TORTIONARII SI POSIBILA DIVERSIUNE VIŞINESCU – sangerosul comandant de inchisoare acuzat de GENOCID. Crimele nepedepsite ale comunismului si marturii ale suferintelor cumplite ale fostilor detinuti politic (VIDEO)

• Ziuanews: Auschwitzul românesc de la închisoarea Râmnic: Istoricul Marius Oprea a descoperit un crematoriu al groazei

Istoricul Marius Oprea – director al departamentului de Investigații Speciale al IICCMER – dezvăluie, în exclusivitate pentru ZIUAnews, cum a descoperit crematoriul din pivnița fostei închisori comuniste de la Râmnicu Sărat. Totodată, reputatul “vânător de securiști” arată cu degetul spre guvernanți, explicând că e pus în imposibilitatea de a-și continua activitatea din lipsă de fonduri: “În prezent, sunt silit să scriu trei referate pentru o nenorocită de mătură!“

Crematoriu camuflat sub camera gardienilor

Întrebat ce crede despre crematoriul pe care l-a descoperit în subteranele de la Râmnic, Marius Oprea și-a manifestat convingerea că acesta este o creație a comuniștilor, și nu o incintă destinată arderii resturilor animale:

“Crematoriul de la Râmnicu Sărat este ascuns la trei metri adâncime, chiar sub camera gardienilor. Acolo am descoperit o trapă foarte bine camuflată și o scară interioară care coboară într-o cameră. Tot acolo mai sunt și niște mese de zinc, care seamănă cu cele din laboratoarele de autopsie. Crematoriul se găsește sub clădirea din dreapta, cea de lângă intrarea principală în penitenciar. Unii au încercat deja să mă ducă în derizoriu, susținând că amplasamentul ar data din anii ’70-’80, crematoriul fiind destinat, cică, arderii rămășițelor animale de la abatoare. Păi, dacă ar fi fost așa, de ce e atât de bine ascuns acest crematoriu? De ce a fost camuflat, chiar sub camera gardienilor?“, întreabă istoricul intenționează să solicite ajutorul unor experți în medicină legală, pentru a proba dacă cenușa găsită în crematoriu este de proveniență umană.

“Niciodată nu este prea târziu pentru aflarea adevărului!”

Totodată, Marius Oprea a explicat că, deși au trecut mai bine de două decenii de la Revoluție, procesul foștilor torționari comuniști trebuie înțeles ca un imperativ categoric, indispensabil reconcilierii sociale: “Eu am convingerea că niciodată nu este prea târziu pentru aflarea adevărului. Avem datoria de a face procesul torționarilor și de a trage bestiile la răspundere! Acești nenorociți ar fi trebuit să vină ei și să recunoască crimele pe care le-au săvârșit, așa cum s-a întâmplat în Africa de Sud, acolo unde s-a reușit un proces de reconciliere socială. De un astfel de proces are nevoie și România. Din nefericire, la noi nu se mișcă mai nimic. Să sperăm că măcar acum, după mai bine de douăzeci de ani de la Revoluție, vom avea șansa de a le facem dreptate foștilor deținuți politici.”

“Nu sunt bani pentru cercetarea crematoriului”

Cât despre finanțarea acțiunilor pe care le desfășoară, Marius Oprea ne dezvăluie că fondurile alocate de Guvern sunt atât de mici, încât a ajuns în imposibilitatea de continua săpăturile: “Eu dezgrop foști deținuți politici asasinați de comuniști și fondurile de care dispun nu sunt niciodată suficiente. Nu știu de unde voi face rost de bani pentru specialiștii pe care intenționez să-i chem pentru a analiza crematoriul de la Râmnicu Sărat. Se pare că Guvernul dirijează banii spre alte proiecte, considerate mai importante. Eu sunt forțat să mă dau de trei ori peste cap pentru a face săpături.

11 cadavre în clădirea clopotniței

Menționez că nu mai puțin de cinci milioane și jumătate (n.red – rol) mă costă doar expertiza pentru un singur mort, ori doar la Târgul Ocna eu am dezgropat 11 cadavre. Din lipsă de bani, le-am fotografiat, le-am băgat în saci și le-am lăsat în clădirea clopotniței. Sunt legat de mâini și de picioare. Ce să vă mai spun?! Depun toate eforturile de care sunt în stare… Poate că atunci când va începe campania electorală, guvernanții ne vor da și nouă niște fonduri pentru a ne continua activitatea. Tot ce contează este să mergem mai departe. În prezent, sunt silit să scriu trei referate pentru o nenorocită de mătură… Eu nu pot săpa decât vara și banii se dau mereu prea târziu. Nu pot să mă duc și să sap cu buzunarele goale, vă imaginați că trebuie să-i plătesc pe oameni, pe cei care dau la hârleț. Sincer vă spun, am început și eu să mă plictisesc de situația asta…“

• Hotnews: Fostul tortionar Alexandru Visinescu a fost pus sub acuzare pentru genocid

Alexandru Visinescu, fost comandant al Penitenciarului Ramnicu Sarat in perioada 1956 – 1963, a fost pus sub acuzare de procurorii Parchetului de pe langa Inalta Curte pentru savarsirea infractiunii de genocid. Visinescu a fost chemat marti la Parchetul General, unde procurorii l-au anuntat ca a fost pus sub acuzare, dupa denuntul formulat impotriva lui de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc. Elena si Nicolae Ceausescu erau, pana astazi, ultimii condamnati pentru genocid in Romania. Atat la intrare, cat si la iesire, Alexandru Visinescu nu a dorit sa faca declaratii presei si a cerut procurorilor un termen pentru pregatirea apararii. El a fost insotit de doua persoane, care au distribuit ziaristilor o copie a talonului de pensie al lui Visinescu, conform careia acesta are o pensie de “doar” 3.296 lei net, si nu de peste 6.000 de lei, cum s-a vehiculat in mass-media. “Procurori ai Sectiei de urmarire penala si criminalistica din cadrul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie au dispus inceperea urmaririi penale fata de Alexandru Visinescu sub aspectul savarsirii infractiunii de genocid, constand in aceea ca in perioada 1956-1963, in calitate de comandant al Penitenciarului Ramnicu Sarat, a supus colectivitatea reprezentata de detinutii politici incarcerati in Penitenciarul Ramnicu Sarat la conditii de existenta sau tratament de natura sa duca la distrugerea fizica a acestora, prin actiuni ce depasesc cadrul legal (lipsa medicamentelor si a ingrijirii medicale, refuzul de a acorda asistenta adecvata, netratarea bolnavilor, refuzul de transfer catre spitalele penitenciar, degradarea starii de sanatate a condamnatilor prin lipsa hranei, lipsa incalzirii, pedepsele aplicate discretionar si abuziv detinutilor, conditii de detentie inumane, rele tratamente, bataia si alte violente, ignorarea adreselor si sesizarilor formulate de catre detinuti)”, se arata intr-un comunicat al Parchetului General. Alexandru Visinescu este unul dintre cei 35 de tortionari identificati de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Impotriva sa a fost depusa o sesizare penala pentru omor deosebit de grav, el fiind descris de fostii detinuti politici drept “un individ extrem de crud”. Visinescu a negat orice vina pe care ar fi putut sa o aiba, acuzand sistemul comunist si conducerea de la acea vreme.

• EvZ: Dan Voinea, despre acuzaţia de genocid în cazul torţionarului Alexandru Vişinescu: „Încadrarea corectă ar fi fost la tratamente neomenoase!”

  Fostul procuror Dan Voinea, singurul magistrat care a instrumentat un dosar cu acuzaţia de genocid, a spus că încadrarea juridică corectă în cazul lui Alexandru Vișinescu, acuzat astăzi de genocid, ar fi trebuit să fie la tratamente neomenoase.

  

  Dan Voinea a spus că după 1989, au fost mai multe persoane acuzat de genocid, nu numai soții Nicolae și Elena Ceașuescu, dar în instanță s-a schimbat încadrarea juridică în urma unei decizii politice. „Cel care a influențat această decizie a fost primul adjunct al procurorului general de atunci, Gheorghe Diaconescu, că în România n-ar fi fost genocid”, a spus Dan Voinea, la postul Digi 24. Torționarului Alexandru Vişinescu i s-a făcut rău la Parchet. Procurorii l-au acuzat de genocid! VIDEO 

  „Deja avem victime care reclamă acele tratamente neomenoase”

  „Cred că încadrarea corectă (în cazul lui Alexandru Vișinescu – n.r.) era la tratamente neomenoase, unde se poate face o cercetare și unde deja avem victime care reclamă acele tratamente neomenoase”, a susținut Dan Voinea, fost procuror. Fostul procuror a menționat că acuzaţiile de tratamentele neomenoase se pot proba mai simplu, iar dosarul poate fi trimis în instanţă. Dan Voinea a mai spus că „dacă punem genocidul doar în sarcina lui Vişinescu și nu-i aducem pe responsabilii de politică penitenciară n-am făcut nimic”, pentru că acest lucru n-ar servi cu nimic foștilor deținuți politic.

  „Faptele sunt imprescriptibile”

  Voinea a apreciat că e posibil ca celelalte dosare să fie deschise pentru că sunt imprescriptibile și că nu s-au numărat victimele comunismului. „Ar trebui identificate grupurile de victime. Victimele represiunii religioase, ţăranii care nu s-au trecut la colectiv, victimele privind natalitatea, victimele politice. Sunt foarte multe categorii neidentificate și încă nu se lucrează cu ştiinţe care ajută justiţia. La noi nu se discută de victimologie. Clinica judiciară nu se face în România”, a adăugat Dan Voinea.

Paul Dumitrescu, fost detinut politic, despre crimele bestiale ale comunismului, acoperite de Ion Iliescu dupa 1989, dar si despre judecarea lui Visinescu, la Realitatea TV, in dialog cu Ioana Mola – 3 septembrie 2013:

“Acest proces este un nimic, au fost omorati sute de mii de oameni, vinovati doar pentru ca erau buni români… Acum nu este un scandal, este o farsa, nu il consider un exemplu. Nu printr-un criminal se judeca toti criminalii. Daca o faceau in `90, da! Nu faceti o farsa cu un nenorocit, care nu reprezinta [singur] crima din România! Nu stiti ce inseamna comunismul…”

*

Paul Dumitrescu la Realitatea TV, in dialog cu Emma Zeicescu, “Newsroom” – 3 septembrie 2013:

“Crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile! Asta e un ticalos indiscutabil, dar e un graunte intr-o mare de nisip… Cine e vinovat ca dupa `90 nu s-a facut un proces al criminalilor comunisti in România?”

“Au distrus natiunea romana, capitalul intelectual al Romaniei… Nu am niciun regret. Daca ar fi s-o iau de la inceput, as face la fel de mai multe ori! Pentru mine, Romania inseamna tot! In timpul regimului bestialo-comunist,  mi s-a oferit de 2 ori pasaportul, numai ca sa scape de mine. Dar am spus: Niciodata nu voi fugi din tara! Eu nu pot respira alt aer decat cel romanesc! … Noi am primit o educatie – nu trebuie sa ne fie rusine! – nationalista: am pus totul inaintea Romaniei si Romania inaintea tuturor“.

“N-am cedat, am ramas eu!… Am fost mandru de acele chinuri. AM fost unul care le-a stat in gat!… Sunt fericit ca sunt in picioare, n-am facut nicio concesie… DACA NU ERA DUMNEZEU, NU ERAM NICI EU!”

***

Din programul “Se intampla in Romania” cu Maria Coman (Antena 3) de marti, 3 septembrie 2013, pe tema acuzatiei de genocid adusa tortionarului de la inchisoarea Ramnicu Sarat, Alexandru Visinescu – despre suferintele indurate de martirii romani in inchisorile comuniste si despre crimele comunismului, ramase nepedepsite.

– interventii telefonice: Zoe Petre (istoric), Oana Stanciulescu (jurnalist) si fostul detinut politic Octav Bjoza (presedintele AFDPR); in studio: Elena Cristian (jurnalist)

***

• Roxana Iordache: ÎNCEPEM PROCESUL COMUNISMULUI CU BĂSESCU

Am o strângere de inimă şi un gust amar în faţa campaniei comandate privind “procesul comunismului”. De aceea am şi amânat să scriu despre asta. Şi amân în continuare. Dar o voi face, negreşit. Deocamdată, câteva observaţii. Unde-au fost, timp de aproape 24 de ani, cei care azi au făcut marea descoperire a crimelor comunismului – concrete, în carne şi sânge, în suflete şi în trupuri, în mii şi milioane de vieţi reale? Unde erau – cu excepţia nenăscuţilor sau a copiilor de atunci – campagnarzii de ultimă oră pentru “procesul comunismului”? Ce făceau ei când sumbsemnata demara campania de presă pentru dezvăluirea atrocităţilor din timpul regimului comunist? Ce făceau ei când scriam articole după articole, cu dezvăluiri cutremurătoare, din gurile multor foşti deţinuţi politici – pe atunci, încă vii – în “România liberă”? Ce făceau ei când, datorită acestei campanii, aşa cum cu onestitate mărturiseşte, Lucia Hossu Longin a demarat proiectul “Memorialul Durerii”? Au fost zeci şi sute de episoade în anii 90, au fost zeci şi sute de articole, dacă le număr doar pe ale mele, despre acele orori – cu nume, cu date, etc. Au fost zeci şi sute de articole, şi cărţi numai ale colegului meu de la vechea şi unica “Românie liberă”, jurnalistul Sandu Mihalcea, invitat aseară la “Sinteza zilei”. Au fost – şi rămân – milioane de mărturii, milioane de pagini de memorii şi jurnale date publicităţii, în 23 de ani. Şi unii se miră acum de marea lor descoperire. Unde erau ei atunci şi ce făceau descoperitorii spălatului – pe mâini -, printre care clona Ipocriziei în persoană, Traian Băsescu? Care încearcă să confişte şi să compromită pentru furajaţii lui din “Mişcare” procesul comunismului, tot aşa cum a compromis, sinistru, condamnarea comunismului. Deci, ce făceau campagnarzii de ultimă oră? Păi, să ne amintim. Cei care azi descoperă ororile comunismului, infernul din temniţe sau doar se prefac a afla abia acum despre ele ne înfierau la fel ca Nicolski, ne făceau “legionari”, “duşmani ai tinerei noastre democraţii” – deci, din nou, “duşmani ai poporului” (ca părinţii şi bunicii noştri), spuneau şi scriau că suntem mincinoşi, că hulim împotriva “minunatelor condiţii” şi că, în loc “să uităm trecutul şi să facem reconciliere naţională”, noi instigăm la “ură şi răzbunare” şi “vânătoare de vrăjitoare”: de parcă de-alde Nikolski, Drăghici, Pantiuşa şi ceilalţi erau nişte nevinovaţi vânaţi precum Jeanne D’Arc. Criminalii împotriva umanităţii erau nu doar apăraţi, erau eroizaţi, iar cei care făceau demersuri pentru ca poporul român să-şi restituie memoria naţională erau înfieraţi, ţintuiţi la stâlpul infamiei. Eram în minoritate atunci, iar marea majoritate era instigată contra noastră: pentru ca sistemul să se perpetueze nestingherit. Deci, micuţilor, mascarade din astea nu ţin cu mine şi aveţi suficientă masă de manevră ca să o fraieriţi, e specialitatea voastră: că de fapt, serviciile în ultimii vreo 10 ani cu asta se ocupă, cu fraierirea populaţiei. Să ne înţelegem: foarte bine ce face Mihai Gâdea, foarte inteligentă mişcarea promptă pe care au făcut-o la Antena 3, adică, o campanie puternică, de aşa natură încât să ia faţa diversiunii băsecuriste şi să nu le dea spaţiu de confiscare slugilor sistemului: dar ca să o facă până la capăt, ar trebui să nu mai atribuie merite imaginare fiţuicii eloctronice “Gândul”, care a iniţiat o evidentă campanie de demascare la ordin, în mod plagiat şi agramat (dar despre asta, data viitoare). E infamia infamiilor să faci dintr-o temă abisală a unui popor, dintr-o temă de importanţă cu adevărat capitală, o diversiune colosală şi de-o perversitate satanică. E ceea ce în mod evident încearcă să facă Băsescu şi gaşca lui nevertebrată, din toate structurile: pline de impostori şi analfabeţi. În mod sigur am să scriu la cauză, pe care, de altfel, autorii acestei campanii diversioniste vor s-o oculteze, aruncându-ne în ochi efecte stridente, întruchipate într-un singur personaj, Alexandru Vişinescu. E o campanie menită să discrediteze campania vizând procesul comunismului: unul real şi necesar. Depinde mult de Antena 3 să demonteze diversiunea (din care au muşcat o bucată suficientă ca să răspândească otrava, dacă nu-i găsesc antidotul: şi repede). Chiar şi campania Antenei 3 e pe muchie, riscă să facă jocul sistemului. Cum? Nu zic decât atât: cauza e cu totul alta decât efectul Vişinescu. Un bătrân de 88 de ani, vânat cu ferocitatea laşă a haitei căreia i se livrează prada (cum făceau ţuţerii lui Ceauşescu atunci când îi aduceau vânatul din ţarc, în bătaia puştii). Vânat ca să crape, să nu mai depună mărturie şi să rămână ţap ispăşitor pentru CRIMELE REGIMULUI. Doamna Aurora (Ille) Dumitrescu – despre care eu v-am scris încă din 1990 că există şi a suferit cumplit – n-a muşcat momeala, aseară, la Gâdea. Ea n-a dat în “boul” de Vişinescu, ci într-unul din conducătorii boului, anume, Băsescu. Şi a spus că ei, foştii deţinuţi politici, puţinii care mai supravieţuiesc pe pământul patriei, iartă creştineşte, dar asta-i personal, pentru că justiţia trebuie să-şi facă datoria. Deocamdată, eu zic aşa. Soluţia rapidă şi economică e să începem procesul comunismului cu sfârşitul, adică să luăm ce avem la îndemână, să nu aşteptăm ca Băsescu să împlinească 88 de ani. Şi nici Monica Macovei, isterica paukeriţă care nu-i cu nimic mai bună decât Alexandru Vişinescu, dimpotrivă, pentru că bătrânul torţionar într-un fel s-a căit (dar despre asta, data viitoare), iar el era mult mai mic în grad decât porcurorii asasini, şefii lui ierarhici şi ai urmaşilor şefilor de penitenciare, printre care Monica Macovei fostă Gherghescu şi mai înaintea ei, taică-său, Dumnezeu să-l ierte! Procurorul Gherghescu pe care nu mai ai de unde să-l iei la proces, a dat în primire cu o pensie babană şi ajutor de înmormântare în consecinţă, mai aveau să-i dea şi onoruri militare. Trăieşte, în schimb şi munceşte cu spor procurorul Lascu, tatăl Sluguţei Kovesi. Numa’ bun de chemat la bară. Poate mai întâi ca martor. După care şi fiică-sa, pentru staliniada de anul trecut contra votanţilor la referendum. Şi tot aşa. Avem suficientă marfă recentă, printre care unii tineri şi neliniştiţi, neobosiţi urmaşi ai lui Beria, tatăl tuturor taţilor ierarhici ai celor ca Vişinescu. Hăineală e doar o scamă care cade singură şi se ascunde, după ce constată că nu mai are timp şi spaţiu să se joace de-a stalinismul. Şi uite aşa coborâm spre zorii comunismului, facem joncţiunea generaţiilor de asasini totalitari. Pe care Kovesi, Porcurorul General al coabitacilor, i-a făcut scăpaţi prin încadrarea la “abuz în serviciu”: că abuz în serviciu se numeşte ce făcea Macovei, când pălmuia şi când lăsa să moară femei după avorturi – spontane sau provocate -, pe motiv că mai întâi trebuie să termine ea ancheta şi pe urmă să intervină medicul. Apropo, Antena 3 parcă deschisese un fan-club al celor care au suferit de pe urma procuroarei Gherghescu-Macovei, mai funcţionează? Şi să vedeţi dacă se investighează activitatea taţilor primului cuplu – poliţia politică e tradiţie din neam – cât v-ar mira să constataţi că socrul lui Băsescu era pe post de miliţian zelos hăituitor al ţăranilor care se opuneau colectivizării, precum cei din Suraia, hăituiţi după referendumul care l-a demis pe impostor? Arc peste timp, moment poetic. Nu există im(p)unitate şi nici prescribilitate când e vorba de crime împotriva umanităţii. Deci, un procuror onest îi trage un rechizitoriu irefutabil lui Băsescu Traian şi îl bagă în arest “preventiv”, ca să nu se care din ţară “printre berbecuţi”. Alt procuror iscusit îi trage un rechizitoriu tot corect lui Vişinescu, iar justiţia îl condamnă cu suspendare, că e aproape nonagenar. Dar fiindcă e încă iute de mână, îi dă şi un pic de muncă în folosul comunităţii, deci, îl trimite gardian la celula lui Băsescu. Atât. (Deocamdată)

***

• Andrei Muraru/ Observator cultural (2011): Ne mor torţionarii, doamnă Kövesi! Scrisoare deschisă adresată doamnei Laura Codruţa Kövesi, procurorul general al României

În ultimii cinci ani, de cînd Parchetul General este condus de doamna Laura Codruţa Kövesi, nu a fost deschisă nici o acţiune penală pentru crime şi abuzuri politice comise în timpul regimului comunist.

Potrivit unei informaţii parvenite după şapte luni, am aflat că Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei Anchete Penale a Securităţii timp de un deceniu, în timpul dictaturii lui Gheorghiu-Dej, a decedat la sfîrşitul anului trecut, la vîrsta de 83 de ani. În august 2007, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) sesizase Parchetul General cu privire la faptele criminale şi abuzurile acestuia, în special grave acte de tortură fizică şi psihică. Ulterior, la exact trei ani, în august 2010, Institutul (devenit între timp IICCMER) a transmis Ministerului Public noi date privitoare la abuzurile şi infracţiunile săvîrşite de Enoiu. Parchetul însă a tăcut şi a aşteptat.

Demersuri timpurii

Eternizarea puterii foştilor membri ai nomenclaturii Partidului Comunist nu i-a oprit pe deţinuţii politici să petiţioneze instituţiile statului după 1989. Astfel, în septembrie 1991, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici a depus la Parchetul General o listă cu persoane acuzate de grave infracţiuni săvîrşite în timpul regimului comunist. Printre acestea, Alexandru Nicolschi, director adjunct al fostei poliţii politice comuniste, care a decedat în primăvara anului 1992, la scurt timp după ce a fost citat în dosar şi cu o zi înainte de a fi audiat. Un alt personaj invocat de victime a fost Alexandru Drăghici, fost ministru al Securităţii Statului, participant activ la implementarea politicii de exterminare socială. Drăghici fugise însă în Ungaria, unde a şi decedat în 1993, după ce autorităţile maghiare au refuzat să-l extrădeze. Astăzi, portretul său este expus la Palatul Parlamentului.

Patru rechizitorii finalizate în două decenii

În 20 de ani, Parchetul General a finalizat patru rechizitorii privind crime comise în timpul regimului comunist ca rezultat al politicii represive instituite de PCR şi de instituţiile statului. Acestea sînt: Alexandru Drăghici, în cazul uciderii lui Ibrahim Şefit, lotul „Autobuzul“, cazul Gheorghe Ursu şi cazul Gheorghe Crăciun. În dosarul „Autobuzul“ a fost investigată uciderea, în 1981, a trei tineri la ordinul verbal al dictatorului Nicolae Ceauşescu, după ce au luat ostatici şi au sechestrat un autovehicul de transport în comun. Procesul a durat 12 ani şi s-a finalizat cu condamnarea a şase lucrători din structurile represive, printre care Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, George Homoştean, fostul ministru de Interne, şi Ion Deheleanu, fostul şef al Miliţiei judeţului Timiş.

Dintre cele patru rechizitorii finalizate, doar unul a urmărit sancţionarea unor fapte comise în sistemul penitenciar comunist de dinainte de 1964. În noiembrie 2000, Gheorghe Crăciun, fostul comandant al penitenciarului Aiud din perioada 1958-1964, a fost trimis în judecată pentru infracţiunile comise cu patru decenii în urmă. În decembrie 1998, împotriva lui Crăciun a fost depusă o plîngere penală de către Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti pentru săvîrşirea infracţiunii de genocid, încadrarea fiind schimbată apoi în omor deosebit de grav. Rechizitoriul instrumentat împotriva colonelului Gheorghe Crăciun în data de 7 septembrie 2000 de către procurorul militar Alic Saiciuc, din cadrul Parchetului Militar de pe lîngă Curtea Militară de Apel Bucureşti, constata abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor deţinuţilor de către fostul comandant. Documentul – care a avut la bază 11 mărturii directe ale victimelor – conchide foarte clar că, la Aiud, a existat un regim de exterminare, desfăşurat în mod organizat, încălcînd convenţiile pentru respectarea drepturilor omului la care România era parte. „Toate declaraţiile foştilor deţinuţi politici din Aiud descriu cu lux de amănunte existenţa unei acţiuni represive de natură să ducă la suprimarea fizică (subl. din dosar, n.m.) a acestora.“ Iată concluziile procurorului legate de activitatea lui Gheorghe Crăciun la conducerea penitenciarului Aiud: „Odată cu venirea la comanda penitenciarului a înv(inuitului) col. (r) Crăciun Gheorghe, situaţia s-a agravat ca urmare a iniţiativelor acestuia în cadrul unui aşa-numit proces de«reeducare» (subl. din dosar – n.m.). Cei ce refuzau reeducarea erau supuşi pedepselor precum şi unui regim de lentă exterminare“. Celor care se opuneau le erau impuse constrîngeri greu de suportat care constau în „raţii alimentare reduse ori chiar în suspendarea hranei, condiţii igienico-sanitare necorespunzătoare, celule igrasioase şi îngheţate (fără încălzire) care duceau la îmbolnăviri şi decese, îmbrăcăminte subţire neadecvată, lipsa plimbărilor în aer liber, lipsa asistenţei medicale“. Crăciun a fost audiat la domiciliu de către procurori, întrucît era grav bolnav (surd şi aproape paralizat).  În data de 7 septembrie 2000, procurorul Alic Saiciuc stabilea cheltuieli de urmărire penală de 100.000 de lei. Demersul procurorilor a fost însă tardiv, căci Gheorghe Crăciun a încetat din viaţă în 2001.

Sesizări pentru eternitate

În 2006, odată cu înfiinţarea de facto a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, a început şi seria de sesizări penale transmise pe cale „instituţională“ Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare. În patru ani (2006-2009), Institutul a depus şapte sesizări penale. Dintre acestea, unele au fost respinse cu soluţia „neînceperii urmăririi penale“, iar altele nu au primit nici un răspuns. Între timp, din 2006 şi pînă astăzi, unele persoane incriminate au decedat. Probabil, cel mai cunoscut caz a fost Nicolae Pleşiţă, fostul şef al spionajului românesc din prima parte a anilor ’80. IICCR a descoperit indicii că Pleşiţă a fost implicat în organizarea de atentate cu colete-capcană, alături de alţi funcţionari ai statului român, precum şi în plănuirea altor atacuri asupra unor disidenţi sau a unor persoane incomode pentru regimul comunist. Ministerul Public a tergiversat şi această solicitare. Flecarul general semianalfabet a decedat însă în 2009, la vîrsta de 80 de ani. Pleşiţă şi-a petrecut ultimele luni din viaţă într-un sanatoriu al Serviciului Român de Informaţii, principala structură internă cu atribuţii de securitate naţională dintr-un stat membru al NATO.

Într-o altă sesizare din martie 2007, IICCR a solicitat Parchetului General demararea unei investigaţii cu privire la existenţa unor infracţiuni săvîrşite de peste 200 de persoane cu funcţii de conducere în sistemul penitenciar comunist. Dintre acestea, mai mulţi ofiţeri din Direcţia Generală a Penitenciarelor au decedat pînă în prezent. De exemplu, fostul comandant al penitenciarului Aiud, Ştefan Koller, cunoscut pentru regimul de exterminare instituit aici, a murit anul trecut fără să fi fost măcar audiat vreodată. Şi fostul căpitan Constantin Răutu a murit la 17 iunie 2010, la Constanţa, la vîrsta de 84 de ani. Există probe că el a torturat în repetate rînduri deţinuţi atît la penitenciarul Galaţi, ca locţiitor politic, cît şi la Botoşani, unde a condus unitatea de detenţie. Un alt ofiţer inclus în sesizare era Gh. Ioan Lefter, fost comandant al mai multor unităţi cu deţinuţi politici în timpul valurilor represiunii comuniste. Dintre faptele sale de „arme“, amintesc un episod petrecut la colonia de muncă Mărculeşti, unde a bătut cu un par pînă la sînge bucătarii-deţinuţi. A decedat în 2009 la Craiova, la vîrsta de 85 de ani.

Nu doar torţionarii se sting, ci şi victimele lor. Institutul a depus o altă sesizare penală pentru tragerea la răspundere a 67 de persoane care l-au torturat, l-au internat în aziluri psihiatrice şi l-au anihilat în repetate rînduri prin tratamente degradante pe Vasile Paraschiv, disident cunoscut, contestatar vehement al regimului ceauşist. Către finalul anului 2008, procurorii au soluţionat cu neînceperea urmăririi penale sesizarea Institutului. Vasile Paraschiv a murit la începutul acestui an.

Un bilanţ instituţional

Dincolo de aceste solicitări, alte aproximativ 20 de plîngeri au fost transmise în nume individual (de exemplu, Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu ş.a.) către Parchetul General. Toate plîngerile au fost incluse în „dosarul 35“ („procesul comunismului“, dosar care cuprinde şi cele şapte sesizări ale IICCR), instrumentat în final de Secţia Parchetelor Militare a Ministerului Public. Întîmplarea a făcut ca momentul de interes maxim al societăţii civile pentru sancţionarea formală sau penală, a crimelor comunismului (înfiinţarea IICCR, înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, declaraţia de condamnarea a regimului comunist drept „ilegitim şi criminal“) să coincidă cu prezenţa doamnei Kövesi în fruntea Parchetului General. Cu toate acestea, nici o plîngere sau sesizare penală, colectivă sau individuală, nu s-au soldat cu un rechizitoriu şi nu au avut nici o finalitate din 2006 încoace.

Cinci ani în care torţionarii comunişti octogenari, pe care nu i-aţi întrebat, doamnă Kövesi, niciodată, nimic, îşi consumă în linişte pensiile „speciale“. Nu v-a mişcat nici o plîngere sau sesizare, fie ea individuală sau instituţională, şi nici miile de mărturii (publicate şi/sau transmise Parchetului). Inclusiv în timpul dictaturii dejiste, Procuratura a recunoscut parte din abuzurile şi metodele teribile de tortură şi din crimele torţionarilor. Dumneavoastră şi echipa pe care o coordonaţi nu le recunoaşteţi nici în 2011. Mă întreb dacă, atunci cînd veţi citi aceste rînduri, vi se va mişca vreun muşchi pe faţa fină.

• Digi24: IICCMER. Fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, denunțat pentru omor deosebit de grav

Un torţionar din regimul comunist va fi anchetat de Parchetul militar la cererea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Este vorba despre fostul comandant al penitenciarului Râmânicu Sărat din 1957 până la închidere, în 1963. Alexandru Vişinescu, acum în vârstă de 88 de ani, este acuzat că a pus la cale regimul de exterminare din închisoarea din Râmnicu Sărat, în urma căruia mai mulţi deţinuţi politici au murit în detenţie.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) cere Parchetului începerea urmăririi penale împotriva fostului comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, locotenent-colonel (r) Alexandru Vișinescu, pentru omor deosebit de grav.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a solicitat astăzi Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București începerea urmării penale împotriva fostului comandant al închisorii Râmnicu Sărat, locotenent-colonel (r) Alexandru Vișinescu (88 de ani), pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, conform unui comunicat al institutului.

„În urma investigațiilor desfășurate în ultimele luni, IICCMER a identificat o serie de probe care indică faptul că, în perioada în care lt.-col. (r.) Alexandru Vişinescu a îndeplinit funcția de comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, respectiv 1956–1963, deținuții politici au fost supuși unui regim de detenție extrem de dur. Acesta poate fi calificat drept unul de exterminare, prin raportare la condiţiile inumane de detenţie, care au dus în final la decesul unor deţinuţi politici aflați în executarea pedepselor privative de libertate în această închisoare”, se arată în document.

Conform IICCMER, regimul discreționar aplicat deținuților politici de la Râmnicu Sărat reiese cu certitudine din declarațiile supraviețuitorilor, din documentele de arhivă și din actele de constatare a decesului, identificate de cercetătorii IICCMER în arhive. Odată cu denunțul penal, IICCMER a transmis Parchetului probele referitoare la activitatea lui Alexandru Vișinescu, probe care constau în câteva sute de documente de arhivă și mărturii.

„Regimul de exterminare pus în aplicare de lt.-col. (r.) Vişinescu este caracterizat prin lipsa hranei, lipsa medicamentelor și a îngrijirilor medicale, pedepsele aplicate pentru abateri de la regulament și, nu în ultimul rând, prin decesele survenite. Pe toată perioada recluziunii la Râmnicu Sărat, deținuții politici au fost izolați, au trăit în condiții mizerabile de cazare, suferind de frigul insuportabil din celule și fiind victimele sancțiunilor fizice crunte aplicate pentru abateri minore, orice fel de activitate fiindu-le interzisă”, susțin reprezentanții institutului.

„Condițiile de viață din penitenciarul Râmnicu Sărat au creat premisele apariţiei unor afecţiuni deosebit de grave, rezultate în câteva cazuri cu decesul deţinuţilor, probând natura abuzivă şi tratamentul neglijent aplicat de comandantul închisorii, lt. col. Alexandru Vişinescu. Aspectul de ferocitate reiese din relatările supraviețuitorilor despre regimul de teroare condus de Vișinescu. Cele descrise în legătură cu izolarea completă a deținuților, precum și în legătură cu bătăile pe care le primeau deținuții în mod frecvent și fără un motiv anume, subliniază încă o dată cruzimea cu care deținuții politici erau torturați fizic și psihic. Regimul impus nu oferea sub nici o formă condiţiile minime de supravieţuire pe termen lung, aducând astfel gravă atingere dreptului la viață ca drept fundamental al omului”, se arată în cumunicat.

„Atribuțiile lt.-col. (r) Alexandru Vișinescu, stabilite prin legislația în materie, care îl propulsau drept persoana cu putere de decizie din cadrul penitenciarului Râmnicu Sărat, singura în măsură să ia decizii în ceea ce privește condițiile de detenție, dublate de ordinele primite de la superiorii ierarhici pe linie de partid de a-i extermina pe deținuții politici, dar și de caracterizările făcute de către supraviețuitori și subalterni, sunt toate probe ale faptului că Alexandru Vișinescu este responsabil din punct de vedere penal pentru decesele înregistrate. Astfel, în calitate de comandant de penitenciar, el era direct responsabil de „viața deținuților”, așa cum arată Regulamentul de funcționare a DGP, ceea ce înseamnă că ansamblul condițiilor de detenție era organizat sau cel puțin tolerat de către acesta”, susțin reprezentanții institutului.

În anii 1956-1963, la Râmnicu Sărat s-au înregistrat cinci cazuri de deces posibil de documentat (Ion Mihalache, Gheorghe Dobre, Gheorghe Plăcințeanu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Mihail Romniceanu), cauzate de: colaps cardio-vascular, insuficienţă circulatorie cerebrală, hemoragie cerebrală sau afecţiuni ale aparatului digestiv – ileus paralitic ireversibil – aşa cum rezultă din procesele verbale de constatare a decesului. Tot în aceste acte, medicul consemnează semnele vizibile ale malnutriţiei. De asemenea, IICCMER a depus la Parchet plângerile deţinuţilor legate de tratamentele primite, aşa cum sunt consemnate de referatele supraveghetorilor (plângeri pentru care au primit zile de izolare) ca mărturii ce contrazic documentele legate de vizitele medicale.

„IICCMER solicită Parchetului începerea urmăririi penale împotriva fostului comandant al închisorii Râmnicu Sărat pentru omor deosebit de grav. Pentru că a comis acte de barbarie, pentru că nu poate fugi de responsabilitate și pentru că una dintre obligațile fundamentale ale unui stat european democratic este de a-și ocroti cetățenii sub autoritatea legii, lt.-col. (r) Alexandru Vișinescu a fost astăzi deferit justiției. Faptele lui, așa cum arată probele solide furnizate de IICCMER organelor de cercetare penală, sunt de o gravitate deosebită.

Practic, toți deținuții politici închiși în timpul regimului comunist la Râmnicu Sărat au fost torturați fizic și psihic ca urmare a deciziilor luate de comandantul penitenciarului. Toate dovezile noastre, fie că este vorba despre mărturiile foștilor deținuți politici, de amănuntele oferite de către foștii subalterni sau de documentele din arhive, arată că Alexandru Vișinescu este responsabil din punct de vedere penal pentru decesele înregistrate la Râmnicu Sărat în timpul mandatului său” a precizat Andrei Muraru, președintele executiv al IICCMER.

Despre Alexandru Vișinescu

Conform IICCMER, înainte de a fi numit în funcţia de comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu (n. 1925) a deținut poziții în sistemul penitenciar, activând în unitățile carcerale Mislea și Jilava la începutul anilor ’50. Foștii deținuți politici din aceste închisori păstrează imaginea unui individ de o cruzime extremă, care practica tortura împotriva celor închiși, dând dovadă de exces de zel în aplicarea sancțiunilor. Înainte de a îndeplini funcția de comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vișinescu a lucrat în cadrul grupei operative a închisorii în perioada decembrie 1954-aprilie 1956. Decizia autorităților de a dezafecta penitenciarul Râmnicu Sărat l-a propulsat pe fostul comandant în funcția de inspector în cadrul aparatului central al Direcției Generale a Penitenciarelor. Ulterior, între 1965 și 1976 a deținut funcții de conducere în cadrul închisorilor Ploiești și Ilfov și a predat la școala de subofițeri de penitenciare.

Specialiştii în istorie recentă îl caracterizează pe Alexandru Vişinescu drept un exterminator al opozanţilor regimului comunist.

Valentin Cristea este ultimul deţinut politic supravieţuitor al regimului extrem de dur impus de Alexandru Vişinescu, în penitenciarul din Râmnicu Sărat. El are 83 de ani şi a fost condamnat la 7 ani de închisoare, în anii ’50, pentru că a colaborat cu rezistenţa anticomunistă. Teroarea impusă de fostul comandant al închisorii din Râmnicu Sărat l-a marcat pe Valentin Cristea. A îndurat frigul, bătăi şi n-a primit niciun fel de ajutor medical. Mai mult, Valentin Cristea spune că nici mâncarea primită de deţinuţi nu era comestibilă.

Printre cei care au murit în închisoarea de la Ramnicu Sărat cât timp Alexandru Vişinescu era comandant, se numără şi Victor Rădulescu Pogoneanu și Constantin Pantazi, ministru al apărării între anii 1942 – 1944.

Alexandru Vișinescu neagă orice responsabilitate și spune că doar a îndeplinit o funcție.

Reprezentanţii Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului spun că vor depune plângeri penale pe numele altor 34 de torţionari comunişti aflaţi încă în viaţă.

„Cred că este important pentru statul român să dovedească – aşa cum fac şi alte state europene – că nimeni nu se poate deroba de responsabilitate şi că nimeni nu poate fugi de răspunderea în faţa legii”, afirmă Andrei Muraru, preşedintele executiv al IICCMER

Oficialii Institutului promit că în perioada următoare vor face public numele unui al alt torționar comunist, acuzat de uciderea a peste 40 de deținuți politici.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a lansat turul virtual al fostei închisori de la Râmnicu Sărat, care va fi transformată în următorii ani în Memorial al Victimelor Comunismului.

• Gandul: LISTA TORŢIONARILOR CARE TRĂIESC. Reacţia unuia dintre cei doi supravieţuitori de la Râmnicu Sărat, când Gândul i-a arătat poza la zi a lui Vişinescu

Dintre miile de deţinuţi ai temniţei comuniste de la Râmnicu Sărat, astăzi mai sunt în viaţă doar doi: Valentin Cristea, condamnat la 7 ani de închisoare pentru că a divulgat informaţii secrete „Comitetului III de rezistenţă” din Câmpina, şi Constantin Copoiu, un simplu condamnat de drept comun. Vecin de celulă cu regretaţii Corneliu Coposu, Ion Mihalache, Ion Diaconescu şi Jenică Arnăutu, bătrânul Valentin Cristea îşi aminteşte cu claritate regimul de teroare al închisorii conduse de torţionarul Alexandru Vişinescu.

Cu lacrimi în ochi, a povesit cum într-o noapte a asistat la moartea provocată de torturi a unuia dintre liderii rezistenţei anticomuniste. Vezi în articol povestea lui Valentin Cristea, ultimul deţinut politic în viaţă de la Râmnicu Sărat.

Cristea Valentin are 83 de ani şi a fost condamnat la 7 ani de închisoare, în anii ’50, pentru că a colaborat cu rezistenţa anticomunistă. Mare parte din anii de închisoare i-a petrecut la penitenciarul de la Râmnicu Sărat, unde a intrat în contact cu cei mai importanţi lideri ţărănişti.

Povestea lui Valentin Cristea începe în 1953, după ce a terminat facultatea de electrotehnică. Iniţial, statul l-a repartizat ca tehnician la un cinematograf din Comarnic. La scurt timp după, a fost notificat că trebuie să se prezinte la Direcţia Securităţii din Ploieşti. „Chestiunea asta m-a cam şocat, pentru că în familia noastră aveam rude suspecte din perspectiva comuniştilor. Mama mea avea un unchi care a fost general şi ministru pe vremea lui Carol al II-lea”, povesteşte Valentin Cristea.

De la angajat al Securităţii la dizident

Pentru că avea diplomă de electrotehnist, Securitatea l-a înregimentat la direcţia care se ocupa cu interceptarea telefoanelor. „Am încercat să le explic că nu vreau, dar fără rost. Aşa că am fost angajat locotenent la MAI”, spune Valentin Cristea. Timp de doi ani şi jumătate, Valentin Cristea a construit aparatura de ascultare utilizată de Securitate.

Între timp, tânărul Valentin Cristea se întâlnea frecvent cu „Comitetul III de rezistenţă” din Câmpina. Acest comitet de rezistenţă era format dintr-una din mătuşile sale şi un amic al acesteia. „Ei împărţeau manifeste prin trenuri, dădeau telefoane la ambasadele occidentale şi probabil aşa au intrat în atenţia Securităţii”, relatează Valentin Cristea. Pentru că Securitatea monitoriza comitetul de rezistenţă al mătuşii, locotenentul de Securitate Cristea a fost şi el filat. El povestea mătuşii sale despre modul în care sunt ascultate telefoanele.

În 1955 a fost chemat la Ministerul de Interne, la adjunctul ministrului, unde în biroul acestuia a fost arestat. „Am fost chemat la adjunctul ministrului Alexandru Drăghici sub pretextul că urmează o operaţiune şi că aveau nevoie de mine. A intrat la un moment dat un alt general, Naun, care i-a întins o hârtie. A pus mâna pe mine şi mi-a spus: <<Eşti arestat! Cred că ştii pentru ce>>. Fără nici o altă explicaţie”, îşi aminteşte Valentin Cristea.

După ce a fost arestat, a fost dus şi încarcerat în cazarma Malmaison, un centru unde securitatea îi ancheta prin tortură pe dizidenţii regimului. Pe la Malmaison au trecut în drumul lor spre Râmnicu Sărat, Sighet, sau Aiud, liderii PNŢ Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Penescu şi Corneliu Coposu. În celula de la Malmaison, Valentin Cristea s-a întâlnit cu nepotul lui Alexandru Vaida Voievod, Mircea Vaida.

La trei luni de la arestare, un tribunal din Bucureşti l-a şi condamnat: prima sentinţă, după cum spune Valentin Cristea, a fost mai blândă, doar cinci ani de închisoare. După un proces care a durat 20 de minute, a fost condamnat pentru „infracţiunea” de „divulgare de informaţii”.

„În toamna lui ’56, un ofiţer mi-a comunicat că am fost condamnat la 5 ani de muncă silnică”, spune domnul Cristea.

După Malmaison, a fost mutat din penitenciar în penitenciar. A ajuns la un moment dat la Fortul 13 Jilava. Aici s-a întâlnit în celulă cu amicul mătuşii sale, cel care a constituit „Comitetul III de rezistenţă”.

Celula de la Jilava a împărţit-o şi cu doi generali din armata lui Carol al II-lea.

În noiembrie 1956, Valentin Cristea a fost mutat la penitenciarul de la Râmnicu Sărat. Aici a stat până în 1963.

„M-au băgat direct în celulele de izolare, adică la carceră. Luni de zile nu ştiam unde sunt pentru că nu puteam să vorbesc cu nimeni”, îşi aminteşte fostul deţinut politic.

După câteva luni a aflat că sentinţa iniţială de cinci ani a fost casată şi la rejudecare a primit şapte ani de închisoare. Procesul de rejudecare a durat 10 minute, în care Valentin Cristea nu a avut dreptul să spună nimic: „Au spus că pedeapsa este prea blândă”.

La fel ca toţi deţinuţii politici, Valentin Cristea descrie condiţiile de detenţie de la Râmnicu Sărat ca fiind unele de exterminare: înfometare sistematică, izolare completă, frig şi diverse forme de tortură. Meniul de la Râmnicu Sărat era unul de subzistenţă compus dintr-o fiertură de arpacaş. „Măncarea de lux era reprezentată de fasole, dar mereu prea puţină”, spune fostul locatar al penitenciarului. Pentru că nu puteau comunica prin viu grai, deţinuţii au învăţat codul Morse. Valentin Cristea spune este cel care a brevetat codul Morse tuşit. Unii dintre deţinuţi comicau în Morse în limba franceză pentru că la un moment dat în penitenciar a fost adus un specialist în acest limbaj, dar care nu ştia franceză. Pe lângă foamete şi terorizarea constantă, deţinuţii erau lăsaţi să îngheţe de frig. „Iarna ningea peste mine. La un moment dat aveam picioarele şi mâinile pline de sânge de la degerături”, relatează Valentin Cristea.

Zilele de carceră erau acordate cu generozitate de comandantul penitenciarului, Alexandru Vişinescu. Dacă un deţinut era prins comunicând prin Morse, primea şi o săptămână de carceră. În timpul zilei, deţinuţii nu aveau voie să se aşeze pe pat sau să stea lângă peretele celulei. „Dacă încălcai regula, pedeapsa era izolare cu arest sever. Două zile nu mai primeai mâncare ci doar un castron cu apă. Eu am primit odată cinci zile în care am primit mâncare o singură zi”, îşi aminteşte Valentin Cristea.

În 1957, lângă celula în care era cazat Valentin Cristea a fost adus Ioan Bărbuş, lider al tineretului ţărănist, condamnat în 1949 la 15 ani de închisoare. Valentin Cristea îşi aduce aminte că în celula din stânga sa a fost adus şi Jenică Arnăutu, cu care prin sistemul Morse a legat o prietenie. Jenică Arnăutu a fost şi el unul dintre liderii rezistenţei anticomuniste condamnat la închisoare pe viaţă pentru că s-a împotrivit regimului totalitar. După ce a organizat o grevă în penitenciarul din Aiud, a fost mutat în 1957 la Râmnicu Sărat unde a fost depus într-o celulă de izolare.

„După 40 de zile de greva foamei, a murit. A murit acolo lângă mine”

Cu ochii podidiţi de lacrimi, Valentin Cristea povesteşte cum a fost exterminat Jenică Arnăutu.

„El suferea de ulcer şi a cerut să nu i se mai pună sare în mâncare, dar conducerea penitenciarului a refuzat. A intrat în greva foamei. Asta era în 1959”, spune Valentin Cristea.

După un anumit număr de zile de greva a foamei, comandatul Vişinescu a dispus ca Arnăutu să fie supus unui regim de alimentaţie forţată.

„Veneau doi gardieni şi un sanitar, îi băgau un furtun pe gât şi îi dădeau un lichid nutritiv. După 40 de zile de greva foamei, a murit. A murit acolo lângă mine”, spune Valentin Cristea cu ochii în lacrimi.

Declaraţia lui Valentin Cristea este confirmată şi de testimonialul lui Ovidiu Borcea, un alt dizident care a trăit ororiile de la Râmnicu Sărat. „Jenică Arnăutu era cel care protesta cel mai vehement împotriva regimului de exterminare. El se găsea într-o grevă a foamei care dura de 132 de zile, timp în care a fost torturat, bătut, alimentat cu furtunul pe care-l introduceau forţat în gură şi pe esofag, în aceste condiţii şi-a dat ultima suflare pe 2 noiembrie 1959”, a declarat într-un interviu Ovidiu Borcea.

Despre comandantul Vişinescu spune că îl întâlnea numai odată pe an când la penitenciar venea un procuror care discuta cu deţinuţii dacă mai au ceva de declarat. În schimb, îşi aminteşte de bătăile la care era supus constant Ion Mihalache. „El protesta mai vehement. Intrau peste el, îi puneau lanţuri. Auzeam constant cum îl băteau şi îl maltratau. Ţipa mereu de durere”, spune Valentin Cristea.

După 50 de ani, Valentin Cristea l-a revăzut pe comandantul Vişinescu, nu în realitate, ci doar într-o poză realizată de gândul. „Acum e slab, era bine făcut când eram acolo. Probabil dacă l-aş vedea pe stradă nu l-aş recunoaşte”, spune Cristea. În ciuda celor şapte ani de suferinţe de la Râmnicu Sărat, Valentin Cristea spune că a avut un oarecare noroc: „Era mai grea temniţa de la canal, de la Cavnic sau de la Piteşti. Aici erau groaznice foamea, izolarea şi singurătatea”.

„Nu le mai daţi atâta mâncare, că s-au răsculat împotriva conducerii”

Constantin Copoiu a fost şi el deţinut al penitenciarului Râmnicu Sărat pe vremea când închisoarea eracondusă de către Alexandru Vişinescu. Constantin Copoiu însă nu a fost deţinut politic, a fost unul dintre deţinuţii de drept comun. A stat 10 luni la Râmnicu Sărat. Cei ca el erau folosiţi pentru întreţinerea penitenciarului.

Spune că mâncarea pentru deţinuţii politici era extrem de puţină. „Noi, care nu eram politici, aveam dreptul la cinci kilograme de alimente, două de fructe şi ţigări, dar puteam să vorbim şi cu rudele”, spune Constantin Copoiu. Pe când deţinuţii politici nu aveau asemenea drepturi, fiind trataţi drept infractori extrem de periculoşi. „Erau unii gardieni care spuneau că şi mâncarea aia puţină e prea multă pentru aştia politici.<< Nu le mai daţi atâta mâncare, că s-au răsculat împotriva conducerii. Nu merită să mănânce>>. Spuneau să ne dea nouă mâncare, astora de drept comun, pentru că noi munceam. Erau nişte jigodii ofiţerii ăştia”, a povestit Constantin Copoiu.

În primăvara acestui an, Constantin Copoiu a revizitat închisoarea de la Râmnicu Sărat. Şi-a adus aminte că în timpul detenţiei l-a văzut pentru câteva secunde pe Corneliu Coposu.

În cele 10 luni de detenţie, Constantin Copoiu era cel care le ducea mâncare deţinuţilor. „Le duceam un bol de apă şi o mămăligă” a spus fostul deţinut. El a relatat că, din ordinul lui Vişinescu, nu avea voie să discute cu deţinuţii politici. Constantin Copoiu spune că, având în vedere că nu a petrecut prea mult timp la Râmnicu Sărat, nu ştie prea multe despre torturile la care au fost supuşi deţinuţii politici.

Dintre toţi condamnaţii care au fost încarceraţi la Râmnicu Sărat, astăzi au mai rămas în viaţă doar Constantin Copoiu şi Valentin Cristea.

LISTA TORŢIONARILOR CARE TRĂIESC. Radiografia completă a Gulagului românesc – 35 de torţionari ai regimului comunist sunt acum anchetaţi

În perioada comunistă, 540.000 de deţinuţi politici, cu o medie a sentinţelor de cinci ani şi jumătate, au fost aruncaţi în temniţele sistemului totalitar. Dintre aceştia, 100.000 au decedat [in inchisoare]. Până azi, nimeni nu a fost tras la răspundere, acuzat şi condamnat pentru morţii Gulagului românesc. Autorităţile au identificat, însă, 35 de torţionari care se fac vinovaţi de torturi inimaginabile şi de moartea dizidenţilor politici. Cine sunt aceştia? Cum pot fi anchetaţi? Care este profilul torţionarului comunist? De ce statul nu a dorit anchetarea torţionarilor? Gândul.info în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) răspund acestor întrebări, în cadrul unui proiect media în premieră pentru România.

Până în prezent au fost identificaţi 35 de comandanţi ai penitenciarelor comuniste, şefi ai temniţelor în care au fost încarceraţi liderii PNŢ şi PNL, epuraţi de regimul totalitar. IICCMER a descoperit şi „cartografiat” activitatea torţionarilor, concluzia fiind una singură: aceştia se fac vinovaţi de moartea a mii de deţinuţi politic. Datele au fost colectate şi pe numele lor au fost trimse plângeri penale.

Cum a început totul. Fenomenul închisorilor comuniste

După instaurarea regimului comunist, în 1946, România a intrat în „era” epurării violente a elitelor politice din perioada interbelică. PNL şi PNŢ au fost considerate partide ostile regimului impus de sovietici la Bucureşti şi, în scurt timp, liderii acestora au fost aruncaţi în puşcării, în contul unor infracţiuni inventate.

În 1948 a fost înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea), care avea drept principală atribuţie achetarea elementelor ostile conducerii comuniste. Organul de represiune al comuniştilor era condus de Gheorghe Pintilie şi de adjuncţii săi, Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru, toţi trei agenţi ai serviciilor secrete sovietice.

Anchetele şi arestările Securităţii, desfăşurate fără încetare, ani de zile, au condus la suprapopularea închisorilor cu deţinuţi politici. În această perioadă, în Codul Penal au fost incluse infracţiuni cu denumiri elocvente pentru ceea ce avea să urmeze: „uneltirea contra ordinii sociale”, „subminarea economiei naţionale şi sabotajul contrarevoluţionar”; cei care se opuneau regimului erau catalogaţi oficial drept „duşmani ai comunismului”.

Potrivit istoricilor, fenomenul închisorilor politice a durat din ’54 până în ’63-’64, atunci când supravieţuitorii reeducării prin tortură au fost eliberaţi. Unele estimări arată că în această perioadă au fost încarcerate peste 500.000 de persoane, dintre ele pierind sub teroare 100.000.

„Modelul închisorilor politice din România a copiat modelul închisorilor politice din Uniunea Sovietică. Principalele caracteristici ale detenţiei politice erau: o formă de izolare eficientă, folosirea deţinuţilor la muncă forţată, un regim carceral agresiv şi violent, hrană puţină, frig, teroare”, explică Andrei Muraru, directorul Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Noi schimbări, apar temniţele politice

Pe 4 decembrie 1945, MAI emite un decret prin care reclasifică penitenciarele, acesta putând fi numit „actul de înfiinţare al închisorilor politice”. Clasificarea penitenciarelor a fost făcută astfel: penitenciare pentru muncă silnică pe viaţă (închisoarea Aiud), penitenciare pentru muncă silnică pe termen limitat (Caransebeş, Craiova, Oradea şi Sighet), penitenciare pentru executarea pedepselor de temniţă grea, pentru executarea pedepselor corecţionale 2 la 12 ani (Piteşti, Ocnele Mari), pentru pedepse corecţionale de până la şase luni (Baia, Bistriţa, Râmnicu Sărat, etc.).

În 1948 a avut loc o nouă reclasificare a penitenciarelor: penitenciare de maximă siguranţă unde erau încarcerate elitele politice considerate elemente periculoase pentru societate: – Aiud, Gherla; a doua categorie era cea a penitenciarelor închise, destinate deţinuţilor cu grad sporit de periculozitate: Craiova, Galaţi, Târgşor, Ocnele Mari, Piteşti, Mislea; a treia categorie -penitenciare cu regim de maximă severitate: Râmnicu Sărat, Sighet, etc.

Începând din 1949, regimul comunist a efectuat o nouă reprofilare a locurilor de detenţie, în funcţie de categoria socio-profesională a deţinuţilor, de vârsta şi de orientarea politică: Piteşti (studenţi), Suceava, Aiud, Râmnicu Sărat (legionari), Sighet (elita interbelică), Gherla (ţărani şi muncitori), Craiova, Galaţi (liberali şi naţional-ţărănişti). Criminalii de război se aflau la Aiud, alături de intelectuali şi de foşti membri ai Guvernului Antonescu.

La Canalul Dunăre – Marea Neagră se regăseau deţinuţi din toate categoriile de mai sus. Piteştiul şi Gherla au fost martorele unui experiment prin excelenţă violent: reeducarea deţinuţilor. Între 1949 şi 1955, au existat şi penitenciare cu un anumit specific: spitalele Văcăreşti, Târgu Ocna. Au existat de asemenea şi locuri de detenţie pentru femei: Mislea şi Miercurea Ciuc.

„Oficial, rolul acestor penitenciare era acela de reeducare, însă, în mod evident, când au avut de a face cu personaje care au participat la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, personaje precum Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, evident că scopul nu a mai fost reeducarea. Era clar că scopul era eliminarea printr-un regim foarte dur”, explică Andrei Muraru.

Cine sunt victimele

În penitenciarul de la Râmnicu Sărat, ICCMER a documentat moartea, în urma torturilor, a şapte deţinuţi politici: Ion Mihalache, Gheorghe Dobre, Gheorghe Plăcinţeanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Romniceanu Mihail, Solymos Ivan, Constantin Pantazi.

La penitenciarul de la Sighetu Marmaţiei a decedat pe 5 februarie 1953 Iuliu Maniu, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet. Tot în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei a murit, în 1952, Constatin Argetoianu, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de Justiţie, ministru de Finanţe şi ministru de Interne. Radu Portocală, avocat, om politic liberal, a decedat tot în închisoare de la Sighetu Marmaţiei, în 1952.

Acestea sunt doar câteva exemple, numărul deţinuţilor politici exterminaţi în perioada de represiune ajungând la 100.000 de persoane. „Mulţi dintre cei închişi nici nu au fost judecaţi într-un proces. La Sighet, mulţi au murit fără a avea vreo condamnare sau fără să fi fost inculpaţi”, spune Andrei Muraru, directorul IICCMER.

Profilul torţionarului

Torţionarul obişnuit avea următorul profil: individ fără prea multă educaţie, în general din mediul rural, membru al Partidului Comunist sau membru UTC, recomandat de autorităţile comuniste, extrem de zelos. „Erau persoane care dădeau dovadă de exces de zel. Reuşeau să îndeplinească la normă toate solicitările conducerii penitenciarelor. Nu existau dispoziţii clare prin care comandaţilor de penitenciare li se cerea să aplice torturi deţinuţilor politici. Cu toate acestea, ei aplicau un regim de teroare din propria iniţiativă. Făceau asta fără să fi primit o solicitare expresă printr-un document. Avem de a face cu personaje care nu îşi puneau problema dacă deţinuţii pe care îi aveau în custodie beneficiază de un minim tratament”, susţine Andrei Muraru, directorul IICCMER.

Modul în care comandanţii de penitenciare au acţionat este încadrat într-un comportament deviant. „Nu au fost cazuri izolate. În anii ’50 a existat un adevărat fenomen. Torturile, frigul, înfometarea, munca silnică până la epuizare au fost aplicate şi la Sighet, şi la Râmnicu Sărat, şi la Canal. Rezultatul acţiunii acestor comandaţi de penitenciare a fost moartea pe o scara largă a deţinuţilor politici”, spune Andrei Muraru.

Cum erau anchetaţi deţinuţii politici

Testimonialele şi documentele istorice arată că traseul deţinuţilor politici prin tenebrele gulagului românesc începea încă de la arestarea acestora. Ridicaţi de organele de Securitate ziua sau noaptea, de acasă, de la serviciu sau de pe stradă, deţinuţii erau transportaţi într-o maşină neagră, cu ochelari de tablă la ochi şi uneori cu capul între picioare. Ajunşi la sediul Securităţii existau câteva posibilităţi: unii erau introduşi direct în anchetă, iar alţii erau lăsaţi să aştepte o perioadă de timp. În cursul aşteptării, o presiune psihologică se exercita asupra lor: neştiind de ce erau arestaţi, căutau în memorie posibile motive care să fi condus aici.

În tot aceast timp, strigătele celorlalţi deţinuţi accentuau groaza generată de izolare şi detenţia într-un adevărat infern. Anchetele durau ore în şir, anchetatorii „muncind” în schimburi. O astfel de anchetă începea cu prezentarea informaţiilor autobiografice, indicarea persoanelor cunoscute şi precizarea faptelor ostile comise împotriva regimului. Refuzul deţinuţilor de a răspunde la întrebările anchetatorilor conducea la exercitarea de presiuni fizice şi psihice asupra deţinuţilor.

Top 10 închisori politice. Unde au fost aplicate cele mai grele metode de tortură

1. Penitenciarul Aiud

Descriere – Închisoare de mari dimensiuni, Aiudul a concentrat între zidurile sale deţinuţi politici cu pedepse mari, proveniţi din toate categoriile politice şi sociale.

Condiţii de detenţie – Insalubritatea, frigul, foamea sau lipsa asistenţei medicale au condus la numeroase decese sau îmbolnăviri grave. În plus, „Zarca” Aiudului „oferea” condiţii şi mai grele celor care refuzau, la începutul anilor ’60, să se încadreze în procesul cunoscut sub denumirea de „reeducare târzie”, persoane considerate periculoase de către administraţie.

În proximitatea închisorii, locul numit Râpa Robilor adăposteşte osemintele celor decedaţi la Aiud şi aruncaţi în gropi comune, mărturie a regimului criminal din această închisoare.

2. Penitenciarul Sighet

Descriere – Sighetul a fost transformat, imediat după instaurarea regimului comunist, într-un loc de exterminare pentru elita politică, economică, militară şi culturală, fiind considerat chiar de către regim un loc cu specific aparte, destinat „deţinuţilor cu pedepse grele”.

Condiţiile de detenţie – Regimul de izolare, foamea, lipsa asistenţei medicale şi brutalitatea administraţiei au provocat moartea a numeroşi oameni politici sau ierarhi ai bisericii greco-catolice, nu mai puţin de 53 de decese fiind înregistrate în intervalul 1950-1955. Mormintele lor nu sunt cunoscute nici în prezent.

3. Penitenciarul Jilava

Descriere – Deşi nu este recunoscut ca un penitenciar cu veleităţi de exterminare şi nici ca unul de executare a pedepselor (cu excepţia sentinţelor capitale), prin specificul său, Jilava s-a aflat printre cele mai dure centre de detenţie din perioada comunistă, caracterizat de o umiditate excesivă, indiferent de anotimp, de temperaturi foarte scăzute iarna şi extrem de ridicate vara.

Condiţii de detenţie – A rămas de notorietate „primirea” deţinuţilor nou-veniţi, specifică acestui loc în perioada 1949-1952, când la conducere s-a aflat temutul Nicolae Moromete: aceştia erau introduşi în fort printr-un cordon de gardieni înarmaţi cu obiecte contondente, care-i loveau fără milă. Regimul drastic, alimentaţia proastă, suprapopularea, lipsa aproape completă a asistenţei medicale, relele tratamente, dar şi faptul că majoritatea deţinuţilor politici a trecut pe aici, fac din Jilava un punct de reper pe harta Gulagului românesc.

4. Penitenciarul Râmnicu Sărat

Descriere – Pe lângă greutăţile materiale, deţinuţii încarceraţi în regim monocelular s-au confruntat cu o întreagă gamă de probleme generate de lipsa oricărui contact cu mediul exterior. Alături de Sighet, Râmnicu Sărat este unul dintre penitenciarele care în mod cert au avut veleităţi de exterminare.

Condiţii de detenţie – Penitenciar de mici dimensiuni, Râmnicu Sărat se remarcă prin rata crescută a deceselor în raport cu capacitatea de detenţie şi prin regimul de izolare deplină, unic în cadrul sistemului concentraţionar autohton.

5. Penitenciarul Piteşti

Descriere – Mai mult decât oriunde, la Piteşti, deţinuţii supuşi procesului de „reeducare” au fost mutilaţi fizic şi spiritual într-o manieră ireversibilă.

Condiţii de detenţie – Socotit în epocă drept cel mai modern penitenciar, Piteştiul şi-a dobândit o tristă faimă, în special din cauza fenomenului „reeducării”, care, pe lângă decese în rândul deţinuţilor, a produs traume ireversibile aproape tuturor celor care au trecut prin acest experiment.

6. Penitenciarul Baia Sprie

Descriere – Deşi, spre deosebire de restul locurilor de detenţie, deţinuţii supuşi regimului de muncă forţată în minele de plumb beneficiau de o hrană superioară calitativ, aceasta nu acoperea nici pe departe efortul uriaş depus în subteran.

Condiţii de detenţie – Condiţiile dure de muncă, spaţiile insalubre, lipsa echipamentului adecvat, temperaturile extrem de ridicate, precum şi lipsa unei minime preocupări din partea administraţiei au condus la nenumărate accidente de muncă, unele dintre acestea soldate cu decesul celor în cauză. În plus, praful de plumb inhalat în mină a contribuit din plin la distrugerea sănătăţii deţinuţilor.

7. Penintenciarul Peninsula

Descriere – Cunoscut în memorialistica detenţiei drept „Valea Neagră”, penitenciarul de la Peninsula a fost locul în care munca forţată depusă la Canal a mers până la exterminarea prin epuizarea deţinuţilor.

Condiţii de detenţie – Clima aspră, normele de lucru aberante, igiena precară sau lipsa echipamentului corespunzător, combinate cu alimentaţia insuficientă şi lipsa asistenţei medicale au transformat Peninsula într-o adevărată „vale a plângerii”. Frecventele accidente de muncă, nu de puţine ori mortale, dar şi procedeul „reeducării” de tip Piteşti aplicat aici, fac din Peninsula unul dintre cele mai dure locuri de detenţie.

8. Penitenciarul Gherla

Descriere – Cu toate că era o închisoare de dimensiuni mari, caracteristica principală a acestui penitenciar a constituit-o fenomenul suprapopulării, între 8 şi 12 persoane ocupând o celulă destinată pentru două persoane. La începutul anilor ’50, Gherla nu a fost scutită nici de „fenomenul reeducării”, care a generat violenţe atroce, depăşind în anumite cazuri intensitatea „reeducării” de la Piteşti.

Condiţii de detenţie – Tortura, bătaia, hrana precară şi insalubritatea au însoţit în permanenţă traseul deţinuţilor politici de la Gherla, iar revolta acestora din 1958 a accentuat regimul inuman al administraţiei.

9. Penitenciarul Miercurea Ciuc

Descriere – Aproape că nu există mărturie a fostelor deţinute politic care să nu indice Miercurea Ciuc drept cea mai dură închisoare pentru femei.

Condiţii de detenţie – Gerul, foamea şi tratamentul dur al administraţiei a produs consecinţe mai grave decât în oricare altă închisoare de gen. Rata deceselor a fost, de asemenea, crescută.

10. Penitenciarul Făgăraş

Descriere – Supranumită „închisoarea poliţiştilor”, Făgăraşul a devenit loc predilect de detenţie pentru foşti poliţişti şi agenţi ai Siguranţei.

Condiţii de detenţie – Amenajată între zidurile reci şi groase ale cetăţii medievale, închisoarea de la Făgăraş s-a remarcat prin duritatea regimului aplicat celor consideraţi „instrumentele represive ale regimului burghez”.

Asistenţa medicală precară, alimentaţia proastă, insalubritatea, regimul dur de detenţie şi comportamentul inuman al administraţiei sunt caracteristice tuturor acestor locuri de detenţie, într-o măsură mai mare sau mai mică. În plus, trebuie ţinut cont de faptul că o astfel de evaluare depinde foarte mult de experienţa personală a fiecărui deţinut, acest top fiind, de bună seamă, unul subiectiv, cu scop de informare.

De ce nu au fost investigate crimele torţionarilor

Până în 2006 au existat doar patru rechizitorii privind torţionarii, unul fiind cel privind asasinarea lui Gheorghe Ursu, iar al doilea caz fiind lotul ”Autobuzul” (tineri care, în anii ’80, au luat ostateci călătorii dintr-un autobuz în tentativa de a trece graniţa).

Din ordinul lui Ceauşescu, tinerii din respectivul lot au fost executaţi pe loc. După ’89, cei implicaţi – şeful Miliţiei Timiş şi ministrul de Interne – au fost judecaţi şi condamnaţi. „Sunt patru rechizitorii pentru 50 de ani de comunism, ceea ce este infim”, a precizat Andrei Muraru.

Parchetul a îngropat dosarele torţionarilor

Din 2006 până în 2009, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a sesizat Parchetul în şase cazuri privind 300 de persoane care ar fi comis crime şi abuzuri pe vremea comuniştilor. Toate sesizările au fost însă respinse de Secţia Militară. Potrivit directorului IICCMER, „aceste sesizări au fost respinse pentru diferite motive, fie pentru că nu s-au identificat elementele consititutive ale infracţiunii, fie că a intervenit prescripţia”.

Cazul Paraschiv. Directorul institutului a relatat cazul dizidentului Vasile Paraschiv, care a fost răpit, torturat şi lăsat să moară într-o pădure 1979. În acest caz, institutul a sesizat Parchetul pentru tortură. Parchetul a schimbat însă încadrarea în abuz în serviciu şi a constatat că infracţiunea s-a prescris, astfel că dosarul a fost clasat.

Cazul torţionarului Gheorghe Enoiu. În 2007, Parchetul a fost sesizat privind infracţiunile comise de Gheorghe Enoiu care, în anii ’50, ocupa funcţia de şef al Direcţiei Penale a Securităţii şi care a condus cele mai importante anchete din acea periodă. Parchetul a analizat sesizarea la şapte luni după ce Enoiu a decedat şi a răspuns că infracţiunile s-au prescris. Răspunsul Parchetului a fost transmis în 2010, la trei ani de la sesizare.

De ce torţionarii pot fi cercetaţi şi judecaţi pentru faptele comise

Potrivit IICCMER, faptele comise de comandanţii penitenciarelor, în principal încadrate la infracţiuni precum omor deosebit de grav şi genocid, nu au atins termenul de prescripţie. Analizat din punct de vedere legal, pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, pedeapsa merge până la închisoare pe viaţă. Pentru infracţiuni comise în anii ’45-’50, prescripţia ar fi fost atinsă în anii ’70, dacă justiţia nu ar fi fost impiedicată să ancheteze şi să judece infracţiunile în discuţie. Juriştii IICCMER spun că termenul de prescripţie este înlăturat întrucât aceste crime nu au fost cercetate niciodată. „Nu sunt prescriptibile infracţiunile contra păcii şi omenirii, infracţiunile prevăzute de art 174-176 Cod Penal şi infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei”, se arată în argumenţia juridică a specialiştilor IICCMER.

Este de menţionat şi faptul că, în 1968, Partidul Comunist Român a deschis o anchetă în privinţa crimelor comise în penitenciare, însă singura ţintă a anchetei a fost fostul ministru de Interne Alexandru Drăghici. Această anchetă a fost realizată numai de PCR, nu şi de către procurori. Prim-ministrul Gheorghe Maurer conchidea într-o şedinţă de partid că aceste crime nu trebuie să ajungă la o judecare.

„Mie mi se pare că soluţia cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte din punct de vedere judiciar, să nu luăm o hotărâre, să spunem să nu fie trimis în judecată şi împotriva omului să fie luate hotărârile politice. Mai sunt câteva luni până la prescripţie”, spunea Maurer în 1968. Astfel că, din punct de vedere juridic, justiţia a fost împiedicată să ancheteze aceste cazuri fiind de notorietate faptul că în perioada comunistă procurorii şi judecătorii erau subordonaţi PCR. În opinia juriştilor IICCMER, faptul că PCR a dispus ca torţionarii să nu fie anchetaţi şi trimişi în judecată este o condiţie pentru ca termenul de prescripţie să fie suspendat, cel puţin până în anul 1989. „Termenul de prescripţie specială pentru infracţiunea de omor deosebit de grav nu s-a împlinit încă, în varianta actuală a Codului Penal fiind de 30 de ani”, se arată într-o analiză a juriştilor IICCMER.

„Scopul final trebuie să fie condamnarea la închisoare a acestor persoane”

După ce IICCMER va depune plângerile penale la Parchetul General, procurorii vor analiza conţinutul acestora şi vor dispune în prima fază dacă încep urmărirea penală; apoi, după ce colectează probe, vor hotărî dacă dosarele sunt sau nu trimise în judecată. Potrivit normelor UE, termenul rezonabil pentru cercetarea unui dosar este de un an şi jumătate, iar în cazul unor dosare complexe, nu trebuie să depăşească un maxim de trei ani. Potrivit directorului IICCMER, scopul final al demersului trebuie să fie condamnarea foştilor torţionari.

„Finalitatea acestui demers ar trebui să fie, din punctul nostru de vedere, condamnarea la închisoare a acestor persoane. Vorbim aici de persoane care nu au comis infracţiuni obişnuite. Au comis delicte foarte grave. Sperăm că, în final, vor răspunde pentru crimele comise”, a conchis Adrian Muraru, directorul IICCMER.

• Antena3:

Închisoarea “tăcerii” din Râmnicu Sărat, în care au fost deţinuţi Ion Mihalache şi Corneliu Coposu, transformată în Memorial al Victimelor Comunismului Au torturat oameni şi au fost răsplătiţi. Torţionarii s-au bucurat de pensii de şase ori mai mari decât cea a Regelui Mihai

În timp ce Regele Mihai primeşte de la statul român o pensie de 1.000 de lei, trei torţionari cunoscuţi au încasat pensii extrem de mari, la care cei mai mulţi dintre români nici nu pot visa. Colonelul de Securitate Gheorghe Enoiu, supranumit şi „măcelarul de la Interne”, a încasat de la statul român o pensie de 60 de milioane de lei vechi (6.000 de lei noi). De aceeaşi pensie s-a bucurat şi generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă. Torţionarul Alexandru Vişinescu încă dispune lunar de o pensie de 6.000 de lei.

Documentele care arată pedepsele inumane aplicate de torţionari deţinuţilor politici

Mihai Gâdea a prezentat în emisiunea Sinteza Zilei o serie de documente impresionante care exemplifică supliciile pe care le-au suportat victimele torţionarilor Gheorghe Enoiu, Nicolae Pleşiţă sau Alexandru Vişinescu. Printre metodele de pedeapsă menţionate în aceste documente se numără bătaia la tălpi, bătaia pe capre, metoda tapetului sau bătaia la testicule.

Actriţa Florina Cercel, despre cel mai temut criminal român în viaţă: Nu îmi vine să cred că mai trăieşte

Florina Cercel a vorbit, marţi, la “Sinteza Zilei”, despre povestea cutremurătoare a lui Alexandru Vişinescu, unul dintre cei mai sângeroşi criminali români în viaţă.

“Nu m-am aşteptat că am să îl văd pe acest domn Vişinescu. Ştiam despre el. Tatăl meu a fost chiar acolo, în penitenciarul de la Râmnicu-Sărat, exact atunci în anii ’50. Nu îmi vine să cred că mai trăieşte acest domn. Nu-mi vine să cred că îi văd imaginea. Îmi amintesc că tata povestea calvarul pe care l-a trăit la penitenciarul de la Râmnicu Sărat“, a spus actriţa.

Fostul comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu, este acuzat oficial de moartea mai multor deţinuţi politici.

Printre vitimele care i se impută lui Vişinescu este şi fostul lideri ţărănist Ion Mihalache care a decedat la Râmnicu Sărat în urma torturilor aplicate de fostul comandat.

Surorile lui Corneliu Coposu, despre Alexandru Vişinescu: În 23 de ani, nimeni nu a făcut niciun gest să-l condamne pe acest individ

Surorile lui Corneliu Coposu, Rodica şi Flavia Coposu, au acceptat să vorbească în cadrul emisiunii Sinteza Zilei despre Alexandru Vişinescu, fostul şef al Penitenciarului din Râmnicu Sărat, în care a fost închis şi torturat liderul politic.

Interviul vine în contextul în care, după 50 de ani de la desfiinţarea penitenciarului Râmnicu Sărat, fostul şef al instituţiei, Alexandru Vişinescu, este acuzat de omor deosebit de grav.

“În 23 de ani, nimeni nu a făcut niciun gest să-l condamne pe acest individ. (…) M-am cutremurat de groază cand l-am văzut într-o emisiune televizată pe acest om spunând că şi-a făcut datoria”, a declarat Flavia Coposu.

„Mă gândesc cu tristeţe că pe Pământul ăsta mai trăiesc astfel de oameni, sau vorba fratelui nostru, suboameni”, a mai spus sora lui Corneliu Coposu.

“Condamnarea comunismului a fost un bluf. (…) .Niciunde nu s-a arătat o condamnare reală a comunismului. Eu nu am văzut niciun comunist condamnat“, a adăugat Flavia Coposu.

Alexandru Vişinescu are acum 88 de ani şi locuieşte în Bucureşti. A fost comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat din anul 1956 şi până la desfiinţarea închisorii, în 1963, în perioada în care lideri politici precum Corneliu Coposu au fost supuşi unor tratamente inumane şi torturi.

Legaturi: