Marturia Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard despre PARINTELE DUMITRU STANILOAE – OMUL SI TEOLOGUL COMUNIUNII: “Cand vorbea, nu inceta sa contemple tainele pe care le descria”

5-10-2017 Sublinieri

(icoana de Grigore Popescu-Muscel)

Vedeti si:

***

Preot Marc-Antoine Costa de Beauregard

Câteva impresii profund întipărite despre Părintele Stăniloae

Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu, Care mi-a dat prilejul să împărtăşesc câteva impresii şi amintiri care mi s-au întipărit profund în inimă. Au trecut 20 de ani! Îmi pare că ieri urcam scara sărăcăcioasă din strada Cernica din Bucureşti, nu departe de Calea Moşilor. De fiecare dată îmi spuneam ce bine era că această stradă purta numele mănăstirii pe care o iubea – mănăstirea în care Dumnezeu a îngăduit să petrecem timp îndelungat, Părintele Dumitru şi cu mine, nevrednicul, pentru a pregăti „o carte folositoare oamenilor“, aşa cum o dorea el… Această lucrare a avut în franceză titlul Ose comprendre que Je t`aime1, iar în română Convorbiri la Cernica2.

Omul

Nu pot distinge amintirile care mi-au rămas cu Părintele nostru în Dumnezeu de amintirile pe care le am despre soţia sa, smerita şi surâzătoarea Maria, scundă, întotdeauna primitoare, discretă dar prezentă, veghind asupra marelui om care îi era soţ întocmai ca o soră mai mare. Apartamentul în care intrai, la capătul scării atât de mohorâte, era modest de asemenea. Eram de fiecare dată mirat şi contrariat: cum putea un om de o asemenea anvergură, una dintre cele mai mari inteligenţe ale României şi ale vremurilor noastre, acest uriaş al teologiei neo-patristice universale a secolului al XX-lea, să trăiască cu atât de puţin confort doar pentru a putea lucra în voie? Cum putea să nu fie recunoscut şi onorat pentru ceea ce era? Aceasta se întâmpla între anii ’80 -’90…

Când intram în locuinţa Părintelui Dumitru şi a Măriei, aceasta din urmă deschidea de obicei uşa, iar el, în acest timp, îmbrăca reverenda. Acest fapt m-a frapat întotdeauna: nu primea vizite în ţinuta obişnuită; avea conştiinţa că preoţia este o stare consacrată şi purta acest veşmânt al preoţilor români, veşmântul slujirii lui Dumnezeu; prima sa reverendă, îmi spunea, îi fusese confecţionată de mama sa, care se ruga ca el să devină preot. Ştim că slujirea lui Dumnezeu a fost inima slujirii sale sacerdotale, ofranda preoţească, jertfa laudei aduse de duhul şi de inimile credincioase. Când vorbea, pentru că vorbea numaidecât, nu înceta să contemple tainele pe care le descria. Părintele Dumitru era un teolog contemplativ şi văzător, un teolog mistic. Vorbea şi scria despre ceea ce vedea. Lângă el, şi asta a fost chiar experienţa „convorbirilor de la Cernica”, mă simţeam ca un şoricel la poalele unui munte. Nu era doar mare ca înălţime, era mare, imens prin sublimitatea spiritului său, întotdeauna înflăcărat de râvnă duhovnicească. Ideile teologice supra-prisoseau, iar el le exprima calm, într-o mare concentrare a spiritului; părea, întotdeauna, că se află în căutarea cuvântului sau frazei fidele contemplaţiei sale. Închidea un pic ochii, ridicându-şi încet chipul, sau, dimpotrivă, înclinându-l către inima sa, ca pentru a străpunge zidurile nevăzute şi pentru a pătrunde şi mai profund taina. Pătrundea tainele divine…

Este ca un film care rulează… văd frumosul său chip inteligent, ascult încă vocea sa smerită şi pătrunzătoare. Surâsul său plăcut îmi apare încă, un zâmbet larg îi străbătea chipul şi îi încreţea ochii, care îi erau deja migdalaţi în aşa măsură încât păreau închişi. Era frumos şi uman, nu doar prin regularitatea trăsăturilor sale, ci, aşa cum au văzut toţi cei care l-au înconjurat, printr-o frumuseţe spirituală, expresie a frumosului său suflet religios român. Cred că, în principal, experienţa personală a rugăciunii isihaste a dat în cursul anilor această strălucire a feţei, inteligenţa naturală transfigurată de Duhul. Uneori, ne rugam împreună în faţa câtorva icoane şi a crucii care se găsea pe unul dintre pereţii încăperii. Era o rugăciune foarte simplă: „Doamne, ajută-ne! Luminează-ne!” Se ruga ca un ţăran român, ceea ce şi era, adresându-se lui Dumnezeu cu toată simplitatea. Arăta o mare smerenie în faţa lui Dumnezeu, a Cărui prezenţă o simţea.

Părintele Dumitru era un om afectuos. Iubea oamenii, în principal pe studenţii săi şi pe tinerii care îl vizitau. Nu ştiu dacă spovedea pe credincioşi. Eu, personal, nu m-am spovedit la el. Îndrăznesc să cred că mă iubea. Uneori, când veneam în Bucureşti, nu îndrăzneam să merg să-l văd, nu din teama de a nu-l deranja, ci pentru că cercetările mele nu erau destul de avansate. El a aflat acest lucru, iar la următoarea mea vizită, mi-a spus: „Când veniţi, nu mă evitaţi!”. Dar nu îl evitam. Aveam numai un fel de teamă de a mă apropia de el şi de a nu fi demn de iubirea sa.

Teologul

Părintele Stăniloae era un gânditor excepţional, având o imensă cultură patristică. Se ştie că avea o preferinţă pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a inspirat cele mai multe dintre lucrările remarcabile pe care le-a publicat, mai cu seamă Teologia Dogmatică Ortodoxă şi Chipul nemuritor al lui Dumnezeu. Avea, deopotrivă, o veneraţie pentru Sfântul Grigorie Palama, graţie căruia se eliberase de o anumită captivitate scolastică şi trecuse de la teologia academică la teologia mistică. Improviza în fiecare clipă idei teologice noi, ca şi cum ar fi fost pe cale să descopere un aspect nou al teologiei noastre ortodoxe. Am păstrat lucrările de pregătire pentru doctorat corectate cu scrisul său frumos. La examenul oral de admisibilitate la doctorat a făcut parte din juriu, deoarece a îndrumat cercetarea mea. În loc să corecteze intervenţiile mele, el răspundea prin mici conferinţe improvizate, pe care ceilalţi profesori le ascultau captivaţi.

Pentru că am lucrat împreună cu el şi pentru că am tradus în franceză câteva dintre cele mai frumoase lucrări ale sale, mai ales cel de-al doilea volum al Dogmaticii, mi se pare că tema principală a reflecţiei sale este taina persoanei create. Dar această preocupare constantă a gândirii sale se înscrie în câmpul mai vast al contribuţiei sale dogmatice, şi anume teologia comuniunii. După părerea mea, acesta a fost modul său de respinge radical gândirea comunismului impersonal care bântuia România acelei epoci. El a răspuns oricărei tentaţii de a concepe viaţa comunitară, în Biserică sau în societate, ca un colectivism sau o uniformizare totalitară a făpturilor umane în menghina statului. Teologia comuniunii, aşa cum a formulat-o fără încetare, pe baza teologiei trinitare, are prelungiri neîncetate în domeniul social, în cel al culturii şi în cel al eclesiologiei. În ceea ce priveşte gândirea filosofică şi teologică occidentală, Părintele Stăniloae, asemenea lui Vladimir Lossky, pe care îl iubea mult, stabileşte fundamentele teologice ale persoanei umane. El permite depăşirea unei concepţii pur psihologice a persoanei, a unei confuzii între aceasta şi individ şi, mai cu seamă, a unei confuzii exclusiv ontologice a divinităţii sau a făpturii umane, privite, şi una şi cealaltă, numai prin prisma naturii. Părintele Dumitru, mărturisind primatul ipostasului asupra naturii, a intuit şi a arătat, într-un mod remarcabil, faptul că distincţia făcută în Dumnezeu între ipostas şi natură se aplică şi făpturii umane după chipul lui Dumnezeu.

De asemenea, doresc să mărturisesc că, după limitele proprii în privinţa cunoaşterii limbii şi literaturii române, consider că Părintele Dumitru Stăniloae este un imens scriitor român. Opera sa constituie un aport excepţional nu numai la gândirea filosofică şi teologică, ci, deopotrivă, la literatura română. Există în stilul său un lirism, creativitate verbală şi sintactică ce sunt dificil le tradus în franceză. Cu toate acestea, şi în acest caz, traducerea franceză a lucrărilor Părintelui Stăniloae constituie un aport cultural şi literar fără egal în cultura occidentală şi, în special, în cea franceză. Opera sa în limba franceză provoacă şi va provoca o veritabilă revoluţie culturală, dacă reuşim s-o difuzăm într-o manieră mulţumitoare. Niciodată, în Franţa nu am avut la dispoziţie un discurs teologic de acest tip, integrând gândirii reflexive şi speculative literatura, poezia, metaforele şi simbolurile. Pentru aceste motive şi pentru cele expuse mai sus, recunoştinţa noastră este imensă faţă de Domnul, în particular faţă de Duhul Sfânt, care, în mod minunat, l-a inspirat pe slujitorul său, Părintele Dumitru, de fericită amintire.

(Părintele Dumitru Stăniloae: mărturii și evocări, Editura Cuvântul Vieții, București, 2013)

1 Ose comprendre que Je t`aime (Temoins spirituels d’aujourd’hui), Paris, editions du Cerf, 1983 [Paris, editions du Cerf, 2008].

2 Mică dogmatică vorbită: Dialoguri la Cernica, (Mărturii ale Ortodoxiei Româneşti), în româneşte de Maria-Cornelia Oros, Sibiu, Editura Deisis, 1995 [Sibiu, Editura Deisis, 2007].

Vedeti si:

***


Categorii

Parintele Dumitru Staniloae, Parintele Marc-Antoine Costa de Beauregard

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “Marturia Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard despre PARINTELE DUMITRU STANILOAE – OMUL SI TEOLOGUL COMUNIUNII: “Cand vorbea, nu inceta sa contemple tainele pe care le descria”

  1. Pingback: Despre Pr. Dumitru Stăniloae – omul și teologul comuniunii | Motive pentru condei
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate