuna cu tatal meu, Dumitru Staniloae” de Lidia Ionescu-Staniloae)

Material realizat de obstea Manastirii Diaconesti

(din revista “Familia ortodoxa”, nr. 10 (45)/octombrie 2012)

***

Amintiri despre părintele Dumitru Stăniloae

[…] Am stat de vorbă cu o parte dintre ucenicii părintelui, pentru a şti de ce îl căutau, ce era atât de special în persoana lui, cum reuşea el să creeze acel duh de comuniune. Răspunsurile lor ne descoperă imaginea unui preot şi om cu totul deosebit.

„N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate“

Părintele Gheorghe Holbea este doctor în Teologie Ortodoxă şi lector la Catedra de Teologie sistematică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Teza de doctorat susţinută în anul 2000 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic, Grecia, s-a intitulat „Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi legătura ei cu teologia contemporană răsăriteană şi apuseană“. Părintele Gheorghe Holbea a fost şi el unul dintre ucenicii părintelui Stăniloae.

În ce moment al vieţii dumneavoastră l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Pe părintele profesor Dumitru Stăniloae l-am cunoscut în perioada studenţiei. Am descoperit sprijinul de care aveam nevoie, pomul statornic înrădăcinat în pământul roditor al Bisericii. Într-o vreme a confuziei, am simţit în acel spaţiu, în apropierea părintelui, atmosfera inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor, unde firii şi naturii li se deschid cu totul alte perspective înnoitoare, în ciuda formelor efemere prin care trecem. Într-o vreme în care se urmărea depersonalizarea prin transformarea individului într-o rotiţă a unui mecanism care era numit „marea masă“, părintele vorbea despre marea taină a persoanei descoperită nouă prin Mântuitorul Iisus Hristos. Îmi amintesc câtă bucurie am avut când mi-a dăruit manuscrisul dactilografiat al lucrării „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“. Citeam doar câteva pagini pe zi şi simţeam o bucurie care dospea în mine gânduri creatoare, pentru ca apoi, cu entuziasmul debordant al adolescentului, să împărtăşesc şi altora din bucuria mea.

Puteţi să ne descrieţi, în câteva cuvinte, cum percepeaţi statura duhovnicească a părintelui Stăniloae?

Părintele unea în personalitatea sa, într-un chip armonios, pe preotul ortodox cu teologul de mare iubire şi cuprindere, pe preotul căsătorit preocupat de Filocalie, pe omul înaintat în zile, dar cu duhul tânăr, plin de iubire.

„Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul părintelui Dumitru o bucurie aparte“

Deşi pentru mulţi era numai un riguros păstrător al dogmei şi al adevăratei noastre credinţe, părintele demonstra că, tocmai de aceea, e plin de căldură şi cu inima deschisă tuturor. În perioada aceea, tocmai terminase de tradus câteva lucrări ale Sfântului Atanasie cel Mare şi era entuziasmat de personalitatea Sfântului Atanasie, pe care îl simţea inspirându-l şi ajutându-l în truda sa zilnică. Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul Părintelui Dumitru o bucurie aparte. Observând aceasta, mi-am dat seama de diferenţa dintre Părintele Dumitru şi ceilalţi traducători ai operelor Sfinţilor Părinţi. La părintele Dumitru, esenţială era comuniunea cu sfinţii pe care îi traducea şi care îl inspirau în această muncă de tălmăcire. Simţeai în preajma sa, când îţi vorbea, cum se hrăneşte de la Părinţi, cum pune în valoare şi asimilează mesajul lor, cum întrupează într-un mod firesc viaţa şi învăţătura lor.

„Să mergem către Iisus din adâncurile inimii!“

Ce efecte v-a produs în suflet întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae şi cum s-au conturat aceste efecte în viaţa dumneavoastră?

Faptul de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău, când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile inimii“. Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba, prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială, efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa liturgic, dincolo de istoria imediată.

„Părintelui Stăniloae ştia cum să creeze comuniune între oameni diferiţi“

Doamnă profesoară Elena Solunca Moise, care a fost primul contact cu părintele Stăniloae?

M-am întâlnit cu părintele Stăniloae mai întâi în scris. Înainte de Revoluţie, cine a vrut să citească, putea să citească. Aşa am ajuns să citesc şi cărţile părintelui Stăniloae, iar eu, ca absolventă a unei facultăţi de filosofie, cu multe întrebări rămase deschise, ale unei filosofii la modă atunci, nu-mi găseam răspunsul la multe întrebări. Întâlnirea cu părintele Stăniloae în cărţile sale m-a luminat, mi-a arătat unde trebuia să caut şi ce puteam să aflu şi, indirect, am devenit într-un fel ucenica dumnealui, eu de fapt fiind pe vremea aceea fiica duhovnicească a părintelui Galeriu.

„În prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire“

Cu mare timiditate m-am dus la părintele Stăniloae după ce a fost ales membru al Academiei Române, mai întâi corespondent şi apoi titular. Şi a fost o întâlnire mirabilă. Am discutat cu părintele şi am simţit că toate rezervele mele de a mă apropia de el, considerându-l mult prea mare pentru prea modesta mea fiinţă, erau inutile; şi asta pentru că în prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire, iar această iubire care creştea cu fiecare nou venit în casa părintelui era capabilă să te înalţe, aproape fără ca tu să îţi dai seama, la înălţimea gândirii şi simţirii sale creştine.

Am devenit treptat eu şi soţul meu un fel de obişnuiţi ai casei. Ne duceam frecvent. Mergând către Biserica „Sfântul Silvestru“, treceam mai întâi pe la părintele Stăniloae, după aceea ajungeam la părintele Galeriu, şi-i duceam veşti. Se crea astfel o comunitate. Era foarte frumos la părintele Stăniloae, acea stare a lui Dumnezeu-Iubire, pe care trebuie să spun că nu am mai trăit-o în preajma nimănui, dar pe care o trăiesc şi acum doar citind cărţile sau privindu-i pur şi simplu portretul.

„Părintele avea harul de a scoate din tine credinţa“

Care erau temele pe care le discutaţi împreună cu părintele?

pr.D. StaniloaeSubiectele porneau îndeobşte toate pe de o parte de la cărţile sale, iar pe de altă parte de la pregătirea mea filosofică. Era extraordinar la părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în cuvinte.

Era uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta.

Părintele era un om spectaculos, impresionant, ca manifestare?

Nu. Era bun şi blând. Eram puţin geloasă pe soţul meu pentru că la fiecare întâlnire părintele îi lua capul în mâini aşa, ca pe o cupă, îl săruta pe frunte şi îi dădea binecuvântarea. Pe mine nu mă săruta decât de trei ori pe an.

Darul părintelui Stăniloae era acela că ştia cum să creeze o comuniune între oameni diferiţi. Noi, cei care veneam în casa din strada Cernica proveneam din diverse domenii, felurite profesii. El reuşea să facă un tip de comuniune, apoi ne apropia, trimiţându-ne pe unul la altul, în funcţie de nevoile fiecăruia. Era ca un dirijor de orchestră. Trimitea pe fiecare şi aşa se crea comuniunea pe care o simţeam toţi în jurul lui, dar împreună, parcă ţinându-ne toţi de mână. Fiecare din noi îşi aducea aportul în acest cerc, dar era un aport pe care dumnealui îl stimula. Asta era formidabil la părintele Stăniloae, cum ştia să creeze acea comuniune în care toţi ne simţeam în dragostea lui Hristos. Iar acest lucru nu se poate spune în cuvinte.

[…]

„Când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatăl lui“

Domnul Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal la Muzeul Ţăranului Român, doctor în teologie ortodoxă, scriitor şi om de media, ne-a împărtăşit şi el din clipele pline de har petrecute alături de părintele Dumitru Stăniloae.

Cum l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Înainte de a-l cunoaşte personal pe părintele Dumitru Stăniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Ulterior, am cumpărat cartea părintelui despre viaţa Sfântul Grigorie Palama. Bineînţeles că nu am priceput nimic – mi s-a părut foarte complicată – dar cu toate acestea mi-a trezit un respect extraordinar. Apoi a venit şi momentul întâlnirii, „faţă către faţă“, cu părintele Stăniloae.

„Mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor“

Am plecat către casa părintelui cu o mare sfială; am nimerit adresa – era un bloc mic cu apartamente micuţe pe strada Cernica – am sunat la uşă şi mi-a deschis doamna preoteasă. Am intrat sfios. Dar părintele m-a întrebat cine sunt, ce fac, aşa cum se interesează orice om atunci când îi calci pragul. Eram prea emoţionat ca să realizez ceva, şi parcă de abia aşteptam să plec. Ceva minunat s-a întâmplat la plecare: doamna preoteasă mi-a zis, cu o lumină în ochi şi foarte serios: “Să mai vii! Să mai vii pe la noi!” A fost aşa de imperativă – dar în felul frumos – încât am simţit nevoia să mă întorc, mai ales după ce am scăpat de poticnirea de prima dată, cunoscându-l mai bine pe părintele cu chipul său de o lumină extraordinară. Maica preoteasă era braţul lui, vocea lui şi prima care îl înţelegea. Când erau împreună mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor.

Casa părintelui – un loc de validare duhovnicească

Descrieţi, vă rog, biroul părintelui.

Camera în care locuia avea aspectul de chilie, ceva minuscul, cu bibliotecă şi un birou absolut modest – aşa, de ultimul student, mobilă obişnuită şi un televizor pe care nu-l deschidea decât doamna preoteasă ca să asculte „vremea“, după care îl închidea. Printre cărţile acelea care stăteau să se prăbuşească, erau şi icoane vechi, pe sticlă. Toate acestea dădeau aspectul unei chilii mai deosebită decât una obişnuită deoarece era însufleţită de prezenţa părintelui. Pentru mine, casa părintelui era un loc de odihnă şi de validare duhovnicească. De ce zic validare? Ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi linişte, un fel de isihie care te vindeca de orice tulburare.

Ce v-a făcut să vă legaţi sufleteşte de el?

Ceea ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid, decola spre teologie.

Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul. Dumnezeu era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv, copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul.Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.

(Ziarul Lumina)

***

***

IPS Bartolomeu, despre Părintele Stăniloae

„Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional”

De acum, într-adevăr, e cu noi. El e din stirpea celor ce nu se duc: intrat în veşnicie, se-ntoarce cu ea-n potir; preoţie lucrătoare şi dincolo de veac.

A fost o vreme când lucram împreună, în aceeaşi încăpere din incinta Antimului, pe un etaj căptuşit cu cerneală. Ieşiserăm de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru reviste, măcar că încă nu aveam „drept la semnătură”: el, Stăniloae, trebuia să se iscălească nu-ştiu-cum, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi câţiva bănuţi pentru el şi familie. Atunci l-am văzut cum lucrează, şi nu ştiam dacă trebuie să-l invidiez ori să-l admir. Mai-tânărul său coleg, învăţat să-nvârtă de douăzeci de ori cuvântul în vârful condeiului, se surprindea fascinat de repeziciunea cu care Profesorul era în stare să aştearnă câteva zeci de pagini parcă dintr-o răsuflare, rând după rând, filă după filă, cu scrisul său aproape imposibil, urât, lăbărţat, dezordonat, eliptic, în desăvârşit contrast cu ordinea de cristal a unui intelect cosmic, de-abia ghicit între două căpiţe de hârtie. Rar câte-o ştersătură, tot atât de rară verificarea, din fugă, a unui citat patristic.

Omul nu părea că mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era trăire. Ei da, când ajungi să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte, că te ţine El. Atunci, urmărindu-l pe Stăniloae cum scrie, am ştiut că există o febră a Duhului Sfânt: o învăpăiere a celor aleşi de Domnul să-I tălmăcească-n cuvinte ceea ce scrisese El tainic, pe nisip. Dincolo de anii academici, dincolo de muncă, dincolo de asceză şi dăruire, uriaşa operă a Părintelui Stăniloae este o harismă; nu, nu stare de graţie, ci revărsare de har.

Ar fi greşit să se creadă că profesorul trăia într-un turn de fildeş teologic. Purta într-însul şi toate antenele gazetarului temperamental, gata să culeagă nu numai fapta, ci şi semnul ei imediat, gata să dea o replică pe măsura unui spirit polemic din care nu lipseau nobleţea şi cavalerismul. Membru fondator al Grupului de Reflecţie de după Decembrie ’89, se interesa zilnic de mersul treburilor bisericeşti, pe atunci cam în derivă, şi se purta precum secundul unei corăbii bântuite de valuri; proptit în catarg şi scrutând furtuna, răcnea cu furia controlată a înţeleptului peren. Şi rămânea optimist. Nu avea decât o singură tristeţe: unde ne sunt intelectualii de altădată, care săreau, toţi, să-şi apere Biserica în ceasuri de cumpănă?…

Şi o singură patimă: iubirea pentru Biserica Neamului său. Biserică-Neam, două fiinţe ce nu pot fi nici împărţite şi nici despărţite. Să nu uităm că Părintele Stăniloae este autorul enunţului:

Noi, Românii, reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de origine latină şi credinţă ortodoxă; prin latinitatea noastră îi aparţinem Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem puntea ideală de legătură între cele două lumi.

Acest enunţ, astăzi loc comun, ar putea deveni temelia întregii noastre politici de stat în contextul reaşezărilor europene.

Născut în Vlădenii Făgăraşului, Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional.

(Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pp. 33-34)

sursa: Doxologia

Cititi si:

***

Puteti viziona si asculta:


Categorii

IPS Bartolomeu Anania, Lidia Staniloae, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Dumitru Staniloae, Parintele Gheorghe Holbea

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

23 Commentarii la “PARINTELE DUMITRU STANILOAE. Doamne, ce fel de om era!

  1. Pingback: CUGETARI FILOCALICE ALE PARINTELUI STANILOAE. Iubire, vesnicie, iad. Puterea BUNATATII, a FRICII DE DUMNEZEU si a RABDARII NECAZURILOR. Conditiile si roadele Sfintei Impartasanii si pericolul AUTOMATISMULUI LIPSIT DE SIMTIRE(!) - Razboi întru Cuvânt - R
  2. Referitor la nevoia omului,ca persoana,de alte persoane omensti si prin ele de Dumnezeu ca Persoana,Pr.Staniloae a scris:
    […]”In ajutorarea lor de catre mine gasesc un rost si o bucurie a existentei mele si ma dezvolt eu insumi spiritual.Eu ii ajut chiar facandu-ma sa-i ajut si ii ajut chiar ajutandu-ma ei.Si ne ajutam unii pe altii nu numai cu fapte,ci si prin cuvant.Ei imi dau continutul spiritual al vitetii,ma incurajeaza in greutati,ma mangaie in intristari,imi arata mila impreuna suferitoare in durerile mele,imi produc bucurii,imi sporesc bucuria pe care o am din oarecare pricina,participand la ea.Dar si ei gasesc o bucurie in aceasta.Altul e taria mea,sprijinitorul meu.Dar acestea sunt si eu pentru altii.Exista o legatura misteriosa intre om si om.[…]
    De unde vine aceasta tarie ce mi-o da altul,chiar si numai prin simplu fapt ca sta cu sufltul langa mine sau ca imi spune un cuvant de incurajare,de reducere a importantei greutatilor ce le am de suportat?Si de unde vine taria ce aflu ca o dau eu altuia?Vad in prezenta altuia langa mine,in primul rand,o alta judecata care relativizeaza greutatea careia eu ii dau proportii covarsitoare,sau importanta placerii ce mi se pare ca o voi afla intr-o fapta care ma atrage cu prea multa usurinta.E un fel d aducere a mea la realitate,la realitatea adevarata,dincolo de cea de suprafata…Si imi ajuta sa ma descopar in ceea ce e mai adanc si mai netrecator in mine si imi da putrea sa covarsesc greutatil si ispita placerilor prezente.Prin aceasta mi se deschide vederea spre un alt plan al vietii,superior celei trecatoare.Celalalt ma aduce la o cumintenie mai mare,cand sunt pe cale sa ma arunc cu nesocotinta in placeri prezente,periculoase,uitand de semenii mei,gandindu-ma numai la mine,sau propriu-zis,nu la mine cel adevarat.Celalalt imi aduce o lumina in intunericul care se raspandeste si ma inconjoara din greutatile sau din placerile preznte.Imi descopera o realitate mai adevarata decat cea pe care mi-o nalucesc,cucerit de placeri si de patimi,cand sunt prea inchis in egoismul meu.El ma face sa depasesc aceasta stare de “inconstienta”.El ma face mai constient decat mine insumi”.
    (“Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu”-Preot Prof.Dr.Dumitru Staniloae)

  3. Intamplator, seara trecuta am recitit in cartea dnei Lidia Staniloae tocmai paginile care evoca reintalnirea cu parintelui cu familia dupa eliberare. In completare la materialul dvs.:
    “Ce copil frumos! Parca ar fi un inger!” Mai tarziu tata ne-a spus ca a fost cea mai fericita clipa din viata lui si ca vederea copilului il facuse sa uite toti anii cumpliti prin care trecuse.
    I-am spus ca il cheama Dumitru Horia si tata a inceput sa planga.
    – Nu-l iau in brate, sa nu-l trezesc. Astept pana mai tarziu…Da, asta era tata. Ceilalti erau mai importanti si nu se gandea decat la ei.

    M-am uimit cum de a putut parintele sa reziste dorintei de a lua in brate nepotelul pe care nu-l vazuse niciodata. De fapt, pana atunci nici nu stiuse ca are un nepotel.

  4. Astazi 7 octombrie se implineste – un secol – de la nasterea Parintelui Sofian Boghiu!

    Sa multumim Domnului pentru asa Dar!

  5. Pingback: TESTAMENTUL DUHOVNICESC AL PARINTELUI STANILOAE: “Sa ne iubim toti in iubirea lui Hristos! Fiti tot timpul cu gandul la Hristos si cautati sa slujiti Lui” -
  6. Pingback: 10 august – 10 ani de la plecarea PARINTELUI CONSTANTIN GALERIU (marturii si restituiri video) -
  7. Pingback: Interviu de suflet cu PARINTELE GHEORGHE HOLBEA despre modelele sale formative si duhovnicii sai, INTALNIREA CU PARINTELE STANILOAE si criza tinerilor traitori in “societatea relativismului absolut” -
  8. Pingback: PARINTELE STANILOAE – 20 ani de la mutarea in Imparatia Iubirii a celui mai mare teolog român: CASNICUL LUI DUMNEZEU, PRIETENUL SFINTILOR -
  9. Pingback: “IUBIREA INVINGE MOARTEA”. PARINTELE STANILOAE despre REINCARNARE, SIMTUL TAINEI, comuniune, satul traditional, Filocalie, RABDARE SI IUBIRE, sensul mortii si VALOAREA PERSOANEI (video inedit din Arhiva TVR) -
  10. Pingback: PARINTELE IULIAN STOICESCU, “un preot de foc”, hranitor al flamanzilor de Duh, un sfant desprins din Patericul viu al temnitelor si al slujirii jertfelnice -
  11. Pingback: PARINTELE IULIAN STOICESCU (+30 septembrie 1996) – ”UN CALUGAR CU FAMILIE”. Marturia sotiei despre CREDINTA NELIMITATA, PERSECUTIA COMUNISTA si VIATA DE FAMILIE a unui preot sfant. “Am binecuvantat ceasul in care ni l-a trimis Dumnezeu in
  12. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – OMUL, PREOTUL SI TATAL DESAVARSIT, in amintirea fiicei sale, LIDIA. Sfarsitul lumii paradisiace a satului romanesc si inceputul “vremurilor absurde, de cosmar”… care bat din nou la usa si azi -
  13. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – MARTURII SI EVOCARI: fiica Lidia Staniloae, nepotul Dumitru Horia Ionescu, Elena Solunca-Moise si pictorul Horea Paștina. “În puţin loc, câtă lărgime dintr-odată!” - Recomandari
  14. Pingback: Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre “teroarea cea de toate zilele“, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii“, de vanatoare de “dusmani ai poporulu
  15. Pingback: Crampeie inlacrimate de lumina si durere din VIATA PARINTELUI DUMITRU STANILOAE, sfantul mare teolog român, “NOBILUL” INCURABIL: “Da, ăsta era tata. Ceilalţi erau mai importanţi şi nu se gândea decât la ei…” | Cuvântu
  16. Pingback: AMINTIRI INEDITE DESPRE PARINTELE DUMITRU STANILOAE. A fost cel mai bun suflet pe care l-am cunoscut | Cuvântul Ortodox
  17. Dumitru Staniloaie a fost un reprezentant de seama al Bisericii romane ortodoxe, a reprezentat-o cu cinste Biserica noastra a dainuit 2000 de ani datorita unor oameni ca Staniloaie si cum sa nu dainuiasca daca a fost contemporan cu multi altii ca el:Bartolomeu Anannia, Parintele Galeriu, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Parintele Cleopa,Parintle Iustin Parvu si muti altii si cred ca va rezista si vremurilor astea tulburi intrucat mai sunt preoti de talia acestora care slujesc cu credinta Domnului pastrand credinta in neamul acesta.

  18. Pingback: azi… | Gabriela Mihaita David
  19. Pingback: Mărturia Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard despre PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE – OMUL ȘI TEOLOGUL COMUNIUNII: “Când vorbea, nu înceta să contemple tainele pe care le descria” | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE – IC XC NIKA!
  21. Pingback: S-a întâmplat în 16 noiembrie 1903 - Jurnal Spiritual
  22. Pingback: S-a întâmplat în 16 noiembrie 1903 – Jurnal FM
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate