Pe urmele sfintilor români/ ”DOSARUL” SFINTILOR INCHISORILOR – oglinda lasitatilor noastre?/ A FI SAU A NU FI LA LITURGHIE/ Rugaciunile pentru ploaie/ ”MINUNATUL” OM NOU/ Interviu cu pr. Arsenie Muscalu: ”NU AVEM ALTERNATIVA LA ORTODOXIE”

14-06-2015 31 minute Sublinieri

Romania

Pe 20 iunie 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca a doua duminică de după Rusalii să fie dedicată Sfinților Români. Cum prima duminică după Rusalii este dedicată Tuturor Sfinților, prăznuirea oamenilor lui Dumnezeu născuți pe aceste meleaguri se leagă firesc și frumos.

Oricât pare de surprinzător, primele canonizări de sfinți români au loc pe 28 februarie 1950, în plin stalinism. Asta, pentru cei care fără a fi interesați de răspuns, se tot întreabă ce a făcut Biserica Ortodoxă Română în timpul comunismului. Atunci, sub cizma bolșevică, a fost decisă canonizarea lui Calinic de la Cernica, a mitropoliților transilvani Ilie Iorest și Sava Brancovici, a lui Iosif de la Partoș, a lui Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și a țăranului Oprea Miclăuș. Până în 1955, mai sunt canonizați, printre alții Cuvioasa Parascheva sau Dimitrie cel Nou. După revoluție, în 1992, sunt canonizați printre alții Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu și fiii săi, Daniil Sihastrul, Teodora de la Sihla. Urmează alte „valuri” (mici, ce-i drept) de canonizări în 2003, 2005, 2008…

De fiecare dată, cu o stranie obstinație, au fost ocoliți cei pe care evlavia populară a început să-i numească „Sfinții Închisorilor”. A celor care, fie că au murit în temnițele comuniste, fie că au supraviețuit, dar nu s-au dezis de credința în Hristos, în ciuda încercărilor cumplite. Mii și mii de mărturii cuprinse în arhive, jurnale, cărți, documentare vorbesc despre uriașul martiriu la care a fost supus poporul român.

Comuniștii au încercat să extermine elita românilor printr-un masacru sistematic, pus la cale cu sânge rece. Au murit milioane. Alte milioane au fost schingiuite, distruse fizic și psihic. Însă mulți, incredibil de mulți, au rezistat ororilor nemaivăzute (Experimentul Pitești a fost unic în lume). Ca într-o mașină de tocat, comuniștii au băgat în temnițe doctori, ingineri, preoți, filosofi, studenți, elevi, avocați, scriitori, prinți, muncitori, boieri și țărani. Pe partea cealaltă au ieșit morți, schilozi și sfinți. Vreme de mai bine de un deceniu, țara s-a transformat într-un Martirodrom.

Majoritatea zdrobitoare a sfinților din calendarul creștin sunt mucenici din timpul prigoanei creștine a primelor secole. Rămâne atunci de neînțeles cum din perioada celei mari prigoane împotriva creștinilor de pe aceste meleaguri nu a fost găsit nimeni vrednic să fie canonizat. Cu ce sunt mai puțin sfințitoare torturile de la Aiud sau Gherla decât cele din vremea lui Nero sau Dioclețian?

Biserica Ortodoxă Rusă, cu toată moștenirea ei KGB-istă, cu toate reverențele pe care le face unei puteri cu nostalgii staliniste, a canonizat după căderea Uniunii Sovietice mii de mucenici ai Gulagului.

Ba mai mult, acum câțiva ani, ar fi trebuit ca la București să plesnească niște obraji de rușine, când Mitropolitul Vladimir al Chișinăului a anunțat că are în vedere să propună Sinodului Patriarhiei Moscovei (de care ține!) canonizarea lui Valeriu Gafencu (născut la Sângerei, lângă Bălți), dacă Patriarhia Română este de acord, sau nu are ea de gând să-l canonizeze, așa cum s-ar cuveni.

O precizare foarte importantă este că NU Biserica „face” sfinți. Evlavia populară impune Bisericii pe cine să canonizeze. Însuși Patriarhul Daniel explica mecanismul: „Biserica constată sfințenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate”. Însă Biserica are rolul (și datoria) de a dezbate cazurile pe care credincioșii (membri și ei cu drepturi depline ai Bisericii) i le supun atenției. Or, de ani de zile, Biserica Română se face că nu vede dosarul „Sfinților Închisorilor” care îi stă pe masă ca un ghimpe. Ca o oglindă a lașităților.

  • Doxologia:

Preasfințitul Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor/ „Sfinţii închisorilor“

Sigur, ceata martirilor constituie elita sfinţilor şi temelia propriu-zisă a jertfei euharistice în Biserică. Mucenicii primelor secole creştine, succesorii Întâiului mucenic, au fost canonizaţi cu titlul liturgic de „Mare Mucenic sau Muceniţă“, „Purtător de chinuri sau Purtător de biruinţă“. Vocaţia martiriului este o constantă a vieţii bisericeşti. De aceea Sinaxarul Bisericii consemnează mucenicii vremurilor mai noi, în special pe cei din vremea turcocraţiei, cu titlul de Noul Mucenic, precum Ioan Valahul (†1662). Dacă va fi voia lui Dumnezeu, unii dintre cei desemnaţi prin sintagma „sfinţii închisorilor“ vor fi înscrişi în Calendarul bisericesc cu titlul de „Nou mucenic“, după exemplul noilor mucenici şi mărturisitori din gulagul sovietic, înscrişi recent în Calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse, cu zi obştească de pomenire în duminica cea mai apropiată de 25 ianuarie, stil vechi, zi în care, în anul 1918, a fost martirizat primul mucenic al teroarei bolşevice, mitropolitul septuagenar Vladimir al Kievului şi Galiţiei. Oricum, cauzele martiriului sunt comune ambelor Biserici surori, după cum inspirat le-a imortalizat profesorul de teologie Teodor M. Popescu (†1973), în celebra lui conferinţă inaugurală intitulată „De la Nero la Stalin“ şi publicată în anul 1942.

Cităm, spre exemplificare: Creştinismul a cunoscut multe epoci de greutăţi şi de criză, dar niciuna cu tâlcul celei de acum. De la Nero la Stalin, se înşiră pe veacuri opoziţii şi persecuţii sângeroase, lovituri şi sfâşieri dureroase, martiri şi mărturisitori, apostaţi fricoşi sau cinici, nedreptăţi, batjocuri şi profanări scandaloase, ameninţări şi insulte grave aduse lui Iisus Hristos şi Bisericii. Nimic până acum n-a egalat însă, ca impietate şi ca primejdie, acţiunea anticreştină desfăşurată de un sfert de secol în Republica Sovietelor şi – ce e mai grav – pregătită acolo pentru a se revărsa ca un torent de lavă sufocantă şi ucigătoare asupra Bisericii şi a lumii întregi. (Prof. Teodor M. Popescu, De la Nero la Stalin, prelegerea inaugurală ţinută de Facultatea de Teologie din Bucureşti în noiembrie 1941, GÂNDIREA, ianuarie 1942, p. 22)

1940 – an de cumpănă în istoria românilor

În anul 1945, anul de răscruce al istoriei europene, când s-a încheiat a Doua Conflagraţie Mondială şi s-au schimbat brutal sisteme politice, alianţe şi chiar frontiere, acest torent de lavă bolşevică, sufocantă şi ucigătoare s-a revărsat asupra României şi a Bisericii noastre Ortodoxe. Nouă ordine geopolitică s-a impus prin forţa armatei sovietice „eliberatoare“ şi de ocupaţie – care a rămas la noi în ţară, vizibilă, până în anul 1958 – reuşind, prin vârful ei de lance, Partidul Comuniştilor din România, să instaureze un sistem politic după chipul şi asemănarea dictaturii staliniste, diametral opus monarhiei constituţionale, pe care a obligat-o să abdice la sfârşitul anului 1947.

Ca forţă politică, Partidul Comuniştilor din România n-a constituit un element de putere. A apărut în 1921, prin scindarea unei aripi maximaliste din Partidul Social Democrat, care, afiliindu-se la Comintern (A III-a Internaţională Comunistă, cu sediul la Moscova), a devenit o agentură de propagandă bolşevică, instigatoare la destrămarea unităţii statale şi a ordinii sociale, pentru care motive a fost scos, în 1924, în afara legii. A rămas în ilegalitate până la 23 august 1944.

Peste ţară s-au abătut evenimentele istorice antebelice cu grave consecinţe asupra poporului şi a Bisericii noastre. 1940 este an de cumpănă în istoria românilor, Regatul României pierzând prin pactul şi dictatul puterilor europene provincii şi ţinuturi din trupul ţării, însumând peste o treime din teritoriu şi peste un sfert din populaţie. Astfel, în iunie 1940, ca urmare a Ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită să evacueze, cedând fără luptă, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Evacuarea armatei şi administraţiei române din aceste teritorii a fost însoţită de acţiunile antiromâneşti săvârşite de sovietici. Întreaga structură administrativ-bisericească a fost desfiinţată, ocupaţia sovietică desfăşurând o campanie de distrugere a fiinţei naţionale româneşti prin deportări în masă şi prin interzicerea valorilor româneşti.

„Nu contează cine votează, ci cel care numără voturile“

La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forţat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord“, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud“, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul“ (partea sudică a Dobrogei) a fost cedat Bulgariei.

Anul 1941 este anul intrării României în al II-lea Război Mondial. Începând de la 22 iunie până la 27 iulie, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa au fost eliberate de către unităţi ale armatelor germană şi română, terminându-se astfel, din punctul de vedere românesc, războiul legitim de apărare. Hitler i-a cerut însă lui Antonescu să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug, şi să rămână alături de forţele Axei până la victoria finală. Prin acordul dat, Antonescu a pierdut sprijinul societăţii româneşti şi a determinat forţele politice din ţară: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat şi Partidul Comuniştilor din România, toate aflate în afara activităţii parlamentare, să înceapă tratative cu Puterile Aliate pentru ieşirea României din război. Soarta războiului este bine cunoscută.

La 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat prin decret regal din funcţia de prim-ministru şi conducător al statului, regele numind un nou guvern de militari condus de generalul Sănătescu. În această Românie controlată de trupele sovietice de ocupaţie, la 6 martie 1945, Stalin a impus numirea guvernului Petru Groza, controlat de Partidul Comuniştilor din România, care deţinea 14 ministere. La 1 iunie 1946, mareşalul Ion Antonescu a fost executat. La 19 noiembrie 1946 au avut loc primele alegeri parlamentare postbelice, fraudate atât de evident, încât românii au pus pe seama lui Stalin butada că „nu contează cine votează, ci cel care numără voturile“. Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe Tătărescu, PNŢ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular) învinge prin fraudă partidele istorice. La 30 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău, liderii PNŢ-ului sunt arestaţi şi condamnaţi la închisoare, iar partidul este dizolvat. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL – Tătărescu este eliminată din Parlament şi Guvern. Rămăsese monarhia ca ultima piedică în calea instaurării depline a regimului comunist, dar a fost şi ea înlăturată la 30 decembrie 1947, prin abdicarea silită a Regelui Mihai I şi plecarea sa în exil forţat.

Elita ţării era în puşcăriile comuniste

Ca să-şi consolideze puterea, Partidul Comunist, condus de Gheorghiu-Dej şi de Ana Pauker, având la interne pe Teohari Georgescu, a dezlănţuit în anul 1948 un val uriaş de arestări. Statisticile arată că în anul 1950 – în lagărele de muncă silnică din România – erau în jur de 80.000 de deţinuţi; dintre aceştia 40.000 numai la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Toată elita ţării era în puşcăriile comuniste; peste 2 milioane de români au cunoscut regimul concentraţionar comunist. Putem afirma că se urmărea decimarea populaţiei din România.

Pentru a elimina „duşmanii poporului, burghezo-moşierimea exploatatoare, duşmanii de clasă, chiaburii şi alte elemente duşmănoase“, Partidul Comunist din România a preluat şi a implementat modelul sovietic de penitenciar, celebrul gulag, mai ales pentru deţinuţii politici, organizând 44 de închisori şi 72 de lagăre de muncă silnică.

Închisorile comuniste ale gulagului românesc au fost împărţite în: penitenciare de anchetă: Rahova, Malmaison şi Uranus; penitenciare de tranzit: Jilava şi Văcăreşti; închisori pentru femei: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc şi Dumbrăveni; locuri de detenţie pentru minori: Târgşor, Mărgineni şi Cluj; locuri de detenţie pentru deţinuţii bolnavi: spitalele Târgu Ocna şi Văcăreşti; lagăre de muncă silnică: Canalul Dunăre – Marea Neagră, Valea Neagră – Peninsula, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă şi Balta Brăilei; lagăre de reeducare: Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsula şi lagăre de exterminare: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov, Oradea şi Piteşti.

Torturile din gulagul românesc

Viaţa din închisorile comuniste ale gulagului românesc era una de tortură fizică, psihică, morală şi intelectuală. Cele mai întâlnite modalităţi de tortură aplicate deţinuţilor politici – care se împotriveau fizic sau verbal ordinelor venite din partea conducerilor penitenciarelor – erau carcera, munca la ocnă, bătăi, ocări şi insulte, lovituri în părţile ruşinoase ale trupului, lovituri repetate aplicate tălpilor, loviri cu obiecte contondente, pironirea, strivirea degetelor şi scoaterea unghiilor, smulgerea părului din cap, arderea cu foc a anumitor părţi ale trupului, adâncirea rănilor şi presărarea lor cu sare ş.a.

Deţinuţilor din gherlele comuniste li se pregătea mâncare din produse nevandabile în magazinele publice: arpacaş, orz, varză, dovleci, gulii, cartofi, napi, gheare, copite, bojoci, buze, pieliţe, capete de animale; la masă predomina terciul.

În penitenciarul de reeducare de la Piteşti, ca pedeapsă, erau înfometaţi şi obligaţi să mănânce excremente.

Dormeau pe jos, pe rogojini, pe scânduri sau direct pe priciuri, în celule reci şi, uneori, lipsite de lumină, suprapopulate; peste toate acestea nu li se acordau îngrijiri medicale, fiind aproape în totalitate lipsiţi de asistenţa medicală, bolile şi suferinţele lor trupeşti fiind ştiute doar de Dumnezeu, care nu de puţine ori le-a mijlocit minunate tămăduiri.

Peste zece mii de monahi şi monahii scoşi din mănăstiri

Nici Biserica nu a trecut neobservată. Erau hotărâţi să extermine orice religie. Ideologic, credinţa în Dumnezeu era definită ca „opium pentru popor“, incompatibilă cu înfăptuirea himerei egalitarismului social. Cu legea dragostei lui Hristos şi cu spiritul îngăduitor sădit de Biserică în neamul nostru ortodox, nu se putea purcede la lichidarea duşmanului de clasă. De aceea, vechea Biserică trebuia înlocuită cu „biserica“ materialismului ştiinţific şi dialectic, care avea propriile zile de sărbătoare, proprii ei „sfinţi“ ilegalişti, proprii predicatori ai dogmelor ateismului ştiinţific, apt să formeze omul nou. Experienţa bezbojnicilor sovietici le arătase însă că istoriei nu-i place graba. Ei dărâmaseră deja bisericile de zid, dar nu şi biserica din sufletele oamenilor, biserica de acasă. Ai noştri au separat mai întâi şcoala de Biserică, au izgonit-o din spaţiul public, izolând-o între pereţii locaşului de cult. Apoi i-au „naţionalizat“ proprietăţile – un nume nou pentru vechea „secularizare“ – şi i-au creat nenumărate îngrădiri peste care numai mila lui Dumnezeu a trecut-o.

După vechiul tipic liber-cugetător a urmat descălugărirea, legiferată la 19 noiembrie 1959, prin diabolicul Decret nr. 410 privind regimul general al cultelor religioase. Iată şi textul Decretului: „Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române decretează: Art. 1. Decretul nr. 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase se modifică după cum urmează: După Art. 7 se introduce articolul 7/1 având următorul cuprins: Art. 7/1. – Monahismul poate funcţiona numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut stagiul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism numai dacă au vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu sau la pensia de la stat, dacă nu sunt căsătorite şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului Familiei. În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcţii bisericeşti şi să primească salariul cuvenit. Dispoziţiile de mai sus se aplică şi mănăstirilor şi monahilor existenţi“. Este ediţia revăzută şi înrăită a vechiului Decret organic pentru reglementarea schimei monahiceşti, din 30 noiembrie 1864. Decretul 410/1959 a obligat călugării şi călugăriţele cu vârsta mai mică de 55 şi, respectiv, 50 de ani să părăsească mănăstirile. Cei care s-au opus acestei de a doua descălugăriri fie au fost condamnaţi la temniţă, fie au apucat calea munţilor, ascunzându-se prin locuri neumblate, ca părinţii Cleopa, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Iustin Pârvu şi mulţi alţii. Aplicarea Decretului 410/1959 – între anii 1959-1964, prin forţă şi ameninţări – a făcut ca Biserica străbună să cunoască o perioadă de cruntă apăsare şi de tristă amintire pentru monahismul românesc. Securitatea se raporta la călugări – după cuvintele unui oficial comunist, adresate Patriarhului Justinian – ca la o „armată neagră“; peste zece mii de monahi şi monahii au fost supuşi amintitului decret şi peste 100 de mănăstiri au fost desfiinţate, închise sau transformate în aşezăminte sociale.

Mult după căderea regimului comunist, prin anul 2002 – după nenumărate intervenţii din partea fericitului întru adormire Patriarhul Teoctist, adresate Ministerului Culturii şi Cultelor – a fost anulat Decretul 410/1959; de abia atunci putem considera că o parte din români – şi autorităţile în solidar cu ei – au conştientizat răul care i s-a făcut Bisericii şi vieţii monahale.

„Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!“

Răsfoind paginile Dicţionarului Biserica întemniţată. România: 1944-1989, apărut în 1998 sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, din cele peste 2.544 de nume, 1.725 sunt preoţi ortodocşi. Iar în Studiul introductiv al amintitului dicţionar apar 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun, sechestraţi sau exilaţi; unii dintre ei fiind declaraţi morţi în împrejurări suspecte. S-au consemnat peste 1.500 de cazuri de personal ecleziastic auxiliar, care a fost epurat.

Datorită unor vrednici slujitori – monahi sau de mir – multe dintre celulele din acele locuri de suferinţă, de torturi fizice şi psihice, de umilinţă şi mortificare, au fost transformate în chilii monastice, din care nu lipsea pravila, Rugăciunea lui Iisus, Sfânta Liturghie, Vecernia, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi al Maicii Domnului; nu lipsea nici lectura Sfintei Scripturi şi a Filocaliei.

Postul din Vinerea Mare – sau din zilele de miercuri şi de vineri ale fiecărei săptămâni – însoţit de Spovedanie şi Pocăinţă, nu a fost în zadar; toate acestea – încununate de primirea Sfintei Împărtăşanii – au avut un puternic rol transfigurator, după cum spunea Valeriu Gafencu, numit „sfântul închisorilor“: „Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!“ Oare nu asta înseamnă convertirea lui Nicolae Steinhardt, înduhovnicirea unor slujitori şi gânditori creştini?!

Toate atrocităţile unui regim totalitarist – cum a fost cel comunist – au fost biruite numai prin credinţă; şi această biruinţă a Crucii au purtat-o şi cei din interiorul închisorilor şi cei din afara acestora. Întreaga ţară a devenit – cum spunea Ioan Ioanide – „închisoarea cea de toate zilele“; de fapt, însuşi regimul comunist-ateu recunoştea că ţara a fost transformată într-un lagăr, din moment ce făcea parte din „lagărul comunist“.

Aşadar, perioada anilor 1945-1989 va rămâne – pentru totdeauna – un Memento mori al neamului românesc; dar şi un îndemn puternic – simbolizat în mod excepţional de Memorialul de la Aiud, înălţat în acea Vale a Robilor şi a plângerii – de a ne strădui spre permanenta înălţare duhovnicească, transformându-ne viaţa într-un urcuş spre Înviere.

Arhim Mihail Daniliuc: Sfinții „nesfinți” ai neamului nostru românesc

Începând din anul 1992, în a doua duminică după Rusalii îi proslăvim pe toți sfinții – știuți sau neștiuți – plămădiți pe pământul românesc în sânul Bisericii noastre ortodoxe. Dacă, până la acea dată, pe conaționalii noștri, deveniți locatari ai Cereștii Împărății, nu îi cinsteam în vreo zi specială, iată că Dumnezeu a rânduit să ne bucurăm de așa o sărbătoare, care ar trebui să ne facă sufletele să vibreze, știind că înaintea tronului Preasfintei Treimi avem rugători români, născuți și crescuți în duhul credinței și al evlaviei străbune. Desigur, nu această hotărâre sinodală a generat mulţimea sfinţilor români trecuţi în calendarele noastre şi sărbătoriţi cu atâta evlavie, ci mulţimea sfinţilor români cunoscuţi şi necunoscuţi a determinat forul suprem al Bisericii noastre Ortodoxe să le acorde o duminică din an spre a-i cinsti pe toţi împreună, deoarece în Împărăţia Cerurilor ei se află în deplină comuniune. O astfel de sărbătoare există şi în alte Biserici Ortodoxe, arătând încă o dată că Dumnezeu este minunat întru sfinţii Săi, în unitatea iubirii Preasfintei Treimi, dar în diversitatea popoarelor din care ei provin. Duminica Sfinților Români constituie, aşadar, un memorial viu al prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt pe pământ românesc, de la apariţia creştinismului şi, din mila Celui Preaînalt, până la sfârşitul veacului. O decizie luată într-un anumit moment istoric are, iată, consecinţe veşnice: la sfârşitul veacurilor, ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, în cartea Apocalipsei (cap. 21), fiecare neam, fiecare popor îşi va aduce slava în faţa tronului Preasfintei Treimi, în Împărăţia Cerurilor. Or, tocmai sfinţii unui neam reprezintă frumuseţea cea veşnică a măreţiei lui în faţa Unicului Izvor al Sfinţeniei, din care oamenii se împărtăşesc numai dacă Îl caută pe Dumnezeu.

Așadar, căutarea sfinţeniei nu este apanajul vreunei categorii sociale sau profesionale, nu este rezervată doar cinului monahal şi nici vreunui ins în chip individual. Chemarea la sfințenie nu se adresează unui singur popor, ci – indiferent de națiune, etnie, apartenență socio-profesională, situație economică ori culturală – sfinţenia oferă, de fapt, sensul deplin al vieţii omului pe pământ, reprezentând, după cum afirma unul din marii noştri teologi, „împlinirea umanului”.

Primul „sinod” care i-a canonizat pe aceşti fraţi de credinţă şi de simţire românească a fost cel infailibil al poporului, iar abia după aceea forul suprem al Bisericii noastre i-a confirmat, arătând astfel că Duhul Sfânt lucrează în oameni şi îi face să recunoască sfințenia unui înaintaș sau chiar a unui contemporan. Bunăoară, în romanul Vremuri de bejenie, Sadoveanu creionează un portret remarcabil al călugărului cu viață sfântă de la Mănăstirea Râșca, starețul Ioan, hirotonit mai târziu arhiereu în scaunul Episcopiei Hușilor. Sinodul Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinților pe Cuviosul Ioan de la Râșca și Secu abia în 2008. De unde știa Sadoveanu de viața vrednică de filele patericului a acestui monah? Desigur din tradiția populară, dar și dintr-o serie de însemnări mai vechi.

În calendar găsim aproape 120 de sfinți români, consemnați cu o culoare distinctă, albastru. E mult sau puțin? În cei peste 2000 de credință necurmată și nealterată în spațiul carpato-danubiano-pontic am spune că sunt puțini. Dintre atâtea sute generații doar atâția au plăcut lui Dumnezeu? Cu siguranță, sunt mult mai mulți. Nu toți sfinții, „prieteni” ai lui Dumnezeu, cum îi numește dumnezeiescul Pavel, Apostolul, apar în sinaxare. Există nenumăraţi alţii, necunoscuți, care au trăit o viață curată în credință și smerenie, în ascultare de Biserică și iubire față de semeni. Singur Dumnezeu îi știe pe toți, răsplătindu-le nevoința, jertfa și dragostea.

Din vetrele monahale, din munții românești ce odinioară foșneau de mulțimea sihaștrilor, din miile de preoți ai satelor și orașelor, care au vegheat ca păstoriții lor să cunoască Adevărul și Iubirea, din cătunele și cetățile românești pline de oameni evlavioși, cucernici, familiști convinși și împlinitori ai rânduielilor credinței noastre sfinte, cu palmele bătătorite de muncă și frunțile arse de soare ori de viscole nemilostive, din rândul zecilor de mii de oșteni jertfiţi pentru libertatea și demnitatea neamului și a Bisericii străbune, din rândul miilor de întemnițați pentru idealurile și credința lor sfântă, dintre medicii și ostenitorii spitalelor, care au săvârșit „liturghia iubirii” îngrijind pe cei suferinzi, dintre dascălii națiunii noastre, cei care au slujit, la rândul lor, o altfel de liturghie, cea „a cuvântului rostit ori scris”, desțelenind și luminând sufletele învățăceilor lor, dintre toate aceste categorii, zic, Domnul Și-a ales și răsplătit pe cei care, într-un fel sau altul, au împlinit chemarea, au ascultat Cuvântul, au dăruit totul pentru a câștiga Împărăţia Cerurilor.

Prin sfinții români proslăviți în această zi binecuvântată culegem roadele unei credințe milenare, ale unei pietăți cu totul speciale a unui popor răstignit de nenumărate ori în istoria sa, dar înviat datorită rugăciunilor sfinţilor – pentru că sfinţii sunt rugători la Dumnezeu îndeosebi pentru cei din neamul lor. Însă, cu tristețe, simţim tot mai mult cum secularizarea, înstrăinarea şi însingurarea de Dumnezeu dau târcoale tezaurului de credinţă şi evlavie românească. Să facem un exerciţiu de imaginaţie, închipuindu-ne cum va fi peste 500 de ani, dacă, din mila Domnului, va mai exista viaţă pe pământ: Biserica va mai avea de unde să culeagă roade ale lucrării Sfântului Duh pe meleagurile noastre? Se vor mai oficia oare slujbe măreţe de canonizare a unor sfinţi români, la care să se adune mii şi mii de credincioşi, spre a le cinsti viaţa şi înfăptuirile? Vor mai fi oameni de stat rămaşi neclintiţi în credinţă, evlavie şi milostenie, precum vrednicii voievozi de odinioară? Vor mai fi vlădici, preoţi, vieţuitori ai sfintelor mănăstiri, buni creştini şi creştine cu viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, care să determine această autoritate a conştiinţei vii a Bisericii să recunoască sfinţenia lor? Iată câteva întrebări la care vă invit să medităm, cu speranţa că răspunsurile se vor arăta favorabile dacă vom urma îndemnul dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur: „să alergăm la mijlocirea sfinţilor, dar să nu ne mărginim la aceasta, ci să lucrăm şi noi cum se cuvine, după pilda pe care ne-au dat-o ei”.

Nicolae Pintilie: Rugăciunile pentru ploaie – să udăm pământul împreună cu Dumnezeu

Ochii i se umezeau părintelui, de câte ori povestea unul dintre examenele vieții sale. Într-o vară secetoasă, pe când încerca să-i explice unui om adevărurile de credință, răzvrătitul i-a răspuns sec: „Părinte, să aduci ploaia!”. O provocare? O ispită?

A doua zi, părintele a scos în curtea bisericii icoanele și a citit rugăciunile pentru ploaie. Dogoarea era insuportabilă, iar sătenilor le lipsea optimismul. Sau credința. Pe cer nu se arata niciun semn. Cu toate acestea, după nici două ore, un nor mic s-a așezat peste soare și a făcut puțină umbră. În timpul care a urmat, umbra a acoperit tot soarele și cerul, bucată cu bucată. Se simțea răcoarea și… minune! A început ploaia! O ploaie mult așteptată, o ploaie bogată. O ploaie care nu a venit doar în acel loc, ci și în satele învecinate.

Aceasta este o frântură din viața unui preot simplu, care se odihnește acum la umbra unei mici mănăstiri. Toată viața a avut o vorbă pe care o spunea aproape obsesiv ucenicilor teologi: Domnule, preotul este proroc! Are putere de proroc!”. De multe ori, nu înțelegeam ce voia să ne transmită părintele. Și, totuși, când ne-a povestit experiența rugăciunii pentru ploaie, am găsit legătura cu Ilie Tesviteanul, cel care a „încuiat” și apoi a „descuiat” cerul,  după trei ani și șase luni.

Bunica Maria are aproape 80 de ani și am găsit-o plângând. Venea din grădină. „Am rupt de trei ori astăzi coada la sapă. E nenorocire cu noi anul ăsta. Păcatele noastre și mila lui Dumnezeu… poate S-a îndura de copii!”

Daniel este student la Arhitectură și, după cursuri, și-a programat o întâlnire cu prietenii într-una dintre zonele de agrement ale orașului „Poate nu va ploua. Termin sesiunea și plec la mare. Aș vrea să fie frumos…”

Seceta – o realitate constatată

Toate cele trei situații sunt realități ale zilelor noastre. Seceta, un fenomen meteorologic, este trăită diferit, de fiecare în parte. Pentru omul de la țară, care depinde de rodul pământului, ploaia este viață. De cele mai multe ori, pentru cei de la oraș, atunci când plouă se aude că „afară este vreme rea”. De ce? Pentru că ei au hipermarket-ul la dispoziție. Însă, prea puțini se gândesc la aspectele pe care seceta prelungită le poate avea și pentru cei din realitatea urbană. Trăim cu toții greutatea nădușelii, atunci când betonul se încinge și aerul frige la propriu… Cu toate acestea, căutăm „mângâierea” aerului condiționat.

Dincolo de diferența rural/ urban, și pentru unii, și pentru alții seceta este o realitate cruntă. Arșița a crăpat pământul și a lăsat plantele uscate pe câmp. În multe zone, recoltele sunt compromise. Mai mult, specialiștii au demonstrat că seceta prelungită trage după sine seceta hidrogeologică – scăderea substanțială a nivelului pânzei de ape freatică, rezervorul de apă subterană. Așa s-a întâmplat în Etiopia, între anii 1984-1985. Opt milioane de oameni din nordul țării au fost afectați de foamete, murind peste un milion. Din cauza acestei catastrofe, Etiopia este cunoscută până astăzi în lume, ca fiind „țara foamei”.

Cu toții știm să dăm cifre sau statistici, să constatăm o stare de fapt… dar soluții găsim mai puțini. Da, un sistem performant de irigații poate rezolva multe, dar nu luăm în calcul că există posibilitatea că sofisticatul sistem să nu aibă ce distribui. Sistemul de irigații nu „naște” apa! Dar, oare cine „naște” ploaia?

CINE aduce ploaia?

Cunoscutul Iov din Sfânta Scriptură, în urmă cu mii de ani, se întreba retoric dacă „ploaia are tată”: Domnul a răspuns lui Iov, din mijlocul furtunii și a zis: Ai ajuns tu la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le ţin deoparte pentru vremuri de strâmtorare, pentru zilele de bătălie şi de război? Unde se risipesc aburii şi se răspândeşte pe pământ vântul de la răsărit? Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum tunetului, ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească? Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă? Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă? Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer? Apele se încheagă şi se întăresc ca piatra şi fala mării se face sloi!” (Iov 38, 22-30)

După mii de ani, în anul 2013, deci în plină epocă științifică, Water Science and Engineering afirma că, până în prezent, nu se cunoaşte pe deplin mecanismul formării picăturilor de ploaie”. Afirmația științei, nu a teologiei! Cu toate acestea, mare parte a presei românești a scris despre procesiunile Bisericii organizate în aceste zile ca fiind „întoarcerea în Evul Mediu”. Așa să fie?

„Tot poporul pleacă genunchii și capetele”

Tot demersul științei încetează, când lipsa apei se face simțită. Și, atunci, parcă ne amintim că, într-un colț al sufletului, am crezut odată în Dumnezeu. Dar, au venit bunăstarea, binele, fericirea dată de confortul propriu, iar Dumnezeu a rămas în spate… Însă, când pământul crapă la propriu, ne întoarcem în genunchi… căci Dumnezeu este Cel care „face să răsară soarele Său şi peste cei răi, şi peste cei buni şi face să plouă şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:45).

Se naște întrebarea logică, pentru omul care în toate caută o explicație: are Dumnezeu nevoie  ca noi să-L rugăm, și apoi El să ne trimită ploaia? O ține așa, ascunsă, doar pentru El? Care este, totuși, sensul acelor rugăciuni în care creștinii cu mâinile bătătorite de muncă și cu fața arsă de soare își însoțesc preotul, purtând sfintele icoane?

„Tot poporul pleacă genunchii și capetele și însuși arhiereul sau preotul, plecându-și genunchii, cu pătrundere și inimă umilită, citește rugăciunile… Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru (…) treci cu vedere greșelile noastre și trimite ploile tale peste locurile cele lipsite, veselește fața pământului pentru săracii poporului, pentru prunci (…) Ție ne rugăm și cu umilință cădem înaintea Ta, mărturisind păcatele noastre, deschide stăvilarele cerului, îndură-Te de bătrâni, de tineri, de pruncii de la sân (…) Doamne, știm că suntem nevrednici de îndurările Tale și că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noștri. Tu ești drept, noi suntem nedrepți, Tu iubești, noi dușmănim, Tu ești îndurător, noi neîndurători… Așa, Doamne, Dumnezeul nostru, auzi-ne pe noi păcătoșii și nu trece cu vederea rugăciunile noastre, nici să biruiască fărădelegea noastră mila Ta, pentru că numai de sete ne topim ci, și de alte mii de rele, trimite, Doamne, binecuvântarea ploii Tale…”

Sunt șapte rugăciuni alcătuite în secolul al XIV-lea, de către Calist, Patriarhul Constantinopolului. Din selecția pe care am prezentat-o accentul, așa cum observăm, cade pe aspectul penitențial – poporul se căiește de păcatele sale, invocând mila lui Dumnezeu.

Seceta îndelungă este, astfel, un examen al întregii comunități, un moment critic de conștientizare și de regăsire a lui Dumnezeu. Îl găsim pe Dumnezeu prin rugăciune. Deci, rugăciunea, în aspectul ei de CONȘTIENTIZARE a păcatelor noastre, devine împreună lucrătoare cu Dumnezeu, la aducerea picăturilor de ploaie!

Dar, ce te faci când aproapele tău consideră că procesiunea pentru invocarea milei lui Dumnezeu este întoarcere la „barbarisme”?

Simplu. Chiar dacă celălalt încă mai caută explicații științifice, noi trebuie să adunăm rugăciune lângă rugăciune. Să înmulțim rugăciunea, ca să completăm locul lipsă, de acolo de unde lipsește rugăciune fratelui. Să ne gândim că facem un dar celui care încă nu crede. Un dar prețios – pentru că rugăciunea noastră poate să Îl mai facă încă o dată pe Dumnezeu să ne trimită darul lui… ploaia! Exact așa cum, prin rugăciunea lui,  părintele de la începutul acestor rânduri, a avut „putere de proroc”!

Arhim. Mihail Daniliuc: Duminica pot lipsi de la Sfânta Liturghie?

Nu de puține ori mi s-a întâmplat să aud din partea unor credincioși că nu au participat duminica la dumnezeiasca Liturghie, deoarece au avut mai multe evenimente în familie(nunți, botezuri, aniversări) sau din pricina faptului că le-au sosit musafiri, au călătorit ori chiar au învățat. Unii, cu o debordată convingere, se pretind buni creștini, deși nu găsesc timp să participe la liturghia din duminici și sărbători. Sigur că asemenea situații ne amintesc de cunoscuta parabolă evanghelică despre cei chemați la cină. Sărmanii invitați! Au declinat poftirea și cinstea de a cina cu Dumnezeu. Știm din textul scripturistic că Stăpânul s-a mâniat foarte tare pe cei ce s-au folosit de varii pretexte spre a nu da curs onoarei ce li s-a făcut. În nefericita situație ne aflăm și noi atunci când, cu aceeaşi ușurință, invocăm felurite dezvinovățiri ca să nu venim la Cina Domnului.

Carevasăzică, se cer lămurite două dileme: pot fi bun creștin fără a participa la Sfânta Liturghie? Ce activități omenești justifică absența noastră de la această slujbă?

Deși răspunsul vi se va părea prea abrupt, dintru început trebuie să afirm că nu putem fi buni creștini fără participarea la dumnezeiasca Liturghie și că nicio activitate cotidiană nu justifică lipsa noastră de la biserică. Ce bine se potrivesc aici spusele părintelui Arsenie Papacioc: „Sfânta Liturghie face abstracție de la orice fel de comparație. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînțeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil”.

Cum să fii bun creștin, fără a fi martor la „misterul mântuirii neamului omenesc”, permanentizat pe pământ şi în ceruri? Nu poți fi bun creștin, zic, dacă te lipsești de Liturghie, deoarece ea dezvăluie neîncetata lucrare a Domnului nostru Iisus Hristos în lume şi pentru lume, în Duhul Sfânt, spre a o aduce, primenită prin Jertfa Sa, înaintea Tatălui. Liturghia ortodoxă, înfățișând taina mântuirii, îi reaminteşte credinciosului istoria răscumpărării neamului omenesc, făcându-l să devină contemporan cu Hristos și cu a Sa lucrare izbăvitoare pentru noi.

Totul este sfânt și sfințitor în Liturghie căci, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, „nu vreun om, nici vreun arhanghel, nici o altă putere creată, ci Însuși Mântuitorul a orânduit această slujbă”. De aceea, pe parcursul întregii Liturghii, credinciosul trăiește o anumită stare sufletească evolutivă, de la risipirea și tulburarea resimţite în momentul intrării în Biserică, la o pace lăuntrică, o regăsire a adevăratelor sensuri ale vieții, o hotărâre de a urma calea și povățuirile lui Hristos. Punctul culminant îl atinge în momentul împărtășirii cu Sfântul Trupul și Sfântul Sânge ale Mântuitorului, atunci când se unește cu dumnezeirea, cu Însuși Iisus Hristos, „Calea, Adevărul și Viața”.

Într-o atare situație, cum să nu vii la sfânta și sfințitoarea oficiere? Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că întotdeauna la Sfânta Liturghie sfinții îngeri, care stau de față și se roagă pentru noi și împreună cu noi, scriu de fiecare dată pe cei ce intră în biserică și se înfățișează cu numele lor înaintea lui Dumnezeu. Astfel, „absenţele” unui credincios se marchează în cer. Cum să nu fiu prezent la măreața slujbă, de vreme ce în Sfânta Liturghie se întâmplă negrăita minune a contemporaneizării noastre cu Dumnezeu?! Prin Liturghie El ne cheamă să participăm la lucrarea divino-umană a mântuirii.

Având în vedere toate acestea, mi se pare de prisos să încercăm a găsi pretexte spre a lipsi duminica de la Liturghie. Ce frumos ar fi ca prezența la biserică să constituie grija de căpătâi a bunului creștin, iar celelalte activități să graviteze în jurul ei! Nu poți pierde o Sfântă Liturghie, căci fiecare oficiere se arată unică în felul său și nimeni nu va izbuti s-o recupereze vreodată. Cuvintele părintelui Arsenie Papacioc grăiesc limpede în acest sens: „Este atât de necesară şi de obligatorie participarea la Sfânta Liturghie, mai mult chiar decât ne sunt necesare lumina şi aerul. Liturghia este cea mai mare lucrare pe pământ şi folosul dincolo de închipuire al întregii creații a lui Dumnezeu”.

Şi totuşi, în societatea contemporană nici nu concepem ca anumite categorii profesionale să nu lucreze chiar și în zi de duminică. Ce s-ar întâmpla într-un spital, dacă duminica nu se asigură garda necesară măcar pentru intervențiile de urgență? Sau într-o unitate de ambulanță? Sau de cei care depinde alimentarea cu apă a unui oraș? Dar dacă cei care se îngrijesc de un azil de bătrâni sau orfelinat nu ar prepara hrana, înfometându-i astfel pe oropsiții locatari din respectivele centre, cum ar fi? Exemplele pot continua. Şi într-o mănăstire, duminica, atunci când toți călugării se află la dumnezeiasca Liturghie, cineva muncește pregătind masa pentru viețuitori ori pentru creștinii care solicită la finele slujbei un blid de mâncare. Așadar, cum să procedăm ca să ne îndeplinim obligațiile profesionale concomitent cu cele privind învățătura de credință? Oare unui medic chirurg i se permite să lipsească din gardă duminica? Cu siguranță nu! Dar el săvârșeşte acolo o altfel de liturghie, a iubirii – prelungirea celei euharistice din Biserică. Devenind „instrumentul” desăvârșitului Taumaturg, prin mâinile sale se vor tămădui, se vor salva, primind alinare, cei obidiţi şi împovărați de grele suferințe.

Practic, dacă timpul și împrejurările permit, cei obligați să muncească în duminici ori în zilele de sărbătoare se pot abate pe la biserică, în drumul către locul de muncă. Aprind o lumânare, rostesc o rugăciune, lăsând făgăduința că vor reveni să-și împlinească datoria de bun creștin. După terminarea programului, pot participa, seara, la vecernie sau vor citi acasă un acatist. Sărbătoarea nu presupune doar slujbă și odihnă, ci și lucrare duhovnicească: să facem milostenie, să cercetăm pe bolnavi, pe cei singuri, să zăbovim în preajma celor rătăciţi pe cărările umbroase ale vieții. Peste toate, neparticiparea la Sfânta Liturghie în duminici și sărbători trebuie să stârnească în sufletul creștinului un sentiment de regret. Să evite ca nefirescul să devină firesc. Chiar dacă obligațiile profesionale îl împiedică vină la biserică, să nu se resemneze, să nu lase conștiința să-i justifice absența, ci, dimpotrivă, să lupte pentru ca la următoarea sărbătoare sau duminică să ajungă numaidecât în „antecamera Împărăției lui Dumnezeu”, Biserica.

Dacă toată lumea civilizată este de acord asupra principiilor convieţuirii între semeni, principii fundamentate în cele din urmă pe Evanghelie, asupra păcatelor toată lumea este în dezacord cu toată lumea. În ultimele decenii chiar şi marile confesiuni creştine şi-au schimbat lista de păcate şi virtuţi. Societatea civilă occidentală a presat an de an asupra creştinismului, reuşind să ajungă în cele din urmă chiar şi în altarele protestante de unde îşi face cunoscute profeţiile despre viitor.

Din toată această viermuială conceptuală, în care nu mai există un sus şi un jos şi nici adevăruri universal valabile, se naşte un om nou pe care Biserica cu greu îl poate mântui. Pentru că, spre deosebire de omul vechi, el se crede deja mai bun, mai luminat, mai altfel. Şi în loc să asculte se va apuca să îşi predice „evanghelia” lui, chiar dacă asta va însemna să o schimbe pe cea din Biserică…

  • Ziarul Lumina:

Victor Stoica: Pe urmele sfinților români

În anul 60 după Hristos, Sfântul Apostol Andrei a ajuns în Dobrogea împreună cu ucenicii săi. Peștera care i-a fost sălaș se află într-o pădure de tei, în apropierea a patru râuri poziționate în formă de cruce. Ele au cea mai bună apă din Dobrogea și mulți îi atribuie însușiri tămăduitoare. Aici au răsărit crucile sfinte, în clipa martiriului Sfântului Apostol Andrei, cruci păstrate până azi la Mănăstirea Dervent și de aici au pornit primii creștini, din ținuturile Sciției Minor până la Helis și peste munți, până la hotarele Daciei.

De atunci, dacă Sfântul Apostol Andrei și-a găsit locaș într-o peșteră, tot peșterile sunt cele ce păstrează urmele trecerii primilor creștini. De la peșterile Dobrogei până la chilia săpată în piatră a Sfântului Daniil Sihastrul, de la grotele de pe văile Buzăului, Oltului, Istrului, Jiului, Dâmboviței sau Ialomiței, de la Hâmăiești la Corbii de Piatră, Turnu sau Dumbrăveni până la Defileul Dunării, înțelepții sihaștri au predicat și au călăuzit continuu locuitorii din împrejurimi sau veniți de aiurea. Lângă cetatea Enisala de pe malul râului Razelm, se găsea o peșteră ascunsă în adâncimi, unde stăpânul locului cobora cu sfială să ceară binecuvântarea sihastrului ce-și găsise ascunziș „din calea vremurilor pustiitoare”.

Pentru că pe aceste pământuri, timpul prigoanei a revenit de nenumărate ori de-a lungul istoriei, dăruind multor creștini cununa muceniciei. O spun martirii criptelor dobrogene, mucenicii Ortodoxiei ardelene, mărturisitorii perioadei comuniste și mulți alții.

Oare cum arătau acești sfinți? Izvoarele antice, reprezentând chipurile și trăsăturile popula­țiilor geto-dace de pe columne, mausolee, arcuri de triumf, sculp­turi, picturi romane sau gre­cești, ne oferă informații suficiente asupra primilor sfinți de pe teritoriul României. La rândul ei, antropometria modernă ne ajută să reconstituim cu mare exactitate portretele martirilor după moaștele descoperite în criptele străvechi, adăugându-le atributele transfigurării și spiritualizării plastice bizantine.

Toate acestea ne duc la o concluzie tulburătoare, de netăgăduit, a asemănării chipurilor vechi cu cele mult mai cunoscute din timpurile apropiate. Și înainte de toate, acestea poartă o fărâmă din nimbul luminos ce încununează nu fruntea dem­nităților omenești, ci strălucirea aureolei divine, care împrumută din măreția ei celor ce au ales calea către Hristos, pentru a duce țara în veșnicie, mutând biserica făcută de mâinile lor în ceruri cu tot cu catapeteasmă și jertfe, cu sunetul răscolitor și profund al clopotelor prin care auzim cum acest pământ se pregătește mereu de Înviere…

Urmele pașilor sfinților se văd pretutindeni, ca un semn că fiecare palmă de pământ este sfântă și toate cărările sunt presărate cu cruci sau troițe.

„Țara și-a-mpins hotare­le/Toa­te, până la cer” (Lucian Blaga). Tot ce face creștinul aici este o continuă înălțare, fiecare fapt își câștigă dincolo de rodul direct al muncii lui sensul etern al rostului său. Plugarul nu se oprește la capătul moșiei: „El singuratic duce, către cer/Brazda pornită-n țara de la vatră…” (Tudor Arghezi).

Câmpia pare goală, dar nu este pustie; deasupra ei trec mereu-mereu, în crucea nopții, luminile rugilor, pentru a aduce țării mântuire, pentru ca grâul să fie orișicând sfințit.

Ștefan cel Mare și Sfânt întreba de ostașii de seamă ai Moldovei și tot el răspundea, numindu-i odată cu locul de luptă și jertfă eroică pentru apărarea și păstrarea țării în veacul veacului. Noi nu ne întrebăm unde sunt sfinții noștri care au în­veșnicit menirea noastră întru credință. Noi ne rugăm lor, fără să căutăm un loc anume, pentru că duhul lor e pretutindeni, în fiecare petic de țarină, sus în cer, jos pe pământ sau în apele mai jos decât pământul, în tot ce zboară, trăiește și mișcă „râul, ramul”.

Mormintele lor nu sunt goale, duhul sfinților plutește pe dea­supra lor ca un zvon al vocilor sfinților sau călugărilor, ca lacrimile mamelor sau fiicelor care udă și acum moaștele cele nestricăcioase.

Prin mărturisirea, lupta, pătimirea și viețuirea lor, primind cununa sfințeniei, s-au transformat într-un zid indestructibil, apărând credința și hotarele patriei. Numărul lor, știut doar de Tatăl Ceresc, crește mereu și se înalță spre orizontul pregătit, unde moartea nu are nici o putere. Veghea lor nu s-a întrerupt niciodată; în peșterile pustnicilor luminează întotdeauna candelele aprinse pentru ca fiecare picătură de apă să fie agheasmă, pentru ca pâinea și vinul să aibă mereu puterea lor euharistică, pentru ca pe cerul nostru să strălucească mereu steaua magilor de la Răsărit, luminând prin tainice ferestre slovele ceasloavelor mereu deschise, pentru ca imnurile creștine să se ridice mereu clocotitoare peste sanctuarele munților, câmpiilor și apelor…

Sfinții noștri și discreția zilelor de astăzi

Duminica Sfinţilor Români, o zi care vine după Duminica Rusaliilor şi după Duminica Tuturor Sfinţilor, închinată sfinţeniei crescute din neamul nostru românesc. O zi în care Mântuitorul cheamă la Altarul din cer, să săvârșească Liturghia cerească, pe toți sfinții zămisliți de poporul nostru.

Astăzi cinstim în mod sobornicesc pe sfinţii români înveşniciţi prin hotărâri sinodale în calendar, dar şi pe cei mulţi bineplăcuţi lui Dumnezeu şi rămaşi necunoscuţi pentru noi, cei de astăzi. Şi unii, şi alţii sunt modele apropiate de statornicie întru Hristos.

Însă ne‑am obișnuit să‑i vedem pe sfinți foarte îndepărtați în timp față de noi. Ei există, dar au trăit cândva, în alte condiții, credem noi, mult mai propice pentru a ajunge la sfințenie. Astăzi există sfinţi, poate ne și întâlnim cu ei în anumite condiţii, dar nu ştim, nu percepem, nu simțim această înălţime a trăirii omeneşti. De multe ori ne punem întrebarea cum îl identificăm pe omul sfânt? Omul sfânt înseamnă om cercetat de Dumnezeu, om care s‑a împărtășit de sfințenia lui Dumnezeu, nu om cu merite deosebite, cu performanțe morale, profesionale, intelectuale. Evident că acestea din urmă nu sunt excluse, dar ele sunt o consecință a faptului că omul respectiv a primit mult har dumnezeiesc.

Într‑o vreme în care manualele și mass-media ucid eroii naționali în favoarea unor “eroi” mondeni, într‑o vreme în care oamenii nu mai au dispoziție spre cele cu anevoie, când tinerii ucenicesc la cele ale încrederii în sine, când smerenia – cel mai binecuvântat rod al Duhului Sfânt – este expusă ca fiind complex de inferioritate, când ni se pare că România nu mai este o țară frumoasă, când credem că poporul român a ajuns la coada clasamentului european, când ni se pare că țara noastră nu-și mai poate hrăni pruncii, că nu-și mai poate ocroti bătrânii, să nu uităm că în calendarul Bisericii noastre nu există vreo lună în care să nu fie pomenit cel puţin un sfânt român, iar rugăciunile lor se revarsă ca o ploaie de har peste toți românii, de pretutindeni.

De asemenea, poporul păstrează în memoria Bisericii și își exprimă în modul cel mai liber, uneori chiar cam zgomotos,  evlavia pentru anumiţi părinți, monahi sau mireni, recunoscuți pentru râvna lor. Se recunoaşte sfinţenia neamului nostru, care nu lipsește, numărul celor sfinți fiind cu siguranță mult mai extins decât numărul celor care au fost trecuţi în calendar, dar momentul în care cineva este proclamat sfânt trebuie lăsat harului lui Dumnezeu, care lucrează în mod tainic.

Cei care cinstesc în mod special anumiți buni viețuitori, încă nerecunoscuți ca sfinți prin hotărâri sinodale, trebuie să o facă în discreție și bună-cuviință, virtuți atât de plăcute și specifice oamenilor sfinți, cu răbdare și în ascultare față de Biserică, cu gândul că toate se împlinesc doar când va voi Domnul. Orice om care se află în ascultare se află de fapt în chiar voia lui Dumnezeu. Când nu ne aflăm în ascultare, apar dilemele. Atunci apar calculele noastre nesfârşite, înlănţuirile de raţionamente, atunci intervin, în egală măsură, presiunile propriilor noastre imbolduri, mai curate sau mai puţin curate. Duhul Sfânt dăruieşte sfinţenia, iar cine este cu adevărat sfânt în ceruri este rugător pentru noi toți.

Cinstirea celor rugători și râvnitori în cele dumnezeiești din neamul nostru nu are sensul copierii de modele individuale, de afirmare a unui triumf, fie el și duhovnicesc, ci trebuie să fie dedicată efortului de a lepăda viaţa împătimită şi a o primi pe cea virtuoasă cu Hristos, în discreție, nu pentru a fi văzuți de oameni.

Augustin Paunoiu: Vremea sfinţilor

Scriu aceste rânduri pentru martirii din Orient. Creştini sim­pli din Egipt, Siria, Irak sau Libia care au primit cunu­na muceniciei fără să stea prea mult pe gânduri. Viaţa lor, ca şi sfâr­şitul ei, e dovadă că oricine are acces la sfinţenie. Cu o con­di­ţie. Să fie suficient de puternic încât moartea să nu-l în­spăi­mâ­n­te. Uşor de zis în cuvinte, dar dificil de realizat în faptă.

Dacă vreţi să facem un test cu noi să vedem dacă am candida cu succes la slava martirică ar trebui să ne imaginăm un om cu o mi­tralieră, stând în biserică, duminica la Liturghie, care ne spu­ne: „Cine rămâne la Liturghie va fi omorât. Cine pleacă scapă“. Câţi am rămâne în continuare la slujbă? Greu de răspuns.

Sfinţii nu cred niciodată că sunt sfinţi. Ei se pregătesc pentru via­ţa adevărată cu preţul eforturilor, încercărilor şi sacrificiilor pe ca­re lumea nu le crede sau nu le înţelege. De multe ori nici nu credem că ei stau printre noi. Doar golul lăsat prin dispariţia lor ne dă ştire despre ei.

Opera sfântului, lucrarea lui este chiar viaţa sa. Şi el este în în­tre­gime în viaţa sa asumată conform umanităţii înseşi pe care nu re­nunţă să o transceandă. Sfinţenia este o aventură, este chiar sin­gura aventură. Cine a înţeles acest lucru a intrat în inima cre­din­ţei veritabile, a simţit tresărind în trupul său muritor o altă cu­tremurare decât cea a morţii, o speranţă neomenească.

De ce singura aventură? Pentru că, aşa cum spunea Leon Bloy, unica nenorocire este cea de a nu fi sfinţi.

Sfinţii sunt casnicii lui Dumnezeu. Aşa spune Scriptura. Deci casa lui Dumnezeu este locaşul oamenilor şi nu al supraomului. Creştinul nu e un supraom. Sfinţii, cu atât mai mult, sau mai puţin, încă. Sfinţii nu sunt înălţători sau admirabili; ei nu au nevoie de sublim, ci sublimul de ei. Sfinţii nu sunt eroi în maniera eroilor lui Plutarh. Pentru că un erou ne dă iluzia că depăşeşte umanitatea. Sfântul nu o depăşeşte, ci o asumă, el se străduieşte să o realizeze în modul cel mai deplin cu putinţă.

Chipurile sfinţilor sunt nenumărate, fără ca, în acelaşi timp, unul să semene cu celălalt, asemenea oricărei fiinţe care o­cu­pă un loc în timp şi spaţiu, loc care n-aparţine decât lui şi care nu va mai fi al nimănui altcuiva. Orice om este veşnic în locul său, ne asigură Goethe. Locul sfântului nefiind niciodată dat, el trebu­ie să-l merite şi să-l cucerească.

În acelaşi timp, nu există vreo ierarhie între sfinţi: unii mai im­por­­tanţi, aflaţi mai în faţă, iar alţii, de mâna a doua. Nu. În faţa lui Dumnezeu, sfinţii neştiuţi de noi cu numele au aceeaşi greuta­te ca şi fraţii lor slăviţi din calendare.

Sfinţenia, spunea un scriitor francez, Georges Bernanos, nu are for­mule, sau pentru a spune mai bine, ea le are pe toate. Ea adu­nă şi înflăcărează toate forţele, ea realizează concentrarea celor mai înalte capacităţi ale omului. Pentru a o cunoaşte, ea pretinde de la noi un efort, ca şi noi să participăm într-o anumită măsură la ritmul său, la elanul său imens.

Pentru aceea, sfântul scapă istoricului care stabileşte doar re­la­ţii cauză-efect, limitate la domeniul faptelor sensibile. El se slu­jeş­te de reprezentări fără a atinge adevărul fiinţei, ca şi matema­ti­cianul care, în semnele ce le aplică la ceea ce el a văzut, face ab­s­tra­c­ţie de particularităţile lucrului de care se ocupă. Dacă isto­ri­cul se ţine de o precizie riguroasă, el ne va învăţa puţine lucruri des­pre existenţa unui sfânt.

Sfinţenia nu este un lux, ci o necesitate. Sfinţii sunt cei care men­ţin viaţa interioară fără de care umanitatea se va de­gra­da până va pieri. Privind la lumea noastră am putea crede că timpul sfinţilor a trecut. Dar, dimpotrivă, vremea lor este totdeauna.

„Nu avem alternativă la Ortodoxie”

Ortodoxia înseamnă continuitate deplină cu Hristos, cu Cincizecimea, cu predica apostolică și cu sfinții lui Dumnezeu. În același timp, Ortodoxia nu este un tezaur pasiv aparținând trecutului, pe care alții ar trebui să-l dezgroape și să și-l însușească, ci tradiția permanent vie și dinamică pe care și-o asumă toți cei care Îl iubesc pe Mântuitor. Mai jos, un interviu cu părintele Arsenie Muscalu de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul” din localitatea prahoveană Cornu.

Părinte Arsenie, își asumă in­telectualii de astăzi valorile Ortodoxiei? Cum ve­deți această relație între intelectuali și Biserică, pe de o parte, și intelectuali și popor, pe de altă parte?

Doamna Aurora Cornu, prima soție a lui Marin Preda, ctitora noastră, atunci când a avut loc inaugurarea mănăstirii, a fost întrebată cum vede viitorul mănăstirii și ce ar trebui să facă acest locaș pentru a ajuta apropierea intelectualilor de Biserică. Fiindcă dânsa a avut când a ctitorit mănăstirea și un gând de felul acesta, să existe aici o bibliotecă, să aducă din cărțile pe care le are la Paris, să se dezvolte aici un spațiu care să stimuleze creația spirituală, culturală.

Răspunsul ei a fost unul simplu: „Nu trebuie să facă nimic”. Cei care au întrebat-o se refereau la o acțiune. Apoi ea a continuat: „Cei de aici trebuie doar să fie adevărați. Călugări adevărați”. Vedeți dumneavoastră, intelectualii sunt sensibili la autentic. Cred că de asta este nevoie, de autentic. Intelectualul este un spirit critic foarte ascuțit. Nu poți să-l păcălești, să mimezi. Socotesc că asta i-ar atrage spre Biserică, să simtă că cei pe care-i întâlnesc în Biserică sunt autentici. Or, aici avem mult de suferit. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, aș zice că intelectualii sunt cruzi cu noi. Ne critică cu destul de multă ușurință, fără să sesizeze că suntem oameni și noi, că am fost crescuți și formați într-un anume fel, și așa cum spunea Mitropolitul Antonie de Suroj, de multe ori suntem păgâni în substanța noastră și doar îmbrăcăm un veșmânt de creș­tini. Așa este. De multe ori avem o cugetare păgânească, lumească, nu avem substanță crești­nească. Dar și ei o cer de la noi cu parcă prea mare ușurință. Ne luptăm să fim la nivelul dorit…

Sunt exigențe înalte.

Da, e aproape un criticism. Dar exigența lor ne folosește. Spiritul critic al lor ne pune la treabă. Cred că cu asta i-am putea convinge.

Ar mai fi posibil un fenomen asemănător Rugului Aprins în România zilelor noastre?

De ce să nu fie posibil? Nu mai sunt intelectualii de forța aceea, dar nici duhovnici de forța aceea, însă ar fi necesară o astfel de mișcare. O întâlnire între Biserică și oamenii de cultură. E greu de realizat totuși aceasta.

Cum ați surprinde starea spirituală a neamului românesc astăzi?

Îmi este greu să spun ceva. Cred că acest neam, deși putem stârni zâmbetele unora, are nevoie de pocăință. Pentru că a părăsit pe Dumnezeul părinților lui. Lucrurile par așa, că se înfundă toate. Nu mai ajungem la un liman. Gândiți-vă, dacă ar fi să luăm în calcul numai milioanele de avorturi făcute din 1989 până astăzi, aproape încă o dată populația României. Sunt oameni care se pocăiesc, cu sinceritate în pocăința lor, chiar mulți. Dar pocăința trebuie să fie pe măsura păcatului. Or, e firavă această pocăință în raport cu păcatul acesta uriaș care nu poate să nu apese asupra nea­mului nostru românesc. Dacă nu se deș­teaptă, și să ne dea Dumnezeu oameni, preoți insuflați care să cheme pe oameni la pocăință, la îndreptare, la viețuire crești­neas­că adevărată, bine nu va fi.

Cum pot știința și tehnologia sluji credinței? În general, unii văd între ele o contradicție, o incompatibilitate.

Cred că de aici apar multe false probleme, pentru că sunt văzute ca aflându-se într-o contra­dicție. La oamenii profunzi, acestea nu sunt însă opuse una alteia. Blaise Pascal are o observație, și anume că oamenii foarte simpli, am spune noi, neper­ver­tiți de cultură și oamenii care au străbătut toată cunoașterea omenească au ceva în comun. Ei au o înțelegere foarte adâncă, o intuiție a lucrurilor. Pentru astfel de oameni, cele două nu sunt în contradicție.
Dar oamenii care au ieșit, pe de o parte, din ignoranța aceasta nevinovată, dar n-au ajuns la profunzimi de înțelegere, sunt tulburați de lume și creează confuzii, contradicții artificiale.
Știința și tehnologia se referă la lumea creată, iar credința ne poartă în lumea lui Dumnezeu, în lumea necreată. Fundamental între ele nu se află contradicție.

Care credeți că ar fi cele mai mari ispite din lumea în care trăim?

Cea mai mare ispită pentru lumea contemporană mi se pare a fi cea exprimată de un monah de la mănăstirea din Essex, acum adormit în Domnul, părintele Symeon. Ea se află într-un fel în sincretism. Părintele Symeon spunea că aceasta este ispita din rai pe care diavolul a rafinat-o cumva într-un mod potrivit cu omul de astăzi. Să mă explic. E vorba de primejdia omului de a-și face fiecare dumnezeul lui și religia lui. Asta ne paște și pe noi, care spunem că suntem ortodocși. Pentru că, în modul cum ne trăim credința, de multe ori ne referim la proiecțiile noastre, la imaginile noastre despre Dumnezeu, decât la Dumnezeu în mod real. Aceasta mi se pare cea mai mare ispită, autoîndumnezeirea, în forme nuanțate, după cultură, după civilizație, după fiecare individ. E vorba de centrarea aceasta pe sine. Așa au profețit de fapt Apostolii. Ne-o spune Sfântul Pavel: „În zilele din urmă vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine” (2 Tim. 3, 1-2). Întotdeauna a existat în firea noastră omenească cea căzută iubirea de sine, dar acum este ceva exacerbat. Și de aici vin toate celelalte. Și sex, și droguri, inclusiv ateismul.

Cum ați privi la ora actuală Ortodoxia? Mai are ea amplitudinea, forța din primul mileniu creștin? Cât de actuală mai este ea acum?

Într-un fel, nu aș fi pus întrebarea asta. În ce sens o spun? Ortodoxia nu poate să trăiască decât cu plinătate. Nici porțile iadului nu o vor birui. Ea trăiește la aceleași măsuri în toată istoria. Nu putem vorbi de vreo împuținare, de vreo scădere a ei. Ceea ce sesizăm însă este faptul că martorii vii ai Ortodoxiei s-au împuținat. Da, poate au fost mai mulți altădată. Adică, oamenii în care se întrupează cumva Ortodoxia, oamenii în care Ortodoxia își trăiește măsurile ei cele mai mari poate că s-au împuținat în vremurile de acum. E o sărăcire din punctul acesta de vedere. Și asta trebuie să ne îngrijoreze. Ortodoxia este părtășie la viața dumnezeiască. Nu avem alternativă la Ortodoxie. Dumnezeu ni S-a descoperit astfel: „Eu sunt Cel ce sunt”. În afară de El nu există viață.

duhovnicul-maicilor-parintele-arsenie-muscalu


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “Pe urmele sfintilor români/ ”DOSARUL” SFINTILOR INCHISORILOR – oglinda lasitatilor noastre?/ A FI SAU A NU FI LA LITURGHIE/ Rugaciunile pentru ploaie/ ”MINUNATUL” OM NOU/ Interviu cu pr. Arsenie Muscalu: ”NU AVEM ALTERNATIVA LA ORTODOXIE”

  1. Pentru lasitatea noastra; pentru colaborationismul cu comunistii ; pentru acceptarea comunismului ca un sistem nivelant care satisface orgoliul semidoctilor ; dar mai ales pentru invidia fata de vecin, coleg de serviciu sau fata de vreun frate al nostru aflat in vreo dregatorie; care roade neamul nostru romanesc.
    Pentru toate acestea nu suntem in stare sa canonizam pe fratii, parintii sau copiii care s-au jertfit in lagare si inchisori, in anchete in domicilii obligatorii;ca noi sa putem astazi exista in acesta tara!!!

  2. A trebuit sa accentueze cineva de la un ziar problema aceasta a refuzarii luarii in seama a suferintei locuitorilor acestei tari, a preotilor acestei tari.

  3. “Profesorul Amílkas Alivizátos, într-un studiu al său[ix], a adunat toate condiţiile prealabile ale practicii Bisericii Ortodoxe în privinţa recunoaşterii Sfinţilor, iar acestea sunt:

    a. apartenenţa la Biserică („prin intermediul Sfântului Botez”)

    b. mărturisirea credinţei ortodoxe

    c. viaţa sfântă

    d. servicii deosebite aduse religiei creştine şi Bisericii (Sf. Constantin cel Mare, de exemplu)

    e. „mărturia minunilor săvârşite de Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului, în viaţă sau după moarte”[x].

    Aceste criterii au fost avute în vedere în toate proclamările de noi Sfinţi care au avut loc în ultimii zeci de ani. Deja Evghénios Voúlgaris îşi pusese problema dacă criteriile din vremurile mai vechi mai pot fi puse în aplicare fără vreo schimbare în timpurile mai noi. Dar asupra acestei probleme vom reveni. Aici trebuie făcută observaţia că, în afara cazului muceniciei reale[xi] «pentru Hristos», care constituie o dovadă în sine a îndumnezeirii, „viaţa sfântă întru toate”, ca element al sfinţeniei, poate fi dovedită doar prin mărturia acelora care se găsesc în situaţie de luminare de la Duhul Sfânt, pentru că „cel duhovnicesc toate le judecă, pe el însă, nu-l judecă nimeni” (1Cor. 2,15).

    „Cei duhovniceşti”, adică cei care au luminarea Duhului Sfânt, au capacitatea de a discerne pe ceilalţi purtători de duh şi, în consecinţă, de a mărturisi sfinţenia inimii[xii], pentru care estimarea exterioară sau verdictul popular nu sunt suficiente. Criteriul „serviciilor deosebite” aduse Bisericii este cu neputinţă de evaluat şi, în acelaşi timp, periculos pentru evaluarea sfinţeniei pentru că, dacă e interpretat într-un mod interesat, el poate fi utilizat în sprijinul oricărei oportunităţi. Insistenţa Bisericii Greciei şi celei a Ciprului de a face clară diferenţa dintre martiri ai credinţei şi martiri ai neamului[xiii] confirmă exagerările şi abuzurile la care poate duce implementarea acestui criteriu cu preponderenţă şi în dauna celorlalte criterii.

    3. Conştiinţa patristică, continuă şi neschimbată, este aceea că sfinţenia se recunoaşte pe baza vădirii ei de către Însuşi Dumnezeu prin intermediul minunilor (autentice). Acest criteriu este cel mai sigur, din punct de vedere bisericesc, şi este predominant în domeniul aghiologhiei ortodoxe. Patriarhul Nectarie al Ierusalimului (1660-1669)[xiv] prezintă pe scurt experienţa Bisericii. Astfel, el scrie: „trei sunt cele care mărturisesc sfinţenia omului: mai întâi, ortodoxia ireproşabilă, apoi dobândirea tuturor virtuţilor, care rezultă din împotrivirea până la sânge faţă de păcat şi, în sfârşit, arătarea de la Dumnezeu a minunilor şi semnelor peste fire. Cea dintâi este necesară pentru mântuire. A doua este caracteristică a sfinţeniei. Iar a treia este cea mai necesară pentru dovedire”[xv].
    Acest text, scris în urma provocării occidentale şi străbătut de dorinţa explicită de a diferenţia practica ortodoxă de denaturarea occidentală, are o importanţă semnificativă datorită deplinătăţii teologice şi limpezimii lui. El diferenţiază, pe de o parte, adevărul de sfinţenia închipuită („meşteşugită”, vezi 2Pt. 1,16) şi, pe de alta, lasă dovedirea sfinţeniei lui Dumnezeu şi nu oamenilor”.
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/04/05/parintele-gh-metallinos-ce-este-sfintenia-si-care-sunt-criteriile-de-canonizare-in-traditia-ortodoxa/

  4. Pingback: Sfântul Sinod a decis să pună început canonizărilor MĂRTURISITORILOR din ÎNCHISORILE COMUNISTE/ Taina Sfântului Botez rămâne NESCHIMBATĂ, spre dezamăgirea presei de propagandă
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare