TAINA MUCENICULUI MIRCEA VULCANESCU – crampeie din viata unui martir contemporan (I)

28-10-2009 Sublinieri

1-mv-a

Cu ajutorul lui Dumnezeu vom căuta să prezentăm, în cele ce urmează, câteva aspecte semnificative, credem noi, din viaţa Fericitului Martir Mircea Vulcănescu spre a acorda macar o farama de cinstire si de pomenire pildei muceniciei sale, astazi cand se implinesc 57 de ani de la savarsirea sa. Din pricina multelor noastre neputinţe nu vom putea prezenta, după cum am dori, un material suficient de acoperitor pentru a infatisa asa cum s-ar cuveni intreaga dimensiune a acestui mare si ignorat sfant al inchisorilor si, in acelasi timp, urias intelectual crestin; vom insista doar asupra unor episoade din viaţa sa care sunt, credem noi, reprezentative pentru formarea duhovnicească şi personalitatea lui Mircea Vulcănescu.

A devenit aproape un truism să se pună accentul pe personalitatea devastator de sclipitoare, de genială, a filosofului, sociologului, economistului, eseistului care a fost Mircea Vulcănescu. Şi, într-adevăr, el a strălucit cu putere în toate aceste domenii. Mărturiile contemporanilor concordă în a relata despre nefireasca sa cuprindere şi adâncime a cunoaşterii, care tăia respiraţia celor care se nimereau să fie martorii prelegerilor sale.

Avea deschise în faţă perspective mari: carieră universitară, afirmare culturală prin opere, carieră în cadrul administraţiei de stat. Astfel de perspective cântăreau greu în perioada interbelică, perioadă ce a aparţinut unei generaţii de mare frământare şi zbucium în căutarea afirmării sale: generaţia lui Mircea Eliade, a lui Emil Cioran, Constantin Noica, pentru a enumera pe cei mai vestiţi. Şi, într-adevăr, criza acestei generaţii era legată (şi) de căutarea unei afirmări, atât culturale cât şi politice, aproape cu orice preţ, o căutare care căpătase accente de disperare. Şi mulţi dintre ei au găsit ceea ce au căutat: afirmare nu numai pe plan naţional, dacă ne gândim la Eliade şi Cioran.

Astfel că, având în vedere potenţialul său şi perspectivele de afirmare, Mircea Vulcănescu ar putea fi considerat, oarecum, un… ratat, lucru observat de Constantin Noica încă înainte de procesul şi întemniţarea sa. Pe Noica, de altfel, îl intriga acel ceva care îl determina pe Vulcănescu să fie atât de delăsător când venea vorba despre opera sa, atât de „risipitor” faţă de potenţialul său pe care refuza să îl investească într-o magnum opus al filosofiei româneşti. El observase că sclipirea lui Vulcănescu este condiţionată de relaţia cu celălalt: „avea nevoie de alţii spre a fi el însuşi”; preocuparea monologală, filosofia de dragul filosofiei i-au fost necunoscute. Relaţia vie cu celălalt, chiar şi în domeniul cunoaşterii de tip cultural sau academic, era ceea ce îl anima şi motiva pentru a se lansa în dezbateri. De asemenea, cunoaşterea sa nu a avut un caracter abstract, căci Vulcănescu a fost un spectator atent şi angajat al timpului său, atent la toate transformările veacului său, pe care le percepea cu un adânc fior de frică proorocească, şi angajat în cuvânt pentru a apăra adevărul. Era de neînţeles pentru ceilalţi şi implicarea sa în funcţiile administrative pe care le-a avut, implicare căreia i se dedicase serios, deoarece Vulcănescu făcea din aceste funcţii o vocaţie creştină:slujirea aproapelui, fiind un iubitor al neamului la modul cel mai concret posibil. Şi tot de neînţeles a fost şi martiriul său: punându-şi propria sa viaţă pentru a salva viaţa altuia, unui necunoscut tânăr care, după eliberare, a îndeplinit funcţia modestă de laborant.

Dar aceasta este, de fapt, taina lui Mircea Vulcănescu, ceea ce îl deosebeşte atât de mult de generaţia sa: împlinirea vocaţiei de a sluji aproapelui, întru smerenie, până la martiraj. Nu slujirea unui ideal frumos, dar găunos de abstract, nici pentru „marile valori ale culturii”, şi nu pentru un „neam românesc” ideologizat, ci faţă de un neam pe care l-a iubit tocmai pentru ceea ce cunoştea concret din el, alegând slujirea unui aproape real, viu, adevărat, în carne şi oase.

***

mirceav

Durerile convertirii

Mircea Vulcănescu a fost un tânăr bogat, mai ales în cele spirituale, pe care chemarea Mântuitorului l-a cercetat dureros de timpuriu, ducându-l, astfel, la descoperirea comorii celei nepreţuite a credinţei celei adevărate şi făcându-l să se înstrăineze, lăuntric, de toate lucrurile pământeşti.

Suferinţa profundă prin care a trecut capătă şi ea un aspect singular faţă de generaţia sa, ce găsea un motiv de suferinţă deoarece nu reuşea să se afirme pe plan social, având un mal a l’aise profund şi tulburător care pregătea terenul pentru o angajare nesăbuită în forme extreme de revoltă. Fire deschisă şi veselă, spirit optimist, dar şi lipsit de ambiţii deşarte, Mircea Vulcănescu nu era străbătut de mari frământări de ordin sufletesc. Un eveniment i-a schimbat însă, zguduindu-l, lăuntrul său. Fiind în excursie la Mănăstirea Pasărea, împreună cu şapte prieteni a pornit la o traversare a lacului cu barca. La un gest neatent al unuia din ei, barca s-a răsturnat. Dintre toţi, doar Mircea Vulcănescu ştia să înoate. Cu mari eforturi reuşeşte să salveze patru dintre ei, însă nu mai poate salva şi viaţa a doi prieteni. Tragedia l-a marcat profund, neputinţa în faţa morţii aproapelui său făcându-l să cadă într-o adâncă deznădejde. Martore stau şi unele însemnări din acea perioadă:

Cum m-am schimbat! Mai sunt tot eu, acelaşi de altădată: veselul, zgomotosul, plinul de viaţă de altădată? Nu. Forfoteala şi agitaţia mea, prietenii mei buni au băgat demult de seamă – nu-s decât spasmul unei secătuiri şi neputinţi sufleteşti desăvârşite… Nu. Nu mai pot râde! Când râd, simt că mă mărginesc. Nu văd. Nu înţeleg durerea (…). O durere fără margini, metafizică şi, ca atare, fără leac mi-a pătruns înăuntru, pe sub suflet, mi-a ruinat şi dragostea, şi credinţa, şi nădejdea. Şi mi-atârnă personalitatea ca o zdreanţă pironită cu un cui de-o bârnă (…). Să fiu vesel? Să fiu simplu? Da. Idealuri scumpe pe care nu le poţi atinge, pentru că în sufletul meu s-a rupt ceva. S-a rupt ceva în faţa morţii: Am trăit sentimentul radical al neputinţei metafizice a mântuirei prin puterile proprii. Şi alte puteri n-am văzut nicăieri (…). Pentru că suferi, va trebui să te apropii de suferinţa altora. Să-i mângâi. Să-i înţelegi. Va trebui să iei sarcinile altora. Va trebui să îţi faci datoria. Va trebui să dai altora gustul vieţii[1].

Este aici un simţământ acut al unei suferinţe ce nu poate fi vindecată cu nimic din cele ce ţin de acest pământ, o suferinţă în faţa căreia cunoştinţele, talentele, perspectivele, pălesc, vădindu-şi deşertăciunea lor şi goliciunea în faţa morţii. „Neputinţa metafizică de a se mântui prin puterile proprii” l-a marcat pentru tot restul vieţii. De acum înainte, odată ridicat, prin descoperirea credinţei, din prăpastia deznădejdii, Mircea Vulcănescu va repeta mereu că nu există mântuire prin faptă, nici mântuire prin cultură, şi nici mântuire prin politică, ci doar mântuirea prin harul lui Hristos şi prin suferinţa jertfei.

Pe lângă întâlnirea pedagogică cu suferinţa, întâlnirea cu profesorul Nae Ionescu a reprezentat un alt punct de cotitură pentru Mircea Vulcănescu. Deşi participant de frunte în cadrul ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români), Mircea, ca toţi colegii săi, nu are deloc o conştiinţă dogmatică. Or, Nae Ionescu venea, ceea ce în epocă scandaliza, cu o perspectivă total nouă asupra vremurilor contemporane – perspectiva patristică, a predaniei, a antropologiei creştin-ortodoxe:

ASCR

Mircea Vulcanescu in ASCR

Noi, aseceriştii, descoperisem, împreună, de capul nostru, chemarea „creştinismului social” din cărţile lui Rauschenbusch şi ale lui Fosdik şi aşteptam mântuirea în veac, prin realizarea Evangheliei, în suflete şi în societate imediat, într-o generaţie, într-un fel de exaltare generoasă, în care valorile religioase se amestecau cu o întreagă floră de sentimente mai puţin pure şi mai puţin religioase, de natura cărora nu ne dam însă bine seama. Era în noi… un fel de bucurie de mânji scăpaţi, care e a tuturor studenţilor ajunşi să facă de capul lor, după aspra disciplină a liceului, experienţa unei comunităţi libere, tinere şi prieteneşti, cum ni se părea că nu se mai află aiurea.

Nae Ionescu spunea apăsat oricui voia să îl audă – şi ne viza pe noi de-a dreptul, prin unele articole scrise, sub pseudonim, în Ideea Europeană –

Nae Ionescu

Nae Ionescu

că una e creştinismul cu rosturile lui cereşti şi pământeşti, şi alta promiscuitatea intelectuală, şi tot acel vage a l’ame care se dă drept creştinism în unele cercuri ale tineretului nostru. El înfăţişa pe atunci un creştinism aspru, asocial, orientat în întregime spre viaţa de dincolo, în care împărăţia lui Dumnezeu se realiza abia la sfârşitul lumii, printr-un fel de catastrofă eshatologică a cosmosului întreg.

Metodelor noastre de liberă alegere şi interpretare a textelor le opunea metoda rigidă a disciplinei bisericeşti: spiritul tradiţiei sfinte, opusul duhului „evanghelizării” sub libera inspiraţie – de origine protestantă – a unui pretins duh sfânt! Meditaţiilor noastre laice le opunea viaţa liturgică şi participarea la viaţa de har a Bisericii.

Şi, în sfârşit, last but not least, exaltărilor noastre pentru valorile sociale ale „Predicii de pe munte” Nae Ionescu le opunea un creştinism asocial şi exclusiv teocentric, a cărui singură maximă era iubirea de Dumnezeu… Nu i-am pătruns – în ceea ce mă priveşte pe mine personal – gândul decât un an mai târziu când, atins, în plin joc, de aripa cruntă a morţii – am dat pentru prima oară de pragul de sus al existenţei… Şi dacă influenţa lui n-a fost izvorul de-nceput al renaşterii noastre religioase, această influenţă a fost totuşi puterea hotărâtoare care a ajutat „apele tulburate” să se întoarcă iar în vad şi să descoperim ceea ce Lucian Blaga ar numi „matca stilistică” a experienţei noastre religioase. Matca aceasta era Biserica…

În vremea asta, în care noi redescopeream, nu fără oarecare orgoliu, pe cont propriu, şi nu fără ocolişuri şi rătăciri, între pesimismul eroic şi un fel de metafizică idealistă a valorilor, un creştinism care ni se părea autentic pentru că nu era învăţat, Nae Ionescu stătea deci înaintea noastră, gata, mărturisind un creştinism intransigent, de totdeauna, un creştinism călugăresc, tare pe poziţiile lui radicale şi realiste, nutrit din seva autentică a tradiţiei părinţilor, şi ne judeca probabil cu oarecare interes, de vreme ce se ocupa de noi mereu; dar aspru, de vreme ce ne dojenea mereu polemic [2].

***

MV-tanar

Crizele unei tinere generaţii

Cum scriam mai sus, vremurile în care s-a format Mircea Vulcănescu au fost vremuri de criză aproape perpetuă – marcate profund de primul război mondial, de problemele sociale şi politice mari ale unei Românii întregite, apoi de criza economică şi de avansul tot mai agresiv al spiritului totalitar. Păstrarea lucidităţii, într-un timp în care toţi cădeau pradă iluziilor dintre cele mai diverse, se manifestă de timpuriu prin analizele pe care Vulcănescu le face asupra stării de spirit a generaţiei sale:

Nici dictatura de clasă, nici naţionalismul integral nu ne pot fi nouă semne ale absolutului de care avem nevoie.Dar nici relativismul de altădată nu mai este cu putinţă pentru oameni care, neavând timpul să se plictisească, vor răspunsuri la întrebările cele mai grave ale existenţei. Privaţi de sucul blând al continuităţii, crescuţi în tensiune şi în indisciplină, cam după cum a dat bunul Dumnezeu…, cu toţii ne recunoaştem în acelaşi semn: alternativa, dubiul, în semnul tragic şi actual de a fi o generaţie care încearcă, între relativismul drag şi absolutismul aspru, IEŞIREA CU ORICE PREŢ din îndoială... Când se vorbeşte mereu despre criză economică şi de şomaj al tinerei generaţii, se uită că nu e vorba numai de o lipsă de mijloace, ci de o lipsă de scop la acest tânăr declasat, smuls cu ajutorul pompelor de cărămidă roşie din mediul lui spiritual, dezrădăcinat, dezaxat, rupt de credinţa părinţilor lui şi din privegherea dragostei acestora şi aruncat pe drumuri, în nădejdea unei îmbunătăţiri iluzorii a stării lui materiale, ajuns să îşi dispreţuiască părinţii, să se ruşineze de ei, fără a izbuti însă să se integreze, în schimb, altundeva, plutind fără rost, lucid de goliciunea lui spirituală, în atmosfera cafenelelor, vânător al unei ratări sigure şi fără leac! [3]

Consecinţele acestei “stări de lipsă de har, de cădere copleşitoare”, sunt două atitudini: “activismul prin disperare şi istorismul prin resemnare“:

Activismul prin disperare este atitudinea pe care o iau cei mai sănătoşi dintre tineri. Sănătoşi biologic, nu moral!… Setoşi de absolut, aceştia nu aspiră decât la faptă. La faptă, indiferent de sensul ei. Ei se aruncă, fără să ştie clar în ce scop, în braţele unei credinţe fanatice, la modă, pe care nu o mai discută, şi unui şef căruia i se supun orbeşte. Adoptă o disciplină militară. Aici, îşi găsesc un prim fel de absolut: sprijinul turmei. Acest fanatism îi face uneori îndârjiţi, alteori le răpeşte discernământul. Şi câteodată omenia. Dar parcă se poate cere “omenie” unor deznădăjduiţi? Îi vezi, în acest hal, încercând să creadă în Dumnezeu, silindu-se să se supună unei reguli. Nu pentru că cred în ea. Ci pentru că vor să creadă. Pentru că le trebuie să creadă… Programul unui astfel de activism (prin care Mircea Vulcănescu înţelegea atât extrema dreaptă cât şi cea de stânga – n.n.)? Doamne, asta nu are nicio importanţă! Nu înţelegeţi că lupta care se dă aici nu are un caracter politic, ci e lupta pentru cucerirea unei anume stări lăuntrice?… O încercare de “salvare”, evident, dar care poate duce şi la amare amăgiri, rătăciri şi deziluzii. Căci voinţa, fără lumina judecăţii, nu e o cale mântuitoare, nici pe pământ!… De aceea, primejdia amăgirii cu iluzii şi a risipirii zadarnice, dar mai ales primejdia de a sluji de unealtă, de a fi folosit fără să-şi dea seama de cei abili şi interesaţi pasc acest activism disperat, care mimează candid o dogmatică intransigenţă[4]…

Cealaltă cale a tinerei generatii era, dupa Vulcanescu, cea a “istorismului prin resemnare”, adica o incercare de a intelege lumea din jur si de a te “ancora acolo unde ceva a ramas intreg”:

Dar unde trebuie căutat acest întreg? (…) Pentru noi, răspunsul e clar: acolo unde tulburarea apelor nu a năpădit cu totul sufletul românesc. Acolo unde mai trăieşte un stil de viaţă românească integrată, organică, o comunitate spirituală, o viaţă de obşte, de sobor. Acolo unde mai întâlneşti oameni care nu vor să se lepede de ei. Acolo unde semenul e pentru semen un sprijin, nu rival. Acolo unde mai trăieşte omenia [5].

Din păcate, prea puţini au avut urechi să audă cuvântul lui Mircea Vulcănescu referitor la întoarcerea la “firul tradiţiei rupte“. Iar tăvălugul comunist, urmat de cel globalizant, nu au făcut decât să dizolve acele forme de viaţă autohtonă tradiţională care pe timpul lui Vulcănescu existau încă…

Astfel de atitudini de tip conservator sunt reluate, mai târziu, într-o conferinţă asupra menirii şcolii şi a educaţiei ce ar trebui să fie făcută copiilor:

V-aţi aştepta, poate, de la un părinte să vă spună că aşteaptă ca şcoala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiţi. Fericirea, doamnelor şi domnişoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales streinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor streinii, când voiau să le ocupe(…) Alţii, mai nou, din afară, la fel. Şi manifestele care se răspândesc pe ascuns acelaşi lucru îl proclamă – fericirea (…). Acum, să ne înţelegem: fericirea este un lucru spre care, conştient sau nu, tindem cu toţii ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toţi. Dar, români şi creştini, ştim că fericirea nu este din lumea aceasta. Asta aş voi, ca şcoala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici şi că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maxim de existenţe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei care… îi evită robia lăuntrică. Ştiu că o ideologie cu care suntem acum în luptă (cea sovietică – n.n.) şi care nu e fără influenţe piezişe asupra sistemului nostru de educaţie ar voi să asigure – prin şcoală – omului fericirea de aici… Totul trebuie organizat pentru aici. Aceia care au trecut Nistrul au rămas înfioraţi de… lipsa omului lăuntric, pe care scriitori contemporani o semnalau încă de mult în formule extreme ale civilizaţiei americane… Iar înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american nu este numai efectul unei trecătoare frăţii de arme, ci vedenia adâncă a unei idei de om golită de întreaga ei umanitate şi prefăcută în robot…Educaţia nu poate fi întemeiată pe o asemenea fugă din faţa durerii, ci, dimpotrivă, pe asumarea hotărâtă şi conştientă a condiţiunii noastre de oameni [6].

În critica adresată noilor mode de educaţie intră şi feminismul, promovat tot de sistemele educaţionale americane şi sovietice:

Cu toate că acest tip de viaţă feminină este înfăţişat ca o dezrobire a femeii de sclavia căminului şi-o egalizare a ei cu soarta bărbatului, în fond, nu e vorba decât de supunerea ei la acelaşi gen de robie ca şi bărbatul, de decăderea ei din rolul de stăpână a casei în rolul de roabă a stupului, a uzinei [7].

***

Apărător al dreptei credinţe

România interbelică a mai cunoscut o criză, pe lângă cele economice, sociale şi politice. Criza Bisericii, lovită de un modernism tot mai agresiv care repugna lui Mircea Vulcănescu şi celor apropiaţi de Nae Ionescu. Ultimul devenise, deja, adversar personal al Patriarhului Miron, care îl portretizase, drept răzbunare pentru campaniile sale ortodoxe, sub chipul unui demon de pe o frescă de la clădirile patriarhiei… Despre aceasta adversitate şi despre rolul Patriarhului Miron a scris Mircea Vulcănescu următoarele:

Patriarhul Miron a fost unul din adversarii principali ai lui Nae lang_cristeaIonescu. Nepriceperea lui teologală, spiritul lui laicizant, ardelenesc, care îl făcea să preţuiască mai mult doctoratul ce îl avea în filosofie decât misiunea lui ierarhică, spiritul lui lumeţ, necălugăresc, atitudinile lui cezaro-crăieşti şi confuziile care-l duceau amestece puterile şi să ia sub patronajul Bisericii misiuni pământeşti compromise şi compromiţătoare (atât ca regent, cât şi, mai tîrziu, ca prim-ministru) l-au dus deseori în ţinta atacurilor lui Nae Ionescu, care, cu asprimea lui obişnuită, nu a cruţat nici un mijloc de a îl lovi. [Nae Ionescu] socotea mentalitatea cezaro-crăiască, laicizantă şi protestantizantă a şefului Bisericii româneşti ca pe o intruziune a universului şi valorilor epocii moderne, pe care o detesta, în miezul trăirii spirituale a Bisericii, în comunitatea căreia el vedea tocmai lucrul care trebuie să ne mântuie de răul veacului acestuia [8].

Consecinţele concrete ale acestui modernism au fost primirea, de către Sinodul influenţat de Patriarhul Miron, a schimbării calendarului şi intenţia de a schimba până şi data pascaliei! (adică schimbarea de prăznuire a datei Paştilor). Mircea Vulcănescu participă, atunci, la campania Cuvântului, scriind articole de propovăduire a dreptei credinţe şi a predaniei. Astfel, în articolul Infailibilitatea Bisericii şi failibilitatea sinodală, el opune falsei învăţături care spunea că Sinodul este infailibil, adevărul tradiţiei ortodoxe: anume, că numai invariabilitatea învăţăturii, adică însăşi tradiţia, este “singurul criteriu de recunoaştere a ecumenicităţii”.

Intenţia schimbării datei Paştilor este descrisă de Vulcănescu ca o “hotărâre schismatică”, fiind, de fapt şi de drept, nulă pentru Biserica lui Hristos, fiind o rătăcire care putea să ajungă până la scoaterea Bisericii noastre din rândul celor dreptcredincioase. Unui arhiereu care căuta să justifice schimbarea pascaliei prin argumente trase de păr, Vulcănescu îi răspunde cu un articol documentat şi ferm, care se încheie cu următorul citat:

Noi sfârşim acest răspuns cu citarea capitolului 19, cartea a II-a, din Aşezămintele Apostolice: “Precum însă oaia care nu ascultă de păstorul cel bun este lăsată lupilor spre pieire, tot astfel, cea care ascultă de păstorul cel rău are moartea în faţă, încât o va înghiţi”[9].

Mărturisirea lui Mircea Vulcănescu şi a celor care s-au implicat în controversa teologică a schimbării datei pascaliei nu a rămas în zadar: Biserica Ortodoxă Română a renunţat la schimbarea rînduielii de prăznuire a Paştilor. Cu siguranţă, un apologet atât de ferm al dreptei credinţe nu ar fi primit o înnoire care ar fi lipsit Biserica de har. Vedem astfel o mare dovadă de discernământ duhovnicesc, căci Mircea Vulcănescu rămâne mădular al BOR, chiar dacă nu era de acord cu noul calendar, importantă fiind, atunci, păstrarea rânduielii Paştilor împreună cu Biserica Ortodoxă Universală.

***

criza

Observator atent al timpului său

Am avut deja ocazia să vedem spiritul de observaţie profetic pe care Mircea Vulcănescu îl avea faţă de transformările prin care urma să treacă lumea ce tocmai intrase în al doilea război mondial. Acelaşi acut spirit al observaţiei l-a ajutat să înţeleagă, în calitatea sa de economist, transformările majore prin care trecea întreaga lume în perioada interbelică. Atunci a avut loc Marea Criză din anii ’30, atât de des invocată astăzi şi folosită drept comparaţie pentru a se recomanda aceleaşi politici (statale) de combatere a ei.

Într-un mod care poate fi şocant pentru cel care a fost învăţat să gândească dihotomic lumea ca fiind împărţită între capitalismul american şi lagărul socialist (mai apoi, ţările fost socialiste), Vulcănescu anunţă, încă de atunci, sfârşitul a ceea ce putea fi numit sistemul capitalist, chiar în ţara cea mai reprezentativă a sa – SUA. Aşadar, criza nu era doar un scurt circuit ceva mai grav al sistemului, ci reprezenta o tendinţă de schimbare a acestuia, de evoluţie către o altă structură economică caracterizată prin globalizare, răspândirea creditelor, intervenţia statului în economie. În acelaşi timp, în Rusia se edifica noul experiment politic al economiei planificate şi raţionalizate total iar New Deal făcea din economia SUA  economie similară cu cea a experimentului sovietic. Despre aceste experimente Vulcănescu avertizează:

Prin străveziul acestor binefăcători ai Apusului şi Răsăritului, se năluceşte umbra marelui Inchizitor al lui Dostoievski [10].

Transformările sistemice anunţau “un nou veac de mijloc”:

Că ingeniozitatea minţii omeneşti va putea găsi resurse şi mijloace suficiente pentru a depăşi criza actuală şi a amâna, încă odată deznodământul – e posibil. Lucrul s-a mai văzut. Dar e numai o amânare. Dincolo, aşteaptă, inevitabil, fatal, ziua scandeţei. Aci este punctul de contact… cu evul mediu (Vulcănescu se referă la un ev mediu apusean, marcat de tendinţa catolică de organizare totalitară a societăţii – n.n.). În faptul acesta al întoarcerii la totalitate... Oamenii pot rămâne şi vor rămâne, desigur, încă un timp, cu iluzia că trăiesc în siguranţă şi în libertate în regim capitalist, sub stăpânirea aceloraşi legi “eterne”. După cum îşi închipuie, de pildă, că trăim în regim convertibil, că banul mai are bază de aur, ca înainte, că dificultăţile sunt trecătoare. E numai un mit, şi miturile au o inerţie proprie. Ele obişnuiesc să întârzie în lume agonistic, mult după ce s-au stins împrejurările care le-au dat naştere. Să salutăm, deci, pentru ultima oară, cu oarecare duioşie, acest mit care ne desparte de părinţii noştri. În lumea economică nouă în care ne afundăm, vom avea de rezolvat, desigur, probleme diferite de cele ale înaintaşilor noştri. Va trebui să revizuim noţiunile de la capăt. Şi, mai ales, să vedem clar. Să nu ne lăsăm îmbătaţi de cuvinte, oricât ar fi de ademenitoare [11].

Tendinţa către totalitate o observă venind atât din partea proiectelor totalitare de dreapta sau de stânga, dar şi din partea încercărilor de organizare prin inginerie socială, psihosociologie socială, a comunităţii. De asemenea, pe plan internaţional, îşi dă seama încă din anul 1935 că războiul este inevitabil, urmărind doar cum anume se vor poziţiona principalii artizani ai acestuia.

***

Invazia-Poloniei

Războiul

Intrarea României în război este precedată de marile pierderi teritoriale ale Ardealului de Nord şi Basarabiei. Cum Mircea Vulcănescu fusese concentrat în armată tocmai în zona Maramureşului, a rostit către românii ce fuseseră cedaţi unei puteri străine un cuvânt mişcător prin durerea şi compătimirea care se întrevăd în el:

În clipele astea-n care noaptea se lasă peste cetini, în care focurile-ncep să pâlpâie în vatră şi lămpile pe la fereşti – gândul meu se-ndreaptă către tine, frate răzleţit, şi îţi aduce glas de frate. Cobor în întunericul din mine acum şi-ncerc să-ţi desluşesc chipul încremenit – dincolo de viforul durerii – aşa cum te-am lăsat înapoi, urmărind cu ochii-n lacrimi fraţii care te părăseau în noapte, dârz şi hotărât să înfrunţi singur furtuna, adunând în pumnii strânşi obida lacrimilor tale. Poate că vântul îţi va aduce cuvântul meu pe aripa lui grea de mireasma de toamnă. Poate c-ai să-l confunzi cu foşnetul fagilor falnici, ori cu susurul apei din vaduri. Poate că îţi va face semn din clipitul unei stele. Sau poate că nici n-ai să-l desluşeşti de murmurul neliniştii din tine.

Oricum ar fi, aş vrea să ştii că mă îndrept spre tine acum. Că gândul meu e acolo, lângă tine, te caută şi se nelinişteşte că nu te poate găsi. Şi nu este un gând însingurat, răzleţ al ceasului de seară, ci este gândul neîncetat al fratelui, al sorei şi poate chiar gândul tău însuţi. Cele mai frumoase rugi nu sunt cele rostite cu glas tare. Ruga văzută a fiecăruia se-nsoţeşte, cohortă nevăzută, cu ruga tainică a lumii. Toţi cei care ne-au fost dragi, ori sunt: părinţi, sfinţi, fraţi, îngeri, arhangheli păşesc alături cu noi, se roagă alături cu noi, ne stau aproape, ne îmbie, ne susţin. Şi alături de ei ne stau: râul şi ramul, muntele şi codrul frate (…).

Aşa aş vrea să mă simţi şi pe mine astăzi iar: al tău, dintre ai tăi.Să mă auzi şoptindu-ţi şoapte de nădejde. Şi glasul meu să nu-ţi fíe străin. Şi şoapta lui să ţi se pară c-ai mai auzit-o. Şi după ce eu voi fi tăcut, tu s-o auzi în tine mai departe. Nădejdea e lumina întunerecului din noi. Ea e credinţa celor ce nu văd şi nu aud. O ştii, desigur, mai bine decât mine şi nu ca să te-nvăţ o spun ; ci mai degrabă pentru mine. De când s-au pomenit părinţii părinţilor tăi pe meleagurile pe care stăruieşti astăzi – n-au fost oare ei fiii nădejdii?

Şi iată că te paşte astăzi ispita amară a-ndoielii! Te surprind fără să vrei ştergându-ţi lacrima şi întrebându-te, cum se întreabă aleşii: – De ce eu? De ce, dintre atâţia fraţi, am fost tocmai eu sortit durerii? De ce casa mea s-a prădat şi de ce-au fost risipiţi tocmai ai mei? De ce nu se putea să treacă paharul de la mine? (…) Greu lucru e, într-adevăr, să înţelegi durerea care te loveşte, durerea care cade orb asupra celor ce-ţi sunt dragi şi pe care – tocmai pentru că-ţi sunt dragi – îi socoteşti la adăpostul ei! Greu e să crezi că ceea ce simţi că n-ar fi trebuit să ţi se întâmple are rost! Mai ales când, scrutându-ţi adâncul conştiinţei, nu te simţi vinovat de răul care ţi se-ntâmplă (…). De ce atunci s-a iscat împotriva ta prigoană? De ce ţi se spun azi cuvinte de ocară? De ce ai fost despărţit de ai tăi? Întrebările deznădejdii care ispiteau pe Iov se cuibăresc în sufletul tău, frate!

Nu-ţi pot risipi eu nedumeririle. Aş minţi. Îndoielile tale sunt încă şi ale mele. Dar ceea ce aş vrea – nu să crezi, pentru că o credinţă cere totdeauna un temei – dar să nădăjduieşti şi să doreşti este ca suferinţa ta să aibă un sens. Un înţeles care poate că nu mi s-a desluşit încă deplin; dar care nu trebuie să poată să nu fie. Dumnezeul care ţine în mâna lui rosturile a toată firea, care face şi desface împărăţiile, ca vieţile şi ca dimineţile, n-ar fi îngăduit desigur risipirea rodului jertfei celor care ne-au unit pentru o vreme – dacă această risipire deolaltă n-ar fi trebuit să ispăşească ceva neispăşit. Dacă dreptatea lui Dumnezeu n-ar fi socotit c-a rămas ceva neplătit, c-a rămas ceva necuvenit, în această unire pretimpurie. Faptul că nu te simţi vinovat de ce se-ntâmplă nu-i de-ajuns. Pentru că, după cum există o solidaritate-n bucurie, o solidaritate-n rugăciune, există şi o solidaritate în păcat şi-n ispăşire. Pentru asta stau şi mă cercetez. Pentru asta mă dobor în adâncul cugetului meu şi-mi aflu, în împrejurările care te fac să suferi astăzi, un prilej de remuşcare.

Poate, frate, că nu te-am iubit îndeajuns. Poate că nu ne-am preţuit cum se cuvine. Poate că n-am ştiut a ne cunoaşte. Poate c-am fost superficiali, uşori, sub vremurile mari ale-mplinirii care ne-ar fi cerut altfel. Vom fi luat în deşert lucruri sfinte. Vom fi greşit fără să ne dăm seama. Vom fi adormit ca fecioarele nebune şi ceasul deşteptării ne va fi găsit fără ulei în candele. Nu vom fi băgat de seamă semnele ce ni se făceau în jur, sau glasul celor care – deşteptaţi de dimineaţă – ne vor fi vestit ivirea lor. Şi iată că ceasul meu, ceasul tău, ceasul nostru, pe care neamul l-a aşteptat de un mileniu, ceasul pe care Dumnezeu ni l-a dat să-l împlinim, să-l pecetluim cu pecetia fiinţei noastre, a trecut nesocotit. N-am ştiut să te caut, să-ţi spun cât te-am aşteptat, cât te-am dorit! Iată, îmi vin în minte împrejurările de la început şi cele de mai pe urmă. Vai, câte lucruri am fi putut face pe care nu le-am făcut! Lenea, căutarea fiecăruia de ale sale, nebăgarea îndeajuns de seamă, bucuria lumii ne-au furat cu ale lor.

Iată pentru ce suferi tu astăzi, frate. Iată de ce au suferit prin veacuri atâţia din cei mai buni dintre noi, cu a căror suferinţă te înfrăţeşti şi tu astăzi. Căci una aş mai vrea să ştii bine, frate: nu eşti singur în suferinţa ta. Nimeni nu e niciodată răstignit singur, cum nu se roagă nimeni niciodată singur. Crucile se-nfrăţesc totdeauna câte trei. Cuiele care ţi-au străbătut mâinile le-am simţit în oasele noastre. Loviturile care-ţi sfârtecă trupul le-au sfârtecat pe ale noastre. Nu este deosebire. Suntem părtaşii suferinţei tale, cum ai luat asupra ta partea ispăşirii păcatelor noastre(…) [12].

Fiind unul din economiştii cei mai buni ai României, este cooptat ca secretar de stat la Ministerul de Finanţe în guvernul Antonescu. Acceptă, deşi este foarte conştient de riscurile la care se expune, doar pentru a sluji neamului său. Condiţiile de “alianţă” a României cu Germania erau total defavorabile şi pe plan economic. Mircea Vulcănescu şi-a pus la bătaie toată priceperea pentru a negocia în cele mai mici detalii contractele cu germanii, obţinând condiţii atât de avantajoase pentru România încât delegaţiile puterilor câştigătoare ale războiului considerau cazul românesc – pe plan economic – drept unic. Dar motivaţia pentru care Vulcănescu nu a stat deoparte este mai profundă decât ar părea la prima vedere, având în vedere natura funcţiei sale birocratice. O aflăm expusă chiar de el la procesul în care a fost judecat (ironie amară – tocmai pentru sabotarea economiei naţionale), în momentul în care citează o poezie:

Am avut întotdeauna în gând răspunsul lui Socrate către discipolul său, când acesta îi propune să se derobeze, fugind, procesului pe care i-l atentase stăpânirea ateniană: “Sunt zeci de mijloace de a îţi scăpa pielea, dacă eşti dispus să zici şi să faci orice”. Dar asta nu am fost în stare să fac… Motivul acesta, care ne-a făcut pe cei mai mulţi să primim a fi miniştri, împotriva dorinţei noastre şi a înclinărilor noastre sufleteşti, şi să rămânem până la urmă, într-o vreme în care a fi ministru nu aducea nici cinste, nici avantaje materiale, numai din îndemnul pentru a pune umărul pentru alţii, l-a exprimat minunat… Charles Peguy… Acest Charles Peguy, zic, descrie, într-unul din poemele lui – Rugă Fecioarei, pe care l-am tradus în singurătatea celulei din Aiud, temeiul pentru care omul de nădejde (care îşi propune să servească, spre deosebire de politician, care îşi propune să poruncească) se hotărăşte să făptuiască, chiar atunci când alegerea lui are a se face… între două rele, dintre care unul îi poate aduce căinţa; iar celălalt, numai păreri de rău:

Când trebui să facem popasul la răscruce,

S-alegem de căinţă părerile de rău,

Când trebui ca viaţa să-şi afle cursul său,

La cheia îndoită a bolţilor pe cruce,

Tu singură, Stăpână pe-al tainelor destin,

Ştiai că pe-o cărare ne aştepta impasul,

Şi cunoşteai pe aceea ce ne-a ales-o pasul,

Cum se alege cedrul şi lemnul unui scrin.

Şi nu din vrednicie, căci nu aveam putere,

Şi nici din datorie, pentru că n-o iubim;

Dar aşa cum dulgherii compasu-n mână ţin,

Din setea de a ne pune la mijloc, la durere.

Pentru ca jalea lumii să o primim în piept,

Şi din nevoia cruntă de-a nu te şti ferit,

De-a trage unde-i greul, chiar dacă e cumplit,

Şi de-a primi şi răul întreg, precum e drept [13].

***

MV-oficial

Procesul

Noii stăpâni ai ţării nu s-au sfiit să îl condamne la opt ani de închisoare grea pe Mircea Vulcănescu, cu scopul implicit de a îl supune unui regim de exterminare şi de a nu mai ieşi viu din temniţă, lucru de care el era perfect conştient. Procesul politic încerca să păstreze, încă, oarece aparenţe, regimul comunist fiind la începutul său, însă parodia a ieşit în evidenţă mai ales în momentul în care Mircea Vulcănescu şi-a ţinut cuvântul de apărare. Ironia face ca, pe când el era în primul arest, să fie contactat de comunişti pentru a îi ajuta cu expertiza sa în negocierile economice pe care aceştia le duceau la Paris, unde aveau loc tratativele de după război…

Mărturia lui Ştefan Fay din timpul procesului:

Ultima oară l-am văzut pe Mircea în sala Tribunalului de la Bucureşti. Eram cu voi două. Mircea slăbise şi semăna izbitor, ca siluetă, cu studentul care fusese în fotografia de la începutul acestei scrisori. Avea ochii încercănaţi, frumoşi şi blânzi cum nimeni nu îi avea, şi cu aceiaşi voce puţin sufocată şi şoptită, întorcându-se către mine mi-a spus: Ce mai faci, Işa? Şi ne-am sărutat. Am mers câţiva paşi lângă dânsul, mă ţinea de mână. Ca tatăl meu în copilăria mea dispărută de mult. V-am spus. Când l-am cunoscut eu, nu la cinci ani ai mei, ci la 15 – în adolescenţa pe care mi-a luminat-o ca nimeni altul – sufletul meu a cântat. Când m-am despărţit de el, pe Sala paşilor pierduţi, în Tribunalul de la Bucureşti, sufletul meu a plîns. Şi pentru el plânge şi astăzi [14].

Unii s-au întrebat asupra rostului pe care l-a avut apărarea lui Vulcănescu rostită în cadrul acelui proces politic, cum de altfel l-a caracterizat chiar el. Rostul credem că este mai adânc,  şi nu ţine de naivitate, cum s-a spus. Explicaţia o dă însuşi Vulcănescu, în apărarea sa:

Domnule Presedinte si Onorata Curte, Ascultind rechizitoriul Procurorului General, ca si actul de acuzare, am avut impresia ciudata ca ma aflu in fata unui caz dostoievskian. Nu, Onorata Curte, in fata acelui judecator de instructie din Crima si pedeapsa, care, prin actiunea lui persuasiva, unita cu mustrarea de cuget care lucreaza dinauntru pe acuzat, ajunge sa-i smulga pina la sfirsit marturisirea crimei savirsite, ci in fata acelui caz straniu din Fratii Karamazov, in care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispasire, pacatele fratelui sau. (…)

Ascultind aceasta incriminare, nu mi-am putut stapini un amestec de mindrie si de ciuda, pentru ca, orice s-ar zice, pentru un crestin nu este mai mare cinste care sa i se poata face decit de a fi pus sa plateasca pentru semenul sau; dar si de ciuda, pentru ca acest lucru, infaptuit in zarea launtrica a lumii nevazute, sfarima, in lumea vazuta a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptati pe care sinteti pusi s-o aparati si fara de care nu e posibila convietuirea paminteasca [15].

Mircea Vulcănescu sesizase natura profund ticăloasă şi mincinoasă a regimului comunist şi se neliniştea pentru urmările pe care aceasta o va avea asupra celorlalti. Nu atât pentru el, aşadar, a făcut apărarea, ci pentru a da mărturia cea de pe urmă a adevărului, pentru a mai salva, dacă altceva nu mai putea fi salvat, măcar adevărul faptelor.Si, intr-un efort marturisitor, pentru a arata ca ultimul cuvant apartine, in ciuda trecatoarei victorii a fortelor minciunii, adevarului. În al doilea proces el reia observaţiile legate de vidarea actului de justiţie de sens şi, mai mult, de vidarea cuvintelor de sensul lor adevărat, tactică specifică totalitarismului şi… postmodernismului:

Este o greşeală să se creadă că vorbele pot suporta orice. Că înţelesul lor se poate întinde în toate sensurile, fără ca lucrul să aibă consecinţe! (…) Este o eroare, care se poate strecura în mintea cuiva, când priveşte lucrurile dintr-o perspectivă îngustă: hic et nunc, dar care se risipeşte de îndată ce ne gândim la consecinţele vorbelor pe care le rostim. Pentru că înţelesurile cuvintelor reprezintă hotare pe care mintea nu le pune între lucruri, tocmai pentru a nu se rătăci în judecata şi acţiunea ei, trecând, în chip nelegitim, de la un lucru la altul [16].

În faţa completului de judecată, mărturiseşte nevinovăţia:

De aceea, tu, baciule Vasile, din Birsana Maramuresului, pe care te-am parasit intr-o noapte din 1939, cind unitatea in care eram mobilizat se disloca spre miazanoapte, spre a face fata mobilizarii romanesti in sprijinul Cehoslovaciei amenintate; tu, baciule Vasile, care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o sa le uit si care mi-au fost intotdeauna indreptar, cind am avut in mina grijile bunului public; tu, baciule, al carui chip mi-a stat in fata, pe masa mea de lucru, cit am fost subsecretar de stat, si pe care te-am cercetat in gind, intotdeauna – cind am avut de rezolvat probleme grele, de resortul meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finantare, de inzestrare – cu intrebarea: “Ce ti-e tie, baciule, de toate astea?!”; tu, baciule, sint sigur ca ai sa intelegi ceea ce conducatorul acelui neam de care, din timpurile preistorice, dacii, erau “despartiti – vorba istoricului grec – de munti si de frica reciproca”, nu a putut sa inteleaga…

Si, de aceea, tie, baciule, iti dau astazi, aici, mai presus chiar si de aceasta Curte, socoteala. Am zis! [17]

Şi, iarăşi, când a avut loc al doilea proces:

Alţii, decât Onorata Curte, aplicându-mi, cu sau fără drept, regimul de exterminare la care am mai fost supus, vor preface, mai curând sau mai târziu, pedeapsa Onoratei Curţi într-o pedeapsă mai aspră, potrivit unor intenţii rămase pentru mine de neînţeles. Nu pentru asta mă plâng! (…) Un lucru am însă dreptul să pretind Onoratei Curţi, atunci când, chemându-mă în faţa ei, am înţeles să răspund: De faţă! Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr! (…) Patru ani mi-am cercetat toate actele, căutând să aflu, în activitatea mea publică, unul de care m-aş putea căi. N-am găsit! În asemenea condiţii, Onorata Curte poate să hotărască, în privinţa mea, orice! Un singur lucru o pot asigura de pe acum, când încă am integritatea mea corporală şi a facultăţilor mele sufleteşti: că până în ultimul meu ceas o să dorm bine! Onorată Curte, Termin, rugându-vă să mă iertaţi că am abuzat de timpul Domniilor voastre şi că am spus lucrurilor pe nume. Dar eu cred în Adevăr şi ştiu că nu este putere în lume mai mare decât Adevărul! (…) Am zis!! [18]

După ce procesul s-a încheiat, a trimis un mic bilet soţiei sale:

Draga mea, începutul a fost greu. Ca la judecata dintâi, când te înfăţişezi gol înaintea lui Dumnezeu între îngeri şi draci. A mai fost pe urmă un ceas greu. Prima seară de celulă. M-am temut de singurătate. Nu ştiam cum se practică aici. Nici că seamănă cu practica mea dintotdeauna. Dar seara întâi a trecut uşor. Zgomotele ritmice ale sălii şi freamătul vântului mi-au creat o stare de exaltare euforică. Păream pierdut în fundul lumii şi purtat pe o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci gândind ce trist trebuie să fi fost Ghetsimani sau Golgota, de vreme ce eu nu eram trist. Apoi, singurătatea de aici s-a vădit mai puţin perfectă. Ca şi liniştea veşnic susţinută de un ritm ca de joc… Am rămas, în sfârşit, cu mine însumi. Mi-am retrăit viaţa, ceas de ceas. Am descoperit că tinereţea mea împlineşte un sfert de secol! Am stat de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu… M-am simţit tulburător de lucid: dar înspăimântător de liber [19]…

***

mircea-vulcanescu

Închisoarea

Aflăm mărturii despre prima perioadă a arestului din cartea lui Ştefan Fay, fiu “adoptiv” al lui Mircea Vulcănescu. El citează dintr-un jurnal ţinut de Mircea Vulcanescu în acea perioadă şi la începutul arestului, când încă mai era posibil acest lucru:

Tatăl vostru – poate fără să o arate – trăia zile grele, apăsat de griji pentru voi, ştiind că în urma lui voi toţi rămâneţi pe drumuri, căci legea care înfiinţase Tribunalul Poporului prevedea confiscarea averii şi pentru copii şi soţie, iar un articol din lege prevedea chiar că moartea învinuitului nu-i scutea de pedeapsa confiscării.

„Azi am cheltuit ultimul ban. Dacă mi se întâmplă ceva, cu ce vor face ei faţă?”, notase el. Dar un licăr în nori mai dăinuie: „O mână nevăzută stă parcă asupra lor şi îi veghează: Priviţi crinii câmpului!”… Când agenţii se află în casă şi el intră în baie să se radă (deja păzit!), fredonează un motiv din Concertul de vioară de Beethoven pe care îl auzise în ajun la radio… Din notaţii pare nepăsător. Ar vrea să plece din casă cu mâinile goale căci se simte de pe acum „dincolo”. Margarita îl întreabă: „Te aşteptai?” „Desigur!”(…)

Între cele mai grave momente Mircea Vulcănescu intercalează, asemenea unor mici motive muzicale, câte o observaţie care aduce zâmbetul pe buze: „Un trandafir a înflorit într-un colţ din curtea închisorii!”„Închisoarea o simţi – scrie el – ca pe un bloc centralizat, ca un sistem rigid de norme… care te jenează asemenea unui guler tare”. „Verific părerea mea despre neadevărul celebrei afirmaţii din versurile lui Dante: Nu e durere mai mare decât să îţi aduce aminte de timpurile fericite, atunci când te afli în mizerie. Nu-i adevărat! E o mare fericire, şi poate cea mai necontrolabilă putere în mizerie, aceea de a avea amintiri.” (…)

„O nouă atmosferă se lasă cu seara în închisoare – scrie Mircea. Pe măsură ce colţurile lucrurilor se estompează, nasc înăuntru întrebări despre temeinicia celor aflate peste zi… Fără să ştie de ce, pe măsură ce noaptea înfăşoară lucrurile în jurul lui, i se potoleşte nădejdea. Se simte uitat şi singur între semeni. Se întreabă dacă e vreunul din toţi cei de aici sau din cei de dincolo de gardul de sârmă, care pricepe problema lui… Feţele se umbresc, omul reintră în sine tăcut, şi nedumerirea lui lasă acum să vorbească graiul inimii, care se concretizează-n graiul rugăciunilor se seară. E simplă şi duioasă atmosfera de la ruga de seară. La altarul improvizat în capătul coridorului… se adună tăcuţi, unul câte unul, locuitorii închisorii, de-a valma. E singurul moment în care – la fel cum se întâmplă în biserica noastră ortodoxă – oamenii de tot natul, de toată starea şi de toate grijile – se adună fără deosebire – şi constituie o comunitate. Simţi printre ei pe unii mai senini; pe alţii îi simţi mai grei de păcate. Unii, care au avut nenorocul să aibă ceva pe cuget, vin să se închine aici şi peste zi, singuratici, închişi în mutismul închinării lor. Dar seara, ei nu sunt singuri. Sufletul lor îl simţi deschis ca o floare către ceilalţi… Rugăciunea de seară e simplă. Începe cu Învierea lui Hristos văzând (suntem între Paşti şi Înălţare!) şi sfârşeşte cu întreitul Hristos a înviat… Când ultima notă a cântecului s-a sfârşit, deţinuţii se îndreaptă spre celulele colective, prin sala înaltă şi lungă, boltită sus şi luminată slab, care dobândeşte – fără să vrei – proporţiile unei abside de catedrală. E ceva foarte simplu şi aproape mănăstiresc în toate astea.”[20]

Stefan F.

Stefan Fay

Din mărturiile lui Ştefan Fay aflăm alte amănunte legate şi de perioada a doua, şi cea mai cruntă, care i-a şi adus sfârşitul lui Mircea Vulcănescu:

Închisoarea înseamnă plecare. Cei care s-au întors ştiu că vin de departe, de foarte departe. Din altă lume. Mulţi însă nu s-au mai întors, au plecat pentru totdeauna. Mircea Vulcănescu pornise şi el a pleca – cum avea să-mi scrie Mircea Eliade în ultima lui scrisoare de la Chicago – spre altă galaxie. Lumea de afară rămânea în urmă, ca într-o vagă amintire de vis. Cu trupul zdrobit de lovituri pentru o vorbă de îmbunare în apărarea unui deţinut, spusă unui gardian brutal, doborât de boală, slăbit până la închipuirea unui sfânt hieratic, Mircea Vulcănescu se depărta de viaţă. Este chemat într-o zi la vorbitorul uneia din închisorile prin care fusese purtat. Veniseră soţia şi fiicele lui. „De ce aţi venit?, şopteşte el. Abia reuşisem să mă despart de voi” (…)

Iată o faptă – din faptele umile – ale lui Mircea. Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Frăţescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa iar durerile intrau în carnea lui ca făcute de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea să îi dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Nu avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! E ca şi cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le pe de-a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Din ce şi-a confecţionat andrelele, sau poate o croşetă? – nu ştiu – poate din aşchii scoase din saltea? Din pervazul unei ferestre? Din căpătâie de sârmă de aflarea cărora ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu ştiu cât. Dar astăzi ştim, mărturisit de Frăţescu că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit o pereche de mănuşi tricotate de el în închisoare[21].

BALANESCU-GABRIEL

Gabriel Balanescu

Mărturia lui Gabriel Bălănescu:

Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut sdrentăros, care freca cu terebentină scândurile. Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si îndrasneala cu care ne privea, stiut fiind că detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu. Imi sopteste : “mergeti la munca”. In privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinata cu amaraciune. Aplecat, îngenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, îl mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias (…). Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Vointa de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma – ceea ce îi slabea mult rezistenta. Ingrijirea medicala îi era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi. Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n’a primit nici o medicatie specifica.

ioan.halmaghi

Ioan Halmaghi

Măruria lui Ioan Halmaghi:

… L-am întâlnit pe Mircea Vulcănescu, nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M’a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng…

virgil

Virgil Maxim

Mărturia lui Virgil Maxim:

Într-o zi, unul dintre copii care trăgeau cu urechea la uşă, Dinu Iorgulescu, ne făcu semn să tăcem. Se auzeau paşi, înjurături şi lovituri. Larma s-a oprit în faţa celulei. Uşa se deschise şi sub lovituri de cizme şi pumni fură aruncate în cameră trei schelete.

– Să mai ţineţi conferinţe şi aici şi vedeţi voi pe dracu!, le-a strigat ameninţător Ivănică, închizând uşa.

Ne-am repezit toţi. Copiii i-au luat în primire, ridicându-i pe prici şi acordându-le primul ajutor: comprese cu apă rece, însoţite de murmurul rugăciunii: Şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm... În şoaptă, fiecare era întrebat cine este. Cu un zâmbet trist şi cu un gest care voia să arate nimicnicia vieţii pământeşti, cel întrebat îşi spunea numele: Mircea Vulcănescu, Alexandru Constant şi Ion Nedelescu; un filosof, un profesor, un comandant legionar, şi un mare ziarist, fuseseră scoşi de pe secţia a doua, trimişi la neagra fără mâncare câteva zile, apoi bătuţi cu saci de nisip confecţionaţi din pânză de doc, de grosimea unei bâte, care distrug organele interne, mai ales rinichii, şi aruncaţi în camera 5 bis, anticamera morţii. Vina? Au conferenţiat şi au propagat idei retrograde: cultură, credinţă şi ştiinţă burghezo-legionară, împotriva partidului şi clasei muncitoare. Cât au stat în cameră, vreo săptămână, aproape nu au putut vorbi din cauza slăbiciunii şi a durerilor acute. (…) Mircea Vulcănescu era şi mai slăbit (…) Mircea Vulcănescu şi Constant păreau umbre mişcătoare ale unor turnuri în ruină, din care altădată străjerii sunaseră din goarnă, anunţând sosirea duşmanului. Dar domnul şi cetatea benchetuiau şi dormitau, iar duşmanul prefăcuse totul în ruină.

Ianolide1

Ioan Ianolide

Ioan Ianolide despre Mircea Vulcănescu:

Era un bărbat înalt, frumos, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate… În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei care fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină, de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică (pe vremea când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C.).

Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava, a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi “bandiţi”… Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească, iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis. A fost un om cu caracter de diamant.

– Va urma –

Note:

[1] Marin Diaconu, Mircea Vulcanescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu

[2] Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu asa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas.

[3], [4], [5] Mircea Vulcanescu, Tanara generatie. Crize vechi in haine noi. Cine sunt si ce vor tinerii romani?, Ed. Compania

[6], [7] Mircea Vulcanescu, De la Nae Ionescu la “Criterion”, Ed. Humanitas

[8] Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu asa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas

[9] Mircea Vulcanescu, Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Ed. Humanitas

[10], [11] Mircea Vulcanescu, Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, Ed. Compania

[12] Mircea Vulcanescu, Cuvinte pentru fratele ramas departe, Ed. Casa Radio

[13], [15], [16], [17], [18] Mircea Vulcanescu, Ultimul cuvant, Ed. Humanintas

[14], [20], [21] Stefan Fay, Sokrateion. Marturie despre Mircea Vulcanescu, Ed. Humanitas

[19] Marin Diaconu, Mircea Vulcanescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu


Categorii

Biserica rastignita, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Meditatii duhovnicesti, Mircea Vulcanescu

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

38 Commentarii la “TAINA MUCENICULUI MIRCEA VULCANESCU – crampeie din viata unui martir contemporan (I)

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: REPETATA RASTIGNIRE sau despre intentia demolarii statuii Martirului MIRCEA VULCANESCU - Recomandari
  2. Pingback: Mircea Vulcanescu despre Miscarea Legionara. Lamuriri - Recomandari
  3. Pingback: TAINA MUCENICULUI MIRCEA VULCANESCU – icoana unui alt Iov al Romaniei secolului al XX-lea (II) -
  4. Pingback: MIRCEA VULCANESCU despre ROSTURILE ADANCI ALE EDUCATIEI. De ce sistemul american este acelasi cu cel sovietic si care ar fi misiunea unei SCOLI ROMANESTI? “Fericirea o fagaduiau Principatelor Române strainii, cand voiau sa le ocupe” - Recoman
  5. Pingback: IN MIJLOCUL DURERII. ”Traise cu gandul de a se jertfi”. EVOCARI INEDITE DESPRE FERICITUL MARTIR MIRCEA VULCANESCU († 28 octombrie 1952) -
  6. Pingback: MIRCEA VULCANESCU – PATIMIRI DIN INCHISOARE din marturii mai putin cunoscute - Recomandari
  7. Pingback: TATAL MEU, MIRCEA VULCANESCU. Amintirile si confesiunile Doamnei MARIUCA VULCANESCU pentru “Familia ortodoxa”: “Pentru mine, temnita a fost un fel de cinste. Intotdeauna, in orice situatie am fost, am incercat sa vad partea luminoasa a l
  8. Pingback: NOI MARTURII INEDITE DESPRE MIRCEA VULCANESCU. Martirul care “contemplase durerea lumii” si care ii apara “pe cei mai mici, oropsiti, huliti”. “Faptele lui vorbeau pentru el. Dar n-au fost cercetate. Trebuia sa fie inchis si
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate