Parintele Ioan Buliga: ROBIA DIN IADUL DEPRESIEI

Robia din iadul depresiei

Sunt momente când viaţa noastră se opreşte în loc şi chiar dacă mai trăim cu trupul, sufletul nostru se coboară într-un iad unde ne este frică de orice. Ajungem astfel să ne fie frică şi de aproapele nostru şi suntem mereu zbuciumaţi ca şi Cain după ce şi-a ucis fratele (cf. Facerea 4, 8-12).

După ce am pornit cu bucurie şi entuziasm în viaţă, ajungem la un moment în care se năruie totul şi ne aflăm ca după un bombardament după care totul în jur arată dezolant, iar noi nu ne putem bucura că am scăpat cu viaţă, ci suntem dezamăgiţi de situaţie şi de felul în care înţeleg oamenii să zidească lumea lor după ce au dărâmat lumea celorlalţi.

Deprimarea poate apărea pe fondul unor slăbiciuni sufleteşti, când sensibilitatea noastră nu mai poate suporta căderea în care suntem; când ni se pare că nu mai avem nici puterea necesară pentru a ne ridica şi atunci gândim că nu mai avem nici o ieşire. Este greu de înţeles puterea pe care a avut-o Proorocul Iona în pântecele fiarei care l-a înghiţit şi cum a putut el să se roage chiar şi acolo, căci vedem la noi înşine că în momentele în care am trecut print-un iad al deznădejdii nici nu ne mai puteam ruga; însuşi Proorocul David spune că:

„Şi în iad cine te va lăuda pe tine?” (cf. Psalmi 6,5).

Depresia (de la latinescul depresio care înseamnă apăsare) este o stare de apatie, de vlăguire, de evaluare descurajant-pesimistă a ceea ce se întâmplă. Starea de apăsare poate veni si de la o suprasolicitare, însă de multe ori această suprasolicitarea ne-o provocăm şi prin felul în care abordăm lucrurile.

Ne cuprinde panica pentru orice apare în cale şi grija ne oboseşte şi ne enervează. Mai rău: această stare este molipsitoare şi riscăm să o răspândim la persoanele din jurul nostru. De ce crucea pe care trebuie să o ducem devine mai grea decât putem noi să ducem? Oare Dumnezeu ne-a dat o cruce mai grea decât putem noi să ducem? Nicidecum, ci noi singuri ne-am îngreunat-o prin faptul că nu am acceptat-o. Astfel, un necaz, o boală, o pierdere devin mult mai grele atunci când noi nu vrem să acceptăm situaţia şi se uşurează atunci când noi le primim ca fiind trimise de la Dumnezeu. Atunci primim mângâierea harului şi suferinţa noastră se transformă din iad în bucurie pentru că Hristos a coborât la noi.

Sfântul Ioan Casian ne spune că neliniştea nu dispare atunci când ne ferim de ea, ci înfruntându-o. Astfel trebuie să ne îmbărbătăm în situaţiile prin care trecem şi să ne încurajăm prin faptul că suntem în mâna lui Dumnezeu, Care veghează asupra noastră. Sfinţii Părinţi spun că depresia poate apărea şi din trândăvie, dar şi din întristarea stăruitoare.

Trândăvia contemporană este confortul care lasă un gol în sufletul nostru. În viaţa omului contemporan jertfa şi slujirea aproapelui sunt tot mai greu de găsit. Omul s-a obişnuit cu o muncă care nu-l mai solicită fizic aproape deloc, războaiele se fac din faţa calculatorului, iar copiii nu mai fug după minge, ci joaca se face tot la calculator. Omul a devenit tot mai static şi dacă se duce după cumpărături, oboseşte rău de tot.

Urmarea bună este atunci când omul îşi dă seama că trebuie să iasă din această stare de lene şi are o zvâcnire manifestată prin mânia cea bună, iar motivaţia principală a evadării din acea stare uşuratică este aproapele nostru aflat în nevoie.

“Pentru necazul săracilor şi suspinul nenorociţilor acum mă voi scula, zice Domnul” (cf. Psalmi 11, 5).

Iată deci un mod şi o motivaţie de a ieşi din deprimarea sufletescă în care ne aflăm. Am văzut multe exemple de acest fel, în care persoane care treceau prin mari greutăţi erau motivate pentru a nu se descuraja în greutăţile respective, fie de copiii pe care îi aveau, fie de alte persoane dragi care ar fi avut nevoie de ele. Însă asta nu înseamnă că dacă nu avem copii sau dacă cei din jur ne refuză ajutorul, noi nu avem un rol în această lume; sunt atâtea locuri unde o mână de ajutor înseamnă foarte mult, iar dacă cineva s-a înbolnăvit şi nu mai poate da nici o mână de ajutor, nici atunci nu trebuie să cadă în deznădejde, deoarece răbdarea în suferinţă poate aduce mai mari cununi decât efortul omului sănătos; doar să nu ne pierdem nădejdea şi să ne rugăm.

Întristarea stăruitoare poate să aducă omului mari tulburări de comportament. Din cele spuse de Sfinţii Părinţi, de orice patimă este legată o dorinţă şi atunci când omului îi este tăiată voia vine şi întristarea. De exemplu când trebuia să primim o sumă de bani şi nu am primit-o, când nu am fost promovaţi, sau când ne-au fost respinse sentimentele de către o persoană dragă.

Întristarea poate să vină şi din mânie, şi în acest caz Sfinţii Părinţi ne dau unele sfaturi despre cum trebuie să ne comportăm cu persoanele cu care am avut o supărare. Sfântul Ioan Casian ne spune că după ce ne-am certat cu cineva să nu ne îndepărtăm cu totul de acea persoană, deoarece procedând astfel închipuirile nu ne dau pace şi amintirile jignirilor sporesc, ci dinpotrivă păstrarea legăturilor cu celălalt duce mai degrabă la tămăduire şi în timp se va arăta că neînţelegerea a fost o ispită. Deasemeni părinţii sfinţi ne spun că se cuvine să iertăm pe cei care ne supără căci prin ei ne cunoaştem bolile şi slăbiciunile. Sfântul Ioan Casian spune că întristarea poate fi şi nemotivată, ca urmare a lucrării vrăjmaşului.

Ava Nil ne spune că

“Rugăciunea este izgonitoarea întristării şi a mâhnirii”,

deci cei în cauză pot recurge la metoda rugăciunii, atunci când cât de cât îşi revin şi se pot ruga; însă cum pot ajuta cei din jur o persoană aflată în întristare? Afară de rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că cei întristaţi au nevoie de mângâiere. Mângâierea pe care o putem aduce celor întristaţi, afară de cuvintele de încurajare, este să împlinim o dorinţă a celui aflat în ispită. Aceata poate să-i aducă o bucurie care să-l scoată din ispita întristării.

Condiţia ca cel aflat în boala depresiei să poată fi ajutat este ca el să-şi dorească să iasă din această stare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că pentru “ca omul să scape de boală, trebuie să voiască cu tărie aceasta, trebuie să se scârbească de ea”. După caz, unii dintre bolnavii de acest fel au nevoie şi de tratament medicamentos, însă ceea ce se ştie sigur este că toţi au nevoie să-şi trateze sufletul.

Singhel Ioan Buliga

(pentru Razboi intru Cuvant)

Legaturi: