A ADORMIT INTRU DOMNUL PARINTELE MIHAIL LUNGEANU, marturisitor al temnitelor comuniste, supravietuitor al iadului reeducarii de la Pitesti

3-09-2012 5 minute Sublinieri

Am primit pe e-mail:

A trecut la cele vesnice pr Mihail Lungeanu. A supravietuit Pitestiului, a stat cu Valeriu Gafencu in temnitele comuniste. Este depus la biserica Bunavestire din Iasi, inmormantarea va fi joi. Dumnezeu sa-l odihneasca!

***

Părintele Mihail Lungeanu a făcut 16 ani și jumătate de închisoare. Mihail Lungeanu a trecut prin reeducările de la Piteşti, din care a scăpat în mod miraculos, de altfel acesta fiind momentul crucial care i-a schimbat viaţa. S-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă îl va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va aşterne la picioarele Lui, în sensul că se va preoţi sau va merge la o mânăstire pentru a se călugări. Ruga i-a fost ascultată şi, pe motiv că era bolnav de TBC pulmonar, a părăsit definitiv Piteştiul fiind transferat la Targu Ocna.

După prima eliberare, ajuns acasă, i-a spus tatălui său, care era preot la Biserica “Buna Vestire” din Iaşi, că  va intra în mânăstire sau va urma Teologia. După ce a meditat câteva clipe, surprins de hotărâre, i-a spus că îl înţelege ca preot, dar nu şi ca tată. Hotărârea lui Mihai însă a fost definitivă. O vreme a stat în mânăstirea Vladimirești unde a fost socotit un doctor fără de arginţi, însă după puţin timp Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat a doua oară.

În temniţa comunistă  Mihai Lungeanu a studiat teologia prin alfabetul Morse. Abia la vârsta de 74 de ani visul lui s-a realizat, devenind preot. În închisoare a învățat pe de rost Noul Testament. A rămas profund impresionat de bunătatea şi puterea rugăciunii lui Valeriu Gafencu de care a îngrijit ca student la Medicină şi coleg de celulă la Târgu Ocna.

Nu i s-a mai dat voie să-şi continue studiile la Facultatea de Medicină. Salvat din bolile crunte căpătate prin puşcării şi din torturile în care alţii îşi pierduseră viaţa, tânărul medicinist de atunci și-a propus să-şi dedice restul zilelor slujirii lui Dumnezeu. Însă nu i s-a permis nici aceasta decât târziu, după Revoluţie, la treizeci de ani de la eliberare, când a fost hirotonit preot la Biserica Buna Vestire, biserică la care slujise şi tatăl său. Până la acel momnt a lucrat ca biolog la un laborator clinic din oraşul natal Iaşi. Mihail Lungeanu s-a căsătorit cu Georgeta Cobzaru, solistă a Filarmonicii Iaşi, cu care are doi copii.

  • Fericiti cei Prigoniti:

”Doamne, scoate-mă de aici şi toată viaţa o pun la picioarele Tale!”

Am ajuns la Târgu-Ocna în primăvara anului 1950, printr-o minune a Maicii Domnului.

În 1947, când am fost arestat, eram student în anul 5 la Facultatea de Medicină din Iaşi. Am fost arestat pentru legătura cu grupul de studenţi legionari de la Medicină. În toamna lui 1949 am ajuns la Piteşti, unde am intrat în focurile reeducării. În prima zi bătaia a durat de la şapte şi jumătate dimineaţa până la amiază. Au urmat apoi altele. Mă rugam permanent lui Dumnezeu. O singură noapte nu m-am rugat şi îmi reproşez asta toată viaţa; dacă nu mă rugam mai mult mă prăbuşeam total. Şi în bătăi, tot timpul mă rugam ”Doamne, scoate-mă de aici şi toată viaţa o pun la picioarele Tale!”. Şi m-a scăpat.

După o săptămână-două, eu şi alţii am fost duşi la Văcăreşti. Încă de la Iaşi eram bolnav de rinichi. Cum urinam cu sânge, au crezut că am TBC renal, dar era altceva. Sanitarul de la Piteşti ştia că sunt bolnav şi m-a trimis şi pe mine la Văcăreşti.

Cât am stat la Văcăreşti au venit vreo trei serii de la Piteşti şi, după controlul pulmonar, îi trimitea pe cei bolnavi la Târgu-Ocna iar pe ceilalţi înapoi la Piteşti. Pe mine, care nu aveam TBC, nu ştiu de ce, m-au ţinut pe loc. Mă rugam ”Doamne, nu mă trimite înapoi!”. M-am rugat mult la Maica Domnului şi m-a ajutat.

După ce am stat o vreme la Văcăreşti şi nu m-au trimis nici colo, nici colo, într-o noapte am avut un vis. Am visat-o pe Maica Domnului care mi-a spus ceva, nu mai ţin minte ce, şi mă simţeam foarte vinovat. În continuarea visului, mă aflam în curtea de plimbare de la Văcăreşti, scos cu alţi colegi. În curticica aceea era şi un cireş înflorit, pe care erau puse nişte haine la uscat. Curticica avea formă de triunghi, la vârf era prepeleacul cu santinela care ne păzea, iar pe partea cealaltă, la baza triunghiului, era uşa pe care intram noi. Se deschide uşa şi intră un gardian:

– Care eşti Lungeanu?

– Eu.

– Fă-ţi bagajele şi pleci!

M-am trezit. Măi, mă tot întrebam, oare ce o fi cu visul acesta?

Dimineaţa am fost scoşi la plimbare. În curte, ca în vis, santinela din prepeleac şi cireşul cu hainele agăţate de el. Se deschide uşa şi intră gardianul:

– Care eşti Lungeanu?

– Eu.

– Fă-ţi bagajele şi pleci!

Exact ca în vis. În ziua aceea m-au pus pe cursă şi am ajuns la Târgu-Ocna, unde am stat trei ani şi jumătate. Printr-o minune m-a scos Maica Domnului şi în loc să mă trimită la Piteşti, m-a adus la Târgu-Ocna.

(Pr. Mihai Lungeanu – Sfântul închisorilor, de Pr. Moise Iorgovan, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pag. 105-106)

Mihai Lungeanu – “omul cu blândeţe deosebită şi o aleasă bunătate”

Prin toamna anului 1955, la o regrupare a deţinuţilor făcută de administraţia închisorii, în celula unde stăteam a venit un bărbat tânăr, frumos, ai cărui ochi exprimau blândeţe deosebită şi o aleasă bunătate. De statură înaltă, tânărul domn s-a apropiat şi, întinzându-mi mâna, mi-a spus că este Mihai Lungeanu, din Iaşi –   student la Medicină, în anul V, când fusese arestat prima dată, în august 1947. Era la a doua condamnare. Imediat, între noi s-a legat o prietenie dintre acelea care sunt binecuvântate cu darul de a nu se sfârşi niciodată, nici chiar dincolo de mormânt.

Mihai Lungeanu a trecut prin reeducările de la Piteşti, din care a scăpat în mod miraculos, de altfel acesta fiind momentul crucial care i-a schimbat viaţa. Mi-a spus că s-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă îl va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va aşterne la picioarele Lui, în sensul că se va preoţi sau va merge la o mânăstire pentru a se călugări. Ruga i-a fost ascultată şi, pe considerentul că era bolnav de TBC pulmonar, a părăsit definitiv Piteştiul.

După eliberare, ajuns acasă, i-a spus tatălui său, care era preot la Biserica “Buna Vestire” din Iaşi, că va abandona Medicina şi va intra în mânăstire sau va urma Teologia. După ce a meditat câteva clipe, surprins de hotărâre, i-a spus că îl înţelege ca preot, dar nu şi ca tată. Hotărârea lui Mihai însă a fost definitivă. (…)

Cât am stat în celulă cu Mihai Lungeanu, se plimba încet şi continuu, căutând să reţină anumite pasaje din nişte file împăturite pe care le strângea în pumni. Prin nu ştiu ce minune, căpătase un capitol din Noul Testament. Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament. Îl priveam năucit şi l-am comparat cu Sorel din romanul “Roşu şi negru” de Stendhal. Citisem de multă vreme cartea şi, în sinea mea, eram convins că sunt exagerări, dar de această dată aveam în faţă un nou Sorel, pe Mihai Lungeanu, tânărul care a învăţat în temniţa comunistă Teologia prin alfabetul Morse.

Pe secţia a II-a, la bolnavi cronici, am fost din nou împreună cu Mihai.

Nu ştiu de ce, dar nu cred că a fost o simplă întâmplare când, încă o dată de-a lungul osândei pe care am executat-o, pe 13 ianuarie 1963 l-am reîntâlnit pe Mihai. Cei izolaţi în Celular, care refuzasem categoric reeducarea, am fost mutaţi în Zarcă. În curte, gardianul care ne escorta a strigat:

– Ascultă, bă, la mine şi ia pe cinci!

