UN MUCENIC VANDUT, O MOARTE UITATA: EPISCOPUL HUSILOR, GRIGORIE LEU

1 MARTIE 1949 – MARTIRIUL EPISCOPULUI ORTODOX GRIGORIE LEU, APARATORUL BISERICII OTRAVIT DE COMUNISTI

“Descendent al mai multor generatii de preoti si oameni de seama,episcopul-carturar al Husilor, Grigorie Leu, a avut o viata si activitate pilduitoare pentru intreaga ierarhie ortodoxa. A stat neclintit, pana la ultima suflare, in fata opresiunii bolsevice, luptand toata viata cu armele crestinului: sabia Duhului si puterea cuvantului, neplecandu-si capul in fata amenintarilor si opresiunilor la care l-a supus aparatul comunist”.

“Păstorul trebuie să stea în mijlocul turmei. El doarme în staulul oilor”

“Sacrificiul meu nu trebuie plans, ci doar urmat”.

***

UPDATE 2021:

***

Paul LEU despre GRIGORIE LEU, arhiereu–vicar al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (extrase din lucrarea: “Martiri ai Bisericii Neamului”):

“Episcopul Grigorie Leu s-a născut la 2 mai 1881, în comuna Ţuţcani, judeţul Galaţi, într-o familie numeroasă, fiind botezat, de tatăl său, cu numele de Gheorghe. (…)

Invazia sovietică şi urmările ei

În timpul invaziei sovietice, episcopul cărturar, Grigorie Leu dându-şi seama că se apropie ceasul încercărilor satanice, că România se află într-un impas greu de trecut, nu s-a refugiat odată cu celelalte autorităţi, ci a rămas printre enoriaşii săi ca să-l înfrunte pe Antihristul cominternist şi să-i apere de agresiunea euro-asiatică.

Vlădica Grigorie era convins că întunecatul taifun, ce venea de la răsărit, va trece şi forţele luminii vor triumfa.

Era în august 1944, ofensiva rusească, de pe linia Iaşi – Chişinău, rupsese frontul.

Nemţii îşi retrăsese unităţile de blindate, ce-şi aveau comandamentul în Şcoala Normală Vasile Lupu din Iaşi, ducându-le pe frontul de vest.

Linia de apărare susţinută de armata română rămăsese descoperită pe flancuri, rezistenţa de la Iaşi – Castelul Roznovanu – căzuse, retragerea se desfăşura organizat, soldaţii erau furioşi că nu sunt lăsaţi să deschidă focul asupra inamicului.

“Comandamentul militar a făcut apel la retragere generală, punând un tren la dispoziţia administraţiilor judeţene şi a instituţiilor importante pentru a se replia în spatele frontului.

Episcopia Huşilor a primit şi ea un loc, dar Episcopul Grigorie a trimis doar odoarele, refuzând compartimentul care i se rezervase…

Păstorul avea datoria să rămână cu turma sa, iar el era păstorul întregii populaţii.

Atunci, ţăranii din zeci de sate moldovene, porniţi în bejenie cu carele lor, s-au strâns în jurul lui şi au făcut o mare tabără pe dealurile Bârladului, în care preoţii deveneau popi de tabără ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, iar Episcopul lua rostul strămoşului nostru, Mihai Leu Blagocinul, povestea un membru al familiei.

Când pe dealurile dinspre Prut au apărut avangărzile Armatei Roşii, Episcopul a strâns în jurul său întregul sobor de preoţi, a aşezat cântăreţii în şiruri pentru a duce cuvântul printre mulţimea de oameni şi, când au ieşit la iveală tancurile a început o slujbă solemnă de încredinţare a zecilor de mii de suflete, strânse pe dealurile din jururi, în grija Domnului.

Mulţimea ocupa un spaţiu imens, părând duşmanului o întregă armată, dar nevăzându-se armament.

Au fost trimişi cercetaşi să constate despre ce era vorba.

Iar cercetaşii, oricât de educaţi la Comsomol, când au văzut imensa slujbă la care se rugau preoţii şi oamenii de rând, au îngenunchiat şi s-au trezit în ei simţurile pravoslavnice.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu batalioanele şi regimentele venite ulterior. Au îngenunchiat cu toţii şi au ascultat slujba.

De-o parte a altarului, de sub cerul liber, erau mii de ţărani moldoveni, de partea cealaltă miile de ocupanţi din armata anticristului, împăcaţi, pentru o clipă, sub slujirea divină.

Reveniţi la sufletele lor curate, soldaţii ruşi alungau diavolul leninist, îngenunchind şi făcându-şi semnul crucii.

Înaintarea sovietică s-a oprit, o clipă, pe dealurile Bârladului”.

Politrucii n-au îndrăznit, atunci, să-l suprime pe conducătorul spiritual al românilor în văzul tuturor, dar au făcut-o, cu ajutorul unor cozi de topor autohtone, ceva mai târziu, tâlhăreşte, cum numai ei ştiau să o facă.

Armata Roşie, înainta spre aliniamentul de cazemate dintre Focşani – Nămoloasa – Galaţi fără a întâmpina nici o rezistenţă.

Văzând că nu au primit ordin să deschidă un front în spatele liniei fortificate, soldţii au început să-şi acuze generalii, ce-i comandau, de trădare.

Era o atmosferă de aşteptare apăsătoare, furie neputincioasă, desnăndejde şi încleştare.

Moldova căzuse în întregime pe mâna cotropitorilor.

În spatele frontului “eliberatorii”, cum li s-au spus mai târziu, soldaţii sovietici mişunau în bande armate şi jefuiau, siluiau femeile, îţi luau paltonul, te lăsau desculţ, sau numai în lenjeria intimă şi, mai ales, când erau beţi, făceau blăstămăţii inimagina-bile, împuşcau pe oricine le ieşea în cale.

Pe socrul meu, Constantin Cazacu, pe când era refugiat la Adămuş, judeţul Mureş, puţin a lipsit ca doi soldaţi sovietici, beţi, să nu-l lichideze, deoarece îşi ascunsese soţia într-o ladă, din podul casei, iar pe fiica sa, Maria-Cornelia, de cinsprezece ani, o adăpostise sub patul unei camere izolate, pentru a nu fi violată.

Traumele psihice, produse asupra minorei, au avut urmări grave în întreaga ei viaţă.

La Pufeşti, judeţul Vrancea, am văzut vreo 5-6 “eliberatori” umflaţi, plutind înecaţi în vinul care cursese din uriaşele budane ale cramei lui Haină Roşie, ciuruite de ei cu calaşnicovurile din dotare.

Într-un sat vecin, trei soldaţi, ce aveau ochii oblici, au luat, sub ameninţarea armelor, câteva oi din curtea unui ţăran, le-au jupit, le-au pârjolit, în grabă, la un foc mare de lemne şi le-au mâncat, până ce au crăpat.

Nouă ne-a luat vaca. Mama şi cu soră-mea au scăpat nevătămate, deoarece, în timpul invaziei, erau ascunse, împreună cu alte femei şi copii, în beciul betonat al lui Mihalache Cazan, din Cârja, mai ferit de drumul mare decât al nostru, unde după o încăierare cu o patrulă sovietică, căţiva soldaţi germani au încercat să se adăpostească în el, se vedea aceasta după urmele de sânge lăsate pe uşa încuiată a pivniţei, după o parte din echipamentul individual abandonat şi după spărtura din gardul însângerat în care sta atârnată o plasă împotriva ţânţarilor, o cască şi o cartuşieră germană.

Relaţiile dintre soldaţii “eliberatori”, şi cele unsprezece ţări europene “eliberate de glorioasa Armată Sovietică” despre care vorbea Vladimir Putin, în discursul său, ţinut cu ocazia împlinirii a şaizeci de ani de la înfrângerea Germaniei fasciste, erau şi sunt percepute de toţi românii, cu excepţia cominterniştilor aduşi de la Hotelul Lux din Moscova, ca fiind o ocupaţie sălbatică, asiatică, ce a generat teroare şi a produs enorme daune materiale, suferinţe fizice şi perturbări psihice iremediabile majorităţii românilor. (…)

Adevăr ascuns cu grijă de cele trei dictaturi comuniste [dejistă, ceauşistă şi iliesciană], ce s-au succedat între 1944-2004, şi anume că oprimarea cominternistă a fost, pentru istoria României şi a bisericilor creştine, mult mai sângeroasă şi mai crudă decât persecuţiile romane şi mai păgubitoare decât cea iniţiată de dictatura fascistă.

Comportarea Armatei Roşii pe teritoriul României şi a altor ţări cotropite se deosebeşte radical de cea a soldaţilor pravoslavnici, din Armata Ţaristă, în tipul primului război mondial.

(…)

Dacă comportamentul plin de demnitate civică şi respect faţă de aproapele soldatului Rusiei Pravoslavnice era determinat de morala creştină, de credinţa în Dumnezeu şi frica de pedeapsa Divină, cel al Armatei Roşii, educat în spiritul ateismului şi luptei de clasă, a transformat pe cei cu stea în frunte în asupritori primitivi, feroci, imorali şi iraţionali, care, pentru a-şi depista “inamicul” se uita la palmele prizonerilor. Pe cei cu mâinile bătătorite îi considera proletari, iar pe ceilalţi îi declara burjui sau culaci, ce trebuie exterminaţi.

Situaţia se agrava când cei vizaţi purtau pălărie, cravată sau erau mai rotofei.

Aceasta este adevărata faţă a “gloriosului ostaş sovietic eliberator” şi nu cea care a fost imortalizată pe peliculă, în statui monumentale sau în cărţile epocii, după aşa-zisa metodă de creaţie artistică a “realismului socialist”.

Deliberat, la comada partidelor comuniste de pretutindeni, se falsifica realitatea pentru a duce în eroare pe neavizati şi, eventual, pentru a minţi posteritatea.

După ce frontul s-a îndepărtat de graniţele ţării, în sate a apărut primul sol al puterii de ocupaţie, teroarea Dubei Negre a Securităţii, ce sosea, la miez de noapte, pentru a aresta, fără discernământ, pe opozanţi şi pe oamenii fără nici o opinie, şi tot acum, s-a organizat adevăratul jaf al bogăţiilor ţării, în numele aşa zisului Armistiţiu, care, s-a continuat, multă vreme, prin Sovromuri, CAER (…).

O altă modalitate de a aplica “lupta de clasă”, care a dezorganizat viaţa satului, a fost politica cotelor obligatorii şi, aşa zisa, deschiaburire, ce viza pe fruntaşii satelor sau grupări etince, alcătuite din oameni harnici, chibzuiţi, modele de urmat, pe care i-a trimis în locuri pustii din Bărăgan sau chiar în Rusia, cum a fost cazul românilor de origină etnică germană, iar pe alţii, peste 300.000, i-au omorât pentru că s-au opus colectivizării şi expansiunii sovietice.

Acestora, echipele de comunişti le luau tot, tot, casa, vitele, acareturile, pământul, agoniseala de o viaţă, până şi ceaunul de făcut mămăligă, găleata, străchinile, farfuriile, lingurile etc., după cum rezultă din procesele verbale întocmite de jefuitori cu ocazia aşa zisei “deschiaburiri”.

(…)

Cotele obligatorii erau o altă forma de distrugere a ceea ce se numea odată Talpa Ţării, sau Grânarul Europei şi urmărea eliminarea unei clase productive, care a hrănit şi apărat ţara sute de ani. Ei au fost înlocuiţi cu ceapişti, ce nu produceau nici măcar alimentele strict necesare românilor pentru a avea o nutriţie decentă, apelându-se, adesea, la importul de alimente.

Odată cu ocuparea României de către Armata Roşie a început lupta dintre populaţia românilor majoritari şi o minoritate politică violentă, de import.

Forţele cominterniste ale Cremlinului şi-au plasat, trecând peste cadavre, “revoluţionarii de profesie” şi consilierii sovietici, în funcţiile cardinale ale vieţii economice, politice, eclesiastice etc., deşi unii din nepoftiţi nu ştiau nici măcar româneşte.

(…)

Vlădica Grigorie, apărător al binelui comun al ţării, al poporului, călcat în picioare de cominternişti cu ajutorul Armatei Roşii, în 1947, a protestat, ferm, în sprijinul celor mulţi şi obidiţi.

La un an după marea secetă din Moldova, care a înfometat satele şi peste 80.000 de oameni, cu precădere bătrâni şi copii, au murit de inaniţie [după cum relatează Anuarul Statistic], episcopul ţăranilor, ca senator de drept, s-a ridicat împotriva cotelor de produse agricole şi animaliere, impuse de comunişti şi a cerut guvernanţilor să renunţe a o aplica în regiunile înfometate, proclamând că:

“- Este un păcat pedepsit de Biserică faptul că satele Moldovei, care suferă de foame de pe urma marii secete să mai fie supuse la cote!”

Înfometarea controlată este un procedeu politic, sigur, de subordonare, experimentat de I. V. Stalin în Ucraina, din care cauză au murit de inaniţie, în 1932-1933, cinci milioane de oameni. (…)

5. Confruntarea cu Antihristul cominternist

Nereuşind să-l ademenească prin funcţii şi onoruri, s-a trecut la intimidări şi represalii.

După alungarea regelui şi înfăptuirea marelui jaf prin aşa zisa naţionalizare, episcopul Grigorie Leu a fost pus sub urmărirea poliţiei şi atacat în public.

Întâi stătătorul Episcopiei Huşilor devenise principalul opozant făţiş al actului de subordonare a Bisericii Române puterii comuniste, transformată, în noile condiţii istorice, în Sovrompatriarhie, cum avea să o numeasă înaltul prelat, într-o convorbire cu Petru Groza, primul ministru al guvernului instaurat de Moscova.

El a fost pus sub supraveghere strictă a poliţiei politice, organizată de consilieri sovietici, i-au fost arestaţi o serie de călugări şi preoţi basarabeni ce se adăpostiseră la Episcopia Huşilor, i-au infiltrat în preajmă cârtiţe, agenţi informatori mascaţi etc. etc.

Datorită refuzului de a colabora cu invadatorii, a faptului că s-a ridicat, din amvon, împotriva cedării Basarabiei, împotriva pensionării forţate a clerului, pentru că a ocrotit pe călugării şi preoţii fugiţi din faţa invaziei sovietice şi pentru că a sprijinit, în 1940, cu pastorale şi preoţi, ce treceau clandestin de la Huşi peste Prut, spre a oficia slujbele creştineşti, comunistul Al. Popescu-Ciorani, în Adunarea Deputaţilor, din 13 august 1947, cerea “demascarea”, şi judecarea episcopului Grigorie al Huşilor pentru “crima” de a-şi iubi ţara, numindu-l “naţionalist” şi “antisovietic”, deoarece se opunea campaniei de sovietizare a României şi reprezenta interesele tuturor românilor şi nu a celor câţiva străini de neam şi lege, importaţi de la Moscova.

Pentru a facilita transpunera în fapte a ordinelor primite de la Moscova, Justinian Marina, la indicaţiilor consilierilor sovietici controlaţi şi teleghidaţi de Emil Botnăraş, a iniţiat o nouă strategie: a desfiinţat Episcopia Huşilor, l-a trecut forţat la pensie şi i-a pregătit locul de izolare într-o casă conspirativă din Bucureşti, pentru a-l putea supraveghea mai uşor.

În consecinţă, cu mai multe luni înainte de a se decreta oficial scoaterea lui de la Episcopia Huşilor, patriarhul, de comun acord cu Securitatea, stabilise ca Grigorie Leu să fie mutat “paroh la Bucureşti, strada Doamna Oltea, nr. 2”, după cum rezultă dintr-o adresă confidenţială, emisă de Direcţia Generală a Securităţii Poporului, la 21 decembrie 1948.

Ordinul însă a fost clasat la dosar, deoarece, între timp, consilierii sovietici, în urma ordinului primit de la Emil Botnăraş, ce avea în subordine Serviciul Special de Informaţii supraveghiat de Vania Didenco, au hotărât un alt deznodământ cazului pus în discuţie, pe care l-au aplicat patriarhului Nicodim Munteanu şi altor înalţi prelaţi ortodocşi anticomunişti convinşi.

Pentru a contracara aservirea României intereselor sovietice, Grigorie Leu s-a dus la Constanţa ca să se sfătuiască cu Chesarie al Tomisului şi Grupul de Rezistenţă al Episcopilor Anticomunişti, întruniţi la Mănăstirea din Techirghiol.

(…)

După 350 de ani de existenţă, prin Decretul privind aprobarea statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, promulgat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, nr. 233, din 23 februarie 1949, a fost desfiinţată Episcopia Huşilor, întrerupându-se, astfel, şirul celor patruzeci de episcopi, între care s-au numărat marile personalităţi ale culturii române: Dosoftei, Veniamin Costache, Iorest sfântul, Melchisedec şi Grigorie Leu, ce au condus această instituţie importantă şi, au marcat, prin ea, cultura naţională.

La 25 februare 1949, întâistătătorul episcopiei Huşilor, principalul reprezentant al curetului ce se opunea modificării statutului BOR, a fost invitat la guvern pentru a discuta pe marginea a ceea ce incriminau demersurile sale.

În discuţia avută cu preşedintele consiliului de miniştri, episcopul Grigorie a atacat, punct cu punct, toate hotărârile statutare ale noului decret de funcţionare a Bisericii Ortodoxe, evidenţiind daunele ce le aduc intereselor majore ale tuturor românilor, însă Petru Groza a avut o poziţie ambiguă faţă de logica irefutabilă a argumentelor înaltului prelat.

Episcopul Grigorie, a protestat oficial împotriva decretului, împotriva subordonării Bisericii diasporei române Patriarhiei moscovite, împotriva trecerii pretimpurii a clerului la pensie, împotriva anexării Basarabiei la Imperiul Sovietic, împotriva cotelor, a jafului şi terorii instaurate în ţară etc.

În încheiere, întâistătăturul Episcopiei Huşilor, i-a spus:

– Îndepărtaţi-mă pe mine, dar lăsaţi Episcopia!

(…)

Pentru că înaltul prelat român nu putea fi adus în faţa plutonului de execuţie, sateliţii de la Bucureşti, în urma sfaturilor date şi a sprijinului tehnic şi material acordat de consilierii sovietici, au aplicat episcopului Grigorie, acelaşi tratament pe care l-a folosit KGB-ul în cazul lui Maxim Gorki, otrava, una din armele secrete ale terorismului de stat sovietic.

La început neprietenii invadatori, au încercat să-l ademenească, oferindu-i înalte demnităţi şi favoruri.

Văzând ca nu se lasă ispitit, cum au făcut-o mulţi alţii, l-au ameninţat, au desfiinţat Episcopia Huşilor, l-au marginalizat şi apoi l-au asasinat.

În împrejurările dramatice în care se zbătea România, la mijlocul secolului al XX-lea, el s-a numărat printre puţinii păstori buni, care şi-au dat viaţa pentru oile sale, făra a face concesii, Antihristului cominternist în ofensivă.

Având o evidenţă clară a preoţilor, călugărilor şi prelaţilor diasporei româneşti, KGB-ul, sprijinit de Sovrompatriarhie, şi-a continuat ofensiva de subordonare a lumii.

6. Martirizat de asasini KGB

Îndată după masa protocolară oferită de primul ministru Petru Groza, episcopul Grigorie Leu s-a simţit rău şi şi-a dat seama că a fost otrăvit.

Înaltul prelat român era conştient că, în scurt timp, va muri, chiar din momentul coborârii sale din tren, la Crasna, când a cerut şefului gării să telefoneze la Medgidia pentru a veni, imediat, un medic al familiei.

Sosind, la chemarea de urgenţă, cumnata sa, dr. Valentina Leu, a constatat că “din sputa recoltată rezultă, la observaţie, urme de arsenic” după cum apare consemnat într-o scrisoare trimisă dr. Găitulescu, directorul spitalului din Huşi.

În scurtul timp, cât i-a mai rămas de trăit, Vlădica, cu pacienţă şi luciditate, în pofida suferinţelor groaznice provocate de arsenic, şi-a adus la zi testamentul spiritual şi pe cel material, iar fiului său i-a lăsat insemnele ierarhice şi odăjdiile scumpe pentru a-i continua lupta împotriva antihristului în ofensivă.

De îndată ce s-a răspândit vestea nefastă, medicul huşan care se ocupa de sănătatea episcopului Grigorie Leu, s-a făcut nevăzut, laboratorul unde se executau analizele criminalistice a fost închis şi, din această cauză, probele recoltate pentru investigaţia oficială, nu au fost făcute.

Procurorul Parchetului Tribunalului Huşi, care urma să primească o sesizare făcută de familie, în legătură cu crima comisă, era de negăsit.

Stranii coincidenţe!

În mai puţin de treizeci şi şase de ore de la îngurgitarea otrăvii la masa protocolară, prezidată de Petru Groza, episcopul Grigorie a închis ochii în zorii zilei de 1 martie 1949, ”în mijlocul rudelor şi a tuturor slujitorilor episcopiei, vorbindu-le şi îmbărbătându-i el pe dânşii, subliniindu-le mereu speranţa că omenirea creştină nu se va lăsa prea multă vreme pe mâna anticristului şi că sacrificiul său nu trebuie plâns, ci doar urmat”, rememora un membru al familiei ce se afla de faţă.

Vlădica Grigorie, zbătându-se pe patul morţii fiind, a transformat suferinţa atroce într-un mesaj de îmbărbătare, din care rezulta, cu certitudine, că Răul ce-a îndoliat o bună parte din Europa Răsăriteană nu va avea sorţi de izbândă.

Moralul ridicat de pe patul morţii şi fermitatea încrederii în izbânda adevărurilor pentru care se jertfea, erau alimentate şi de schimbul de scrisori dintre vlădica Grigorie şi fiul său trimis de Grupul de Rezistenţă al Episcopilor Anticomunişti.

(…)

Slujba de despărţire a episcopului Grigorie de enoriaşii săi a fost oficiată de prietenul şi confidentul său, Chesarie al Tomisului, de episcopul Antim Nica, de arhimandritul Teoctist Arăpaşu şi de preotul Constantin Nonea.

Mulţi au fost opriţi sau intimidaţi de Securitate să vină şi, fiind slabi de înger, nu au mai participat la despărţirea solemnă. Episcopul Buzăului a fost întors din drum.

Ca şi în cazul lui Maxim Gorki, căruia, după otrăvire, i s-au făcut funerarii naţionale şi de data aceasta guvernul lui Petru Groza şi Ministerul Cultelor au trimis câte un delegat care să exprime părerea de rău după pierderea suferită de familie şi ţară.

La puţin timp după încheierea funerariilor oficiale, însă, a început arestarea, încarcerarea, torturarea şi condamnarea, la ani grei de puşcărie, a membrilor familiei Leu şi a susţinătorilor ei, avându-i în vedere, mai ales, pe acei care au semnat plângerea către procuratură.

Asasinii KGB-eului, pentru a fi siguri că s-a executat sentinţa comandată de la Moscova şi pentru a-şi completa dosarul întocmit în situaţii de acest fel, au trimis, împotriva voinţei lui, pe un fotograf evreu, din Huşi, spre a fotografia, pe Martirul Credinţei în Hristos întins pe catafalc, după cum rezultă din dovezile aduse şi mărturiile acestuia, făcute, după mai mulţi ani, în faţa avocatului Ion C. Leu.

Că a fost o crimă politică ce l-a martirizat pe episcopul Grigorie, o confirmă nu numai ferparul difuzat de BBC sau unele anunţuri făcute în presa Occidentală, ci şi următoarele mărturii ale Părintelui Galeriu, un bun cunoscător al situaţiei socio-politice din acel moment de răscruce a României şi a ortodoxiei mondiale:

“În urma acestei vizite făcută la invitaţia lui Petru Groza, deoarece, în sarcina şi calitatea pe care o avea în Sf. Sinod, de a conduce secţia misionară cuprinzând şi parohiile Ortodoxe ale românilor din emigraţia ce sporea mereu, i s-a cerut, atunci, de guvernul comunist aservit Uniunii Sovietice, să consimtă la intrarea acestor parohii sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovite, pentru a se trimite de acolo “misionari”.

Episcopul Grigorie a apărat, deopotrivă, o dreaptă cauză, şi bisericească şi naţională, şi n-a acceptat să semneze un asemenea act.

Această hotărâre, pe lângă întreaga lui ţinută jertfelnică, i-a oferit cununa martiriului.

În numai câteva zile se mistuia sub asasine acţiuni “tainice”, trecând pe celălalt tărâm al existenţei, din întuneric la lumină, în împărăţia Domnului vieţii”.

(…)

În ţară, la Huşi, Cernica, Argeş, Sfântu Spiridon, din Iaşi şi în alte locuri, pe unde se aflau cei ce l-au cunoscut, s-au oficiat slujbe de taină pentru pomenirea martirului întru Hristos, iar Chezarie al Tomisului i-a scris şi un epitapf pentru a fi încrustat pe piatra de mormânt.

Eliminarea brutală a Vlădicăi Grigorie, martirizat de asasini comunişti, coordonaţi de Emil Botnăraş, nu a fost singulară, ci ea s-a desfăşurat în lanţ, după cum rezultă şi din informaţiile existente în dosarele întocmite de Securitate, deoarece era coordonată direct de la Moscova.

O întreagă generaţie de intelectuali autentici a fost strivită, atunci, de tăvălugul roşu.

Stalin le ordonase cominterniştilor să-i strivească, ca pe păduchi [mimânt gestul strivirii insectelor parazite cu unghiile mâinilor], pe acei ce stau în calea expansionismului sovietic.

Patriarhul Nicodim, nu se sfia să-şi arate, adesea, în public, ostilitatea faţă de intenţiile Patriarhiei de la Moscova.

În timpul slujbei din 1 iunie 1947, oficiată în catedrala patriarhală din Bucureşti, Alexei, întronizat de I. V. Stalin, “şi-a exprimat bucuria de a fi în România, sfârşind cu invitaţia ca, în toamnă, patriarhul Nicodim să meargă la Moscova pentru ca, împreună cu şefii celorlalte Biserici Ortodoxe, să rezolve problemele bisericeşti ecumenice.

Patriarhul Nicodim ridicând mâna repede şi, arătând cu degetul spre Alexei, zise în limba română:

– Dar de ce la Moscova?

Patriarhul Alexei va fi înţeles, cu toate că nu i s-au tradus aceste cuvinte”, se preciza într-o notă a Serviciului Special de Informaţii, subordonat nu primului ministru Petru Groza, cum ar fi fost normal, ci lui Emil Botnăraş.

Enervat de replica patriarhului român, supraveghetorul KGB-ist Botnăraş, care era printre asistenţi, şi-a desconspirat, involuntar, intenţiile de profesionist al crimei în faţa unor clerici, ameninţând:

– “Lasă, Înalt Prea Sfinţite, nu te teme, căci nu mai ajungi să participi la acest sinod, indiferent unde s-ar ţine el!”, după cum stă consemnat în documentul SSI, pomenit mai sus.

După numai opt luni,“la 28 februarie 1948, patriarhul Nicodim a murit într-un mod total misterios ca şi alţi doi demnitari ortodocşi, dispăruţi ca urmare a actelor de teroare comunistă: fostul mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu şi episcopul Grigorie Leu al Huşior”, remarca un cercetător, după aproape patruzeci de ani de la funestele evenimente.

Ne aflăm în plin Război Rece declanşat între capitalismul democratic şi comunismul totalitar.

Prin comunicatul BBC-ului, Lumea Liberă era avertizată că Uniunea Sovietică, în ofensiva ei declanşată pentru înfăptuirea obiectivelor globale, este necruţătoare, iar jertfa deliberată a episcopului Grigorie dovedeşte că în faţa uraganelor, stejarii se frâng trosnind, dar nu se înclină.

O soartă asemănătoare cu cea a prelaţilor ortodocşi au avut-o toate feţele bisericeşti, de diverse confesiuni, oameni politici, intelectuali cinstiţi, ţărani, muncitori, circa trei milioane de persoane au fost arestate, indiferent de clasa sau categoria socială căreia aparţineau, chiar şi cei săraci lipiţi pământului, ca Toader Vultur, din comuna Cârja, satul Bârsana, care la o nuntă fiind, în horă a strigat:

“Uite, aşa cum mă vedeţi,

Eu am dezbrăcat pe nemţi,

Şi acuşi, acuşi, acuşi,

Am să dezbrac şi pe ruşi”.

În ultimele decenii, Vlădica Grigorie intrase în conflict deschis şi cu regele Carol al II-lea şi cu legionarii, dar aceştia nu au procedat ca asasinii teleghidaţi de “Marele prieten de la răsărit”.

Toţi, de la Vlădică până la Opincă, care s-au opus politicii hegemoniste şi expansionismului Uniunii Sovietice, exercitate, în România, prin intermediul aşa zisul P. C. R., ramură a Cominternului, importată de la Moscova, au fost privaţi de libertate, terorizaţi sau exterminaţi, într-un fel sau altul, cum sunt şi cazurile ce le analizăm.

În discursul de recepţie, din 4 februarie 1925, ţinut cu ocazia primirii sale în Sfântul Sinod a Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, distinsul ierarh se întreba retoric:

“Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei?…

Căci de o încoronare cu spini şi de întinsul mâinilor pe cruce… e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!…”.

Atunci, episcopul Grigorie Leu nici nu-şi putea imagina că timpurile prigoanei păgâne, a catacombelor, de acum 2000 de ani, se vor mai întoarce cu şi mai multă vigoare…”