Într-o vizită, la chilia Părintelui Sofian mi-a atras atenția o icoană a Pantocratorului, pusă pe șevalet, o icoană străină de stilul iconografic al bătrânului. Pantocratorul era foarte supărat, cu o privire plină de întristare. Privind icoana cu atenție și mirare, nu l-am auzit pe bătrânul când m-a rugat, de două ori, să mă așez pe canapea, uitându-se la mine cu un semn de întrebare și așteptând un cuvânt de la mine. «Cine a pictat-o?», l-am întrebat. Mi-a răspuns cu o întrebare: «Ce vezi?». «Cum să fie Pantocratorul pictat așa de supărat, cu ochii în jos?», am zis. Bătrânul cu fața strălucitoare a zis: «Cel care iubește, se și supără». Eu i-am răspuns că nu am înțeles totuși de ce Pantocratorul este pictat supărat, la care a explicat: «Bunul Dumnezeu ne iubește și se bucură când Îl iubim și când facem voia Lui, dar când Îl tratăm cu indiferență, se supără pe noi. Astăzi, noi suntem preocupați de cele lumești mai mult decât de cele cerești». L-am întrebat iarăși: «De ce nu ați șters chipul, ca să-l refaceți din nou?». Întrebarea mea parcă l-a tulburat, iar dinlăuntrul său mi-a zis: «Nuuu, dragul meu. Când îți dăruiește Dumnezeu un copil cu oarecare dizabilitate, ce faci? Oare îl ucizi? Nu, îl iubești mai mult și îl îngrijești și mai mult. Pictorul este un creator; nu este un om simplu. Dumnezeu ține mâna lui când pictează și din cauza aceasta nu am dat icoana, ci o țin la mine, ca să nu mai pictez icoane cât timp nu am liniște». După două luni, a fost cutremurul din București. Atunci mi-au venit în minte cuvântele bătrânului despre supărarea Pantocratorului”.