Atunci am simţit în dreapta mea un cot, care parcă mă înghiontea. Când am întors capul, lângă mine era Mihai:

– Grigore, deşi n-am fost împreună în ultimul timp, eram sigur că ne vom găsi în Zarcă, pe aceeaşi poziţie.

Ajunşi în faţa uşii, pentru că nu puteam intra cinci odată, gardianul ne-a spus să intrăm câte doi. De mână cu Mihai, am pătruns în Zarcă şi odată cu noi, în dreapta şi în stânga noastră, parcă cineva ne-ar fi condus paşii. Şi, deşi nu am fost în aceeaşi celulă, soarta a făcut să ne mai întâlnim o dată când greul era atât de mare, încât îmbrăca haina disperării.

Stors şi sfârşit de boală şi de multele izolări severe făcute – numai în acea perioadă executasem 65 zile ca pedeapsă – zăceam pe un pat unde îmi aşteptam, mai conştient ca oricând, sfârşitul. Mihai, care mă veghea atât cât putea pentru a nu fi observat de gardian, după mai multe ocolişuri, m-a întrebat:

– Grigore, care ar fi ultima ta dorinţă?

– Mihai, i-am răspuns. Aş vrea să fiu scos afară şi aruncat pe iarbă în curte, să mor cu ochii la cer…

Au trecut de atunci peste 30 de ani şi  Dumnezeu a vrut ca amândoi să ieşim din temniţă. În libertate, Mihai s-a întors la Iaşi, iar eu am plecat departe de ţară, în exil.

*

Pe locul numit Râpa Robilor din Aiud, s-a înălţat un maiestuos mausoleu, sfinţit de Înălţarea Sfintei Cruci, rămânând ca în fiecare an, pe 14 septembrie, să se facă pomenire pentru cei de sub glie. În afara unui mare sobor de preoţi, la sfinţire au fost prezenţi foştii deţinuţi politici care mai erau în viaţă, precum şi dintre rudele acestora. Pentru a participa la eveniment, am trecut Atlanticul şi mă aflam din nou în Aiud, dar nu între zidurile temniţei, ci afară, ca să iau parte la slujba de pomenire. De mine s-au apropiat un domn şi o doamnă, care nu putea fi decât soţia acestuia.

– Iată, Grigore, ne întâlnim din nou în Aiud, dar de această dată liberi, în afara zidurilor. Îţi mai aminteşti?

– Mihai!…

Ne-am pomenit unul în braţele celuilalt plângând, poate de bucurie, poate de amarul pe care amândoi l-am îndurat iar din cauza emoţiilor care ne-au copleşit nu mai auzeam decât “Frate!”, “Frate!”…

Am ajuns la convingerea că o dorinţă, oricât de  mare ar fi, are un timp anume pentru realizarea ei, iar părintele Mihai a confirmat cu prisosinţă acest lucru. Cu o perseverenţă rar întâlnită şi, în acelaşi timp, cu foarte multe piedici, Mihai a fost uns diacon, rămânând astfel multă vreme în slujba bisericii. Abia la vârsta de 74 de ani, visul lui s-a realizat, devenind preot din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, şi nu unul obişnuit, ci de o tulburătoare trăire religioasă, cu mult har şi cu o nesfârşită iubire de oameni.

Binecuvintează, părinte Mihai!

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)


Categorii

Fenomenul Pitesti, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Preoti si duhovnici romani, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “A ADORMIT INTRU DOMNUL PARINTELE MIHAIL LUNGEANU, marturisitor al temnitelor comuniste, supravietuitor al iadului reeducarii de la Pitesti

  1. ma simt de parca as fi ajuns la cina dupa ce s-a strans masa. Multumesc!
    Nu pot sa spun decat ca imi pare rau ca am dormit pana acum niste ani in urma.

  2. si de prea multe ori mai dorm si acum

  3. Dumnezeu sa-l odihneasca!

  4. Multa rugaciune l-a salvat. Si ca acest parinte au fost multi. Dupa tot ce am citit si vazut eu se pare ca in inchisorile comuniste s-a creat mai mult decit in mod obisnuit in viata o situatie limita in care omul este complet dezbracat de puterile lui obisnuite. Adica toata puterea, materiala vreau sa zic, a fost data pe mina unor distrugatori. Si el, detinutul a fost confruntat cu distrugerea fizica si psihica. O situatie nuda, fara inconjor, fara alte nuante, fara portite de scapare fizica,fara paleative spirituale, filozofice, cafegiste, . Acolo a fost pe principiul: ori ei ori EL. In nici un caz: ori ei ori eu.

    Stau si ma gindesc cum este sa fii in momente limita….ani de zile, zi de zi, ceas de ceas. Si cum este sa te incordezi, sa te lupti, in tot acest timp. Este o incordare spirituala uriasa, titanica, mult mai coplesitoare decit cea fizica.

    Cu adevarat asta nu vine de la om ci de la Dumnezeu. Pe de alta parte pot sa inteleg dar foarte vag si abstract de ce s-a spus, paradoxal, ca atunci cind au iesit din inchisoare unii dintre ei au regretat, ca le-a lipsit atmosfera. De fapt, ca sa reusesti sa te mentii uman in acele conditii nu puteai s-o faci fara Harul lui Dumnezeu, care asa cum am vazut si aici lucra cu putere. De fapt inchisoarea a insemnat o ridicare a valului, o dezvaluire a realitatii care arata foarte clar dezbarat de orice iluzii ale lumii din afara cele doua cai: a diavolului si a LUi Dumnezeu. IN inchisori nu a existat cale de mijloc, nu au existat caldiceii. Adica puteau fi caldicei dar apoi trebuiau sa se hotareasca: ori-ori. Si rugaciunea pina la urma a fost arma ultima in fata celei mai negre disperari.

  5. Din viaţa Părintelui Mihai Lungeanu

    Născut în 1924. Tatăl său era preot, iar mama învăţătoare. Urmează Medicina, întreruptă în anul IV, 1947, când este arestat şi condamnat 4 ani ca frate de Cruce. Va executa însă 6 ani şi trei luni. Trece prin reeducarea de la Piteşti unde promite lui Dumnezeu că de va scăpa de aici, toată viaţa o va pune la picioarele Lui. Ajunge la Tg. Ocna unde era suspect de tuberculoză renală. Alături de doamna doctor Margareta şi de ceilalţi medici (Banu, Ghiţulescu, Floricel, Lefa, Georgescu) ajută la tratarea bolnavilor. Eliberat, ocupă doar un post de sanitar pe Salvare şi în timpul acesta practică Rugăciunea inimii, vizitează mănăstiri, cunoaşte pe ieromonahii Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală, Petroniu Tănase, Roman Braga, Sandu Tudor, Ioan Iovan, pe maica Mihaela sau maica Veronica de la Vladimireşti.

    În august 1954 este rearestat şi condamnat 15 ani muncă silnică. A făcut 10 ani şi se eliberează în 1964. Se înscrie la facultatea de Biologie şi ocupă un post de biolog la Iaşi. Slujeşte lui Dumnezeu în societate, în familie, dar nu poate deveni preot cum ar fi vrut. Abia după 1989 este hirotonit diacon onorific de către arhiepiscopul Bartolomeu Anania, la Cluj. În 17 ianuarie 1999 este hirotonit preot în parohia tatălui său, deci la vârsta de 75 ani. Astfel şi-a văzut împlinit visul şi legământul făcut lui Dumnezeu în închisoare (Fl. Strejnicu, „Creştinismul Mişcării Legionare”, 2001, p.171). După 1990 este mereu prezent la parastasele şi comemorările martirilor din închisori.

  6. Pingback: PARINTELE CONSTANTIN VOICESCU – 15 ani de la mutarea la Domnul a unui PREOT AL CURAJULUI, JERTFEI SI SLUJIRII IN CETATE (8 septembrie). Viata de sfintenie si minuni in inchisorile de la Targu Ocna si Aiud -
  7. Pingback: Din amintirile unui preot mult patimitor in inchisorile comuniste: PARINTELE MIHAI LUNGEANU despre PUTEREA IZBAVITOARE A RUGACIUNII CONTINUE si intalnirile cu PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “O singură noapte nu m-am rugat și îmi reproşez asta toat
  8. Pingback: PUTEREA MINUNATA A MAICII DOMNULUI in razboiul cu patimile, in lupta pentru feciorie si in izbavirea din mari primejdii si nenorociri. CUM DESCOPERIM CARE ESTE VOIA LUI DUMNEZEU IN VIATA NOASTRA si cum sa dobandim DISCERNAMANTUL, atunci cand minciuna este
  9. Pingback: PUTEREA SI IMPORTANTA CAPITALA A RUGACIUNII. “Cine nu respira, nu traieste. Cine nu se roaga, nu respira har”. Puterea BINECUVANTARII unui preot, puterea semnului crucii, LUCRAREA HARULUI si conditiile pastrarii lui, mijloacele REZISTENTEI LA
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare