IPS BARTOLOMEU: “In saivanele Bisericii au intrat lupii in piele de oaie”!

IPS Bartolomeu Anania, Mitropolit al Clujului, Albei si Maramuresului:

“(…) În saivanele Bisericii au intrat lupii. Cei mai mulţi sunt îmbrăcaţi în piele de oaie – atunci când nu pătrund într’o catedrală să jure îngenunchiaţi sub sabia lui Irod -, iar datoria fiecărui păstor este să strige. Eu o fac către oile mele, ştiind însă că ele sunt oi cuvântătoare, adică înzestrate de Dumnezeu cu raţiune, discernământ şi voinţă, însuşiri care le oferă capacitatea de a se apăra şi singure, dar toate împreună, ca unele care cunosc glasul păstorului(…)”.

IPS Andrei, Arhiepiscop de Alba Iulia:

“(…) Dreptmăritori creştini,

Până aici cred că m-aţi urmărit, aprobându-mă cu satisfacţie. Ceea ce v-am spus v-a provocat o reconfortare lăuntrică. Şi poate vă spuneţi şi dumneavoastră, cum îmi spun şi eu: „Ce bine ar fi să fie aşa!” Din păcate nu-i chiar aşa.

Îl citam pe Sfântul Pavel, care zice: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3,27). Un om căruia îi este frig, când se îmbracă cu o haină, simte căldura hainei. Noi dacă ne-am îmbrăcat cu Hristos la Botez trebuie să simţim căldura lui Hristos. O simţim? Mă tem că nu! Cine nu simte căldura hainei? Mortul. Tare mi-e teamă ca noi să nu fim cumva morţi sufleteşte. În cartea Apocalipsei, Domnul Hristos îi reproşează îngerului (adică episcopului) Bisericii din Sardes: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3,1). Mortul nu aude, nu vorbeşte, nu se mişcă şi până la urmă putrezeşte, se strică. Omul mort sufleteşte nu aude clopotul şi nici cuvintele lui Dumnezeu, nu vorbeşte despre cele sfinte, nu se mişcă înspre biserică nici înspre fapte de caritate şi până la urmă ajunge un om stricat, putrezeşte din punct de vedere spiritual, duhovnicesc.

Omul robit de patimi şi păcate este mort sufleteşte şi – chiar dacă, în virtutea obişnuinţei şi luat de valul tradiţiei, sărbătoreşte şi el Crăciunul – de simţit, nu simte nimic. În cel mai bun caz, sărbătorile sunt pentru el un prilej de a petrece, de a mânca şi a bea, de a se distra. „Pântecele este dumnezeul lor, spune Sfântul Pavel, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti” (Filipeni 3,19).

Din nefericire, omul acestui veac postmodern se laudă cu lucruri de care ar trebui să-i fie ruşine şi socoteşte nefirescul firesc. În virtutea respectării alterităţii şi a „drepturilor omului” păcate strigătoare la cer, ca avortul şi homosexualitatea, sunt socotite lucruri normale. Mijloacele de contracepţie constituie preocuparea multor proiecte socotite salutare. Desfrâul, concubinajul şi uniunea consensuală sunt considerate ca alternative fireşti la familia creştină tradiţională. Ce să mai zicem de relaţiile trupeşti premaritale? Proorocul Isaia deplânge o asemenea stare de lucruri spunând: „Vai de cei zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5,20).

Subliniind aceste adevăruri am putea fi acuzaţi de către unii că am fi fundamentalişti. Nici vorbă: pentru că nu dorim pedepsirea celor păcătoşi, ci îndreptarea lor. Ne doare însă faptul că, în omul care trăieşte în aşa păcate, nu se poate naşte Hristos. Şi dacă în inima cuiva nu se naşte Hristos, acesta îşi ratează mântuirea. Iar dintr-o perspectivă mai pământească, această stare de lucruri slăbeşte neamul şi inclusiv Uniunea Europeană.

Iubiţi credincioşi,

Ne punem întrebarea: „Cum ieşim din această stare?”; „Cum dobândim calităţile necesare pentru ca Hristos să rămână în noi?”; „Cum scăpăm de păcate?”.

Ni se istoriseşte că Fericitul Ieronim pustnicea într-o chilie aproape de peştera din Betleem. Se ruga lui Dumnezeu, se nevoia şi traducea Sfânta Scriptură din greacă în latină. La un moment dat avu o vedenie: Pruncul Mântuitor era în ieslea sfântă. Maica Domnului şi Dreptul Iosif Îl privegheau. Păstorii şi Magii Îi aduceau daruri. Îngerii Îl proslăveau. Şi Domnul le surâdea tuturor. Ieronim, sărac lipit pământului, se simţea neputincios şi-i spuse Domnului: „Doamne toţi te copleşesc cu daruri. Dar eu, nevrednicul Ieronim, ce să-ţi dau? Al Tău este cerul şi pământul. Ce am eu şi nu ai Tu?“ Iar Domnul îi răspunde: „Ai şi tu Ieronime ceva ce nu am Eu. Tu ai păcate, iar Eu nu. Dă-mi păcatele tale!“.

Aşa scăpăm de păcate. Tot prin El. La Utrenia din 23 decembrie ne adresăm Domnului, spunându-i: „Pe mine, cel ce am ajuns peşteră de tâlhari, arată-mă, Doamne, Cel ce în peşteră Te-ai născut, locaş al Tău şi al Tatălui şi al dumnezeiescului Tău Duh, ca să Te slăvesc întru toţi vecii” .

Dacă această lucrare minunată are loc, dacă prin pocăinţă sinceră şi printr-o bună spovedanie, din peşteră de tâlhari devenim locaş sfânt şi peşteră din Betleem, în sufletul nostru se naşte Hristos. Ne încredinţează de acest lucru Sfântul Simeon Noul Teolog care l-a şi experimentat: „Aşadar, crezând din tot sufletul şi căindu-ne cu căldură, zămislim, cum s-a spus, pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca Fecioara, dacă avem sufletele fecioare şi curate“.

Deci tot fecioria şi curăţia, atât de dispreţuite de omul contemporan şi râvnite de sfinţi, sunt soluţia. Vă dau doar un singur exemplu:

În veacul al XVII-lea, printre robii luaţi de turci din Ţara Românească a fost şi un adolescent foarte frumos, pe nume Ioan. Stăpânul său, pe drum, i-a pus gând rău. El fiind un tânăr credincios, care ţinea la curăţia sa trupească, s-a apărat şi l-a omorât pe turc. Ajuns la Istanbul, autorităţile l-au predat femeii turcului. Aceasta, văzându-l voinic şi chipeş, s-a îndrăgostit de el, cu gânduri păcătoase. Nici pomeneală ca Ioan să accepte ispita. Urmarea a fost că într-o zi de 12 mai, a fost ucis, dar şi-a păstrat curăţia trupului şi a sufletului. Biserica l-a trecut în rândurile sfinţilor, rămânând un exemplu strălucit pentru tinerii de astăzi.

Creştinul care s-a curăţit sufleteşte are toate şansele ca în inima lui să se nască Hristos. Inima lui murdară şi rece devine curată şi caldă, ca ieslea din Betleem, şi în ea se sălăşluieşte Hristos. Şi sălăşluindu-se aduce pace şi lumină. El pătrunde toată fiinţa omului, toate gândurile lui, toată voinţa lui, toate dorinţele lui, toată viaţa lui. Realizăm, în această situaţie, câtă dreptate are Sfântul Pavel când ne întreabă: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Sfântului Duh care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6,19) (…) “.

IPS Teofan, Mitropolitul Olteniei:

“Magii despre care aminteşte Sfânta Evanghelie erau stăpâni peste popoare, oameni înţelepţi cărora nu le lipsea nimic din ceea ce îndeobşte numim „fericire”. Într-o zi anume, ei părăsesc ţara lor, familia şi bogăţia lor şi se lansează într-o călătorie plină de incertitudini. Ce, oare, s-a petrecut în inima lor ca să-i determine la un astfel de pas? Ciudata apariţie a unei stele pe bolta cerului a fost îndeajuns de convingătoare pentru un asemenea demers? Steaua a avut, desigur, un impact puternic asupra magilor. Inimile magilor aveau cu certitudine, încă înainte de vederea stelei, dorurile lor, frământările lor, căutările lor. Apariţia stelei a fost picătura care a umplut aceste inimi aflate, dramatic, în căutarea adevărului.

Magii aveau totul pentru a se considera şi a fi consideraţi ca persoane fericite. Fericirea le lipsea, totuşi. Aveau totul şi le lipsea totul. Nu-L aveau pe Adevăratul Dumnezeu, pe Hristos.

De câte ori nu întâlnim în viaţă persoane care au totul şi sunt nefericite? Un gol imens se întrezăreşte în adâncul ochilor lor. De câte ori nu auzim despre sinucideri sau recurs la droguri în cazul unor persoane cărora nu le lipseşte nimic din bogăţia şi slava acestei lumi?

„Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, spunea un febril căutător al sensului vieţii din veacul patru, şi neliniştit este sufletul nostru până ce nu se va odihni întru Tine“.

Neliniştit şi întristat, gol şi părăsit de lumină era odinioară sufletul magilor. Frământat şi mâhnit, îndurerat şi lipsit de sensul vieţii este astăzi sufletul multor semeni de-ai noştri.

„Din noaptea întunecatei rătăciri“, cum spune cântarea Bisericii, magii au pornit în căutarea „Luminii adevărului“. Aflându-L pe Hristos, „s-au bucurat de El, ca de un om şi Domn“. Magii aveau totul, dar nu aveau bucurie. Bucuria o ai dacă-ţi cunoşti sensul vieţii. „Văzând steaua, care-i conducea spre Hristos, magii, spune Scriptura, s-au bucurat cu bucurie mare foarte” . Este bucuria vestită şi de înger păstorilor din Betleem: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că ni s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” .

Fraţi creştini, surori creştine,

Magii din Persia, Irakul cel frământat de azi, văzând pe Steaua-Hristos, s-au bucurat cu bucurie mare. Irod, regele iudeilor, „s-a tulburat” din acelaşi motiv. Iată două tipuri de oameni, iată două feluri de atitudine pe care le descoperim adesea în viaţa noastră şi a semenilor noştri. În faţa Adevărului unii se bucură, alţii se tulbură. Înaintea Adevărului nu poţi fi indiferent, neutru.

De-a lungul vieţii suntem chemaţi în diferite moduri, unele mai surprinzătoare decât altele, să ne înscriem, ca pelerini, pe drumul care duce la Betleem, pe drumul care duce la Dumnezeu. Fie că suntem frumos integraţi în viaţa Bisericii, fie că aflăm, la un moment dat, drumul spre ea, redescoperirea continuă şi trăirea cu intensitate a sensului vieţii în legătură cu Hristos este o necesitate pentru fiecare. Altfel, golul lăuntric devine viermele cel neadormit şi scrâşnirea dinţilor încă din această viaţă (…)”.