DE LA PITESTI LA ABU GHRAIB via EXPERIMENTUL STANFORD. Despre conditiile in care oamenii normali devin TORTIONARII FEROCI ai semenilor lor si despre NEVOINTA DE A FI OM. In plus: observatii critice fata de proiectul ”REEDUCAREA DE LA PITESTI” realizat de CNSAS

22-10-2014 12 minute Sublinieri

Abu-ghraib-leash

O discuție cu Philip G. Zimbardo. Găsind speranță in descoperirea capacității universale de a face rău

Claudia Dreifus/ New York Times

San Francisco – În casa lui Philip G. Zimbardo, pereții sunt acoperiți cu măști din Indonezia, Africa și Pacificul de NV.

Dr. Zimbardo, un psiholog social și fostul președinte al Asociației Americane de Psihologie, si-a creat o reputație studiind modul în care oamenii ascund binele și răul din ei înșiși și în ce condiții se exprimă fiecare dintre aceste laturi.

Experimentul său desfășurat la Stanford în 1971, cunoscut sub numele de „Stanford Prison Experiment” (SPE) în manualele de științe sociale, a arătat cum anonimatul, conformismul și plictiseala pot fi folosite pentru a induce un comportament sadic în studenți altfel normali. Mai recent, Dr. Zimbardo, care are acum 74 de ani, a studiat modul în care deciziile politice și alegerile individuale au condus la abuzuri la închisoarea Abu Ghraib din Irak. Drumul care l-a dus de la Stanford la Abu Ghraib este descris în noua sa carte: „Efectul Lucifer: înțelegând cum oamenii buni devin răi” (Random House).

„Întotdeauna am fost interesat de psihologia persoanei din spatele măștii”, a spus Dr. Zimbardo în timp ce își prezenta colecția sa. “Când cineva este anonim, se deschide ușa către toate tipurile de comportament antisocial, după cum se vede la Ku Klux Klan.”

Întrebare: Pentru cei care nu l-au studiat în anul întâi la psihologie, poți descrie Experimentul „Stanford Prison”?

Răspuns: În vara anului 1971, am înființat o închisoare falsă în campusul Universității Stanford. Am luat 23 de voluntari și i-am împărțit aleatoriu în două grupuri. Aceștia erau tineri normali, studenți. Le-am cerut să acționeze ca niște “prizonieri” și “paznici” într-o închisoare. Experimentul urma să dureze două săptămâni.

Până la sfârșitul primei zile, mai nimic nu s-a întâmplat. Dar a doua zi, a fost o rebeliune a prizonierilor. Gardienii au venit la mine: “Ce facem?”

conv.190.2 (1)“Este închisoarea voastră”, am spus, avertizându-i împotriva violenței fizice. Gardienii apoi au trecut rapid la pedeapsa psihologică, deși a existat și abuz fizic.

În zilele următoare, paznicii au devenit tot mai sadici, refuzându-le prizonierilor alimente, apă și somn, descărcând stingătoare pe ei, aruncându-le păturile în mizerie, dezbrăcând și târând rebelii goi prin curte.

Cât de departe s-a ajuns? Gardienii au ordonat prizonierilor să simuleze sodomia. De ce? Pentru că gardienii s-au plictisit. Plictiseala este un puternic motiv de a face rău. Nu am nici o idee cât de departe s-ar mai fi putut merge.

Întrebare: De ce ai oprit acest experiment?

Răspuns: În a cincea noapte, fosta mea studenta Christina Maslach a venit la mine. Ea a vazut cum gardienii au pus pungi peste capetele prizonierilor, le-au legat picioarele cu lanțuri și i-au pus să mărșăluiasca în cerc. Chris a fugit în lacrimi. “Eu nu cred că vreau să am de-a face cu tine, daca ești o astfel de persoană”, a spus ea. “Este groaznic ceea ce tu le faci acestor băieți.” M-am gândit: “O, Doamne, are dreptate.”

Întrebare: Care este diferența dintre acest studiu și cele efectuate la Yale în 1961? Acolo, psihologul social Stanley Milgram i-a pus pe participanți să le administreze ceea ce ei au crezut a fi  șocuri dureroase și posibil letale unor persoane complet străine. Majoritatea s-au supus.

Răspuns: Într-o mulțime de feluri, aceste studii sunt doua capete ale aceleiași funii în ceea ce înseamnă înțelegerea noastră a răului. Milgram a cuantificat pașii mici pe care oamenii ii fac atunci când fac rău. El a arătat că o autoritate poate comanda oamenilor să facă lucruri pe care ei cred ca nu le-ar face niciodată. Am vrut să duc analiza mai departe. Studiul lui Milgram s-a uitat doar la un aspect al comportamentului – ascultarea față de autorități – în intervale de 50 de minute. SPE, pentru că a fost programat pentru a se întinde pe două săptămâni, a fost aproape ca un precursor al reality show-urilor. Poți vedea comportamentul în desfășurare oră de oră, zi de zi.

Iată ceva ce e intr-un fel amuzant. Prima dată când am vorbit public despre SPE, Stanley Milgram mi-a spus: “studiul tău o să ia toată presiunea etică de pe spinarea mea. Oamenii vor spune acum că studiul tău e cel mai lipsit de etică vreodată, și nu al meu. ”

Întrebare: Din cartea ta se pare ca simți pe undeva vina organizării „celui mai lipsit de etică studiu” vreodată. Așa e?

Răspuns: Când mă uit înapoi, îmi zic: „De ce nu ai oprit cruzimea mai devreme?” Lipsa mea de acțiune de atunci a fost în contradicție cu educația și natura mea.

Când am stat deoparte ca om de știință neimplicat am fost, într-un fel, la fel de prins în forța situației ca orice prizonier sau paznic din experiment.

Întrebare: Care a fost reacția ta când ai văzut prima oară aceste fotografii de la Abu Ghraib?

Răspuns: Am fost șocat. Dar nu surprins. Mi-au străfulgerat imediat prin minte imagini similare din SPE. Ce m-a deranjat mai ales a fost că Pentagonul a dat toată vina pe „câteva mere stricate.” Am știut din experimentul nostru că, dacă ai pus mere bune într-o situație proastă, vei avea mere stricate.

De aceea am fost dispus să fiu un expert martor pentru Sgt. Chip Frederick, care a fost în cele din urmă condamnat la opt ani pentru rolul său de la Abu Ghraib. Frederick a fost rezervist al armatei, care a fost pus la conducerea schimbului de noapte, unde deținuții au fost tratați abuziv. Frederick a declarat pe față: “Ceea ce am făcut a fost greșit și nu înțeleg de ce am făcut-o.”

Întrebare: Tu ai înțeles?

Răspuns: Da. Situația l-a corupt în totalitate. Când unitatea sa de rezervă a fost prima desemnată pentru a păzi Abu Ghraib, Frederick a fost exact ca unul dintre frumos noștri tineri din SPE. Trei luni mai târziu, el a fost exact ca unul dintre cei mai răi paznici ai noștri.

Întrebare: Nu cumva îl absolvi pe sergentul Frederick de responsabilitate personală pentru acțiunile sale?

Răspuns: CIA, anchetatorii civili, serviciile secrete militare, toți au spus rezerviștilor Armatei: „înmuiați-i pe acești deținuți pentru interogatoriu.”

Aceste tipuri de ordine vagi au echivalat cu a spune paznicilor din SPE: “Este închisoare ta.” La Abu Ghraib, nu aveai superiori spunând: „Trebuie să faceți aceste lucruri oribile.” Autoritățile, cred eu, au creat un mediu

Botero: Abu Ghraib

Botero: Abu Ghraib

care a dat paznicilor permisiunea de a deveni abuzivi  – și, in plus, un mediu care  făcut negarea plauzibilă.

Chip a lucrat 40 de zile fără o singură pauză, în schimburi de 12 ore. Locul era supraaglomerat, murdar, periculos, sub bombardament constant. Toate acestea distorsionează judecata, raționamentul moral. Pe scurt: dacă ai de gând să faci un centru secret  de interogare în mijlocul unei zone de război, aceasta e ceea ce vei obține.

Întrebare: Tot folosești această expresie „situația” pentru a descrie cauza principală a răului. Ce vrei să spui?

Răspuns: Comportamentul uman este mai mult influențat de lucrurile din afara noastră decât de cele din interior. „Situația” este mediul extern. Mediul interior sunt genele, istoria morală, pregatirea religioasă. Există momente când circumstanțele exterioare ne pot copleși, și facem lucruri pe care nu le gândeam. Dacă nu sunteți conștienți de faptul că acest lucru se poate întâmpla, puteți fi seduși de rău. Avem nevoie de tratament împotriva propriului nostru potențial de a face rău. Trebuie s-o recunoaștem. Apoi, îl putem schimba.

Întrebare: Deci nu sunteți de acord cu Anne Frank, care a scris în jurnalul său: “Eu încă mai cred, în ciuda a tot, că oamenii sunt cu adevărat buni la inimă”?

Răspuns: Asta nu e adevărat. Unii oameni pot fi transformați în monștri. Iar oamenii care au chinuit-o și au ucis-o, au fost.

traducere pentru Cuvantul Ortodox de M.S.

 

Nota noastra:

Despre Experimentul de la Stanford exista un film documentar si doua ecranizari, o productie germana, Das Experiment (2001) si una americana, The Experiment (2010).

Poate mira un motiv benign pe care Zimbardo il mentioneaza printre cauzele sadismului: plictiseala. Plictiseala poate fi un motiv, de fapt, nu atat plictiseala cat cauza ei – lenea, nelucrarea. Lenea sau trandavia face ca patimile sa colcaie in suflet si omul poate ajunge la diverse grade si jocuri de sadism pentru a-si rasfata aceste porniri. 

Dostoievski, de pilda, a avut cateva observatii foarte profunde in acest sens: el considera ca ”egoismul lenes”, ”sustragerea de la datorii si obligatii”, ”nemultumirea iritata fata de toti si toate” pot duce la o ”inraire fata de toti si de toate”. Mai lipseste ca aceasta stare fie canalizata catre un tap ispasitor, catre vinovatul de serviciu, pentru ca acest fond sufletesc sa se transforma in ura, in ”razbunare” care se transforma, la randul sau, in lipsa pedepsei si a rusinii, in ”ferocitate.”

”Lenea da nastere intotdeauna ferocitatii, degenereaza in ferocitate”. Scriitorul rus facea aceste remarci analizand cazul unei familii care isi chinuia in mod inuman proprii copii. Lenea, in acest caz, insemna sustragerea de la datoriile parintesti si de la porunca iubirii (care iubire, spune Dostoievski, este si ea o lucrare care se invata), iar apoi la razbunarea fata de copii pentru ca simpla lor prezenta aducea aminte de acele datorii..

Daca acest lucru se poate intampla in mediul familial, cu cat mai mult se poate intampla cand pui niste straini laolalta, unii fiind definiti de la bun inceput victime si vinovati de orice posibil? La Stanford, falsii prizonieri erau vinovati pentru ca au complicat experimentul si s-au revoltat. Iar acolo era doar o situatie artificiala. La Abu Ghraib, prizonierii irakieni erau vinovati ca americanii erau trupe de ocupatie urate de toti. Iar la Pitesti, victimele reeducarii erau si ele vinovate pentru principalele instrumente ale acelui experiment (un supravietuitor isi amintea ca atunci cand Turcanu plangea, amintindu-si de fetita lui, urma un episod deosebit de feroce drept ”represalii”).

Drept urmare, Zimbardo nu are dreptate cand pune accentul doar pe ”situatie”. Situatia e ceea ce scoate ce e mai rau din oameni – adevarat, dar nu pana la capat. Un razboi, o experienta carcerala, ba, mai mult, cand e vorba de o incurajare tacita si o manipulare din partea autoritatilor, pot, intr-adevar, sa faca dintr-un om normal un monstru lipsit de inima. Asa cum bine observa, totusi, psihologul, lipsa constientizarii cu privire la ”ce ne poate pielea”, lipsa cunoasterii de sine ne pot trada grav cand suntem pusi in ”situatii” in care sa devenim tortionari ai semenului nostru. Or, aceasta prespune o anume lucrare, cunoasterea de sine este osteneala, nevointa pana la urma.Nevointa de a fi om.

Or, aici asistam la cea mai mare criza, care depaseste absolut totul, de la criza economica pana la criza secularismului sau a ”valorilor”. E vorba de criza umanitatii. Bine ca facem procese unor tortionari de 90 de ani, dar nu facem copiii de astazi apti sa inteleaga ceva din Experimentul Pitesti, din acel dezastru in care omul a devenit, programatic, tortionarul semenului sau. 

Printre factorii launtrici pe care Zimbardo ii enumera ca factori de rezistenta fata de un rau situational se numara si ”pregatirea religioasa”. O pregatire religioasa corecta, una in care sa existe asteptarea si constiinta Judecatii de Apoi, precum si mult hulita de umanisti a ”fricii de Dumnezeu”, sunt ”predictori” pentru o rezistenta launtrica superioara la tentatia de transformare in tortionar. Este o observatie pe care o face si Hannah Arendt in Originile Totalitarismului atunci cand cauta explicatii pentru crimele monstruoase la care s-a ajuns in experimentele naziste si sovietice din secolul trecut. Dar tocmai fata de aceasta frica de Dumnezeu se opintesc toti desteptii natiei care vor sa scoata religia din scoli. 

In acest context, facem cunoscut un proiect laudabil al CNSAS – punerea la dispozitie a arhivei digitale a Securitatii pe tema Experimentului Pitesti:

REEDUCAREA DE LA PITEŞTI

Început în septembrie 1949, experimentul de la Piteşti a fost precedat de antecedentele de la penitenciarele Suceava şi Târguşor, unde s-a folosit pentru prima oară termenul de „reeducare”, intenţionându-se convertirea ideologică la noile comandamente ale puterii comuniste. La început legate inextricabil de anchetă, de descoperirea suspecţilor încă nearestaţi, convertirile, care erau finalizate printr-o declaraţie de desolidarizare, şi-au schimbat mai târziu recuzita şi miza. Evenimentele de la Suceava dovediseră că multe din „desolidarizări” puteau fi formale, în ciuda presiunilor şi regimului dur de anchetă. Cum „elementele” cele mai active, recalcitrante şi intratabile erau studenţii încarceraţi, apropiaţi sau membri ai Mişcării Legionare, s-a decis transferarea acestora la Piteşti şi debutul unei formule de „reabilitare pe baze noi”. Primele grupuri de studenţi deţinuţi au fost transferate la Penitenciarul din Piteşti pe 4 februarie 1949.

Reeducarea de la Piteşti a fost strâns legată de evoluţia structurii de contrainformaţii din penitenciar, numită iniţial „Biroul Operativ” (martie 1949) şi ulterior Serviciul Inspecţii (mai 1950). Piteştiul a constituit prima încercare consolidată de aplicare a strategiilor informativ-operative, în mediu controlat, având ca principale mize destructurarea conştiinţelor şi obţinerea informaţiilor compromiţătoare, cu orice risc, independent de consecinţe. Strategiile informativ-operative ale Securităţii au fost transferate în rândul deţinuţilor prin practica recrutărilor şi a culegerii de informaţii, pe fondul unui scenariu ritual, marcat de cruzimi greu imaginabile. Coordonarea întregii acţiuni a fost făcută de Teohari Georgescu (ministrul de Interne), Marin Jianu (ministru adjunct al M.A.I.), Gheorghe Pintilie (şeful D.G.S.P.), Al. Nicolschi (subdirector general în D.G.S.P.), Iosif Nemeş (primul şef al Serviciului Operativ, înlocuit de lt.col. Tudor Sepeanu şi apoi de mr. Coman Stoilescu), colonelul Mişu Dulgheru (şeful Direcţiei Anchete Penale) şi Gavril Birtaş (şeful Direcţiei I, Informaţii Interne).

Trebuie precizat, însă, că activitatea informativă a deţinuţilor n-a fost decât un pretext şi instrument al disciplinarii conştiinţelor, neavând o valoare operativă care să justifice amploarea cruzimilor, la fel cum educarea „marxistă” n-a avut, prin ea însăşi, nici o miză. Totuşi, asta nu a împiedicat organele Securităţii să folosească „informaţiile” culese de la deţinuţi în varii contexte de anchetă.

Organizarea reeducării a fost puternic marcată de improvizaţie şi dezordine, vizibilă nu doar din cartarea intenţiilor sub care a stat întreg experimentul, ci şi din funcţionarea însăşi a unităţii de contrainformaţii, aflată la confluenţa nedecisă dintre autoritatea directorului penitenciarului (deci a D.G.P.M.) şi Securitate. Abia în vara lui 1950 (la mai bine de 10 luni de la debutul operaţiunilor), Tudor Sepeanu, aflat în inspecţie la Piteşti, i-a comunicat directorului penitenciarului, Alexandru Dumitrescu, să nu se mai implice în munca de reeducare, sarcina fiind preluată integral de slt. Mircea Mihai (şeful Biroului Inspecţii). Nu au existat directive clare, direcţii de acţiune sau planuri de măsuri care să vizeze, în ansamblu, operaţiunea derulată la Piteşti şi, ulterior, extensiile ei din celelalte penitenciare.

Eugen Ţurcanu, un fost legionar convertit oportunist la noile comandamente ideologice, fost membru al Uniunii Naţionale a Studenţilor din România, o organizaţie de comunizare a vieţii studenţeşti, primit în Partidul Comunist, cu un rol mai curând periferic la penitenciarul Suceava, devine la Piteşti un actor central. În iulie 1949, Ţurcanu face o cerere prin care solicita cercetarea situaţiei sale. Este momentul în care ofiţerii de contrainformaţii din penitenciar îl aleg ca principal pion în operaţiunea ce urma să fie declanşată. În faţa problemei simulării, a falselor aderenţe, a tacticii „banditeşti” prin care deţinuţii mascau convertirea la noua ideologie, păstrându-şi priorităţile simbolice şi politice intacte, Ţurcanu a găsit o rezolvare fără fisură. Singura cale sigură, în faţa căreia simularea putea fi fructificată (fabularea era intens uzitată şi apreciată) sau folosită pentru amplificarea blamului, era folosirea bătăii şi torturii. În faţa torturii nu exista simulare eficace.

„A sparge unitatea legionară”, odată cu care realizare „deţinuţii dezbinaţi se vor demasca reciproc”, a constituit miza acţiunii ofiţerilor Biroului Inspecţii. Aparentul eufemism („a sparge”) ascunde, în fapt, intenţii deloc sofisticate. Se pare că ideea i-ar fi aparţinut lui Iosif Nemeş, comunicată celor de la Piteşti cu ocazia unei inspecţii din noiembrie 1949. Tot el este cel care a autorizat folosirea bătăii pentru obţinerea demascărilor.

Scopul torturilor, al bătăilor, al umilirii simbolice etc. a fost – în primă instanţă – obţinerea demascărilor. Realizarea lor nu garanta, însă, oprirea cruzimilor, cel implicat putând fi oricând subiectul violenţelor. N-a existat un scop real al operaţiunii de la Piteşti, altul decât exterminarea fizică a deţinuţilor sau exerciţiul sadic al cruzimii. La sfârşitul lui august 1951, operaţiunile de la Piteşti se încheie prin transferul tuturor deţinuţilor implicaţi la penitenciarul Gherla.

Au existat mai multe încercări de „exportare” a metodelor destructurante puse în practică la Piteşti. Folosindu-se pretextul obţinerii de informaţii, primii deţinuţi „reeducaţi” de la Piteşti sunt transferaţi la penitenciarul Braşov (martie-februarie 1951). Urmează, cum s-a amintit mai sus, momentul Gherla, cea mai importantă etapă post-Piteşti (iunie 1950-decembrie 1951), marcată de acelaşi tip de măsuri brutale. Una din diferenţele importante încercate aici provenea din faptul că ofiţerii Securităţii învăţaseră din propriile greşeli. La Gherla s-a dorit ca sarcinile directorului penitenciarului (D.G.P.C.M.) să nu se suprapună cu cele ale ofiţerilor de Securitate (Biroul Inspecţii). Exigenţa unei mai bune conspirativităţi l-a determinat pe Sepeanu să ordone, totodată, transmiterea prin curier special a materialelor informative obţinute şi nu prin poşta militară cum se obişnuise până atunci. Se pare, însă, că necesitatea acestor precauţii n-a fost tot timpul resimţită cu putere. Aşa se face că administraţia penitenciarului a ştiut şi a participat şi aici la toată gama măsurilor informativ-operative, inclusiv la torturi, în ciuda unor iniţiale ezitări (episodul demiterii directorului penitenciarului, Tiberiu Lazăr).

Un alt spaţiu carceral unde metodele piteştene au fost aplicate a fost penitenciarul de la Tg. Ocna (ianuarie 1951). Absenţa unor reglementări clare privind regimul unităţilor de contrainformaţii din penitenciare (pentru intervalul 1949-1951) face ca responsabilitatea aplicării măsurilor destructurante să revină atât angajaţilor Securităţii cât şi celor ai D.G.P.C.M.

Întrebarea firească este de ce s-a stopat întreaga operaţiune. Sunt două tipuri de explicaţii care se pot oferi, cele de context şi cele punctuale. Informaţiile de context conţin tensiunile intestine ale relaţiei dintre Securitate şi P.C.R., iar cele punctuale se referă la recuzita eşecului total al întreprinderii. Astfel, informaţiile despre decesele din penitenciare, irelevanţa informaţiilor culese de la deţinuţi în urma aplicării măsurilor specifice, improvizaţia, cruzimea şi incompetenţa cadrelor, scurgerea unor detalii în presa occidentală etc., au contribuit la oprirea „experimentului”. O altă întrebare crucială se referă la responsabilitatea implicată de o atare operaţiune. În primul rând, ea trebuie atribuită conducerilor Ministerului de Interne, Securităţii şi a Serviciului Inspecţii, respectiv a directorilor penitenciarelor implicate, neomiţând, însă, culpa deţinuţilor, victime şi torţionari deopotrivă.

Ceea ce face excepţională (în sens strict) operaţiunea destructurantă de la Piteşti este identitatea ideologică a victimelor. Nu e defel întâmplător, constituind – în mod paradoxal – unul din ingredientele cruzimii, trecutul legionar al deţinuţilor implicaţi în torturi. Existenţa unui ethos specific, marcat de o anumită cultură a violenţei, un sistem de ierarhizare strict, ritualizarea vieţii de grup, fanatismul, cultul şefilor, cultura conspirativităţii şi sectarismul, au contribuit, toate, la coregrafia ororilor din celulele Piteştiului. Rafinamentul, regia minuţioasă a momentelor torturii, dexteritatea şi imaginarea multiplelor „scenete” ale violenţelor au aparţinut deţinuţilor implicaţi activ în reeducare.

Principalele surse arhivistice care cartografiază fenomenul Piteşti şi extensiile sale sunt reprezentate, pe de o parte, de dosarul fond Penal nr. 1114, însumând 24 de volume, constituind procesul intentat lotului Eugen Ţurcanu (10 noiembrie 1954), în urma căruia au fost condamnaţi 22 de deţinuţi, respectiv dosarul fond Penal nr. 1126, compus din 10 volume, reprezentând procesul lui Tudor Sepeanu şi al celorlalţi şase ofiţeri implicaţi în atrocităţi (16 aprilie 1957). Ambele unităţi arhivistice, precum şi dosarele personale ale actorilor implicaţi (deţinuţi sau ofiţeri) se găsesc în arhiva C.N.S.A.S.

Nici unul din aceste dosare nu poate fi citit ca o descriere onestă și suficientă a celor petrecute între zidurile penitenciarului Piteşti. Atât grila falsificatoare vizibilă în scenariul pus la lucru în procesul actorilor reeducării, care acredita ideea complotului legionar (simist) şi deculpabilizarea organelor represive, cât şi decupajul operat în procesul „cadrelor” nu sunt în măsură să contribuie la clarificarea exploziei de violenţă din penitenciarul Piteşti. Cercetătorul trebuie să parcurgă cu discernământ şi precauţie „concluziile” celor două anchete, fiind atent la suita factuală şi recuzita cruzimii.

Pentru indexul tematic şi conţinutul dosarului nr. 1114, apăsați aici.
Pentru indexul tematic şi conţinutul dosarului nr. 1126, apăsați aici.

In acest text introductiv gasim cateva elemente confirmate si de experimentele si observatiile lui Zimbardo: faptul ca s-a creat o ”situatie” care sa genereze un experiment tortionar, faptul ca direct responsabile sunt autoritatile care au manipulat lucrurile in asa fel incat sa nu existe ordine explicite cu privire la metodele torturii etc.

Exista, insa, si o afirmatie cel putin bizara, greu de explicat, in paragraful evidentiat mai sus: rafinamentul torturilor si modalitatea pe care au capatat-o ar fi cauzata de legionarismul victimelor. Un fel de ”mortul e de vina”, daca nu pentru operatiune, atunci macar pentru maniera concreta in care s-a facut reeducarea prin tortura. Gasim ideea inacceptabila si total nerealista, neconcordanta cu realitatea si chiar cu alte informatii ce se regasesc in textul citat. Tocmai pentru ca voiau sa ”sparga unitatea” legionarilor s-a apelat, deliberat, si nu din imaginatia celor care au cedat torturilor, la metode extreme care sa le atace pilonii de rezistenta launtrica: atasamentul fata de crezul politic, atasamentul fata de familie si, in cele din urma, atasamentul religios. S-a incercat extirparea acestor lucruri cu forta bruta si perversa, totodata. Insa s-a incercat astfel nu din cauza faptului ca unele (nu toate!) uneltele si apoi reeducatii deveniti tortionari erau legionari, ci s-a inventat de la bun inceput acest lucru pentru ca altfel nu era posibil sa se sparga unitatea si sa cedeze acei oameni formati intr-o anume maniera.

In orice caz, iata un exemplu concret de cum se rateaza o discutie atat de presanta si de urgenta cum este cea a transformarii unui om normal, din punct de vedere al conventiilor sociale si al moralitatii minimale, intr-un tortionar. Este deplorabil sa vezi ca in America, unde nu exista rafinamentul ortodoxiei, unde nu sunt atatea memorii din inchisori, se discuta mai serios despre acest aspect, pe cand la noi se ajunge, in cele din urma, la aceeasi marota a ”legionarismului” care e de vina pentru tot, acompaniat, de-acum, si de ”comunism”. Si-uite asa expediem problema si credem, prosteste, ca daca vom “condamna” “crimele trecutului”, ale “legionarismului” si “comunismului”, rezolvam chestiunea. Nu, nu o rezolvam, ci o prelungim, mai rau, o mascam, o cronicizam si ne facem un rau de nevindecat caci ne mintim pe noi insine si ii mintim si pe altii.

Sa nu-si chinuiasca semenii”, a fost unul din cuvintele pe care Tutea le-a rostit pe patul de moarte drept indemn catre tineri… Si acum nici macar asta nu li se mai spune, ci doar ca, undeva, candva, s-au petrecut niste grozavii. Si ce vor deveni acesti copii cand va veni peste ei un razboi sau o “situatie”? Ei, care nu au avut niciodata sansa macar sa auda despre imperativul cunoasterii de sine? 

Vezi si:

*

*

*


Categorii

Fenomenul Pitesti, Inchisorile CIA, tortura, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Opinii, analize

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “DE LA PITESTI LA ABU GHRAIB via EXPERIMENTUL STANFORD. Despre conditiile in care oamenii normali devin TORTIONARII FEROCI ai semenilor lor si despre NEVOINTA DE A FI OM. In plus: observatii critice fata de proiectul ”REEDUCAREA DE LA PITESTI” realizat de CNSAS

  1. “Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri…”(Mt. 7,11).
    Răutatea este caracteristica noastră căzută, chiar dacă este mascată de lucruri bune sporadice şi din interes personal. De aceea, pentru orice om atent la viaţa duhovnicească, răutatea din momentele de cumpănă nu este o noutate, ci doar să de pe faţă ce era în inimă şi până atunci, de data aceasta până la limite inimaginabile.
    De aceea se cuvine cinste celor din închisori care şi-au biruit fricile şi şi-au călit credinţa în condiţii grele, care ar fi putut favoriza foarte bine răutatea.

    Şi mai trebuie remarcat că societatea de azi, per ansamblu sau în detalii, conţine “situaţii” care împing la rău masele sau persoane individuale. Spre exemplu ajung în funcţii de conducere cei în stare să fie slugarnici, trădători şi dispuşi să facă jocuri meschine. Oare noi ne vom asemăna sfinţilor din închisori sau oportuniştilor torţionari?

  2. “Regimul(comunist)mergea cu pasi mari spre ateizarea poporului roman.Cuvantul”Dumnezeu”sau “Doamne”trebuia evitat,inlocuit sau nefolosit in vorbire.Ni se restrangea spatiul de folosire numai in biserici si in casele de cult.Copiii nu trebuiau sa mai stie de ele.
    Copiilor la scoala a inceput sa li se spuna:”Parintii vostrii au ramas inapoi,voi mergeti inainte in timpul cel nou.Voi sunteti evoluati,ati invatat carte:mergeti cu stiinta,care ne da explicatii despre toate fenomenele din uivers.De aceea voi nu trebuie sa mai ascultati de parintii vostrii cand va spune sa va rugati sau sa cititi Biblia.Ei sunt niste intarziati,iar voi stiti ca nu exista Dumnezeu.
    Se creea astfel o prapastie intre parinti si copii.Parintii nu-i mai intelegeau bine pe copii,iar copiii nu-i mai intelegeau pe parinti.Caci parintii,in judecarea unor fapte si intamplari,se conduceau dupa credinta lor.Dar copiii nu mai aveau acest indreptar si se conduceau dupa invataturile pe care le primeau.
    Toata societatea era chemata sa-si insuseaca spiritul nou.Cei ce nu se incadrau aici trebuiau sa fie priviti ca anacronici.Se lucra cu multa perfidie.Chiar preotii trebuiau dusi cu presul si intr-o zi sa se gaseasca,pe nesimtite,pe alt domeniu decat al teologiei si al sfintei Biserici,furati de pe “terenul lor”.
    “Cand vedeam ce se petrece eram profund intristat.Cum sa le combati?N-aveai voie si scrisul nu ti l-ar fi publicat nimeni.Le-am combatut oral,in tren,in autobuz,la unele mese.Iar pe Victor Kernbac,seful ateizarii la noi,am inceput sa-l combat printr-o carte,insa securitatea mi-a confiscat-o,inca neterminata…
    Cei mai mari si mai valorosi oameni de stiinta,cei mai mari filozofi, au crezut in Dumnezeu.
    Dumezeu este unica mare Realitate,si noi existam numai prin El.Caci indata ce El nu mai voieste sa fim,nu mai suntem.
    Religia a fost intotdeauna o frana puternica impotriva patimilor.
    Daca lipsa credintei ar fi un bine pentru om,ar insemna ca acolo unde scade credinta in Dumnezeu ar trebui sa se vada o imbunatatire a moravurilor,un spor de dreptate si bine.
    Dar stim ca acolo unde credinta a slabit,moravurile s-au stricat,societatea a decazut,regatele si imperiile s-au destramat.Istoria e plina de astfel de dovezi.
    Sunt convins ca cei care cer de la noi parasirea credintei,sunt in sinea lor de cea mai buna credinta,
    Insa,fie-ne iertat,trebuie sa spunem si parerea noastra:ei se inseala,se inseala amarnic.
    Dar sunt convins ca Dumnezeu va gasi caile Sale sa se apere singur pe Sine si ce-i al Sau.”
    Pr. Nicolae Grebenea

  3. Pingback: 10 ZILE PANA LA RAZBOI [VIDEO]. Docudrama BBC despre MINCIUNILE care au dus la INVADAREA IRAKULUI in 2003 - Recomandari
  4. Pingback: Galina Raduleanu: “CAZUL VISINESCU SI CONDAMNAREA COMUNISMULUI SUNT PRAF IN OCHI. Suntem o tara careia ii lipseste sentimentul de vinovatie.” Fiica partizanului Toma Arnautoiu: “NU A EXISTAT VOINTA POLITICA PENTRU PEDEPSIREA VINOVATILOR
  5. Pingback: CAZUL REGIMULUI SAAKASVILI – tiparul farsei tragice aplicabil si in România? GEORGIA – de la Revolutia Trandafirilor la Dictatura Maracinilor sau cum a dus SPIRITUL PUNITIV al ‘democratilor’ la ORORILE unei TIRANII bazate pe TEROA
  6. Pingback: GLOBALIZAREA NOULUI PITESTI. Scandal major in SUA, unde un raport despre TORTURILE CIA va fi dat publicitatii. Dosarul integral, de SASE MII de pagini, va ramane CLASIFICAT - Recomandari
  7. Pingback: TORTURILE CIA – marturii de la prizoneri nevinovati. Guantanamo, dronele si INSTRUMENTALIZAREA ADEVARULUI - Recomandari
  8. Pingback: “Cea mai teribila barbarie a lumii contemporane”: EXPERIMENTUL PITESTI. Despre reeducarea prin tortura la emisiunea ROMANIA, TE IUBESC (Video) | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: TORTIONARUL VISINESCU – condamnat la 20 ani de inchisoare pentru crime impotriva umanitatii (Video)/ RADU PREDA: “E limpede ca procesul lui Visinescu nu e suficient” | Cuvântul Ortodox
  10. Experimentul Milgram explica multe din ororile comise in timpul razboaielor si al regimurilor dictatoriale.

    Stanley Milgram de la Yale a încercat, să evalueze obediența/rezistența la autoritate a individului, atunci când a se supune contravine principiilor sale morale.
    Într-o pălărie, se puneau două bucățele de hârtie, aparent pentru a determina cine urma să fie „elevul” – subiectul experimentului – și cine „profesorul” care să îl verifice.

    „Profesorului” i se dădea o listă cu perechi de cuvinte. El urma să îi citească „elevului” primul cuvânt din pereche, urmat de patru opțiuni posibile, din care acesta să ghicească perechea potrivită. La fiecare alegere greșită, i se administra „elevului” de către „profesor” un electroșoc, a cărui intensitate devenea, gradual, tot mai puternică (creștea, la fiecare răspuns greșit, cu 15 Volți). În realitate, actorul dădea drumul, din spatele zidului, unei benzi de magnetofon conectată la „aparatul de control” al „profesorului”. La fiecare presiune a butonului „electroșocurilor”, banda se derula în continuare, cu o voce umană înregistrată, care reproducea durerea provocată de electroșocuri, prin gemete, țipete etc. La un moment dat, după un anumit număr de „creșteri ale voltajului”, actorul începea, conform instrucțiunilor primite, să bată în perete. După un număr de alte creșteri ale voltajului, bătăile în perete se opreau.

    În primul set de experimente de acest tip, făcute de Milgram, procentul celor care au mers până la capăt, presând butonul până la 450 de Volți, a fost de 65% din subiecți.
    https://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Milgram

  11. Pingback: Seful diplomatiei Germaniei: PERICOLUL UNEI CONFRUNTARI MILITARE ESTE CONSIDERABIL. TRAIM O PERIOADA MAI REA DECAT RAZBOIUL RECE/ Rusia a adus rachete ce pot transporta focoase nucleare aproape de Tarile Baltice/ AMBASADORUL RUS DESPRE BRIGADELE MULTINATI
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare